Cezar Bolliac

1813, martie, 25: s-a născut CEZAR BOLLIAC (1813-1881), fiul unui italian, Anton Bogliacco, „doctor şi antreprenor de club”, şi al Zincăi, tocmai când ciuma aşa-zisă a lui Caragea era în toi.
               - După lichidarea flagelului (în 1815), tatăl se repatriază, iar mama se recăsătoreşte cu stolnicul Petrache Peretz, în a cărui casă va învăţa carte (grecească) având dascăl pe Neofit Duca, cel ce-i va induce pasiunea pentru istorie şi scriitorii clasici.
               - Îşi continuă studiile la colegiul „Sf. Sava”, unde îl are profesor pe Ion Heliade Rădulescu şi, intermitent, pe Petrache Poenaru, acestuia din urmă dedicându-i, la 1845, un imn: “Istoria se întinde/ Al tău nume a primi,/ Şi-aureola ce-l cuprinde/ Peste secoli va luci.”
               - În 1830, intră voluntar în armată („straja pământeană” nou creată), asemeni multor juni învăţaţi din generaţia sa, mânaţi de elanul romantic al redeşteptării virtuţilor şi gloriei strămoşeşti. Va primi la început gradul de iunkăr, fiind avansat, în anul următor, 1831, praporgic (locotenent). Oarecarele discriminări de încadrare, conform poziţiei sociale, a aspiranţilor la cariera militară (toţi fiii de boieri, cu rang de la ban până la paharnic sau stolnic inclusiv, erau primiţi cu grad de sublocotenent (praporgic), iar de la paharnic în jos, ca iunkări), vor fi amputat elanul tânărului rebel care, deşi legase ceva prietenii cu camarazii Teodor Socoleanu, Constantin Telegescu (viitor coleg complotist, la 1840), Christian Tell (viitor general), va demisiona din armată.
               - Vântul înnoitor ce prepara revoluţiile europene de la 1848 era stârnit şi de socialismul utopic, de „doctrina” Fourier, ce avea în Teodor Diamant, prieten cu Bolliac, un adevărat practician, cu totul insolit, în Valahia, acesta fiind iniţiatorul falansterului de la Scăieni-Prahova, pe moşia lui Manolache Bălăceanu: obştea a fost desfiinţată, la sfârşitul anului 1836, de către domnitorul Alexandru Ghica, iar Diamant exilat la mânăstirea Snagov.
                -Cezar Bolliac este autor de versuri satirice la adresa stăpânirii, scrie un adevărat „manifest” liric instigator la rebeliune, distribuit în foi volante şi intră în vederile căpitanului Costache, şeful agiei Bucureştilor, care, în mai 1841, e trimis in surghiun (7 sau 9 luni) la mănăstirea Poiana Mărului. Mânăstirea, ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea, între Bisoca şi Jitia, fusese un important centru al isihastismului românesc şi se afla în (pe atunci) judeţul Râmnicu Sărat. Surghiunitul avea o înfăţişare insolită pentru obştea călugărească şi sătenii din împrejurimi, după cum reiese din descrierea de pe „paşaportul” arestuitului: “de statură mijlocie, cu păr negru şi des pe care-l purta totdeauna foarte îngrijit, mustăţi negre, pomeţi proeminenţi, purtând în permanenţă ochelari.” Exilul nu atât că l-a marcat pe Bolliac, cât i-a alimentat „orgoliul” de martir al neamului, încât spiritul de dreptate răbufneşte în el vijelios. Cu sprijinul tatălui său adoptiv, ce recurge la bunăvoinţa marelui ban Mihalache Ghica, fratele domnitorului, vodă îl iartă, nu înainte ca, la 10 mai 1841, exilatului să i se solicite pocăinţa. Bolliac scrie: “Înălţate doamne, dacă aş şti că omul poate să-şi reguleze şi gândirea precum îşi poate regula faptele, m-aş socoti netrebnic de a mă arăta înaintea Măriei tale; dar gândirea fuge şi nu este om care să poată zice că e stăpânit de dânsa. Împins de demonul scrisului, am greşit şi eu şi mă rog să mă iertaţi.”
