miercuri, 19 februarie 2014

Vvv,citate

Vasile Voiculescu – CITATE

DESPRE ARTĂ:
1. “Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât, / Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare, / Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât / Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare. / Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute / Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?” (Vasile Voiculescu)
2. “arta, femeia, vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau acelaşi unic élan, aceeaşi năzuinţă. “(Vasile Voiculescu)
3. Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când, însă, arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.” (Vasile Voiculescu)
4: “primul fior de artă, am numit impulsul dintâi, care la începutul începutului, o dată cu sufletul, i-a mişcat omului sălbatic şi mâna, îmboldindu-l să tragă întâia linie dragă, primul contur estetic al emoţiei lui. “(Vasile Voiculescu)
5. “Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă? Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotatorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e… ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă , abia mişcând… Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare, care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”. (Vasile Voiculescu)
6. “Arta n-are patrie, fiind o patrie ea însăşi.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE BATRANETE:
1. “această bătrâneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii... O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă atotînţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrâneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strânse, încordate în ele însele ca pentru o înălţare “(Vasile Voiculescu)
2. “Îndură-te, coboară şi vino de mă vezi- Pân' nu s-aştern pe mine solemnele zăpezi.”
3. “Pe râpile uitării, însingurat, mă-ntomn. /...Grăbită, cărunteţea mă-mbracă-n promoroacă”
4. “Vine-oboseala aceasta din faptul c-am îndurat / pustiirea fără de seamăn a unui poem,/ în care suferinţele omului gem, / şi care nici unul din zbuciume nu m-a-mpăcat?”

DESPRE BĂRBAT: „Dacă nu ar fi fost femei, lumea ar fi rămas fără religie. Ele întâi au primit credinţa şi au lăţit-o ca pe un foc. Bărbatii s-au aprins de la ele şi au crezut de dragul lor. »(Vasile Voiculescu)

DESPRE BINE SI RAU: “Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc...” (Vasile Voiculescu)

DESPRE BOGAŢIE: ”Pomana este cu atât mai grasă cu cât impresia făcută de cerșetor este mai mare. Săracii, oamenii de rând, sunt sortiți de la D-zeu să sufere mizeria. Nenorocirea lor nu mișcă pe nimeni. E un fel de drept și o datorie a lor să nu aibă ce mânca și să rabde. Pe când cei bogați, pentru cei de neam, năpasta este o nedreptate strigătoare, care trebuie numaidecât alinată, o neorânduială care repede trebuie îndreptată. Cu cât căderea e mai din înălțime, cu atât deșteaptă o mai adâncă compătimire și deci răsplata, compensația ei în milostenie este mai mare. Cu cât dezastrul izbește mai sus, cu atât devine mai impunător inimii și pungii milostivilor.” (Vasile Voiculescu – “Zahei orbul”)

DESPRE BUCURIE:
1.“Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… / Nu o simţi nicăieri şi e în tine.” (Vasile Voiculescu)
2. “Durerea e un val, bucuria – marea…// Durerea e pârghia vieţii. Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.// Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. // Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. / Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri./ Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: / goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului,/ aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE BUNĂTATE: “A mai vorbi de bunătate în vremurile acestea, când principiul luptei pentru existenţă umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii, pare o naivitate sau o ironie.” (Vasile Voiculescu – “Gânduri albe”)

DESPRE CĂSĂTORIE: “Perechea este ţelul, porunca sacră-a firii: / Stârniţi de ea, vulturii se caută prin spaţii, / Delfinele iau marea-n piept, să-şi afle mirii, / Chiar stelele în ceruri se-njugă-n constelaţii...” (Vasile Voiculescu)

DESPRE CREAŢIE: “A mai vorbi de bunătate în vremurile acestea, când principiul luptei pentru existenţă umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii, pare o naivitate sau o ironie.” (Gânduri albe)

DESPRE CREDINŢĂ: 
1. “Eu socotesc credincioşia o însuşire organică, o cristalizare specială a vieţii noastre.” (Vasile Voiculescu)
2. “Legăturile între artă şi credinţă sunt vechile legături de pură dependenţă. Arta nu a relevat. Arta a slujit totdeauna credinţa, de-a lungul tuturor religiilor. De când, însă, arta s-a emancipat, de când arta a devenit ea însăşi o religie, care cere credincioşilor săi să o slujească numai pe ea, să ţie numai ritul şi formele ei, de atunci nu se mai poate sluji drept la doi domni. Cine vrea să facă artă pură trădează credinţa cea pură. Adevărata inspiraţie religioasă, care mai poate împreuna arta şi credinţa, a rămas numai rugăciunea… Dar şi rugăciunea supremă se rosteşte, cum ştiţi, muţeşte… cu buzele sufletului.” (Vasile Voiculescu)
3. “Mă întrebaţi despre credinţă şi expresia ei lirică? Despre artă şi credinţă? Vă voi răspunde că în ce priveşte înotul, cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotatorul e mai slab, mai nesigur, aproape de înecare. Neştiutorii, începătorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele şi picioarele… Înotul perfect se face fără opintiri, e… ne-simţit… Pluteşti, aproape cufundat întreg în apă , abia mişcând… Credinţa cea adevărată e aşijderea acestui instinct de tăcută şi lină plutire, e la fel cu acea nesfielnică predare în puterea apelor, de cufundare şi ameninţare, graţie harului unei respiraţii tainice, graţie unei inspiraţii de aer pe care-l sorbi o clipă, de sus, ca să-l duci cu tine la fund… Credinţa e un instinct de ritm şi orientare, care nu se poate deşuruba în cuvinte, oricât de măiestre”. (Vasile Voiculescu)
4. “Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă: / Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine, / Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă!” (Vasile Voiculescu)
5. „Dacă nu ar fi fost femei, lumea ar fi rămas fără religie. Ele întâi au primit credinţa şi au lăţit-o ca pe un foc. Bărbatii s-au aprins de la ele şi au crezut de dragul lor. »(Vasile Voiculescu)
6. “Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare; / Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins, / Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare, / Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate, / Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!”  
7. „Fericită-i acum numai valea ce are un sfânt! / Un sfânt de la care umanele umbre să-nveţe / cum trebuie între pământ şi tărie să stea.”

DESPRE CUNOASTERE:
1. “E mâna ta în aer? Sau prima rândunică?/ E tremur lung de pleoapă?/  Ori gingaş flutur viu?/ Bob roşu de măceaşă mi-ntinde gura-ţi mică,/ Trunchi zvelt de măr cu roade e trupul tău mlădiu.../ Şi înţeleg prin tine, acum, întreaga fire.”
2. “Vai celor ce au sfetnic doar creierul cuminte/ Şi pentru taina lumii doar ochii călăuzi!”

DESPRE DESPĂRŢIRE: “De ce mă laşi acuma? Te smulgi şi te dezlegi/ Cum am să port eu singur poverile iubirii?” (Vasile Voiculescu)

DESPRE DESTIN: “Pentru ce să mai sape să-şi întărâte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora el doarme?” (Vasile Voiculescu)

DESPRE DUMNEZEU:
1. “Am căzut, fiindcă m-ai smuls tu din tine,/ Pentru că m-ai svârlit, am căzut.../ Aşa strigă toată eternitatea din mine./ Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,/ Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,/ Vina mea s-a iscat în lut./ Eu, a patra ipostază, ţip de ruşine:// Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?/ Nu dragoste, nu milă, nu iertare,/ Vreau dumnezeiasca mea stare,/ Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,/ Întregeşte-mă şi întregeşte-te, Doamne, iar cu mine.” (Vasile Voiculescu)
2. “Cu ce adânc să Te masor? de unde / Atâta înalţime, să Te ating? / Mă urc în cer şi cerurile-s scunde, / M-afund în mări, amare, funduri ling.// Bat, pân'ce fruntea de întrebări îmi crapă, / Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi. / Cât îmi rămân în mâini noroi şi apă... / Ca un vampir tot sufletul îmi sugi.// Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată, / Intâia dragoste... Cât am iubit! / Dar într-o zi s-a mâniat deodată / Făr'un cuvânt de atunci m-a părăsit.// Un fir din taina-i nu mă strabatu: / Si mă întreb de n-ai fost, Doamne, Tu?” (Vasile Voiculescu)
3. “a sleit misteriosu-Ti joc, / Tu stai de faţă-n tot ce se petrece, / Nu Te ascunzi, dar nu Te pot găsi deloc. / Căci depărtările de Tine nu-s departe, / Eşti pretutindeni - ierţi, îndrepţi, mângâi-, / Un fir de păr de Tine mă desparte / Si, totuşi, dincolo de orice fel de dincolo, rămâi.” (Vasile Voiculescu)
4.  “te iubesc cu ură, întreg şi numai eu; / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.” (Vasile Voiculescu)
5. “Te iubesc, o Doamne, mai presus de toate / Pentru-aşa iubire-i prea puţin o viaţă” (Vasile Voiculescu)
6. „Credeam că aşa trebuie: poeţii / Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!/ Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri, / Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri./ Sare, s-aprinde, o apucă atacuri / Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!/ Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept./ Numai singur Tu de-acum poţi. Te aştept./ Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.” (Vasile Voiculescu)
7. “- Oh, Te-am prins,/ Doamne, nu mai scapi, / te ţin prizonier... / - "Bine, zâmbi El, / ţine-Mă o clipă" / - Ah, gemui, pier... / O clipă, inima mi se făcuse / Cer.” (Vasile Voiculescu)
8. “Dumnezeu, deşi ascuns, nu-mi este necunoscut. Îl aştept. Şi suprema aventură cu care se izbândeşte visul şi basmul unei vieţi este că are să vie. Sunt singur, în fundul grădinii noastre de câteva pogoane, care mi se părea atunci uriaşă… Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărât, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni… “(Vasile Voiculescu)
9. “Nu e dumnezeirea suprema disperare,  C-un univers potrivnic rotind în jurul său?”
10. „Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu; / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.”

DESPRE DURERE : 
1.“Ce greu să treci din carne iar în eternitate, / Un continent de suflet se-afundă în uitare. / Dar altele din sânge ies noi şi înfierbântate, / Ţiparele durerii se-abat pe fiecare.” (Vasile Voiculescu)
2.“Durerea e un val, bucuria – marea…// Durerea e pârghia vieţii. Apasă cu un capăt, dar cu celălalt ridică.// Bucuria e o minune neştiută şi nefolosită de om. // Cugetaţi în ceasurile vii ale vieţii, nu amânaţi cugetările tocmai pentru ora morţii. / Căci atunci nu mai puteţi avea gânduri, ci, ca într-un apocalips al propriei vieţi, vedenii şi descoperiri./ Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: / goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului,/ aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.” (Vasile Voiculescu)
3. “M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,/  Mi-e sufletul zadarnic şi cere să se culce” VASILE VOICULESCU
4. „Fidelă, durerea niciodată nu ne minte.”
5. “Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!”