             -  Boliac este un aboliţionist, combătând pentru eliberarea ţiganilor robi şi desfiinţarea pedepsei capitale. Poezia „Pedeapsa cu moarte” porneşte de la date locale: un oarecare Vernescu din Buzău pusese pe un ţigan să ucidă pe alt Vernescu din acelaşi oraş. Cei doi erau veri şi pricina era soţia celui ucis. Au fost condamnaţi la moarte şi Vernescu şi ţiganul. Boierul a fost graţiat de Bibescu. Ţiganul, însă, nu. Totuşi execuţia nu s-a putut îndeplini pentru că nu s-a găsit nimeni în toată ţara să facă pe călăul. De fapt, poetul generalizează, şi se voalează mobilul crimei, totul întrând, în lipsa de instrucţiune şi manipularea ucigaşului de facto, nu a instigatorului la crimă: “Când face vita moarte o osândiţi să moară?/ El a privit ciocoiul cum bate şi doboară,/ Lăsând pe zile morţii ţiganii ce-i robeşte,-/ Şi nu se face vorbă. I-au dat de băut bine,/ I-au dat o armă-n mână, când nu era în sine,/ I-au zis: omoară-ţi gâdea şi eu te ocrotesc.// Tu mâine vei fi liber cu copilaşii-n pace;/ Îţi dau de cheltuială, îţi dau orice-ţi va place,/ Te-oi face negustor./ Te-oi face om de lume; iar altfel, - vai de tine!-/ Acuma dar alege-ţi, ca ce-ai voi mai bine:/ S-omori sau să te omor?”  Dorobanţii, inventivi, găsesc un „voluntar” – un alt ţigan, silit să-l spânzure pe vinovat. Aici, s-ar zice, intervine mâna destinului: ştreangul se rupe de trei ori. “Poporul, plin de scârbă, în groaza lui cea mare,/ Era uimit de spaimă, şi fără răsuflare/ Fugea necontenit./ Buzăul şoptea nopţii, spunea d-o grozăvie,/ Plângea pe unde luna, şi câinii pe câmpie/ Urlau necontenit./ A doua zi, în aer, pe linişte, răcoare,/ Sta, vânăt ca porumba, cu ochii albi în soare,/ Ţiganul spânzurat”. Dacă la François Villon se simte un flux umanitar, compasiune pentru executaţii prin ştreang, între care, în urma activităţilor sale extrapoetice, ca apartenent la „frăţia scoicarilor” organizaţie banditească a epocii sale, Bolliac, uzând de un parnasianism de invidiat, obţine, probabil împotriva intenţiei sale, un pictural aproape cinic prin tuşă şi şlefuirea estetă.
               - Militantismul pentru eliberarea ţiganilor va fi continuat în activitatea sa gazetărească; la 1844, publică în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” o ştire despre o faptă ce s-ar fi dorit imitată: în Moldova, odată că s-au slobozit ţiganii mănăstireşti, iar domnitorul Mihail Sturdza a dat slobozenie la toţi ţiganii săi, a jertfit un venit de patru mii de galbeni pe an.
               - George Potra arată că, abia în 1856, sub Barbu Ştirbei, se dă o listă a celor care şi-au eliberat ţiganii, nepretinzând în schimb nici o despăgubire de la stat (420 de boieri eliberează 2611 robi); dintre aceştia vom numi numai ofiţerii ce au dat curs iniţiativei: Burchi, N., căpitan (27), Budişteanu Dimitrie, căpitan (9), Constantinescu, parucicul (13), Cerchez C., maior (9), Câmpineanu Ioan (11), Golescu Radu, maiorul şi fraţii (90), Podeanu, maior (11), Solomon, colonel (9), Voinescu Ioan, colonel (15), Vlădoianu Ştefan, colonel (26). Ar rezulta că vreo 12 ofiţeri au dat libertate la 220 de ţigani, ceea ce, în procente, faţă de situaţia generală, indică o „rată de entuziasm” mai mare cu 50% decât cea manifestată de celelalte categorii sociale. Pentru unii, ţiganii intrau în inventarul domestic, erau „bunuri” incluse în foile de zestre, şi, uneori, semn de apartenenţă la boierie, chiar dacă scăpătată, cum notifică George Ranetti, în piesa „Romeo şi Julieta la Mizil”: “Tu uiţi, voyons, că-n timpul domniei lui Ştirbey,/ Strămoşul meu Tănase avea la Fefelei/ Cinci robi ţigani şi zece pogoane de moşie?/ Uiţi tu că făceam parte din aristocraţie?” Barbarie contra căreia Boliac şi-a manifestat, pe front literar şi publicistic, poziţia evropenească.