DESPRE EGALITATE: “Cine ne puse-n suflet aceste magici chei?/ Egali în frumuseţe şi-n genii de o seamă,/ Am descuiat tărâmul eternelor idei;/ Supremelor matriţe redaţi, care ne cheamă/ Din formele căderii, la pura-ntâietate,/ Să ne topim în alba, zeiasca voluptate...” VASILE VOICULESCU

DESPRE ETERNITATE:  “Ce greu să treci din carne iar în eternitate, / Un continent de suflet se-afundă în uitare. / Dar altele din sânge ies noi şi înfierbântate, / Ţiparele durerii se-abat pe fiecare.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE FEMEIE
1.„Dacă nu ar fi fost femei, lumea ar fi rămas fără religie. Ele întâi au primit credinţa şi au lăţit-o ca pe un foc. Bărbatii s-au aprins de la ele şi au crezut de dragul lor. »(Vasile Voiculescu)
2.“arta, femeia, vânătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau acelaşi unic élan, aceeaşi năzuinţă. (Vasile Voiculescu)
3.“Aşa cum arta nu realizează, ci sublimează creaţia, tot aşa, femeia transfigurează până la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi urcă treptele până la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărâm. “(Vasile Voiculescu)

DESPRE FERICIRE:
1. “Mai sus de tine unde poţi să te ridici?... / Singură moartea e o dincolo de fire / Prăpastie cu adânc de fericire.” (Vasile Voiculescu)
2. “Bucuria e fără motiv lumesc şi e cel mai înalt extaz al omului.” (Vasile Voiculescu)
3. “Căci nu e fericire mai gravă decât chinul.” (Vasile Voiculescu)
4. “Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare” (Vasile Voiculescu)
5. “Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină / Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte / În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul/ Tău, / Părinte.” (Vasile Voiculescu)
6. ““În tainica-i lucrare iubirea ne învaţă / Că e şi-o fericire urzită din dureri”
7. Abia acum descopăr măreţele-ncăperi/ Ce stau deşarte-n mine cu obloane de-nchisoare,/ Te aşteptau, să-mi umpli tu, tânărul meu soare,/ Adâncul vast, cât lumea, cu raze de dureri.../ Căci nu e fericire mai gravă decât chinul/ Şi dulcea zvârcolire să-ţi plac, să te câştig,/ Mândria de-a-ţi fi scaun, să-ţi odihneşti destinul, / La patima mea, truda, mai strâns să te-nverig”
8. “Dincolo de plăcere, pândesc altă dobândă, / Slăvită-mpreunare de genii, fără-nvins... / Râvnesc nefăptuitul vis al desăvârşirii; / Ca-nalta-ţi frumuseţe să nu fie-o nălucă, / --Cu clipa-n zbor venită, cu alta să se ducă—“
9. “Nu-mi hărăzeşte locul, nici timpul fericirea,/ Ci tu; la piept cu tine mi-e paradis pieirea.”
10. “Prin înfrânări şi chinuri asceţii-ating extazul; / Eu te ador cu-acelaşi canon ce-ntreg mă-nfrânge,/ Căci dragostea nu-i apă, să-ţi umfle-n vânt talazul./ Laşi gloabele în voie; în ştreang pui purul sânge...”

DESPRE FRICĂ: “nu mi-e frică / Numai inima se face mică, mică...” (Vasile Voiculescu)

DESPRE FRUMOS:
1. “M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură, / Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe; / Te-am învatat iubirea, semeţul zbor în slavă, / Să pier, ca scorpionul, de propria-mi otravă.” (Vasile Voiculescu)
2. “orb eram atuncea când te aveam în faţă, / Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!” (Vasile Voiculescu)

DESPRE GÂND:
1. “Am fost ca nerodul din poveste / Ce căra Soarele cu oborocul / În casa-i fără uşi, fără ferestre... / Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul. // Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară, / În lumină şi pară, / Şi când mi se părea că sunt pline, / Intram, răsturnându-le-n mine. // Aşa ani de-a rândul / M-am canonit să car lumina cu gândul... / Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate / Izvorul luminii adevărate” (Vasile Voiculescu)
2.  “Gândul pătrunde pretutindeni... “(Vasile Voiculescu)

DESPRE GLORIE:
1.  “Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă, / Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă “(Vasile Voiculescu)
2. “Poetul sare lacom asupra-naltei glorii, / Cu-mbătătoarea-i carne ş-aţine sacra foame.” (Vasile Voiculescu)
3. “mă sfâşie leul, nu-i crimă, nici desfrâu, / Şi gloria-i un monstru la fel, cu colţi şi gheare.”
4. “Tu nu ştii ce amară e gloria târzie,/  Când nu mai un dinte, s-o muşti în gura hâdă.../ În urmă a tot visul, în faţă doar destinul.”

DESPRE INFRANGERE: “M-am măsurat cu visul şi am ieşit învins.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE INGER: “Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. “(Vasile Voiculescu)

DESPRE INIMĂ:
1.  “Inima mea - e-o carte care arde, // un bocet în mijlocul Patriei.” (Vasile Voiculescu)
2. „Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă,/ Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!/N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală; / Am cruţat-o şi mi-a rămas nepricepută, goală.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE INTELEGERE: “Nu ne vom putea înţelege decât prin simpatie şi identitate de experienţe lăuntrice.” (Vasile Voiculescu)
DESPRE ISPITA: “Îndemnul îngerului adevărat e întotdeauna lupta. Numai satana e ispita.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE IUBIRE :
1.  “Iubirea mea-i ca steagul în lupta norocoasă, / Cu cât mai sfâşiată, cu-atât mai glorioasă “(Vasile Voiculescu)
2. “Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei / Cărbunele iubirii să-l schimb în diamant;” (Vasile Voiculescu)
3. “Si orice vers îţi scriu e înc-o-’mbrăţişare.” (Vasile Voiculescu)
4. “Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire, / Si orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire.” (Vasile Voiculescu)
5. “ca să nu mai vie din lume nici un rău, / Oceanele iubirii revărs în jurul tău.”. (Vasile Voiculescu)
6. “Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine / Si ochii mei o alta nu vor să mai primească.” (Vasile Voiculescu)
7. “În dragoste nu este odihnă, numai moarte...” (Vasile Voiculescu)
8. “Stă sufletul, fără iubire, cum stă o vatră ruinată, / Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc, / La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată / Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată, / Şi să-l prefacă-n dulci azimi, mirositoare, ce se coc.” (Vasile Voiculescu)
9. “M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură, / Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe; / Te-am învatat iubirea, semeţul zbor în slavă, / Să pier, ca scorpionul, de propria-mi otravă.” (Vasile Voiculescu)
10. “Te iubesc, o Doamne, mai presus de toate / Pentru-aşa iubire-i prea puţin o viaţă” (Vasile Voiculescu)
11. “Cu ce adânc să Te masor? de unde / Atâta înalţime, să Te ating? / Mă urc în cer şi cerurile-s scunde, / M-afund în mări, amare, funduri ling.// Bat, pân'ce fruntea de întrebări îmi crapă, / Cer, se-ntorc goale aprigile-mi rugi. / Cât îmi rămân în mâini noroi şi apă... / Ca un vampir tot sufletul îmi sugi.// Mi-e dor de Tine, Doamne, ca de-o fată, / Intâia dragoste... Cât am iubit! / Dar într-o zi s-a mâniat deodată / Făr'un cuvânt de atunci m-a părăsit.// Un fir din taina-i nu mă strabatu: / Si mă întreb de n-ai fost, Doamne, Tu?” (Vasile Voiculescu)
12. “te iubesc cu ură, întreg şi numai eu; / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.” (Vasile Voiculescu)
13. “Înduplecă-te, dară, durerea mea-ntr-atât, / Să preaslăvim fugara, şi-n loc de răzbunare, / Să stoarcem nemuririi şi artei lacrimi, cât / Să stea podoabă lumii hidoasa ei trădare. / Dar cine viers şi suflet acum să-mi împrumute / Dacă-mi lipseşti tu, însăşi esenţă a minunii?” (Vasile Voiculescu)
14. “Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, / Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir... / Si nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, / Ci un potir de unde sug viată şi strâng mir.” (Vasile Voiculescu)
15. “Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire, / Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, / Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire / Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră” (Vasile Voiculescu)
16. “Venin îmi este dorul, că uneori  ajung/ Să nu mai ştiu iubirea deosebi de ură...”
17. “Căci te iubesc cu ură, întreg, şi numai eu; / Nu te împart cu nimeni, nici chiar cu Dumnezeu.”     
18. “Iubirea ni-i sfinţită de marea-i înălţime,/ Ne urcă la lumina eternelor dureri./ Acolo, sus, păcatul n-ajunge nici ca gând,/ Şi viţiul nu suie nici în închipuire;/ E ca un iad în ceruri, unde se-ntorc, plângând,/ Râvnirile nebune ce n-au, jos, împlinire;/ Îngheaţă-mbrăţăşate gigante disperări,/ Amoruri fulgerate de tragica trufie, / Neîmpăcate arderi, spre-aiurea încordări,/ Ce-au ispitit neantul cu îndărătnicie./ Din lumea lor purcede şi dragostea-mi, iubite,/ De-aceea-i fără saţiu şi fără de limite. “
19. “iubirea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,/ Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;/ Îşi cată-n noi duh geamăn... şi, de-l îmbii cu humă,/ Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii.../ Dar trebuie-nfrutată cu spaimă, ca o moarte.../ Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,/ Preface în genune lăuntrul tău, anume/ Ca să încapă acolo, cu ea, întreaga lume.”  
20. ““suveicile iubirii/ Trec între voi (femeile) pe fire chiar înadins sucite,/ Ca, neştiut, să ţeseţi zăbranic fericirii:/ Pe faţă reci contururi, pe dos flori strălucite...”
21. “Nevolnic, ţi-e ruşine de cruda poezie/ Ca de-o femeie gata de râvna ta să-şi râdă.../ Iubirea, cât de pură, tot cere o ispăşire,/ Chiar între om şi îngeri păcat e socotită;”
22. “iubirea, strâmbă s-o guşti, ca pe-o merinde”
23. “Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare; / Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins, / Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare, / Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate, / Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!”  
24. “dragostea nu cată la forme-ntâmplătoare”
25: „dragostea-mi, mai mare ca veşnica natură,/ Ţi-a zămislit adâncul din nou, în zeci de feţe./ M-am despoiat în taină, de-nalta-nvestitură,/ Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe;/ Te-am învăţat iubirea, semeţul zbor în slavă,/ Să pier ca scorpionul de propria-mi otravă.”
26. “Întoarce-te din valuri, sunt ţărmul tău de stâncă, / Chiar de-ai făcut periplul întregului păcat. / Vom arde tot trecutul cu spaime şi ruşine/  Pe rugul bucuriei ce-ai să aprinzi în mine.”
27. “Oricât ar fi făţişă, iubirea-i tot o taină:/ Ne vizitează-aicea, dar stă în altă parte;”
28. “Oricât de blestemată ş-oricât de osândită,/  Iubirea-n veci nu este primită de Infern./  În loc de iadul paşnic, ferit de-a ei dezastre, / Ea arde în gheena din inimile noastre.”            
29. “Să fie, dar, Iubirea o mască a Durerii?/ Alt chip al ei când, poate, adoarme şi visează?”
30. „Ştiu, între noi sunt două iubiri: a mea şi a ta;/ Nu ne-a-nchegat în sine o unică simţire:/ Tu firul tău oricând vrei poţi rupe sau scurta,/ Dar lanţul meu rămâne şi-i fără-mpotrivire,/ Nici spaţiul, nici timpul nu izbutesc să-l roadă,/ Rugina deznădejdii îl lasă neatins:/ Nu-l simţi cum freamătează sălbatic de întins ?/ Ca să te urmărescă, năvalnic, ca pe-o pradă,/ Chiar pân' la cellalt capăt al lumii de-ai fugi,/ Înverigat de tine, cât lumea s-ar lungi.”
31. “Ţi-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă flacăra vrei s-o-ntreţii./ Ţi-am zis alte dăţi: vezi tu jeraticul, truda în vatră? Din fumul albastru ce iese mereu cerul se ţese.”
32. „Cum iroseşti aiurea plăcerile divine?” 33. „Îmi place-n tine sporul, viu, gata tot să spargă,/ Scăderi neaşteptate cu-adâncul monstruos./ Azi bunul plac, schimbarea cu unduire largă,/ Lumină-n beznă, norul ca viţiul frumos;/ Dar spiritul în tine stăpânitor vegheaza,/ Nimic nu are voie să intre nechemat;/ Râzi, inima s-aprinde îndată cu o rază;/ Un semn şi negrul clopot cleştar a îngheţat”