               - La revoluţia de la 1848, Bolliac se implică în procurarea armelor pentru ostaşi şi căuzaşi. Va participa şi la revoluţia din Transilvania, editând, la Braşov, ziarul „Espatriatul”. Încearcă să creeze solidaritate între capii revoluţiei maghiare, în speţă Kosshut, şi conducătorii revoluţiei române din Ardeal. Se străduieşte să atragă pe generalul ceh Bem, comandantul oştirii ungureşti, de partea cauzei noastre naţionale, cum rezultă dintr-o scrisoare a lui Bălcescu destinată lui Ion Ghica („Bolliac, cum ţi-am spus, e bine cu Bem și i-a zis într-o zi că noi îi putem face o carieră mai strălucită decât i-au făcut-o ungurii”) sau din poezia „România solidară”, scrisă la Seghedin, în iulie 1849, în care se includea, ca refren, un îndemn toastativ, nu lipsit de adeziunea ambelor tabere: “Să bem, să bem, să bem,/ Cu noi e bătrânul Bem”.
                - Către maturitate şi senectute, se va dedica publicisticii.
                - În anii 1864-1866 este director general al Arhivelor statului. Deşi ironizate de Al. Odobescu (în „Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice”) campaniile sale pentru descoperirea de antichităţi, în urma cărora întocmeşte rapoarte, au salvat piese muzeistice preţioase. Materiale asupra acestora vor intra în coloanele periodicului „Trompeta Carpaţilor”, între care „Călătorie arheologică în România” (1858), „Despre daci” (1858), „Numismatica”(1868). În calitatea sa de director, va vizita, în 1865, schitul Cârnu, prilej cu care a ridicat o parte din manuscrisele şi icoanele vechi aflate aici, pentru arhivele statului.
                - Încă înainte de legea dată de Cuza pentru secularizarea averilor mânăstireşti, Cezar Bolliac tipăreşte „Mânăstirile din România (zise închinate)” (1862), unde arăta: “Chestiunea mânăstirilor, şi mai cu seamă a celor închinate, este o chestiune naţională de economie şi de autonomie. A treia parte din pământul Ţării Româneşti este proprietatea sinţilor (sfinţilor), prin urmare şi a treia parte din locuitorii țării muncesc pentru aceşti divini proprietari.”
                - În 1870, la propunerea unui colectiv format din B.P. Hasdeu, Şuţu, V.A. Urechia şi Dim. Sturdza, colecţia de medalii a lui Bolliac, între care se detaşau cele bătute de Traian, va fi achiziţionată de stat pentru Muzeul Naţional de Antichităţi (132 monede de aur, 97  de argint şi 126 de bronz).
                - Lovit de o boală neiertătoare, se stinge din viaţă la 25 februarie 1881, după ce, câţiva ani, vegetează într-o inactivitate silită, atât de improprie firii sale.
                - În 1956, când i se editează opera în două volume, cu o consistentă prefaţă, îndatorată, totuşi, epocii proletcultului, George Munteanu adună câteva din aprecierile unor contemporani: caracterizarea lapidară şi definitivă a lui Eminescu din „Epigonii” asupra lui Bolliac – poetul, care „cânta iobagul şi-a lui lanţuri de aramă”; aprecierea admirativă a lui Hasdeu, care – în dedicația cu care-şi însoţea monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” – îl numea pe Bolliac „Ercule al prozei române”, gândindu-se fără îndoială la prodigioasa şi originala publicistică din ultima parte a vieţii scriitorului; părerea nu mai puţin entuziastă a lui Macedonski, pentru care Bolliac era „marele nostru poet şi prozator”.
                 - George Călinescu  a apreciat că, “în poezie, Boliac este un excursionist care ştie să vadă peisajele şi dezvăluie o artă decorativă vrednică de un Th. Gautier”, iar Mircea Scarlat credea că versul “Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind” ar putea fi unul din cele mai bune scrise în epocă.