DESPRE LUME:
1. “Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întâlnească odată; ca mila cea mai desăvârşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să o copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... “(Vasile Voiculescu)
2. “Poposită-n stele – taină călătoare –/ Lumea ia imensul chip al rugăciunii” (Vasile Voiculescu)
3. “Nu ne uita în aceste tărâmuri cu vină / Strămută-ne-n baştina noastră cea din-nainte / În oceanele nesfârşitei fericiri din sânul/ Tău, / Părinte.” (Vasile Voiculescu)
4. “Lut fără slavă, umed absurd. Umblu-n ne-lume” ;
5. “Verdele fără prihană/ Stingă-ne epoca vană.”
6. “Un cer cum trebuie să fie ne mai surâde la sfârşit.”

DESPRE LUMINĂ:
1. “Am fost ca nerodul din poveste / Ce căra Soarele cu oborocul / În casa-i fără uşi, fără ferestre... / Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul. // Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară, / În lumină şi pară, / Şi când mi se părea că sunt pline, / Intram, răsturnându-le-n mine. // Aşa ani de-a rândul / M-am canonit să car lumina cu gândul... / Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate / Izvorul luminii adevărate” (Vasile Voiculescu)
2. “Nu mai aştept lumina dinafară: / O alta-n mine tainic s-a aprins “(Vasile Voiculescu)

DESPRE LUPTA:
1.“Îndemnul îngerului adevărat e întotdeauna lupta. Numai satana e ispita.” (Vasile Voiculescu)
2.“Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. “(Vasile Voiculescu)

DESPRE MÂNTUIRE: “ Nu este mântuire decât prin frumuseţe” (Vasile Voiculescu)

DESPRE MIREASMA: “Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. “(Vasile Voiculescu)

DESPRE MISTER: “Bucuria e cel mai mare mister sufletesc… / Nu o simţi nicăieri şi e în tine.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE MOARTE:
1. “Acest gând cât mai palpită / schimbă moartea-n biruinţă” (Vasile Voiculescu)
2. “În dragoste nu este odihnă, numai moarte...”
3. “Mai sus de tine unde poţi să te ridici?... / Singură moartea e o dincolo de fire / Prăpastie cu adânc de fericire.”
4. “M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură, / Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe; / Te-am învatat iubirea, semeţul zbor în slavă, / Să pier, ca scorpionul, de propria-mi otravă.” (Vasile Voiculescu)
5. “Ni se făgăduieşte sus, dincolo de moarte,/ Un loc unde nu-s lacrimi, suspinele lipsesc;/ Ce-am să mă fac acolo, dacă ne va desparte,/ Fără de-această mană cu care mă hrănesc?”
6. “Mi-e teamă, prieteni, că sfârşitul n-am să mi-1 pot alege singur. S-ar putea  să cad cu faţa-n jos pe un tărâm netrebnic, ruşinos.”
7. “Moartea de care nu murim, moartea ce rămâne în noi, ne adânceşte şi ea tăcerea.”
8. “ Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine, / Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.”
9. “Un cer cum trebuie să fie ne mai surâde la sfârşit.”
10. “vine alt soi de noapte, grea,/ Mai limpede ca gheaţa... şi rece tot ca ea.”

DESPRE NEMURIRE:“De la crearea lumii, cu aştrii toţi, deodată, / Nu se mai stinge-n mine originarul foc. / E cât un bob, dar ţine virtuţile esenţei; / E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... / Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei, / Să intre nemurirea, cu tot văzduhul ei.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE NOROC: “Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE OM:
1. “Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat... Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adânc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea, împletind sufletul Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic, pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. E îngăduit fiului de om să biruie, în virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lângă o fântână de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, măsurându-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. “(Vasile Voiculescu)
2. “(Omul) nu e ca noi (animalele), dintr-o bucată, încremenit o dată pentru totdeauna în el, turnat într-un calup din care să nu mai poată ieşi. Omul se schimbă şi se mlădiază după nevoi.” (Vasile Voiculescu)
3. “sunt un dar făcut de Dumnezeu. /Un pumn de pulbere înfricoşată / In care zace TRĂSNETUL întreg.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE  PACAT:: „Ca să ies din vama trupului, la tine, / Până la visare subţiez păcatul.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE POET
1. “Poetul sare lacom asupra-naltei glorii, / Cu-mbătătoarea-i carne ş-aţine sacra foame.” (Vasile Voiculescu)
2. “a sleit misteriosu-Ti joc, / Tu stai de faţă-n tot ce se petrece, / Nu Te ascunzi, dar nu Te pot găsi deloc. / Căci depărtările de Tine nu-s departe, / Eşti pretutindeni - ierţi, îndrepţi, mângâi-, / Un fir de păr de Tine mă desparte / Si, totuşi, dincolo de orice fel de dincolo, rămâi.” (Vasile Voiculescu)
3. “Am căzut, fiindcă m-ai smuls tu din tine,/ Pentru că m-ai svârlit, am căzut.../ Aşa strigă toată eternitatea din mine./ Umple-mă cu păcat, umple-mă cu ruşine,/ Sfânt am fost, sfânt rămân, ca la început,/ Vina mea s-a iscat în lut./ Eu, a patra ipostază, ţip de ruşine:// Cine, Doamne, mă va pune la loc? Cine?/ Nu dragoste, nu milă, nu iertare,/ Vreau dumnezeiasca mea stare,/ Dă-mi-o, dă-mi înapoi ceea ce am avut,/ Întregeşte-mă şi întregeşte-te, Doamne, iar cu mine.” (Vasile Voiculescu)
4. “Cu ce adanc sa Te masor? de unde Atata inaltime, sa Te ating? Ma urc in cer si cerurile-s scunde…”(Vasile Voiculescu)
5. „Credeam că aşa trebuie: poeţii / Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii!/ Dar iată, acum mi-e plină de toane şi nazuri, / Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri./ Sare, s-aprinde, o apucă atacuri / Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri!/ Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept./ Numai singur Tu de-acum poţi. Te aştept./ Intră, Doamne, acolo, la ea în piept.” (Vasile Voiculescu)
6. “- Oh, Te-am prins,/ Doamne, nu mai scapi, / te ţin prizonier... / - "Bine, zâmbi El, / ţine-Mă o clipă" / - Ah, gemui, pier... / O clipă, inima mi se făcuse / Cer.” (Vasile Voiculescu)
7. “Eu stau mereu în beznă: lumina mea-i la tine / Si ochii mei o alta nu vor să mai primească.” (Vasile Voiculescu)
8. “Poetul sare lacom asupra-naltei glorii, / Cu-mbătătoarea-i carne s-aline sacra foame./ Şi eu am alergat-o-n pustiul lumii voastre / Şi m-am bătut cu tigrii şi şerpii pentru ea. / Am fugărit-o până-n capcane şi dezastre,/ Dar când s-o prind, în cale-mi ieşişi tu, scumpa mea!/ Tu m-ai vânat cu ochii, oţele zâmbitoare,/ Şi lesnicioasă pradă-ţi cad astăzi la genunchi;/ Hai, inima sfâşie-mi, mi-o faci nemuritoare,/ Şi dulcea ta cruzime pătrunză-mă-n rărunchi:/ Căci stihurilor mele le dau alte destine,/ Cu nobilul lor sânge de-a te hrăni pe tine. Şi astăzi, mari otrăvuri cu care m-am deprins, Dispreţul tău, trădarea îmi sunt trebuitoare; / Intrate-adânc în carne-mi, ţin viaţa de învins, / Cât lipsa lor mi-ar fi şi mai ucigătoare, / Căci ele, printr-o vrajă, sunt înseşi răsturnate, / Iubirea şi credinţa, pe dos şi blestemate!”  
9.  “Învăţ eternitatea cu hohote să plângă.”
10. “Eu, ce trăiesc tot timpul printre semnificaţii”
11. “Închis, fără de moarte, doar într-un singur vers, / M-a sărutat pe gură întregul Univers.”
12. “Mă distilez în versuri, prin harul poeziei”
13. “N-am să fug: nu caut alte măreţe fapte,/ Poeţii rămân astăzi eroii omenirii!”
14. “Nu-i oaste mai vitează ca cea a-nchipuirii,/ Ca duhul frumuseţii atotbiruitor;/ În fruntea lor porni-vom războiul dezrobirii/ Din lumile ţărânei spre unicul meu dor;/ Să-ţi cuceresc şi ţie, în dreapta stăpânire;/ Alăturea de mine, un tron în nemurire!”
15: Tot ce-mi încheie firea şi cârma drept o ţine,/ Orgoliosul geniu, voinţa de oţel/ M-au părăsit năuce şi s-au lipit de tine.”
16. “Voi sparge-ntârziatul decret de lut al firii: / Ca ea să dăinuiască de-a pururi roditoare, / Îi altoiesc, din mine, puterea gânditoare.”

DESPRE POEZIE:
1. “Si orice vers îţi scriu e înc-o-’mbrăţişare.” (Vasile Voiculescu)
2.  “Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fire, / Si orice vers ce-ţi dărui i-un fir de nemurire.” (Vasile Voiculescu)
3. “Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei / Cărbunele iubirii să-l schimb în diamant;” (Vasile Voiculescu)
4. “Cuvintele pe care nu le rostim, cuvintele ce rămân în noi, descoperă şi ele, fără de margini, făptura.”
5. “pretutindeni prin toate îşi pune temei poezia.”
6. “Ca o fecioară vorba îşi dă virginitatea / Doar mirelui, poetul, şi scrisul e o nuntă...”
7. “În mrejele-adorării te-nfăşor, te cuprind, / Şi orice vers îţi scriu e înc-o-mbrăţişare.”
8. “Sonetul meu e cuget şi patimă,-mpietrite./ Cu inima ciocneşte-l, că scapără, s-aprinde.../ În scoica mea închisă, dârz, făr' de răsuflare,/ Încet ia suferinţa chip de mărgăritare.”
9. „Târziu, pe la ceasul amărăciunii, când am văzut că-n zadar/ cuvintele toate mi le-am rostit,/ că până la tine-nţelesul lor n-a mai ajuns, în noapte-am ieşit.”

DESPRE POVARĂ: : “Pentru rănitul vultur aripile-s poveri, / Zbătaia lor, zadarnic adaos de-agonie.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE PURITATE: “Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc, / Mi-ai prins în mână praştia iubirii / Ca în vrăjmas cu inima s-arunc.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE RĂU:
1. “ca să nu mai vie din lume nici un rău, / Oceanele iubirii revărs în jurul tău.”. (Vasile Voiculescu)
2. “regala apa a răutăţii mele,/  Cu care muşc pe oameni, să-i cerc şi să-i aleg...”
3. “Căci e înţelepciune a şti să fii şi rău,/ Sub încercări şi cazne dă probe tari simţirea...”

DESPRE RUGĂCIUNE: “Poposită-n stele – taină călătoare –/ Lumea ia imensul chip al rugăciunii” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SAT: “Sunt născut la ţară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viaţa mea.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SĂRACI ”Pomana este cu atât mai grasă cu cât impresia făcută de cerșetor este mai mare. Săracii, oamenii de rând, sunt sortiți de la D-zeu să sufere mizeria. Nenorocirea lor nu mișcă pe nimeni. E un fel de drept și o datorie a lor să nu aibă ce mânca și să rabde. Pe când cei bogați, pentru cei de neam, năpasta este o nedreptate strigătoare, care trebuie numaidecât alinată, o neorânduială care repede trebuie îndreptată. Cu cât căderea e mai din înălțime, cu atât deșteaptă o mai adâncă compătimire și deci răsplata, compensația ei în milostenie este mai mare. Cu cât dezastrul izbește mai sus, cu atât devine mai impunător inimii și pungii milostivilor.” (Vasile Voiculescu – “Zahei orbul”)

DESPRE SCRIS: “Strâng aripile şi fug înapoi prin paragini. / Rămân, negre, dârele roţilor pe albele pagini.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SENS: “Doamne, unde încep abisurile acele? / Ce drum s-apuc, oricât de lung? / Nu cruţ nimic, numai s-ajung, / La marginea Ta, să m-arunc în ele. // Deodată, o spaimă mă ţine, / O bănuială strivitor de grea:/ Prăpastiile Tale încep chiar din mine, / Dintru-nceput deschise în inima mea.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SINGURATATE:
1. “Mi-a crescut pe câmp o floare, / unde sunt, să nu fiu singur./ Cade în abis o apă, în adânc/ să nu cad singur.” (Vasile Voiculescu)
2. “In suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci, / Intretăieri de drumuri sălbatice, străine,/ Ducând spre patru colţuri... Pe care să apuci? / Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i cu tine.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SPIRIT: “Spiritului i-aş recunoaşte, între altele, măcar două calapoade, două caractere: credincioşia şi necredincioşia – picnismul şi atletismul spiritual. Cu o întreagă gamă de amestecuri între ele.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE SUFLET:
1. “...In suflet sunt prăpăstii: ajungi fără să ştii / Si şovăi la o furcă de drumuri neumblate.” (Vasile Voiculescu)
2. “Stă sufletul, fără iubire, cum stă o vatră ruinată, / Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc, / La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată / Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată, / Şi să-l prefacă-n dulci azimi, mirositoare, ce se coc.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE TAINA: “M-am despoiat de taină, de-nalta-nvestitură, / Ca să-ţi îmbrac unica şi goala-ţi frumuseţe; / Te-am învatat iubirea, semeţul zbor în slavă, / Să pier, ca scorpionul, de propria-mi otravă.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE TIMP:
1.“Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire, / Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră, / Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire / Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră” (Vasile Voiculescu)
2.Pentru ce să mai sape să-şi întărâte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta face timpul, viitorul. Nu e mult mai bine să lase nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora el doarme? (Vasile Voiculescu)
3.“Timpul? Viitorul îndoielnic? Nu le va mai îngădui să-l viclenească cu taine, să-i ascundă surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. De altfel, are cheia. E în mâinile lui În lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adânc paradis regăsit... În care el intra, lăsând afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte. Are să aştepte zadarnic: el trece în veşnicie...” (Vasile Voiculescu)
4.“Trec vremile... ca nişte ape / Şi faţa lumilor o spală...” (Vasile Voiculescu)
5.„Trec zilele cu sacii grei în spate, / Ca nişte cerşetoare alungate,// Cu tălpile rănite, zdrenţuroase, / Sunt numai piei întinse peste oase/  Câte-un copil pitit pe după uşă / Le-azvârle-n poală pietre şi cenuşă./ Acolo e o casă-n drum, pustie, / Fără de gard, cu geamuri de hârtie./ Nu-s uşi, nu-i foc, dar ele dau de bine, / Si intră să se culce-ntre ruine./ Si-adorm, aşa, lihnite, despuiate, / Că le găseşti a doua zi-ngheţate.” (Vasile Voiculescu)

DESPRE VIAŢĂ:
1.“viaţă nu este nici ziua de azi, nici mâine, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ajuns clipa, clipa plină în care pumnul destinului tescuieşte timpul într-o lacrimă, ca de spirt. “(Vasile Voiculescu)
2.“Ce greu să treci din carne iar în eternitate, / Un continent de suflet se-afundă în uitare. / Dar altele din sânge ies noi şi înfierbântate, / Ţiparele durerii se-abat pe fiecare.” (Vasile Voiculescu)
3.“orb eram atuncea când te aveam în faţă, / Splendoarea-ţi, luându-mi ochii, da cântecului viaţă!” (Vasile Voiculescu)
4. “Mereu cerşim vieţii ani mulţi, aşa-n neştire,/ Ne răzvrătim, ne plângem de piericiunea noastră,/ Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire/ Se veştejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;”
5. “Aşa cum, zilnic, hrana o mărunţim în gură, / Aşijderea viaţa o destrămăm în clipe... / Iubirea de mai poate la loc s-o înfiripe,/  Cum izvorî din sine, dumnezeiesc de pură./  Robi traşi pe roata vremii, stăm făr' împrospătare,/  Şi viitorul nostru e plin doar de trecut.../  Nici moartea nu ne scapă... arar câte-o visare/  Ne înfierbântă fruntea, fugarnic cu-n sărut./  Dar dragostea ne-adună trăirea spulberată,/  Trunchiatele-i silabe poem întreg s-aştern, / Zbătăi, izbândă, fapte, cenuşă cad îndată,/  Şi numai inutilul din noi este etern;”
6. “Şi ni-e datoare viaţa că-i dăm o poezie/ De care o s-asculte, cândva, ca de-un stăpân:”
7. „Atât îţi rămâne: pământ în tenebre şi inima arsă de grijă şi febre.”
8. “Dar faptele mele unde sunt? Faptele ce ar putea pentru mine mărturie să stea în grădină, în lumină.”
9. “Măcar ca licuricii să ardem cât trăim.”
10. “Trăim ca să cuprindem totul şi să ne pierdem într-o zi.”
11. “Vom lăsa în urma noastră cugetul, cetăţile.”
12. “Viaţa-ntreagă gânduri am rostit şi cântece am spus, în ele căutându-mi vrednicia. Pândeşte-acum de undeva declinul şi aminul.”

DESPRE VIS: “Simbolistica viselor e mult mai complexă şi mai tainică decât simpla explicaţie din popor. Interpretarea lor trebuie făcută ştiinţific. Sunt unele prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la vieţile din străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci şi visele sunt pe măsura oamenilor. Sunt, cum spuneam, unele care ne vin în împrejurări de mare cumpănă, sub ameninţarea morţii. Ţâşnind din straturile adânci ale fiinţei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fondul nostru, care zbucnesc în vis, cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarţei vinele apelor fierbinţi din miezul pământului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experienţă obştească, o ameninţare de întâmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum suntem şi acum o părticică, unde, însă, răsună totul. “ (Vasile Voiculescu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu