Pnet

Preston nichols-

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

CUVÂNT ÎNAINTE
Este  foarte  posibil  ca,  dintre  toate  misterele  şi  necunos-cutele  care  au  marcat  istoria  planetei  şi  a  existenţei  umane, „PROIECTUL MONTAUK” să reprezinte cea mai uluitoare şi totodată  cea  mai  ocultată  acţiune  de  anvergură  a  oamenilor. Aspectele care sunt prezentate în această carte (şi în seria de cărţi  care  va  urma,  vizând  acelaşi  subiect)  sunt  atât  de neobişnuite  şi,  practic,  atât  de  uimitoare  prin  conţinutul  şi natura lor, încât ele pot fi încadrate cu uşurinţă la capitolul de science-fiction. Scepticismul cititorilor poate fi alimentat, pe de o parte, de ignoranţa lor în domeniu, iar pe de altă parte de educaţia  ştiinţifică  formală  şi  materialistă  cu  care  au  fost îndoctrinaţi încă din copilărie. Deja este o realitate şi un fapt recunoscut  că  informaţiile  ştiinţifice  care  sunt  prezentate  în manualele şcolare sunt cu mult depăşite de concepţiile, studiile şi descoperirile din ultimii ani în cercurile mai puţin ortodoxe ale ştiinţei. Pe de altă parte, este relativ dificil să se ţină pasul cu „explozia”  invenţiilor,  teoriilor  şi  ideilor  ştiinţifice inovatoare  care  apar,  chiar  dacă  multe  dintre  acestea,  fiind „incomode” pentru interesele unor sfere de influenţă politică, economică şi socială, sunt în mod deliberat ocultate, ignorate sau chiar denigrate, astfel încât să nu ajungă la conştiinţa pu-blicului larg.
Prin urmare, aproape că nu trebuie să ne mai mirăm că, în plin progres  tehnologic şi extindere a  orizontului ştiinţific  la nivel  mondial,  cea  mai  mare  parte  a  oamenilor  sau  a reprezentanţilor unor mijloace de informare massmedia încă îşi mai  pun  întrebări  puerile  cu  privire  la  existenţa  sau  non-existenţa civilizaţiilor extraterestre, încă mai consideră istoria oficială  ca  fiind  adevărată  şi  încă  mai  iau  în  derâdere,  cu  o crasă   ignoranţă,   posibilitatea   descoperirii   şi   utilizării dispozitivelor care folosesc „energia liberă, infinită şi gratuită”

1

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
(free energy) din univers.
În contextul unei „minciuni dirijate” la nivel mondial şi al unui  extrem  de  complex  sistem  de  control  şi  manipulare  a populaţiei Pământului (aspecte care au început să fie revelate şi demonstrate  în  tot  mai  multe  lucrări  de  către  diverşi  autori occidentali şi  chiar din ţara noastră),  mintea omului obişnuit este tentată de cele mai multe ori să ia minciuna drept adevăr şi adevărul drept minciună. Omul simplu se bazează de cele mai multe ori pe un aşa-zis „bun simţ” de concepţie, care îi este inoculat în mod gradat încă din copilărie de sistemul cultural şi social  în  care  el  trăieşte.  DECONDIŢIONAREA  de  aceste impresii  subconştiente  false (prin  intermediul  observaţiei atente,  a  vigilenţei  şi  a  refuzului  de  încadrare  în  aşa-zisele „şabloane”  de  gândire  şi  comportament)  este  dificilă,  dar ESENŢIALA   pentru   a   străpunge   vălul   iluziei   şi   al automatismului în care „omul-mecanic” îşi duce existenţa.
Unul dintre cei mai importanţi factori în această direcţie îl reprezintă accesul la INFORMAŢIA CORECTĂ, care de cele mai  multe  ori  este  SECRETA  şi  OCULTATĂ.  În  general vorbind, se consideră că cel mai înalt nivel de securitate (UTS -ULTRA  TOP  SECRET)  îl  reprezintă  imixtiunea  diverselor civilizaţii extraterestre în societatea umană şi relaţiile pe care acestea le au cu anumite grupuri de influenţă ocultă care sunt mai  presus  chiar  decât  forţa  politică  a  guvernelor  unor  state considerate  Mari  Puteri;  în  aceeaşi  categorie (ULTRA TOP SECRET) se încadrează şi „PROIECTUL MONTAUK”, care printre altele a inclus şi tehnologia de a călători în timp. Multe dintre aspectele pe care autorul (Preston Nichols) le prezintă în carte sunt atât de neobişnuite pentru concepţia noastră uzuală, încât ele pot să inducă foarte uşor ideea unei farse sau a unui roman de  ficţiune.  Analiza  atentă  a  dovezilor  despre  care  se vorbeşte în carte, utilizând elemente din diverse alte surse de informare, ne poate conduce însă nu numai la convingerea că experimentele  de  deplasare  în timp  care  au  fost  efectuate  în cadrul „PROIECTULUI  MONTAUK”  sunt  autentice,  ci  că
2

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
există  chiar  multe  dovezi  fizice  care  pot  fi  coroborate  cu afirmaţiile din carte.
Şansa a făcut să pot lua legătura cu Preston Nichols şi Peter Moon şi astfel să aflu anumite aspecte pe care, însă, nu le pot dezvălui deocamdată aici. Totuşi, trebuie să menţionez faptul că  domnului  Nichols  i-a  fost  refuzată  în  repetate  rânduri eliberarea  unui  paşaport  internaţional  de  către  autorităţile americane. Prin urmare, Preston Nichols nu poate călători în nici o ţară; mai mult, prezenţa lui este supravegheată mereu în mod discret, fiind considerată o persoană implicată în acţiuni specifice care sunt încadrate în categoria „Secretelor de Stat”. Dacă într-adevăr totul este o minciună, atunci de ce toate aceste precauţii?
Chiar dacă domnul Nichols nu are momentan posibilitatea de a călători în România (unde ar fi fost de acord să susţină o serie  de  conferinţe  pe  tema  „PROIECTULUI  MONTAUK”, Peter  Moon  s-a  declarat  de  acord  să  ne  viziteze  ţara  şi  să împărtăşească celor interesaţi multe elemente inedite în ceea ce priveşte uluitorul secret care învăluie acest proiect şi călătoriile în timp. El ar putea fi însoţit, de asemenea, de fraţii Edward (actualul Al Bielek) şi Duncan Cameron, adică de două dintre fiinţele  umane  care  au  intrat  în  mod  efectiv  în  vortexul temporal  de  la  Montauk  şi  s-au  deplasat  în  diverse  locaţii spaţio-temporale ale istoriei omenirii.
DAN BOZARU

3

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

INTRODUCERE
În  extremitatea  estică  a  oraşului  Long  Island  se  află Montauk Point, care este cunoscut majorităţii new yorkezilor datorită farului şi a frumuseţii peisajelor sale. În zona de vest din  imediata  apropiere  a  farului  există  o  bază  militară misterioasă, părăsită, ce aparţine Forţelor Aeriene SUA, fiind construită pe terenul mai vechiului Fort Hero. Deşi a fost în mod oficial închisă şi abandonată de Forţele Aeriene SUA încă din 1969,  baza  a  fost  ulterior  redeschisă,  continuându-şi activitatea fără aprobarea Guvernului Statelor Unite.
Sursa  finanţării bazei  reprezintă,  de  asemenea,  un  mister. Nu s-au descoperit dovezi că guvernul sau armata ar fi furnizat fondurile  necesare.  Oficialii  guvernului  au  căutat  unele răspunsuri, însă fără succes.
Secretul operaţiunii a dinamizat imaginaţia oamenilor care au  creat legende ce se  puteau asculta  la tot pasul  prin Long Island.  Este totuşi improbabil ca vreunul din localnicii de la Montauk sau cei care au lansat zvonurile să cunoască întreaga poveste a celor petrecute acolo.
Un  grup  de  persoane  care  au  fost  implicate  în  aceste experimente consideră că „Proiectul Montauk” a fost, de fapt, o continuare,  reprezentând  un  punct  culminant  al  cercetărilor efectuate  la  bordul  distrugătorului  USS  Eldridge,  în 1943. Fenomenul,   cunoscut   sub   numele   de „Experimentul Philadelphia”, în care nava a dispărut literalmente din spectrul vizual,  s-a  produs  în  timp  ce  Marina  americană  realiza experimente în ceea ce priveşte obţinerea invizibilităţii navelor la detectarea lor prin intermediul radarului.
Conform acestor relatări, au urmat trei decenii de cercetări secrete  şi  tehnologie  aplicată.  Experimentele  includeau supravegherea  electronică  a  minţii  şi  controlul  anumitor categorii   de   populaţie.   Punctul   culminant   al   acestor

4

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
experimente a fost atins la Montauk Point, în anul 1983 şi a reprezentat  momentul  când „Proiectul  Montauk”  a  reuşit deschiderea unei porţi spaţio-temporale către 1943.
În  mod  cert,  persoana  cea  mai  pregătită  să  ne  expună întreaga  poveste  este  Preston  Nichols,  inginer  electronist  şi inventator  care  a  studiat,  vreme  de  mai  bine  de  un  deceniu, „Proiectul Montauk”. Interesul său pentru acest studiu  a fost amplificat parţial de circumstanţe neobişnuite ce au avut loc în propria  sa  viaţă.  El  a  reuşit  să  achiziţioneze  în  mod  legal  o parte   din   echipamentul   folosit   în   cadrul   proiectului. Investigaţiile sale perseverente au  revelat propriul său  rol pe care l-a avut în acest proiect, adică cel de director tehnic. În ciuda  repetatelor  „spălări  ale  creierului”  şi  ameninţărilor  pe care el le-a suferit, Preston a supravieţuit şi a decis că este în interesul tuturor să-şi spună povestea.
PETER MOON

5

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

GHID PENTRU CITITOR

Datorită  faptului  că  subiectul  acestei  cărţi  este  destul  de controversat,  dorim  să  oferim  cititorului  unele  jaloane  de orientare.
Această  carte  este  un  exerciţiu  pentru  conştiinţă.  Este  o invitaţie  de  a  privi  timpul  într-o  nouă  manieră  şi  de  a  vă redimensiona  orizontul  cunoaşterii  universului.  Timpul  ne dirijează  soarta  şi  ne  conduce  spre  moarte.  Deşi  ne  ghidăm după  legile  sale,  sunt  multe  goluri  în  cunoştinţele  noastre despre  timp  şi  despre  modul său  de  relaţionare cu  conştiinţa noastră. Sperăm că aceste informaţii vor avea cel puţin un efect de lărgire a orizonturilor cunoaşterii actuale.
Unele informaţii pe care le veţi citi aici pot fi considerate „date  probabile”.  Aceasta  nu  înseamnă  că  ele  nu  sunt adevărate,  dar  nu  sunt  însă  susţinute  de  dovezi  irefutabile. „Datele concludente” sunt reprezentate de documentaţii sau de dovezile fizice care pot autentifica un fapt.
Datorită naturii subiectului în discuţie şi a consideraţiilor de securitate, datele concludente  despre  „Proiectul Montauk”  au fost greu de obţinut. Există o zonă de hotar între aceste două tipuri de informaţii, care poate fi numită zona „datelor cenuşii”. Acestea sunt foarte plauzibile, însă nu sunt la fel de uşor de dovedit ca în cazul celor concludente.
Orice  investigaţie  asiduă  va  demonstra  că  „Proiectul Montauk”  a  avut  loc  cu  adevărat.  Probabil  că  cei  care  vor încerca aceasta vor putea găsi persoane  care  au  luat parte  la aceste experimente într-un fel sau altul.
Cartea de faţă nu este o încercare de a dovedi ceva anume. Scopul său este de a relata evenimentele petrecute, care sunt de un interes esenţial pentru cercetătorii ştiinţifici, metafizicieni, dar  şi  pentru toţi locuitorii planetei  Pământ,  în general. Este povestea unui anumit individ şi a cercului său de contacte cu

6

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
fiinţe şi situaţii excepţionale. Sperăm astfel ca din ce în ce mai multe persoane care au fost implicate în acele experimente să iasă  din  anonimat  şi  că  cercetătorii  vor  realiza  investigaţii, furnizând astfel mai multe informaţii.
Fenomenele  şi  evenimentele  descrise  în  această  carte  nu sunt fictive şi nu conţin informaţii false, după buna cunoaştere a autorilor.
La sfârşitul cărţii este prezentat un glosar care conţine atât termeni din electronică, cât şi din domeniul ezoteric, pentru a fi de ajutor cititorilor în vederea unei cât mai bune înţelegeri a lucrării. Oamenilor de ştiinţă care vor citi această carte le este indicat să înţeleagă că definiţiile din acest glosar au fost oferite pentru a  înlesni cititorului (care nu este familiarizat cu acest limbaj) lecturarea acestei cărţi. Prin urmare, ele nu corespund celui mai nou limbaj tehnic. De asemenea, celorlalţi le propun să înţeleagă că diagramele prezentate în carte au fost incluse pentru  sprijinul  tehnicienilor.  Dacă  veţi  fi  interesaţi  să înţelegeţi în profunzime simbolurile şi termenii tehnici ce au fost prezentaţi vă recomand să studiaţi  Manualul Radio-ama-torului sau o carte de natură asemănătoare.
PETER MOON

7

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
1
EXPERIMENTUL PHILADELPHIA
Originea  „Proiectului  Montauk”  datează  din  anul  1943, când  s-au  realizat  cercetări  cu  privire  la  fenomenul  de  invi-zibilitate la instalaţiile radar, operaţiune care s-a desfăşurat la bordul  distrugătorului  USS  Eldridge.  Datorită  staţionării  lui USS Eldridge  în portul Navy Yard din Philadelphia, testele la care  nava  a  fost  supusă  au  fost  numite „Experimentul Philadelphia”1.  Deoarece  a  reprezentat  deja  subiectul  multor cărţi precum şi al unui film de lung metraj, vom oferi aici doar o scurtă sinteză a evenimentelor.
Experimentul Philadelphia a  fost  cunoscut atât celor  care conduceau operaţiunile, cât şi celor direct implicaţi sub numele de cod „Proiectul Rainbow”. Fusese gândit ca un proiect strict secret, care ar fi ajutat la încheierea celui de-al doilea război mondial.  Premergător   al   tehnologiei   stealth, „Proiectul Rainbow”  experimenta o tehnică ce făcea  ca nava să devină invizibilă la detectarea prin radar. Invizibilitatea se obţinea prin crearea  unui „scut”  elctromagnetic  care  avea  efect  de redirecţionare  a  undelor  radar  în  jurul  navei.  Un „scut” electromagnetic  are  rolul  de  a  schimba  întregul  câmp electromagnetic al zonei implicate în acest caz,  cel din jurul navei USS Eldridge.
Deşi obiectivul experimentului era de a face ca nava să fie nedetectabilă  prin  intermediul  radarului,  el  a  avut  un  efect secundar drastic şi total neaşteptat. Nava a devenit invizibilă pentru ochiul liber şi a fost practic „extrasă” din continuumul spaţio-temporal, pentru a reapărea brusc la Norfolk, în Virginia, la sute de kilometri distanţă.
Din punct de vedere material, proiectul a fost un succes, dar

1 Mai  multe  informaţii  despre  Experimentul  Philadelphia  pot  fi  găsite  în Anexa E.
8

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
în  ceea  ce  priveşte  oamenii  implicaţi  (adică  echipajul  de  pe navă), el a însemnat o catastrofă. Cât timp USS Eldridge „a fost transportat” la Norfolk şi înapoi, echipajul s-a aflat într-o stare de completă dezorientare. În mod evident, acele fiinţe umane părăsiseră universul fizic, precum şi tot ce era legat de acesta. La întoarcerea navei în Philadelphia Navy Yard (Portul Marinei Militare  Philadelphia),  unii  membri  ai  echipajului  erau contopiţi cu pereţii navei. Cei care au supravieţuit se aflau într-o stare mintală de dezorientare totală şi groază teribilă.
Ulterior,  echipajul  a  fost  disponibilizat,  cu  diagnosticul „nepotriviţi din punct de vedere mintal”, după ce în prealabil membrii lui au petrecut o perioadă de timp considerabilă pentru a-şi  reface  sănătatea.  Cu  acest  „statut”,  relatările  lor  au  fost uşor de discreditat.
Această  situaţie a  adus „Proiectul Rainbow” într-un mare impas.
Deşi se făcuse o descoperire majoră, nu era nici o siguranţă că  fiinţele  umane  puteau  supravieţui  continuării  experimen-tului. Era mult prea riscant. Dr. John von Neumann, cel care conducea proiectul în acea perioadă, fusese convocat să lucreze la „Proiectul  Manhattan”.  După  cum  se  ştie,  acesta  implica construirea bombei atomice care a încheiat, în cele din urmă, cel  de-al  doilea  război  mondial.  Deşi  nu  este  foarte  sigur, vastele cercetări care începuseră la „Proiectul Rainbow” au fost reluate  spre  sfârşitul  anilor  '40.  Proiectul  a  continuat, culminând  cu  deschiderea  unei  porţi  în  continuumul  spaţio-temporal la Montauk, în anul 1983. În cele ce urmează, vă voi povesti  cum  eu,  Preston  Nichols,  am  ajuns  să  descopăr  atât existenţa  acestui  proiect,  cât  şi  uimitoarea  mea  implicare  în cadrul său, ca director tehnic.

9

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
2
MONTAUK DESCOPERIT
În 1971 am început să lucrez la compania BJM2, care era o companie bine cunoscută în Long Island. De-a lungul timpului am obţinut calificarea de inginer electronist şi apoi am devenit specialist în fenomene electromagnetice. Pe atunci nu auzisem încă  de  Experimentul  Philadelphia  şi  nici  de  proiectele  care erau conexe cu acesta.
Deşi  nu  eram  extraordinar  de  interesat  de  aspectele paranormale la acea vreme, am obţinut aprobarea de a studia telepatia  şi  de  a  determina  dacă  aceasta  există  sau  nu.  Am căutat  să  dovedesc  că  nu  există,  dar  am  fost  surprins  să descopăr contrariul.
Am început cercetările şi am descoperit faptul că trans-misiile telepatice operează pe principii uimitor de similare cu cele ale undelor radio. Astfel, am descoperit o undă care putea fi numită „undă telepatică”. În unele privinţe, această undă se comportă precum o  undă  radio. Aşadar,  am urmărit  să  obţin toate  caracteristicile   acestei „unde   telepatice”,   studiind lungimea ei de undă şi alte aspecte corelate. Astfel am ajuns la concluzia  că,  în  vreme  ce  o  undă  telepatică  se  comportă precum o undă radio, ea nu este, de fapt, o undă radio. Deşi se propagă  în  mod  similar  undelor  electromagnetice  şi  deţine proprietăţi asemănătoare, nu toate trăsăturile undelor telepatice se încadrau în caracteristicile normale ale unei unde radio.
Toate  acestea  mi  se  păreau  deosebit  de  interesante. Descoperisem o funcţie electromagnetică cu totul nouă, despre care nu existau referinţe în nici o carte de specialitate. Doream să  aflu  tot  ce  se  putea  şi  am  studiat  toate  activităţile  care foloseau acest tip de funcţie. Interesul meu în metafizică fusese astfel trezit.
2 BJM este un nume fictiv al corporaţiei pentru care am lucrat.  10

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Am continuat cercetările în timpul liber şi am colaborat cu diferiţi  mediumi  pentru  a  testa  şi  monitoriza  variatele  lor reacţii.  În 1974  am  observat  un  fenomen  straniu,  care  era comun  tuturor  mediumilor  cu  care  lucram.  În  fiecare  zi,  la aceeaşi oră, minţile lor erau bruiate. Aparent, în acel interval de timp, ei nu mai puteau gândi. Suspectând faptul că interferenţa era  cauzată  de  un  semnal  electronic  foarte  puternic,  mi-am folosit echipamentul radio şi l-am acordat cu ceea ce venea pe calea  undelor  în  momentele  când  mediumii  erau  blocaţi.  De fiecare dată când apărea în eter un ciclu de 410-420 MHz, ei deveneau  ca  paralizaţi.  Când  ciclul  se  oprea,  mediumii  îşi puteau reîncepe activitatea după alte 20 de minute. Era clar că acest semnal limita capacităţile lor.
Am hotărât să depistez locul de provenienţă al semnalului. Am instalat o antenă improvizată pe capota maşinii, am luat un receptor VHF şi l-am programat pentru căutarea sursei. Astfel am  ajuns  la  Montauk  Point.  Am  descoperit  că  semnalul provenea de la o antenă radar de culoare roşu cu alb, aflată pe teritoriul bazei militare a Forţelor Aeriene.
La  început  am  crezut  că  acest  semnal  era  generat  acci-dental.  Am  cercetat  zona  şi  am  descoperit  că  baza  era  încă operaţională. Din păcate, era foarte bine păzită, iar paznicii nu mi-au oferit informaţii folositoare. Mi-au spus doar că radarul era pentru un proiect realizat de către FAA. Nu puteam insista mai mult, dar ceea ce au spus ei era un nonsens. Antena, de fapt, era un sistem radar de apărare utilizat în cel de-al doilea război mondial, cunoscut sub numele „Sage”. Era de-a dreptul o antichitate şi nu găseam nici un motiv plauzibil pentru care FAA ar fi avut nevoie de un asemenea sistem învechit. Nu i-am crezut, dar eram intrigat. Din păcate ajunsesem într-un punct mort.
Împreună  cu  echipa  mea  de  mediumi  am  continuat cercetările,  dar  nu  ajunsesem  nicăieri  cu  investigaţia  despre antena de la Montauk până în 1984, când m-a sunat un prieten. Mi-a spus că locul este acum abandonat şi că ar trebui să merg
11

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
să  verific.  Când  am  ajuns  acolo,  am  găsit  moloz  împrăştiat peste  tot.  Am  văzut  un  stingător  de  foc  printre  multe  hârtii aruncate haotic. Poarta era deschisă, la fel uşile şi geamurile clădirii. Nu acela era modul în care armata renunţă la o bază.
M-am  plimbat  prin  zonă.  Echipamentul  de  mare  voltaj  a fost primul lucru care mi-a captat atenţia. Am devenit dintr-o dată  foarte  interesat,  căci  acela  reprezenta  deliciul  oricărui inginer  radio.  Colecţionez  echipamente  radio  şi  voiam  să-l cumpăr. Mă gândeam că va fi ieftin, dacă făceam demersurile necesare prin Surplus Disposal Agency din Michigan.
După  examinarea  echipamentului  am  contactat  agenţia  şi am discutat cu o doamnă amabilă. I-am spus ce doream, iar ea m-a  asigurat  că  se  va  interesa  despre  aceasta.  Echipamentul părea a fi abandonat şi arăta precum un material de reciclare. Dacă într-adevăr era aşa, atunci aş fi reuşit să obţin ce doream. Nu am primit nici un răspuns, aşa că am sunat din nou, trei săptămâni  mai  târziu.  Mi  s-a  spus  că  agenţia  nu  reuşise  să descopere  proprietarul  acelui  echipament. Atât  armata,  cât şi GSA (General Service Administration -  Serviciul General de Admnistraţie) susţineau că nu ştiu nimic despre acest subiect. Din fericire, agenţia mi-a comunicat că vor continua căutările. După încă o săptămână sau două, am sunat din nou. Aceeaşi doamnă mi-a spus că mă va pune în legătură cu un anume John Smith (nume fictiv), care se afla la o bază militară maritimă din Bayonne, New Jersey.
„Vorbiţi cu el şi vă va ajuta”, mi-a spus. „Întotdeauna dorim să ne satisfacem clienţii.”
M-am întâlnit cu John Smith, căci nu a dorit să discutăm nimic  la  telefon.  Mi-a  spus  că,  în  mod  oficial,  nimeni  nu admitea că ar deţine echipamentul. Din punctul lor de vedere echipamentul era abandonat, iar eu puteam să merg acolo să iau tot ce doream. Mi-a dat un act care părea a fi oficial şi mi-a spus să-l arăt oricui mi-ar fi pus întrebări despre prezenţa mea în  zonă.  Nu  era  însă  un  document  oficial  şi  nici  nu  fusese înregistrat  undeva,  dar  m-a  asigurat  că  va  ţine  poliţia  la
12

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
distanţă. De asemenea, m-a recomandat administratorului de la baza Forţelor Aeriene din Montauk care urma să îmi prezinte zona.

13

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
3
O VIZITA LA MONTAUK
În cursul aceleiaşi săptămâni eram deja la bază. Acolo l-am întâlnit  pe  administrator,  dl.  Anderson.  A fost  foarte  amabil. Mi-a arătat cum erau aranjate lucrurile şi mi-a spus să fiu atent, ca  să  nu  cad  prin  podeaua  şubredă.  Mi-a  mai  spus  că  eram binevenit să iau tot ce puteam, dar dacă mă mai vedea vreodată pe acolo mă dădea afară. Sarcina lui, la urma urmei, era să-i ţină pe eventualii vizitatori departe de zonă. Şi-a dat seama că actul pe care îl aveam era, în cel mai bun caz, semi-oficial. A fost totuşi suficient de amabil să-mi spună că în fiecare seara, la ora 7, obişnuieşte să plece să bea ceva.
Călătoria la Montauk am făcut-o cu un prieten, Brian, un medium care mă ajuta în cercetările mele. Analizând zona, am luat-o  fiecare  în  două  direcţii  diferite.  Eu  am  intrat  într-o clădire şi am văzut o persoană care părea a fi fără adăpost. Mi-a spus că locuise în clădire de când aceasta fusese abandonată. Mi-a mai spus că în urmă cu un an avusese loc un experiment important şi că totul căpătase o turnură bizară. Aparent, el încă nu-şi revenise din acel şoc.
De fapt, această persoană m-a recunoscut, dar eu habar nu aveam  cine  era  sau  despre  ce  vorbea.  I-am  ascultat  însă  cu atenţie  povestea. Spunea  că fusese  tehnician  la această bază. Părăsise  proiectul  chiar  cu  puţin  timp  înainte  ca  baza  să  fie abandonată. Îmi vorbea despre un monstru uriaş care apăruse speriindu-i  pe  toţi.  A menţionat  multe  detalii  tehnice  despre aparatură şi despre modul cum funcţiona. Mi-a mai mărturisit ceva  deosebit de  straniu. Mi-a  spus  că  îşi  amintea  destul  de bine de mine. De fapt, fusesem şeful lui în cadrul proiectului. Bineînţeles, mi s-a părut un nonsens.
La  acea  vreme,  nu  ştiam  cât  adevăr  exista  în  povestea respectivă.  Acesta  avea  să  fie  începutul  descoperirii  mele  că

14

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
„Proiectul Montauk” era real.
Am plecat de lângă acest om şi l-am găsit pe Brian. Se plângea că ceva nu era în regulă şi că simţea vibraţii stranii. L-am rugat să efectueze o scanare mediumică a locului chiar în acel moment. Ceea ce a văzut el era similar cu cele descrise de persoana  fără  adăpost.  Vorbea  despre  tipare  meteorologice neregulate,  despre  controlul  minţii  şi  despre  apariţia  unui monstru  ciudat.  Controlul  minţii  a  fost  principalul  fenomen „citit” de Brian.
Scanarea a fost interesantă, dar eram acolo să transportăm echipamentul. Mare parte din el era deosebit de greu şi nu ni s-a permis să aducem maşina aproape. Oricum, am reuşit să luăm o mare parte din echipamentul abandonat ce fusese utilizat în „Proiectul Montauk”.
Câteva săptămâni mai târziu, am fost uimit de vizita unei persoane care a dat buzna în laboratorul meu. A venit direct la laborator,  care  se  afla  în  spatele  casei,  fără  a  suna  la  uşă. Susţinea  că  mă  cunoştea  şi  spunea  că  am  fost  şeful  lui.  A continuat  să-mi  explice  multe  din  detaliile  tehnice  din „Proiectul Montauk”. Povestea lui se completa cu cele spuse de medium şi de persoana fără adăpost. Nu l-am recunoscut, dar am ascultat tot ce avea de spus.
Eram  sigur  că  ceva  se  petrecuse  la  baza  militară  de  la Montauk, dar nu ştiam ce. Implicarea mea în acest proiect era evidentă,  dar  nu  o  luam  foarte  serios  în  considerare. Mărturisesc,  însă,  că  eram  destul  de  nedumerit  de  faptul  că diferite  persoane  îmi  spuneau  că  mă  recunosc.  Trebuia  să investighez cu atenţie „Proiectul Montauk”. Aşa că am plecat şi mi-am montat cortul pe plaja de la Montauk Point pentru vreo săptămână. Am intrat prin diferite baruri, întrebând localnicii despre ce se mai aude referitor la baza militară. Am vorbit cu oameni  pe  plajă,  pe  stradă,  oriunde  îi  găseam.  I-am  întrebat despre toate activităţile dubioase despre care se presupune că au avut loc în acea zonă.
Şase oameni diferiţi mi-au spus că ninsese în mijlocul lui
15

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
august.  Au  fost  înregistrate  vânturi  de  o  forţă  specifică uraganelor,  apărute  de  nicăieri.  Furtuni  puternice,  tunete  şi fulgere  au  fost  văzute  în  zonă  apărând  în  circumstanţe neobişnuite.  Fenomenele  se  manifestau,  deşi  nu  existau informaţii meteorologice care să sugereze iminenţa declanşării lor.
Au existat şi alte poveşti neobişnuite în afara celor despre vreme.  Acestea  includeau  povestiri  despre  animale  care apăreau în oraş în turme şi uneori chiar se izbeau de ferestre. Venisem  acolo  împreună  cu  câţiva  mediumi.  Povestirile localnicilor au confirmat ceea ce mediumii puteau simţi prin propria lor receptivitate.
În sfârşit, mi-a venit ideea să vorbesc cu şeful poliţiei care, de  asemenea,  m-a  informat  despre  tot  felul  de  întâmplări bizare. De exemplu, el observase că cele mai multe infracţiuni erau săvârşite într-o anumită perioadă a zilei, care ţinea cam două ore. Apoi brusc, nimic. După linişte, urma o altă perioadă de  două  ore  în care  se săvârşau  alte infracţiuni. Mi-a relatat despre tinerii din oraş care se adunau în grupuri timp de două ore  după  care,  în  mod  misterios,  se  despărţeau,  ducându-se fiecare  în  propria  sa  direcţie.  Şeful  poliţiei  nu  putea  oferi explicaţii, însă declaraţiile corespundeau perfect cu informaţiile oferite de mediumi despre experimentele de control abuziv al minţii altor oameni.
Am adunat o serie de informaţii destul de stranii, însă nu deţineam  prea  multe  răspunsuri.  Devenisem,  însă,  foarte intrigat  de  toate  aceste  aspecte.  Mergeam  deseori  la  târguri unde  se  comercializau  echipamente  radio,  iar  acolo  eram recunoscut de mai multe persoane. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre cine erau acestea, dar mă obişnuisem să vorbesc cu ele şi să le întreb despre Montauk. Cu timpul, mi-au parvenit din ce în ce mai multe informaţii, dar totul era încă un mare puzzle.

16

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

BAZA MILITARĂ MONTAUK AIR FORCE
Imagine generală, privită dinspre nord. Centrul computerelor se află pe  partea dreaptă. În spatele acestuia se află o clădire de birouri. Clădirea rotundă din stânga este o clădire pentru radar care a fost folosită ca depozit.

REFLECTORUL RADARULUI
Acesta este uriaşul reflector de radar care se află pe clădirea transmiţătorului de la Baza Militară Montauk Air Force.

17

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
4
SOSEŞTE DUNCAN
În luna noiembrie a anului 1984, în uşa laboratorului meu şi-a făcut apariţia o persoană pe care nu o cunoşteam. Numele ei  este  Duncan  Cameron.  Avea  un  fragment  de  echipament audio şi dorea să ştie dacă îl puteam ajuta. S-a adaptat rapid la grupul de mediumi cu care lucram la acea vreme. Interesul său în  domeniul tehnic  era o  continuare a  liniei mele  iniţiale  de cercetări. Duncan avea aptitudini foarte bine dezvoltate pentru aceste cercetări şi  era deosebit de entuziast.  Mă  gândeam că totul  era  prea  frumos  pentru  a  fi  adevărat.  Asistentul  meu, Brian, simţea la fel. Nu vedea cu ochi buni implicarea bruscă a lui Duncan şi a decis să continue cercetările pe cont propriu.
La un moment dat, l-am surprins pe Duncan spunându-i lui Brian că urma să-l duc într-un loc pentru a vedea dacă îl va recunoaşte. L-am dus cu maşina la baza Forţelor Aeriene de la Montauk. Nu numai că a recunoscut-o, dar mi-a spus care era scopul  deservit  de  fiecare  dintre  diferitele  clădiri.  Ştia  cu exactitate  multe  detalii.  Evident,  mai  fusese  acolo.  Cunoştea locul precum propriul său buzunar. Noile informaţii primite de la  Duncan  se  îmbinau  de  minune  cu  cele  pe  care  deja  le deţineam.
Când  Duncan a păşit în clădirea transmiţătorului, brusc a intrat într-o formă de transă şi a început să divulge tot felul de informaţii. A trebuit să-l scutur de câteva ori pentru a-l scoate din acea stare. Când l-am readus pe Duncan în laborator, am aplicat unele tehnici pe care le învăţasem pentru a-l ajuta să-şi deblocheze  amintirile.  Multe  dintre  straturile  de  programări mentale subconştiente erau acum verbalizate, iar o mare parte dintre   acestea   conţineau   informaţii   despre „Proiectul Montauk”.
Au  fost  astfel  revelate  multe  informaţii  valoroase,  până

18

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
când   Un   aspect   şocant   a   răzbit   din   profunzimile subconştientului direct în mintea conştientă a lui Duncan. El a spus  că  fusese  programat  să  vină  la  mine  acasă,  să  se împrietenească  cu  mine  şi  apoi  să  mă  ucidă  şi  să  arunce întregul  laborator  în  aer.  Toată  munca  mea  ar  fi  fost  astfel distrusă. Duncan era mult mai îngrozit de toate acestea decât eram eu însumi. A jurat că nu-i va mai ajuta pe cei care l-au programat şi de atunci a lucrat cu mine.
Cercetările realizate împreună cu Duncan au scos la lumină informaţii  şi  mai  stranii.  El  fusese  implicat  în  Experimentul Philadelphia!  Mi-a  mărturisit  că  atât  el,  cât  şi  fratele  său, Edward, au fost membri ai echipajului de pe Eldridge3. Foarte multe  lucruri  au  ieşit  mai  apoi  la  suprafaţă,  ca  rezultat  al investigaţiilor  realizate  împreună  cu  Duncan.  Eu  începusem deja  să-mi  amintesc  de  unele  aspecte  despre „Proiectul Montauk” şi acum eram sigur că fusesem personal implicat în realizarea acestuia. Doar că nu ştiam cum sau de ce. Puzzle-ul se limpezea gradat. Am descoperit că Duncan era un medium deosebit de sensibil şi, cu ajutorul lui, am reuşit să confirm noi informaţii.

3 O descriere a rolului lui Duncan în Experimentul  Philadelphia  poate fi citită  în  cartea  Experimentul  Philadelphia  şi  Alte  Conspiraţii (The Philadelphia Experiment & Other Conspiracies) scrisă de Brad Steiger, Al Bielek şi Sherry Hanson Steiger.
19

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
5
O CONSPIRAŢIE DEMASCATA
De atunci, am vizitat oraşul Montauk de mai multe ori, de obicei  însoţit  de  diferite  persoane  care  fuseseră  implicate  în proiect.  Un  mic  grup  dintre  noi  ne-am  dat  seama  că descoperisem  unul  din  proiectele  ce  beneficia  de  o  confi-denţialitate excepţională în SUA. Era deci imperios necesar să facem ceva cu aceste informaţii. În caz contrar, ne-am fi putut trezi pe lumea cealaltă.
Ne-am  hotărât,  deci,  să  acţionăm.  Care  era  însă  cel  mai indicat lucru de făcut în această direcţie? Să publicăm întreaga poveste? Am dezbătut pe larg toate posibilităţile. În iulie 1986, am  decis  cu  toţii  că  ar  trebui  să  merg  la  United  States Psychotronics  Association,  USPA (Asociaţia  Americană  de Psihotronie) din Chicago şi să vorbesc despre cele descoperite. M-am dus şi am reuşit să incit interesul conducerii de acolo. Zvonul a ajuns cu repeziciune la cei care nu doreau dezvăluirea „Proiectului  Montauk”.  Fiind  la  Chicago,  am  ţinut  un  curs neprogramat despre acest subiect. Informaţia a ajuns astfel la sute de oameni şi a contribuit considerabil la siguranţa noastră. Nu  puteam fi  pur  şi  simplu  anihilaţi  fără  să  se  stârnească  o furoare în masă. Chiar şi astăzi apreciez atitudinea deschisă şi libertatea de exprimare oferită de USPA.
Ne-am hotărât apoi să transmitem informaţiile descoperite guvernului  federal.  Unul  din  asociaţii  mei  îl  cunoştea  pe nepotul unui senator (în zona de sud-vest). Nepotul, pe care îl vom  numi  Lenny,  lucra  pentru  senator.  I-am  furnizat informaţiile lui Lenny, care le-a transmis unchiului său. Aceste informaţii  cuprindeau  şi  fotocopii  ale  ordinelor  primite  de diferiţi  militari  din  personalul  proiectului,  pe  care  noi  le găsisem împrăştiate la bază.
Senatorul a întreprins o anchetă personală şi a descoperit

20

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
că, într-adevăr, militarii tehnicieni fuseseră transferaţi la acea bază.  Senatorul  mai  aflase  că  baza  militară  de  la  Montauk fusese închisă şi abandonată încă din anul 1969. Pentru că a servit  ţara  în  uniformă  de  general  al  Forţelor  Aeriene Americane, senatorul era interesat în mod deosebit să ştie de ce personalul Forţelor  Aeriene lucra într-o  bază părăsită şi,  mai ales,  de  unde  proveneau  fondurile  pentru  redeschiderea  şi întreţinerea ei.
După  ce a întreprins propria lui investigaţie  şi  după  ce a văzut  fotografiile  şi  documentele  pe  care  noi  i  le  oferisem, senatorul nu  a  mai  avut  nici  o  îndoială că  baza  fusese,  într-adevăr, activă. Astfel, s-a verificat şi s-a descoperit că bazele militare Fort Hero (care este, de altfel, numele original al bazei militare  ce  exista  în  timpul  primului  război  mondial  şi  care cuprinde  şi  actuala  bază  militară  a  Forţelor  Aeriene)  şi Montauk  erau  într-adevăr  abandonate  şi  figurau  ca  fiind  în proprietatea  Serviciul  General  de  Administraţie (General Services Administration), încă din 1970.
Senatorul s-a  implicat foarte mult în aceste cercetări şi  a călătorit la Long  Island  pentru a  întreprinde  cercetări despre baza  Forţelor  Aeriene  Americane  de  la  Montauk.  Nu  a  fost întâmpinat cu cooperare entuziastă, în ciuda acreditărilor sale impresionante. Oamenii relatează că l-au văzut privind de după garduri, căutând să înţeleagă ce se petrece. M-a vizitat personal şi m-a rugat să păstrez tăcerea, căci altfel îi periclitam ancheta. Acesta  este  motivul  pentru  care  am  ţinut  ascunse  aceste informaţii până acum.
Până  la  finalizarea  investigaţiei,  senatorul  nu  a  reuşit  să descopere  nici  o  urmă  de  finanţare  guvernamentală,  nici aprobări  oficiale,  nici  comisii  de  supraveghere  şi  nici  înre-gistrarea vreunei plăţi. După un timp, el a ieşit la pensie, dar am fost informat de către Lenny că senatorul nu are nimic împotrivă ca povestirea mea să fie publicată. Mi-a mai spus că senatorul este încă „în scenă” şi că ancheta a fost redeschisă.

21

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
6
PROIECTUL MOONBEAM
În  vreme  ce  senatorul  investiga  documente  ce  ar  putea revela secretele de la Montauk, am ştiut că el nu-mi va elucida propriile  neclarităţi.  Eram  recunoscut  de  oameni  pe  care  eu însumi nu  îi  cunoşteam  şi  era  evident  că  mă  confruntam cu severe  blocaje  de  memorie.  Nu  mă  puteam  resemna  datorită faptului că aveam un set complet de amintiri „normale”, care îmi spuneau unde fusesem.
Memoria mea se îmbunătăţise de când lucram cu Duncan şi la un moment dat am realizat că existasem în două dimensiuni temporale distincte. Oricât de straniu ar putea să pară această afirmaţie, ea  era totuşi  singura  explicaţie  rezonabilă în  acele circumstanţe.  Datorită  faptului  că  memoria  mea  era  încă  în mare  parte  blocată,  am identificat  trei  moduri  de  abordare  a problemei.  Primul  consta  din  a  urmări  să  îmi  amintesc  de celălalt mediu temporal prin regresie sau hipnoză. S-a dovedit a fi însă foarte dificil în cazul meu, iar rezultatele au fost, practic, nule. Al doilea mod presupunea căutarea de indicii şi sugestii (în propriul nostru mediu temporal) că celălalt mediu temporal exista cu adevărat. Al treilea mod consta din încercarea de a găsi  răspunsuri  cu  ajutorul  tehnologiei.  Acesta  includea  anu-mite teorii ale modului în care exista celălalt mediu temporal şi despre cum am ajuns eu acolo. Am apreciat că al treilea mod de abordare era cel mai uşor. Mi s-a spus că multor oameni li se poate părea situaţia ca fiind deosebit de stranie, dar eu eram foarte  familiarizat  cu  teoriile  implicate  în  Experimentul Philadelphia  şi  nu  mă  simţeam  intimidat  de  fizică  şi electromagnetism.  Mi  se  părea  plauzibil.  Al  doilea  mod  de abordare  a  situaţiei  s-a  dovedit  a  fi,  de  asemenea,  de  mare ajutor, însă indiciile erau greu de depistat.
Eram  în  anul  1989.  Am  început  să  hoinăresc  prin  uzina

22

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
BJM,  unde  încă  lucram.  Obişnuiam  să  vorbesc  cu  diferite persoane, urmărind să obţin orice informaţie se putea fără să par prea interesat. Mă plimbam adeseori prin uzină, focalizat fiind  asupra  diferitelor  reacţii  emoţionale  care  îmi  erau dinamizate de locurile prin care ajungeam. Am observat că, de fiecare  dată  când  mă  aflam  în  dreptul  unei  anumite  camere, deveneam foarte iritat. Stomacul meu pur şi simplu vibra. Am simţit  foarte  clar  că  în  acea  cameră  se  găsea  ceva  ce  mă deranja.  Am  sunat  la  acea  uşă  şi  mi  s-a  spus  că  nu  aveam permisiunea  să  intru.  Era  o  zonă  de  maximă  securitate.  Se spunea că doar zece oameni din uzină aveau dreptul să intre în acea  cameră.  Am descoperit  apoi  că,  practic,  nimeni  nu  ştia care era utilitatea acelei camere. În sfârşit, descoperisem două persoane  care  fuseseră  înăuntru,  dar  care  au  spus  că  nu  pot vorbi despre aceasta. Probabil una dintre cele două persoane m-a denunţat, căci la scurt timp am primit vizita personalului de pază şi securitate. Era timpul să mă opresc pentru o vreme.
La un an de zile de la zadarnica mea investigaţie, camera a fost în întregime dezafectată. Uşile erau larg deschise şi oricine putea  intra.  Era  evident  că  înăuntru  fuseseră  depozitate  şi întrebuinţate tot felul de echipamente. Semne de praf arătau că în cameră existaseră patru obiecte rotunde. Am presupus că era vorba  de  bobine.  Era  foarte  clar  că  acolo  fusese  instalată  o consolă. Mai exista şi un cablu de înaltă tensiune. Acest loc îmi dădea fiori, dar eram hotărât să aflu tot ce se putea.
În spatele camerei am descoperit un lift. Am intrat înăuntru şi am văzut cu uimire că nu erau decât două butoane: parter şi subsol. Mai exista şi o mică tastatură cu cifre. Am apăsat pe butonul subsol încercând să cobor, dar liftul nu s-a pornit. Am auzit o voce care îmi spunea să introduc codul numeric la acea tastatură.  Nu  ştiam  codul  şi,  drept  urmare,  s-a  declanşat  un semnal sonor  care  a  durat 30  de  secunde.  Securitatea  fusese alertată. Intrasem din nou pe un drum mort.
Nu  prea  înscriam  în  favoarea  mea,  spre  deosebire  de serviciul  de  securitate,  şi  a  trebuit  să  ies  din  cadru  din  nou
23

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
pentru  o  vreme.  Începusem  să  mă  gândesc  cum  aş  putea demonstra că ceva neobişnuit se petrecea acolo.
De asemenea, îmi aminteam de anumite experienţe stranii anterioare, care au avut loc în vreme ce lucram la BJM. Astfel, a existat o perioadă când, brusc, un plasture de prim ajutor apărea  pe  mâna  mea.  Eram  sigur  că  nu  fusese  acolo  cu  15 minute  înainte!  Nu-mi  aminteam  să-l  fi  pus  eu.  Şi  acest fenomen straniu s-a petrecut de mai multe ori la rând. La un moment dat, în timp ce lucram la birou, am simţit brusc cum mâna începe să mă doară. Pe mână aveam o rană şi peste ea se afla un plasture. Eram absolut sigur că nici eu, nici altcineva nu-mi lipise acel plasture. Am devenit foarte suspicios. M-am ridicat de la birou şi m-am dus la infirmieră. I-am spus: „S-ar putea să-ţi pară ciudat, dar spune-mi, te rog, am fost eu aici pentru a-mi pune un plasture?”.
„Nu, nu aţi fost”, mi-a răspuns ea.
Am întrebat-o de  unde  l-aş fi putut  lua  şi  mi-a  spus: „Probabil l-aţi luat din trusele de prim ajutor. Nu vă amintiţi?”.  „Încerc să înţeleg”, i-am spus, după care am plecat.  Mă gândeam că singurul loc unde aş putea găsi un plasture la BJM este infirmieria. Aveam nevoie de orice dovadă, aşa că mi-am  promis  să  nu  mai  folosesc  vreodată  o  trusă  de  prim ajutor.
În final mi-am amintit de ce suferisem atâtea răni la mâini. În  cealaltă  realitate (în  realitatea  alternativă)  eram  deseori nevoit  să  mut  diferite  elemente  de  echipament.  Eram  cam singurul care putea face aceasta, căci oricine se apropia de acel echipament avea probleme. Dintr-un anumit motiv, pe mine nu părea să mă afecteze, însă obiectele erau foarte masive şi greu de manevrat. Neavând pe nimeni dispus să mă ajute, rănile de la mâini şi plasturii de prim ajutor deveniseră un fapt curent. Îmi ţinusem promisiunea de a nu folosi truse de prim ajutor. De fiecare  dată  când  apăreau,  verificam  dacă  fusesem  la infirmerie, iar fişele arătau clar că nu fusesem acolo. Pentru că era un fapt destul de straniu, probabil că infirmiera m-a raportat
24

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
la serviciul de securitate. Aceştia m-au  vizitat şi mi-au spus: „De  ce  întrebaţi  de  plasturi  de  prim  ajutor,  d-le.  Nichols?”. Ştiam încă o dată că nu trebuie să mai continui.
Rememorarea acestor experienţe legate de plasturii de prim ajutor  m-a  ajutat  să-mi  împing  amintirile  până  în  1978.  Îmi aminteam de o zi când mă aflam la masa mea de lucru. Brusc, am simţit un miros puternic de transformatoare încinse. Apărea şi  dispărea  foarte  repede.  Era  extrem  de  înţepător,  precum mirosul  de  smoală  arzândă.  Aceasta  s-a  produs  la  ora 9 dimineaţa. Restul zilei a continuat normal până la ora 4 după-amiaza,  când  întreaga  uzină  a  început  să  miroasă  a  fum irespirabil de  la transformatoare încinse.  M-am  gândit: „Este exact acelaşi miros pe care l-am simţit la ora 9 dimineaţa!”. Dar  mi-a  trecut  prin  minte  că  probabil  evenimentul  nu  s-a produs când credeam eu. Nu poţi să dai foc unui transformator şi să faci fumul să dispară aşa de repede cum am simţit eu în acea dimineaţă.
S-au mai petrecut multe evenimente de o asemenea natură. Fiecare piesă din puzzle dădea o notă de confuzie subiectului principal. O mulţime de oameni au continuat să mă recunoască. Ara  început  să  primesc  genul  de  corespondenţă  pe  care  îl primeşte  în  mod  normal  o  persoană  care  ocupă  funcţia  de vicepreşedinte într-o companie. De exemplu, am fost invitat să particip  la  o  conferinţă  despre  patente  şi  brevete.  Nu  ştiam despre ce vorbeau. Am mai fost invitat la întâlniri cu un anumit director. De fiecare dată când vorbeam cu el, părea foarte agitat şi neliniştit.
Cele mai multe întrebări pe care le primeam de la aceste persoane erau despre „Proiectul Moonbeam”. Nu ştiam ce era. Dar într-o zi am avut un îndemn intuitiv. Subsolul clădirii de la BJM  din  Melville  avea  o  zonă  de  maximă  securitate.  Deşi conştient că nu am aprobarea de a merge acolo, m-am dus. În mod  normal,  când  treci  dintr-o  zonă  de  securitate  în  alta, trebuie să predai gardianului de serviciu ecusonul tău, iar el îţi înmânează altul (cu un aspect diferit). Aceasta îţi permite apoi
25

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
să  intri  în  zona  respectivă  de  securitate.  M-am  dus  pur  şi simplu şi am predat ecusonul meu, care era caracteristic unei zone de o mai mică securitate. Şi ce credeţi? Mi-a înmânat un alt ecuson cu numele meu pe el. Avusesem o presimţire şi a funcţionat. Am mers prin acea zonă şi mi-am lăsat intuiţia să mă ghideze. M-am îndreptat către o încăpere îmbrăcată elegant în lemn de mahon. Înăuntru am găsit un birou mare pe care se afla o plăcuţă ce avea inscripţionate următoarele: „Preston B. Nichols, Assistant Project Director” (Asistentul Directorului de Proiect). Aceasta a fost prima dovadă fizică tangibilă pe care o aveam  că,  în  mod  clar,  se  petrecea  ceva  cu  totul  ieşit  din comun. M-am aşezat la birou şi am început să răsfoiesc diferite dosare. Era imposibil să ies cu vreun document din birou, căci ştiam  că  la  ieşirea  din  zona  de  înaltă  securitate  voi  fi percheziţionat. Aşa că am încredinţat tot ce vedeam memoriei mele.  Am  avut  o  a  doua  carieră  aici  despre  care  nu  ştiam aproape  nimic!  Nici  măcar  nu  pot  vorbi  despre  aceasta, deoarece sunt informaţii strict confidenţiale. Sunt obligat să nu dezvălui nimic din aceste informaţii pe parcursul a 30 de ani în urma unei înţelegeri pe care am semnat-o cu BJM. Totuşi nu am  semnat  nimic  cu  privire  la  activităţile  din  cadrul „Proiectului Montauk”. Am petrecut în jur de şase ore în biroul meu  nou  descoperit,  cercetând  cu  multă  atenţie  diferite documente. Apoi am decis să mă întorc la slujba mea obişnuită, înainte  ca  ziua  să  se  fi  terminat.  Am  predat  ecusonul  şi  am plecat. Au trecut cam două zile până când m-am decis că a sosit timpul să mă întorc şi să verific din nou situaţia. Am predat încă o dată ecusonul gardianului dar, de data aceasta, nu mi-a dat nimic în schimb. Mi-a spus: „Apropo, dl. Roberts (nume fictiv) doreşte să vă vorbească”.
Un bărbat, dl. Roberts se pare, a ieşit dintr-un birou pe uşa căruia scria „Project Director” (Director de Proiect). M-a privit şi m-a întrebat: „De ce vreţi să intraţi aici, domnule?”.
„Să ajung la celălalt birou al meu”, am răspuns eu. Mi-a spus: „Nu aveţi nici un alt birou aici”.
26

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Am indicat camera unde ştiam că se află biroul meu. Dar, după ce am intrat în cameră împreună cu directorul de proiect, am descoperit că totul dispăruse. În cele câteva zile cât nu mai fusesem  acolo,  ei  şterseseră  orice  urmă  de-a  mea  din  acea cameră.
Probabil  cineva  realizase  că-mi  vizitasem  biroul  când  nu trebuia. Intrasem într-o stare normală a minţii, care nu era pe placul lor. Se pare că ei nu lansaseră programul (prin care eram transferat  în  realitatea  alternativă)  pentru  acea  zi  şi  sunt convins   că   se   întrebau   de   ce   venisem.   Probabil   ei concluzionaseră  că  procesul  avea  fisuri  şi  că  eram  oarecum capabil să-mi amintesc de existenţa alternativă. Drept rezultat, ei au hotărât să oprească totul. Am fost escortat afară şi mi s-a spus că, dacă scoteam vreun cuvânt despre ceea ce credeam că văzusem, voi fi trimis în închisoare, iar „cheia va fi aruncată”.
Am încercat să mă gândesc la alte incidente bizare care avuseseră loc. Mi-am păstrat o atitudine suspicioasă şi am făcut investigaţii ani la rând. Eram acum sigur că experimentasem două existenţe separate. Cum se face că mă aflam la Montauk şi lucram la BJM, aparent în aceeaşi perioadă de timp? Deja ajunsesem  la  concluzia  că  trebuie  să  fi  avut  două  slujbe simultan,  pentru  că  a  existat  o  perioadă  când  mă  întorceam acasă epuizat.
Ajuns  în  acest  punct,  tot  ceea  ce  aţi  citit  forma  un  haos imens în mintea mea. Ştiam că lucrasem în două dimensiuni temporale  diferite  sau  poate  chiar  în  mai  multe.  De  fapt, descoperisem  multe  lucruri,  dar  totul  îmi  era  mai  degrabă confuz,  decât  limpede.  În  1990,  am  reuşit  să  fac,  totuşi,  o descoperire   majoră   în  cercetările  mele.  Începusem  să construiesc o antenă Delta T4 pe acoperişul laboratorului meu.

4 O antenă Delta T este o antenă în formă de octaedru care are un efect de transpunere  în  alte  domenii  (realităţi)  temporale.  Este  menită  să  curbeze timpul. Delta T = Delta Timp. În ştiinţă, Delta este folosit pentru a sublinia schimbarea, iar „Delta T" se referă la o schimbare temporală. Mai multe informaţii despre natura acestei antene vor fi oferite în paginile următoare.
27

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Într-o zi, mă aflam pe acoperişul laboratorului şi lipeam inelele antenei în cutiile releului (care transmite semnale de la antenă în laborator). Se pare că, în vreme ce ţineam firele să le lipesc, funcţiile  timpului  îmi  făceau  mintea  să  se  transpună  în  altă realitate. Cu cât sudam mai mult firele între ele, cu atât mai mult  reuşeam  să  devin  mai  conştient  de  acest  proces.  Apoi, brusc, într-o zi, întreaga memorie mi-a revenit! Ceea ce puteam înţelege era că antena Delta T unea fluxurile de unde temporale în momentul în care eu conectam firele între ele. Pur şi simplu îmi modifica gradat percepţia minţii cu privire la timp. Antena accentua  timpul  (curbându-l)  şi  astfel  se  producea  o  curbare suficientă  pentru  ca  eu  să  mă  aflu  la  modul  subconştient  în două linii temporale. Aceasta a fost reuşita memoriei mele.
Oricare  ar  fi  fost  explicaţia,  eu  eram  bucuros  că recâştigasem  o  mare  parte  din  memoria  mea.  Cred,  de asemenea,  că teoria  mea  despre  antena Delta  T este  corectă, deoarece, cu cât petreceam mai mult timp lucrând la antenă, cu atât îmi reveneau mai multe amintiri. Până în iunie 1990, îmi recăpătasem toate amintirile mele importante.
În iulie am fost concediat. După acel moment toate relaţiile mele  apropiate  au  fost,  de  asemenea,  înlăturate.  După  ce lucrasem  la  BJM  mai  bine  de  două  decenii,  acum  nu  mai aveam prieteni şi nici alte legături cu compania. Sursele mele de informaţii au fost sever reduse.
Aveţi acum o panoramă generală a circumstanţelor în care am reuşit să-mi recâştig memoria. Următoarea parte a cărţii conţine  prezentarea „Proiectului  Montauk”,  ce  include  o descriere  generală  a  tehnologiei  implicate.  Istorisirea  se bazează pe propriile mele amintiri şi pe informaţiile care mi-au fost  împărtăşite  de  diferiţi  colegi  implicaţi,  la  rândul  lor,  în acest proiect de amploare.

28

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
7
WILHELM REICH ŞI PROIECTUL  PHOENIX

Guvernul  Statelor  Unite  începuse,  spre  finalul  anilor  '40, proiectul  pentru  controlul  vremii  ce  purta  numele  de  cod „Phoenix”.  Informaţiile  şi  tehnologia  pentru  acest  proiect proveneau de la dr. Wilhelm Reich, un om de ştiinţă austriac care studiase împreună cu Freud şi Carl Jung.
Reich  era  un  om  genial,  dar  foarte  controversat.  Deşi  a întreprins  vaste experimente şi a scris multe  volume de  spe-cialitate,  puţini  din  criticii  săi  i-au  privit  cu  bunăvoinţă cercetările, iar multe dintre acestea nu ne sunt disponibile. O parte din vină poate fi atribuită şi organizaţiei „Food And Drug Administration” (FDA,  autoritatea  americană  care  are  un cuvânt greu de spus în privinţa protecţiei consumatorilor) , care a supravegheat arderea masivă a tuturor materialelor sale disponibile  şi  a  distrus  mare  parte  din  echipamentul  său  de laborator.
Reich este cunoscut şi ca descoperitorul energiei orgonice, numită,  de  altfel,  şi  energia  orgasmică  sau  energia  vieţii. Experimentele sale au revelat că energia orgonică este în mod distinct  diferită  de  cea  electromagnetică  obişnuită.  Reich  era capabil  să  demonstreze  în  laborator existenţa acestei energii. Descoperirile  sale  au  fost  consemnate  în  diferite  jurnale medicale  şi  de  psihiatrie  ale  vremii.  Nu  atât  descoperirea  în sine a energiei orgonice a făcut din Reich un personaj celebru, dar  controversat,  ci  mai  ales  faptul  că  el  a  declarat,  în  faţa autorităţilor, că a reuşit să vindece cancerul cu ajutorul teoriilor sale. El asocia, de asemenea, energia „orgonică” cu  „energia cosmică”  şi  cu  conceptul  newtonian  de  „eter”.  Nici  una  din viziunile sale nu i-au câştigat susţinerea din partea oamenilor de ştiinţă convenţionali ai anilor '40.

29

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
La  începutul  secolului  trecut  (1900),  oamenii  de  ştiinţă îmbrăţişaseră noţiunea newtoniană de „eter”. Aceasta se referea la  o  ipotetică  substanţă  invizibilă  despre  care  se  postula  că umple  tot  spaţiul  şi  serveşte  drept  mediu  de  manifestare  a energiei radiante şi a luminii. Einstein, care a acceptat teoria în anii de început ai studiilor sale, a concluzionat în final că nu putea exista o mare calmă de eter prin care materia se mişcă. Nu toţi fizicienii i-au acceptat însă opinia, iar Reich a fost unul dintre  aceştia.  El  a  arătat  că  Einstein  a  argumentat  greşit conceptul de eter static. Reich considera că eterul se manifestă sub forma undelor în natură şi nicidecum static.
De  atunci  savanţii  convenţionali  au  recunoscut  existenţa fenomenului  care  reprezintă  o  încrucişare  între  particule  şi unde. Uneori s-au făcut referiri asupra acestora cu numele de „wavecles” (wave +  particles).  Cercetări  obişnuite  au demonstrat că vidul conţine, de asemenea proprietăţi complexe care sunt de natură dinamică.
Deşi  nu  este  scopul  meu  să  preiau  cazul  lui  Reich,  con-ceptul său asupra eterului s-a dovedit a fi funcţional în cadrul cercetărilor  mele.  Nu  contează  dacă  ne  referim,  de  fapt,  la „wavecles” sau la fenomene mult mai ezoterice când vorbim despre eter. Acesta este cuvântul pe care Reich l-a folosit şi este mai uşor pentru mine să descriu astfel diferitele aspecte pentru publicul  larg.  Cititorul  este  invitat  să  lectureze  lucrările  lui Reich,  căci  opera  sa  este  vastă  şi  cuprinde  mult  mai  multe elemente decât pot fi reproduse în cadrul acestei cărţi.
De  exemplu, Reich  a  descoperit  întrebuinţări practice ale teoriilor sale, cum ar fi cele care ţin de modificarea vremii. El a descoperit că furtunile violente acumulează „energie orgonică moartă” pe care a numit-o DOR. Energia orgonică moartă se referă  la  acumulările  de  energie  care  se  află  pe  o  spirală descendentă.  Despre  energia  orgonică  şi  cea  DOR  s-a descoperit  că  ele  sunt  prezente  nu  numai  în  organisme biologice, dar şi în regiuni libere ale mediului înconjurător. Un om energic, activ şi entuziast este considerat a avea o mare
30

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
energie orgonică, în vreme ce un ipohondru plângăcios are o mare energie DOR.
De exemplu, Reich a descoperit că gradul de intensitate al furtunii este direct proporţional cu cantitatea de energie DOR, astfel că, cu cât există mai multă energie DOR într-o furtună, cu  atât  furtuna  va  fi  mai  violentă.  A  experimentat  multe modalităţi de a dispersa energia DOR şi a inventat o metodă electromagnetică simplă de a reduce violenţa furtunilor. Spre finalul anilor '40, Reich a contactat guvernul SUA şi le-a spus membrilor acestuia că a creat o tehnologie care poate reduce intensitatea furtunilor. În ciuda oricăror informaţii false pe care le-aţi  putea  auzi,  guvernul  american  ştia  deja  ce  poate  face Reich şi îi recunoştea meritul de geniu. Guvernul i-a solicitat prototipurile, iar el a fost încântat să colaboreze, căci nu era interesat de progresul mecanic, ci doar de cercetare.
Astfel,  echipa  tehnologică  a  guvernului  a  folosit  infor-maţiile  obţinute  de  la  Reich  împreună  cu  modalităţile tehnologice descoperite de ei în vederea monitorizării meteo si astfel au dat naştere la ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „radiosondă”. Contribuţia guvernului la crearea radiosondei datează  din  1920,  o  dată  cu  realizarea  dispozitivului  numit „metrograf aeropurtat”5. Acesta era un dispozitiv mecanic care înregistra temperatura, umiditatea şi presiunea atmosferică. Era lansat într-un balon dotat cu paraşută şi înregistra informaţiile pe  un  sul  de  hârtie.  Balonul  era  proiectat  astfel  încât  la  un moment  dat  se  spărgea,  urmând  ca  paraşuta  să  ducă metrograful la pământ în bune condiţii. Publicul era încurajat să le recupereze, primind câte 5 dolari pentru fiecare dispozitiv predat,  sumă  ce  era  considerabil  mai  valoroasă  decât  în prezent. Acesta era modul în care guvernul obţinea informaţii meteorologice exacte.
Pentru că aceste dispozitive erau trimise prin poştă, timpul care trecea până când informaţiile puteau fi studiate şi analizate
5 Cuvântul „metrograf este mai uşor de înţeles ştiind că de fapt „metro" se referă la un dispozitiv meteorologic şi „graf semnifică reprezentare grafică.
31

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
era mult prea îndelungat.
Spre sfârşitul anilor '30, a fost proiectat un nou dispozitiv ce purta  numele  de „metrograf  radio”.  Acesta  era  similar metrografului  aeropurtat,  cu  excepţia  că  noul  dispozitiv  era dotat  cu  senzori  electrici,  conectaţi  la  un  transmiţător  care trimitea informaţia la un receptor aflat pe pământ.
Când  Wilhelm  Reich  a  contactat  guvernul  SUA,  spre sfârşitul anilor '40, cel mai bun dispozitiv meteo era pe atunci metrograful radio. El le-a prezentat un mic pachet din lemn de plută  care  putea  fi  trimis  în  aer  cu  un  balon.  Conform declaraţiilor martorilor, în apropierea furtunilor cu descărcare electrică, pachetul de plută se desfăcea şi se declanşa automat procesul de cercetare a zonei.
Guvernul  a  combinat  tehnologia  metrografului  radio  cu dispozitivul  de  disipare  a  energiei  DOR  al  lui  Reich  şi  au realizat  un  aparat  relativ  simplu,  pe  care  l-au  numit „radiosondă”.  Acesta  a  fost perfecţionat până când s-a reuşit obţinerea unor efecte considerabile asupra aspectelor meteo ce puteau fi reproduse.
În  anii  '50  erau  trimise  în  aer  aproximativ  două  sute  de radiosonde  pe  zi.  Din  moment  ce  aceste  dispozitive  erau trimise în aer cu ajutorul baloanelor, ele nu aterizau suficient de brusc pentru a se autodistruge în urma impactului. Publicul le găsea şi era aproape imposibil să păstreze dispozitiul suficient de secret fără să atragă suspiciuni. Guvernul a dat publicităţii aparentul scop al înregistrării informaţiilor meteo, fapt care ar fi  ajutat  cercetările  a  căror  reală  natură  nu  fusese  divulgată, dezinformând astfel populaţia. Adevăratul scop nu este foarte evident. Dacă cineva s-ar fi acordat pe frecvenţa dispozitivului dintr-un asemenea montaj, utilizând echipament radio normal, semnalul nu ar fi părut deloc neobişnuit. Până aici toate bune!
Ei au arătat publicului o staţie de recepţie a informaţiilor; era programată  să  primească  datele inexacte şi nefolositoare. Acest echipament de recepţie a fost produs în serie redusă.
Zilnic în aer pluteau sute de astfel de radiosonde. Având o
32

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
rază radio limitată la 160 de kilometri, ar fi trebuit să existe o „mulţime” de receptoare pentru radiosonde şi ar fi trebuit să fie foarte  comune.  Deoarece  sunt  un  pasionat  colecţionar  de echipamente radio, este foarte straniu că nu am văzut niciodată vreun receptor pentru radiosonde şi nici echipamentul care ar trebui să o însoţească. Este foarte neobişnuit ca radiosondă să deţină  un  transmiţător  fără  vreun  receptor  care  să  preia informaţiile.  De  aceea  îmi  este  foarte  clar  că  guvernul  nu  a folosit, de fapt, receptoarele.
Următoarea mea idee a fost să cercetez descrierea tehnică a lămpii  radio  din  compunerea  radiosondei  care,  în  mod categoric,  afirmă  că  durata  de  viaţa  a  acesteia  este  doar  de câteva ore. În ciuda acestor afirmaţii, eu am ţinut o astfel de lampă  radio  în  funcţiune  vreme  de  peste  2000  de  ore  şi  în prezent am construit peste 20 astfel de unităţi având un singur eşec (este o rată industrială foarte bună de eşec, dar în acelaşi timp reprezintă un semn de avertizare). Singura mea explicaţie este  că,  dacă  un  radio  amator  găseşte  sau  cumpără  o radiosondă, el, citind datele, va fi indus în eroare şi nu se va obosi să creeze un montaj care să dureze „doar câteva ore”. Va folosi fără îndoială o altă lampă radio.
Se  pare că guvernul nu doreşte  ca publicul să  folosească aceste lămpi radio, pentru a nu descoperi ceva neobişnuit ce le-ar putea astfel spulbera secretul. De aceea, informaţiile greşite din descrierea tehnică au ca scop menţinerea secretului. De fapt ei  nu  mint,  pentru  că  au  proiectat  bateria  astfel  încât  lampa radio  să  ardă  în  aproximativ  3  ore.  Aceasta  este  cauzată  de bombardarea  catodului,  care  se  va  răci  gradat  şi  apoi  se  va autodistruge.
Radiosondele  erau  deja  distruse  înainte  de  a  atinge pământul.  În  acest  mod,  publicul,  care  era  încurajat  să  le recupereze şi să le returneze, nu avea cum să culeagă  vreun dispozitiv în funcţiune. Dacă nu a fost nici un secret la mijloc, atunci de ce guvernul a proiectat o baterie care să ardă o lampă radio   costisitoare   ce   trebuia   înlocuită   după   o   scurtă
33

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
întrebuinţare?  Pentru  a  fi  siguri  că  secretul  lor  nu  va  fi descoperit,  ei  împachetau  senzorii  în  fiole  sigilate,  ceea  ce însemna că, după expunerea lor în aer, senzorii aveau o viaţă scurtă.  Datorită  acestor  precauţii,  secretul  a  fost  menţinut vreme  de  patruzeci  de  ani.  La  o  examinare  mai  atentă  a radiosondei  şi  a  schemei  sale  electrice  de  montaj,  am descoperit  că  contoarele  de  umiditate  şi  temperatură  din interior nu funcţionau. Nici măcar unul!
Senzorul  de  temperatură  nu  era  capabil  să  înregistreze temperatura, însă avea totuşi o funcţie.6 Se comporta precum o antenă pentru energia DOR, în vreme ce senzorul de umiditate se  comporta  precum  o  antenă  orgonică.  Dacă  antena  sesiza prezenţa energiei DOR, transmiţatorul urma să emită defazat disipând  astfel  energia  DOR  şi  extrăgând  violenţa  dintr-o furtună. În mod opus, emisia sinfazică genera amplificarea în mediu a energiei DOR.
Senzorul  de  umiditate  avea  acelaşi  efect,  însă  pentru energia orgonică. Emisia sinfazică amplifica energia orgonică, iar emisia defazată o reducea.
Radiosonda  mai  conţinea  un  element  de  presiune  care se comporta precum un semnal de comutare şi menţinea energia DOR sau cea orgonică. Acesta este modul în care ei amplificau energia orgonică.
Transmiţatorul  conţinea  două  oscilatoare.  Unul  era  un oscilator purtător şi funcţiona la 403 MHz. Celălalt funcţiona la
7 MHz şi era un oscilator de pauză. Acesta pulsa pe deschis şi închis în funcţie de elementele ce apăreau şi monitoriza funcţia eterică a radiosondei. Nu am descoperit tot ce se putea despre radiosonde, dar am realizat o analiză ştiinţifică a acestora pe care am inclus-o în anexă (vezi anexa A) pentru cei interesaţi.

6 Pentru cei cu înclinaţii tehnice, senzorul de temperatură este un termistor; dar în loc să fie pe bază  de carbon el conţine metale nobile şi elemente exotice. Este un senzor de temperatură foarte prost pentru că în vreme ce temperatura il face să oscileze, curba rezistenţei se schimbă şi nu-şi menţine calibrarea. Senzorul de umiditate suferă de aceeaşi problemă.
34

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Ceea ce v-am prezentat despre radiosonde reprezintă dovezi solide care pot înfrunta cu succes orice cercetare. Ele stau la baza credinţei mele că în cadrul proiectului de control meteo a existat  un  alt  proiect  secret.  Nu  putem  şti  exact  dacă radiosondele  aveau  doar  rolul  de  a  disipa  furtunile  violente, pentru  că  exista  şi  posibilitatea  de  a  le  crea  şi  amplifica.  În final, guvernul a abandonat proiectul de control meteorologic. Manipularea vremii putea conduce la procese în instanţă, dacă putea fi dovedită în tribunal.
Un  aspect  mai  revoltător  decât  cel  privind  controlul meteorologic îl reprezintă potenţialitatea negativă a energiilor DOR  şi  orgonică. Teoretic, aceasta înseamnă  că guvernul îşi putea  lua  drept  ţinte  comunităţi,  clădiri  sau  populaţii  întregi pentru  a  transmite  energie  orgonică  sau  DOR.  Astfel  de activităţi au fost raportate în Rusia. Deşi acestor situaţii nu li s-au acordat spaţii prea importante în presă, subiectul nu a rămas nedezbătut.  Dacă  aceste  energii  au  fost  folosite  cu  un  scop malefic  sau  în  cadrul  unui  război  nu  pot  răspunde,  însă posibilitatea există. Patruzeci de ani de cercetări ar fi putut, de asemenea, transforma acest dispozitiv într-unui foarte avansat.
Pentru informaţii suplimentare despre Wilhelm Reich puteţi studia anexa B.

35

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
8
„PROIECTUL PHOENIX”
ABSOARBE „PROIECTUL RAINBOW”

În  vreme  ce  „Proiectul  Phoenix”  investiga  aspectele meteorologice şi utilizarea radiosondelor, „Proiectul Rainbow” (care era numele de cod pentru operaţiunile ce au dat naştere Experimentului Philadelphia) a ieşit din nou la suprafaţă spre sfârşitul anilor '40. Acest proiect trebuia să continue cercetările începute  la  bordul  distrugătorului  USS  Eldridge.  În  cadrul
proiectului a fost folosită tehnologia „recipient
electromagnetic” care, în cele din urmă, a rezultat în ceea ce astăzi  cunoaştem  sub  numele  de „avion  militar  invizibil” (stealth fighter).
Cam în aceeaşi perioadă de timp, dr. John von Neumann şi echipa sa  de  cercetare au  fost  din nou  solicitaţi de  guvernul SUA. Ei lucraseră iniţial la „Proiectul Rainbow”, dar mai apoi s-au  transferat  la  un  nou  proiect.  Acesta  era  similar Experimentului Philadelphia, însă avea un alt scop. Ei trebuiau să  afle  ce  a  mers  prost  în  cazul  „factorului  uman”  din  acel experiment dramatic şi de ce el s-a încheiat cu un eşec total.
La începutul anilor 1950,  s-a  luat hotărârea ca „Proiectul Rainbow”, precum şi proiectul cu radiosonde să fie incluse sub acelaşi  pavilion  cu  studiul  factorului  uman.  După  aceea, numele „Proiectul Phoenix” a fost folosit pentru referiri asupra tuturor acestor activităţi.
Cartierul  general  al  proiectului  era  la  Brookhaven  Labs (Laboratoarele Brookhaven) din Long Island şi primul ordin a fost  acela  de  a-l  numi  pe  dr.  von  Neumann  director  şi responsabil al întregului proiect.
Dr. John von Neumann era un matematician venit în Statele Unite  din  Germania.  El  era  un  bun  teoretician  în  domeniul fizicii şi a fost remarcat pentru conceptele sale avansate despre

36

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
spaţiu  şi  timp.  Este  inventatorul  calculatorului  şi  a  construit primul calculator cu lămpi de vid la Universitatea Princeton, în cadrul  căreia  a  ocupat  funcţia  de  director  la  Institute  for Advanced Study (Institutul pentru Studii Avansate).
Dr. von Neumann avea ceea ce ar putea fi numit „un bun simţ tehnic”. El avea capacitatea de a transpune teorii avansate în  tehnologie,  adică  în  practică.  De  asemenea,  rezultatele excepţionale ale studiilor sale, pe care le obţinuse în domeniul matematicii,  i-au  dat  posibilitatea  să  comunice  cu  succes  cu însuşi Einstein.
Când  a  început  să  lucreze  la  „Proiectul  Phoenix”,  von Neumann a înţeles rapid că trebuia să studieze şi metafizica. Era necesar să înţeleagă şi latura metafizică, spirituală a fiinţei umane.  Experimentul  Philadelphia  „disipase”  pur  şi  simplu structura  fizică  şi  biologică  a  fiinţei  umane.  Unii  membri  ai echipajului au fost găsiţi încastraţi în oţelul pereţilor navei, iar alţii  erau  atât  de  schimbaţi,  încât  deveniseră  greu  de recunoscut. Ceea  ce s-a  remarcat  însă  în primul rând,  a  fost faptul  că  funcţiile  mentale  şi  psihice  ale  celor  de  pe  navă fuseseră puternic afectate.
Von Neumann şi echipa sa au petrecut aproximativ zece ani urmărind  să  înţeleagă  de  ce  fiinţele  umane  au  fost  atât  de afectate de intensitatea câmpurilor electromagnetice care i-au „transportat” prin diferite locuri şi timpuri. În cele din urmă, ci şi-au dat seama că fiinţele umane se nasc cu ceea este cunoscut sub numele de „punct de referinţă temporală”. La concepere, fiinţa umană care urmează să se nască este ataşată unei anumite linii  temporale,  iar  viaţa  ei  porneşte,  practic,  din acel punct. Pentru  a  înţelege  aceasta  este  necesar  să  privim „fiinţa  de energie”  sau  sufletul  cât  mai  distinct  de  corpul  fizic  al persoanei respective. Întregul nostru punct de referinţă ca fiinţe fizice  şi  metafizice  se  naşte  din  acel  punct  de  referinţă temporală  care, de  fapt, se află în mediul electromagnetic  al planetei  noastre.  Acest  punct  de  referinţă  temporală  este punctul fundamental de orientare al planetei noastre. Vă puteţi
37

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
imagina cum v-aţi simţi dacă acele ceasului ar începe brusc să se  rotească  în  sens  invers  -  la  fel  şi  timpul.  Acest  punct  de referinţă temporală este cel care a fost, de fapt, dezechilibrat în cazul  fiecărui  individ  din  echipajul  navei  USS  Eldridge, cauzându-i traume foarte mari.
Tehnologia implicată în „Proiectul Rainbow” dinamizează şi  creează  ceea  ce  poate  fi  numit „realitate  alternativă  sau artificială”. Ea creează un efect stealth (invizibilitate la radar), izolând  nu  doar  nava,  ci  şi  fiinţele  individuale  în  cadrul „efectului de recipient”. În cazul Experimentului Philadelphia, membrii echipajului de pe navă au fost pur şi simplu extraşi din spaţiul  şi  din  universul  nostru  aşa  cum  îl  cunoaştem.  Acest fenomen  stă  la  baza  invizibilităţii  navei  şi  a  echipajului. Realitatea alternativă astfel creată nu are referinţe temporale, pentru că nu face parte din fluxul normal al timpului; ea este în întregime în afara timpului. A exista într-o realitate alternativă ar fi ca şi cum v-aţi trezi şi nu aţi avea nici cea mai vagă idee unde  vă  aflaţi.  Cu  siguranţă,  toate  acestea  ar  fi  foarte tulburătoare.
„Proiectul  Phoenix”  trebuia  să  rezolve  problema  de  a-i aduce pe oameni din „recipient” (adică, înapoi) şi, în acelaşi timp,  de  a-i  conecta  la  punctul  lor  normal  de  referinţă temporală (pe care ei îl vor percepe ca fiind planeta Pământ etc.).  Aceasta  însemna  că,  în  timp  ce  se  aflau  în  realitatea alternativă sau în „recipient”, trebuia să li se ofere ceva care să le  asigure  o  referinţă  temporală.  Ei  au  rezolvat  problema introducând  în „recipient”  toate  fundalurile  naturale  de  pe planeta Pământ - sau cel puţin atâtea câte au considerat ei că erau  suficiente  pentru  a-i  convinge  de  existenţa  unui  flux continuu de referinţă temporală. Altfel, era foarte probabil să
creeze celor din „recipient” puternice tulburări
transdimensionale,  precum  şi  alte  probleme  de  acest  tip.  De aceea  era  necesară  instalarea  unei  scene  false,  pentru  că  cei implicaţi ar fi putut simţi astfel un anumit grad de normalitate.
Dr.  von  Neumann  era  candidatul  ideal  pentru  postul  de
38

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
director  de  proiect,  deoarece  avea  vaste  cunoştinţe  de programare  computerizată.  Dacă  ei  urmau  să  calculeze referinţele  temporale  în  cazul  fiecărui  individ  şi  apoi  să  le reproducă (în  timp  ce  oamenii  treceau  prin „recipientul electromagnetic” sau realitatea alternativă), atunci era necesar să  se  folosească  de  calculator.  Oamenii  din  interiorul „recipientului”  urmau  să  treacă  printr-un  moment  temporal zero şi în mod esenţial printr-o „irealitate” sau, în cel mai bun caz, printr-o realitate confuză. Computerul trebuia să genereze un fundal electromagnetic (adică, o scenă falsă) cu care fiinţa fizică s-ar fi sincronizat. Dacă nu se făcea aceasta, sufletul şi corpul  fizic  s-ar  fi  dezaliniat,  rezultând  astfel  nebunia.  Sunt două elemente care trebuie subliniate aici: fiinţa fizică (corpul fizic)  şi  fiinţa  spirituală (sufletul).  Referinţa  temporală „încătuşa”  sufletul,  iar  fundalul  electromagnetic „încătuşa” corpul fizic. Acest proiect a început în 1948 şi a fost finalizat în 1967. O dată cu încheierea sa, a fost scris un raport complet, pe care l-au trimis Congresului. Congresul finanţase acest proiect până în faza ultimă şi a urmărit în mod permanent rezultatele. În raport se spunea despre conştiinţa omului că poate fi în mod cert afectată de electromagnetism; în completare, se menţiona că  poate  fi  dezvoltat  un  echipament  care  ar  putea  efectiv schimba modul în care o persoană gândeşte.
Deloc  surprinzător,  Congresul  a  refuzat  continuarea finanţărilor.  Membrii  lui  erau  îngrijoraţi  că,  în  cazul  în  care această  tehnologie  ar  fi  ajuns  în  posesia  unei  persoane nepotrivite,  ei  înşişi (congresmenii)  ar  putea  fi  victime, manipulându-li-se  propriile  lor  gânduri.  Era  o  îngrijorare întemeiată  şi  astfel  s-a  ordonat  ca  până  în  1969  să  se  aban-doneze întregul proiect.

39

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
9
PROIECTUL MONTAUK
Nu mai este nici un secret faptul că în SUA Congresul a făcut mari presiuni asupra CIA-ului pentru a descoperi tot ce se petrece în cercurile de spionaj. Astfel, li s-au redus din fonduri şi li s-au limitat puterile legale. Totuşi, în contextul pe care-l discutăm aici, chiar dacă CIA-ul a fost implicat într-o anumită măsură  în „Proiectul  Montauk”,  nu  ei  au  beneficiat  de rezultate.
Când Congresul a sistat „Proiectul Phoenix”, grupul de la Brookhaven construise deja un întreg angrenaj în jurul acestui proiect. Deţineau tehnologie „reich-iană” şi tehnologie  stealth care, în mod cert, puteau afecta mintea umană.
Grupul  Brookhaven  a  contactat  Pentagonul,  informând conducătorii  acestuia  despre  tehnologia  excepţională  la  care lucrau.  Ei  au  expus  Pentagonului  informaţii  despre  un dispozitiv7 care ar putea face ca inamicul să se predea fără a mai fi nevoie de vreo confruntare, printr-o simplă apăsare de buton. Bineînţeles, armata a fost foarte interesată, căci acesta era visul oricărui expert de război.
Imaginaţi-vă un dispozitiv care ar putea face inamicul să se predea înainte de începerea bătăliei.
Plină  de  entuziasm, armata  era  gata  să  coopereze.  A fost informată că nu aveau nevoie de suport financiar, de aceasta ocupându-se  chiar  grupul  de  la  Laboratoarele  Naţionale Brookhaven. Echipa de cercetare avea nevoie doar de un spaţiu adecvat  unde  puteau  fi  realizate  experimentele  în  deplină securitate,  precum  şi  de  anumite  echipamente  şi  personal militar.  Au înmânat astfel armatei o listă cu toată  tehnologia

7 Am inclus în Anexa C unele dovezi care sugerează utilizarea dispozitivelor pentru controlul minţii împotriva irakienilor în timpul Războiului din Golful Persic.
40

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
necesară.  De  o  importanţă  deosebită  pe  această  listă  se  afla vechiul  radar  Sage.  Pentru  acest  proiect  era  nevoie  de  o radiosondă uriaşă care să opereze în gama de frecvenţe de la 425  la  450  MHz.  Din  cercetări  anterioare  se  ştia  că  aceasta reprezenta  una  din  „frecvenţele  fereastră”  prin  care  se  putea pătrunde în conştiinţa umană. Aşadar, era nevoie de un radar de înaltă putere care să funcţioneze în gama de frecvenţe menţio-nată anterior.
Armata avea exact ceea ce grupul Brookhaven căuta: o bază militară  aparţinând  Forţelor  Aeriene  la  Montauk  Point  care găzduia un radar Sage ieşit din uz, ce se potrivea perfect cu necesităţile lor. Sistemul avea deja secţiuni RF şi un modulator, necesare construirii uriaşei radiosonde.
Radarul Sage de  la Montauk făcuse  parte iniţial din unul din primele sisteme de avertizare folosit în scopuri de apărare în  perioada  anilor  '50 - '60. Astăzi, sateliţii şi radarele ce scanează deasupra orizontului fac ca acea tehnologie să fie cu mult  depăşită  pentru  a  mai  putea  fi  utilizată  în  scopuri  de apărare. În mod cert se ridică o întrebare importantă, chiar dacă unii  nu  cred  această  poveste.  De  ce  un  sistem  de  apărare învechit a fost repus în funcţiune şi utilizat pentru o perioadă de peste 10 ani?
Acest proiect a fost numit „Phoenix  II”,  de către oficialii implicaţi. De atunci, el a fost numit de mine şi de alţii la rândul lor implicaţi, „Proiectul Montauk”.
Până în acea perioadă, Congresul fusese informat de ceea ce se petrecea. Dar, din această fază, proiectul ce fusese interzis de Congres era continuat de grupuri independente care operau în  afara  unui  control  guvernamental  şi,  în  acest  proces, foloseau chiar armata SUA. Bineînţeles, apare întrebarea „Cine foloseşte pe cine?”.
Dar  ceea  ce  trebuie  subliniat  aici  este  că  proiectul  se desfăşura  fără  supravegherea  oficialilor  aleşi,  în  ciuda obiectivelor acestora.
Baza  militară  de  la  Montauk  fusese  redeschisă.  Radarul
41

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Sage  a  fost  închis  din  1969  până  în  1970,  când  baza  a  fost predată  în  grija  Serviciului  General  de  Administraţie.  Era  o bază ce aparţinuse guvernului, unde nu se afla nimic important, iar finanţarea guvernamentală fusese oprită.
Era  evident  că  pentru  efortul  redeschiderii  bazei  erau necesare fonduri uriaşe. Finanţarea este însă învăluită în mister, dar pare a fi în întregime privată. Nu deţin documente autentice în  privinţa  surselor  de  finanţare,  dar  cunoştinţele  mele  de  la Montauk  mi-au  spus  că  banii  proveneau  „prin  bunăvoinţa” naziştilor.
În  1944,  un  tren  militar  american  trecea  printr-un  tunel francez  transportând  aur  nazist  în  valoare  de  10  miliarde  de dolari. Trenul a fost dinamitat în vreme ce se afla în tunel. În tren  se  aflau  şi 51  de  militari  americani.  Generalul  George Patton se afla în Europa la acel moment şi a investigat tragicul incident,  dar  nu  înţelegea  cum  a  fost  posibil  ca  un  tren  ce aparţinea  trupelor  americane  să  fie dinamitat în  vreme  ce se afla pe teritoriul de vest al Aliaţilor. Soarta celor 10 miliarde de dolari a rămas, de asemenea, învăluită în mister, iar eforturile lui Patton au fost blocate.
Mi s-a spus că acest aur a ajuns, în final, la Montauk. Erau
10  miliarde  de  dolari în aur,  calculate la 20 de  dolari uncia. Acea  cantitate  de  aur  valorează  astăzi 200  de  miliarde  de dolari.  Suma  a  fost  folosită  pentru  finanţarea  deschiderii proiectului şi pentru susţinerea cercetărilor în anii ce au urmat. După  ce  au  fost  cheltuiţi,  se  presupune  că  proiectul  a  fost finanţat  de  către  abominabila  familie  Krupp8,  care  deţinea controlul corporaţiei ITT.
Spre  sfârşitul  anilor  1970-1971,  Baza  Militară  a  Forţelor Aeriene  de  la  Montauk,  Batalionul  Radar 0773,  a  fost

8  Membrii  clanului  Krupp  au  fost  proprietarii  fabricilor  germane  de armament din timpul celor două războaie mondiale. După ce a fost găsit vinovat  de  complicitate  cu  Hitler  la  procesul  de  la  Nuremberg,  capul clanului Krupp a primit o sentinţă uşoară cu suspendare şi i s-a permis să-şi continue afacerile sale notorii cu armament.
42

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
redeschisă. Trebuia desemnat personalul, instalat echipamentul şi pregătită întreaga bază de cercetare.
Au fost puse la punct cele mai stricte măsuri de securitate, o parte  din  ele  pe  deplin  întemeiate.  Deşi  era  implicată  şi tehnologia secretă stealth, nu era un secret faptul că aparatul de zbor  stealth  (invizibil  detecţiei  radar)  a  fost  proiectat  cu  un înveliş care absorbea undele instalaţiilor radar. Anumite aspecte ale tehnologiei, numite „recipient electromagnetic”, precum şi modul în care ea era activată au rămas însă strict secrete. Nu vom descrie şi nici nu vom discuta aici despre aceste aspecte, căci  ele  reprezintă  un  secret  miliar  care  priveşte  securitatea Statelor  Unite.  În  această carte intenţionăm să  dezvăluim un proiect care nici măcar nu trebuia să fi fost vreodată conceput. Neavând  vreun  scop  militar  sau  de  îmbunătăţire  a  apărării naţionale  pe  care  să  se  focalizeze,  proiectul  a  fost  conceput pentru controlul minţii colective a maselor, şi aceasta în ciuda interzicerii sale de către Congres.
Staff-ul era un amestec de militari, angajaţi ai guvernului şi, de asemenea, personal ce provenea de la diferite corporaţii. Eu am fost unul din ultima categorie menţionată şi am fost cooptat în proiect în anul 1973. În cadrul proiectului erau implicaţi şi un  număr  de  tehnicieni  ai  Forţelor  Aeriene  care  lucraseră  la radarul  Sage  în  anii  '60.  Forţele  Aeriene  i-au  repartizat  la Montauk, deşi această bază militară era trecută în documente ca fiind abandonată. Tehnicienii au menţionat grupului Phoenix că  ei  puteau  schimba  starea  generală  a  bazei  modificând frecvenţa şi durata de pulsaţie a radarului. Observaseră acest efect ca o curiozitate profesională după ani de zile de lucru cu radarul.
Era o surpriză pentru specialiştii Phoenix şi ei au considerat acest  fapt  deosebit de  interesant. Schimbând  rata  pulsaţiei şi lăţimea de bandă sau de undă a pulsului, ei puteau modifica modul general în care fiinţele umane gândeau; era exact ceea ce ei căutau. Această nouă informaţie a condus la ceea ce eu numesc acum experimentele  „cuptor  cu  microunde”. Au  luat
43

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
reflectorul (care seamănă foarte mult cu o coajă de banană şi care se poate vedea de la distanţă dacă vă  aflaţi la Montauk Point) şi l-au rotit spre vest, orientându-l către în jos pentru a-l focaliza pe una din clădiri, unde ei credeau că este un loc sigur.
Înăuntrul  clădirii,  într-o  cameră  ecranată,  au  montat  un scaun. La început aşezau pe cineva pe scaun - această persoană era de obicei Duncan Cameron. Apoi deschideau şi închideau uşa  camerei,  încercând  să  determine  nivelul  energiei  UHF (frecvenţă ultra înaltă - microunde) care intra în cameră. Toate acestea se realizau atâta timp cât antena era focalizată într-un punct  din  faţa  clădirii. În  acelaşi  timp,  transmiţătorul  emitea gigawati de energie electrică.
Au făcut experimente programând transmiţătorul la lăţimi diferite de puls şi la diferite rate ale acestuia, utilizând diverse frecvenţe.  Au  încercat  tot  ce  le  trecea  prin  minte,  efectuând simple  experimente  empirice.  Doreau  să  vadă  ce  se  poate petrece cu persoana aflată pe scaun când era „bombardată” cu frecvenţe „x”, impulsuri etc. Au observat că anumite schimbări făceau ca persoana respectivă să plângă, să râdă, să doarmă, să se emoţioneze etc. Erau zvonuri că, ori de câte ori radarul Sage intra  în  funcţiune,  starea  generală  a  întregii  baze  militare  se schimba.  Aceste  observaţii  erau  foarte  interesante  pentru  cei care supravegheau desfăşurarea proiectului, pentru că ei erau în primul rând interesaţi de studiul factorului uman.
Doreau  să  vadă  cum  puteau  controla  şi  modifica  undele cerebrale.  Aceasta  se  făcea  schimbând  frecvenţa  pulsului  şi amplitudinea sa în corespondenţă cu diferite funcţii biologice. În  acest  mod  puteau  fi  controlate  gândurile  unei  persoane. Folosind frecvenţa radio de 425-450 MHz, ei aveau practic o fereastră  deschisă  către  mintea  umană.  Următorul  pas  era  să descopere ce se afla in interiorul ei.
Deşi uşa camerei ecranate era închisă aproape continuu, ea nu  izola  perfect  încăperea.  Subiecţii  erau  expuşi  unui  câmp electromagnetic puternic pentru a le influenţa undele cerebrale, însă suficient de redus pentru a nu le cauza afecţiuni de natură
44

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
biologică. Totuşi, dacă expunerile se desfăşurau în mai multe zile   consecutiv   pe   aceiaşi   subiecţi,   ele   aveau   efecte distrugătoare asupra lor.
De  pildă,  Duncan  a  suferit  serioase  perturbări  la  nivel cerebral şi de ţesut, ca rezultat al expunerilor la 100 KW de unde RF (Frecvenţă Radio) de la o distanţă de 100 metri.
Undele radio aproape i-au „copt” plămânii şi creierul. Peste tot în corpul său unde exista o modificare de densitate, se creau zone   de   căldură   sau   energie   datorită   concentraţiei microundelor.  Medicul  care  l-a  consultat  pe  Duncan  a  făcut unele  comentarii  despre  starea  neobişnuită  a  ţesutului plămânilor săi. Nu mai văzuse nimic asemănător. Un alt doctor care l-a consultat a mărturisit că mai văzuse aşa ceva o singură dată, când cineva ajunsese accidental în faţa unei puternice raze radar.
Analizele anterioare şi cele de după 1986 au indicat faptul că  creierul  lui  Duncan  era,  din  punct  de  vedere  medical, „mort”. Iniţial rugasem câţiva mediumi să îl „examineze” pe Duncan. Ei susţinuseră, de asemenea, că are creierul „mort”. Mai  ştiam  că  exista  posibilitatea  injectării  unei  anumite substanţe în creier, după care se putea face o radiografie sau o scanare care putea revela ce zone din creier mai erau oxigenate. Indivizii  cu  creierul „mort”  suferă  datorită  neoxigenării creierului.  Dacă  mediumii  determinaseră  corect,  aceasta însemna că creierul lui Duncan nu mai folosea suficient oxigen.
Am vorbit  cu  un  neurolog  cu  care  eram  în  relaţii  de prietenie şi a confirmat că, în mod cert, este posibil ca indivizii cu  creierul  mort  să  continue  să  trăiască.  El  a  citat  unele experimente efectuate post-mortem pe subiecţi umani în Anglia şi în SUA, ale căror creiere s-a constatat că erau acoperite de un înveliş neobişnuit, de aproximativ 1 mm grosime.
Mai  interesant  totuşi  era  un  alt  caz  pe  care-l  întâlnise  în urmă  cu  10  ani.  A luat  câteva  radiografii  ale  unei  persoane normale şi mi-a arătat zonele roşii. Mi-a arătat şi unele zone albastre, dar acestea nu aveau nevoie de mult oxigen. Apoi mi-
45

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
a arătat o altă radiografie unde întregul creier era albastru. Aceasta  însemna că persoana  respectivă  trăia  precum un  om perfect normal, cu excepţia unor pierderi de memorie datorate situaţiei  respective.  Era  în  mod  clar  o  persoană  cu  creierul „mort”,  iar  acesta  folosea  suficient  oxigen  cât  să  nu putrezească. Am observat colţul radiografiei şi am fost surprins să văd scris pe ea numele lui Duncan.
I-am cerut doctorului o explicaţie, dar nu era foarte sigur. Nu putea oferi decât o concluzie teoretică bazată pe capacităţile sufletului.  El  a  spus  că  profesia  sa  recunoştea  existenţa fenomenelor legate de suflet, dar nu le putea înţelege.
În  acest  punct  înţelegeam  că  singurul  motiv  pentru  care Duncan  mai  este  încă  în  viaţă  se  datorează  unei  aptitudini puternice a psihicului său. Astfel, partea psihică (sufletească) a minţii a preluat partea fizică a minţii, întreţinând corpul fizic. Tulpina  creierului  său  este  vie;  coloana  sa  vertebrală  este sănătoasă; corpul său fizic este în viaţă, dar partea superioară a creierului său este, practic vorbind, moartă. Energia psihicului (sufletului) său întreţine corpul cu ajutorul tulpinii creierului.
Duncan  nu  era  singura  persoană  afectată.  Nu  ştim  exact câte persoane au fost implicate, dar oricum numărul acestora a fost foarte mare.
Prin  1972  sau  1973  ei  au  înţeles  în  sfârşit  că  tehnologia stealth  nu avea nimic de-a face cu radiaţiile ce produc arderi. Una dintre acele teorii era că radiaţiile care nu produc arderi erau  emise,  de  fapt,  prin  reflector  şi  se  îndreptau  în  direcţia opusă punctului de focalizare a antenei.
Au  încercat  această  teorie  şi  au  întors  antena  cu  180  de grade. Au ţintit razele distrugătoare spre cer, iar spre subiecţii din  cameră  se  emiteau  radiaţii  nedistrugătoare.  Apoi  au descoperit că aceste radiaţii aveau aceleaşi efecte de modificare a stărilor, dacă nu chiar mai intense ca celelalte, iar aceasta se petrecea  fără  să  mai  producă  vreun  rău  subiecţilor.  Din nefericire, era deja prea târziu pentru persoanele pe care s-au făcut experimentele anterioare.
46

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
În  această  fază  a  proiectului,  ei  erau  interesaţi  de  mo-nitorizarea oamenilor şi de modificarea gândurilor sau a stărilor lor  psihice.  Nu  conta  în  mod  deosebit  cum  induceau  aceste modificări  de  stare,  ci  mai  ales  circumstanţele  în  care  se produceau. Au fost invitaţi soldaţi din diferite unităţi militare pentru a-şi petrece acolo sfârşiturile de săptămână. Din punctul de vedere al militarilor, era vorba de o excursie gratuită într-o locaţie frumoasă. În exteriorul bazei exista o sală de gimnastică bine dotată şi o sală de bowling cu cazare şi hrană excelente. Ceea ce era însă necunoscut militarilor care veneau astfel în week-end,   era   că   ei   deveniseră   astfel   cobai   pentru experimentele  de  control  al  minţii.  Totuşi,  aceştia  nu  erau singurii  cobai.  S-au  întreprins  experimente  şi  pe  civilii  din oraşe  precum  Long  Island,  New  Jersey,  New  York  şi Connecticut, doar pentru a vedea cât de departe se putea ajunge cu  diferitele  tipuri  de  metode.  Totuşi,  cele  mai  multe experimente s-au realizat pe soldaţii aflaţi în vacanţă.
Se monitorizau diferite tipuri de impulsuri, încercând orice frecvenţă, iar apoi observau şi etichetau diferitele efecte. Erau experimente  pur  şi  simplu  empirice  şi  astfel  s-a  acumulat  o importantă  bază  de  date.  După  ce  au  obţinut  suficiente informaţii, au început să înţeleagă treptat semnificaţia efectelor diferitelor funcţii.
Tot  în  timpul  acestei  perioade  au  experimentat  şi schimbarea bruscă de frecvenţe. Aceasta consta din schimbarea instantanee  şi  aleatoare  a  frecvenţei  pe  una  din  cele  cinci frecvenţe diferite pe care era programat transmiţătorul. Această fază a proiectului a devenit mai târziu foarte importantă, căci reprezenta un element cheie pentru obţinerea curbării timpului.
Au descoperit că salturile foarte rapide de la o frecvenţă la alta făceau modulaţiile mai active din punct de vedere psihic. A fost dezvoltată atunci o bază de date care înregistra momentele de schimbare a frecvenţei (adică momentele când o persoană trecea de la o frecvenţă la alta), modulaţia impulsurilor, rata la care  impulsurile  erau  modulate,  lăţimea  impulsurilor  şi
47

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
tensiunea de ieşire. Schimbarea bruscă a frecvenţei a fost apoi cuplată cu efectele sale de feed-back. Baza de date era foarte mare şi acoperea un larg spectru de cauze şi efecte.
După intense experimentări, au realizat un panou de control cu care puteau programa diferite modulaţii şi sincronizări ale impulsurilor, astfel încât transmisia generată urma să „semene” gânduri-tipar într-un individ. Aceasta  însemna că puteau seta această  pulsaţie  pentru  orice  doreau  şi  apoi  aşteptau  să  se producă efectul scontat.
Toate  acestea  au  fost  realizate  în  trei  sau  patru  ani  de cercetări.  Transmiţătorul  era  acum  operaţional  la  întreaga  sa capacitate  şi  pregătit  pentru  emisii  programate.  Puteau  fi lansate  programe  care  puneau  transmiţătorul  să  treacă  prin toate  fazele  sale.  Programele  erau  create  pentru  a  putea schimba dispoziţiile oamenilor, inducându-le stări de tulburare şi, de asemenea, pentru amplificarea ratei de infracţionalitate. Chiar  şi  animalele  din  vecinătate  erau  programate  să  facă lucruri ciudate.
Cercetătorii  puteau  chiar  crea  programe  prin  care  să  se focalizeze  asupra  unei  maşini,  oprindu-i  toate  funcţiunile electrice.  Nu  ştiu  care  erau  modulaţiile  sistemului  în  acele momente, dar am înţeles că ei descoperiseră aceasta accidental.
Într-o zi, unele vehicule militare executau patrulări în jurul bazei.  Brusc,  acestea  s-au  oprit,  nemaifiind  pentru  moment funcţionale.  A urmat  o  investigaţie  pentru  a  descoperi  ce  se petrecea  cu  transmiţătorul  în  acele  clipe  şi  astfel  a  fost dezvoltat un alt program. La început, programul putea doar să facă lumina farurilor maşinilor să scadă în intensitate. Ulterior a fost îmbunătăţit şi curând putea opri toate funcţiile electrice de la orice autovehicul.
Câţiva  ani  de  cercetări  şi  acumulări  de  informaţii  au condus, în final, la obţinerea unui dispozitiv pentru controlul minţii.  Următorul  obiectiv  era  crearea  unei  tehnologii  de precizie  în  această  direcţie.  Pentru  atingerea  acestui  ţel  s-au obţinut ajutoare din surse foarte oculte.
48

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

AMPLITRON
Amplificator UHF. amplitronul servea drept amplificator final al
transmiţătorului înainte ca programele să fie emise prin antenă. Un tub foarte mare, cântărea 150 kg şi 90 cm în dimensiunile sale cele mai mari.

49

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

TIRATRON
Acesta este unul din cei patru tiratroni de impulsuri care au fost folosiţi pentru a acţiona tubul de la ieşire. Tiratronii reglau sursa care inducea  „agilitatea de frecvenţă”, alimentând tubul final cu impulsuri prin intermediul transformatorului de impulsuri. Curbarea şi controlarea axelor
temporale au devenit posibile prin „agilitatea de frecvenţă”.

50

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
10
SCAUNUL MONTAUK
În anii '50, corporaţia ITT dezvoltase foarte mult tehnologia senzorilor, încât aceasta putea permite cu uşurinţă afişarea pe un monitor a tot ceea ce o persoană gândea. La modul esenţial vorbind, aceasta era o maşină pentru „citit” mintea, care opera pe principiul preluării funcţiilor de natură electromagnetică ale fiinţei umane şi traducerea lor într-o formă inteligibilă. Era un mecanism aparent simplu, ce consta dintr-un scaun pe care se aşeza  o  persoană.  Bobinele  care  serveau  drept  senzori  erau plasate  în  jurul  scaunului.  Mai  existau  trei  receptoare,  şase canale  şi  un  computer  Cray  1  care  urma  să  afişeze  pe  un monitor care erau gândurile acelei persoane.
Modul în care a fost concepută această tehnologie este încă un mister. S-a sugerat că cercetările au fost sprijinite de Sirieni, o rasă extraterestră care provine din sistemul solar numit Sirius. Această teorie susţine că extratereştrii au oferit ideile de bază, iar oamenii au continuat din acel punct.
Astfel, au fost aranjate trei seturi de bobine într-o piramidă care cuprindea scaunul respectiv. Mai exista o bobină în zona de vârf a piramidei, care era legată în paralel cu bobinele de la baza ei. Persoana era aşezată în interiorul câmpului format de bobine.  Cele  trei  seturi  de  bobine  erau  conectate  la  trei receptoare radio diferite (Hammerland Super ProP 600's) şi la şase ieşiri. Un detector de lungime de bandă independent, care avea  un sistem de  referinţă variabil, furniza şase ieşiri de  la cele trei receptoare. Trei dintre ele erau pe partea lungimii de bandă dedesubtul undei purtătoare, iar celelalte trei se aflau pe partea  lungimii  de  bandă  deasupra  undei  purtătoare.  Acest dispozitiv  ridică  însă  o  întrebare  foarte  importantă.  Dacă respectivul  ansamblu  electronic „citea”  gândurile,  ce  utiliza unda purtătoare pentru a realiza aceasta?

51

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Cu  ajutorul  unui  oscilator,  detectorii  din  receptoare  erau capabili să fixeze pe loc un semnal eteric care era preluat iniţial de  bobine. Nu  exista,  de  fapt, o  undă  purtătoare  aşa  cum în mod  normal  o  cunoaştem  noi.  Detectorii  se  fixau  asupra vârfului de semnal care era iniţial preluat de bobinele din cele trei seturi de frecvenţe pe care erau acordate receptoarele.
În  această  fază,  echipa  de  cercetare  a  reuşit  să  detecteze semnale care reprezentau funcţii comparabile cu cele ale minţii umane.  Semnale  solide  care  semănau  cu  gândurile  unei persoane  proveneau, de  fapt, din receptoare. Acest dispozitiv citea  aura  umană,  care  este  un  cuvânt  cu  care  mediumii  şi metafizicienii obişnuiesc să descrie câmpul electromagnetic ce înconjoară corpul uman. În acelaşi mod în care vorbirea umană este  propagată  prin  unde  radio,  acest  dispozitiv  propaga gândurile (care teoretic se manifestă în aură).
Cele şase canale de ieşire de la receptoare erau conectate la un  convertor  digital (transformând  semnalul  în  limbaj  de calculator)  şi  apoi  erau  interconectate  la  un  calculator.  Un computer  Cray  1  era  folosit  pentru  decodificarea  semnalului interceptat  de  receptoare.  După  multe  cercetări  s-a  ajuns  în situaţia  în  care  computerul  putea  lista  chiar  un  întreg  dialog mental. Acesta era „dialogul” curent al subiectului care gândea.
După şi mai multe eforturi, s-a ajuns la performanţa în care subiectul vizualiza ceva şi pe monitorul calculatorului apărea o imagine.   Îmbunătăţirile   tehnologiei   au   făcut   posibilă reprezentarea  în 3D  a  aspectelor  auditive/vizuale (ale gândurilor subiectului), ce apăreau pe monitorul calculatorului şi puteau astfel să fie listate.
Când  cei  de  la  Montauk  au  aflat  despre  acest  dispozitiv performant  de  citire,  li  s-a  părut  cu  adevărat  o  realizare excepţională. Doreau să transforme dispozitivul de citire într-un  transmiţător.  Astfel,  se  puteau  elimina  riscurile  în  cazul oamenilor  care  efectuau  experimente  de  invizibilitate  sau  de călătorii  în  timp.  Teoria  era  că  o  persoană  aflată  pe  scaun transmitea echipajului (precum în Experimentul Philadelphia) o
52

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
realitate  alternativă.  Când  nava  devenea  invizibilă,  echipajul era  atunci  în  sincronizare  cu  realitatea  alternativă  şi  astfel membrii lui nu ajungeau să fie dezorientaţi şi rătăciţi în timp şi spaţiu.
În această etapă, s-a procurat un scaun la care ne vom referi acum ca fiind faimosul „Scaun Montauk”. Acest scaun a fost conectat la instalaţiile de bobine construite la ITT. Calculatorul Cray 1,  care era  folosit pentru  decodificarea  transmisiilor ce erau  generate  de  persoana  care  se  afla  pe  scaun,  era interconectat  cu  un  computer  IBM  360.  Acesta  se  afla,  la rândul său, în legătură cu transmiţătorul Montauk.
Computerul  IBM  360  era  necesar  pentru  a  controla modulaţia  transmiţătorului,  astfel ca  acesta  să  poată  schimba brusc frecvenţele de-a lungul întregii lungimi de bandă.
Îmi amintesc că în această etapă Al Bielek a preluat un rol cheie în cadrul „Proiectului Montauk”. Al este unul din autorii cărţii „Experimentul Philadelphia şi alte Conspiraţii OZN”. El îşi aminteşte de implicarea sa în „Proiectul Rainbow”. Iniţial fusese adus la proiect pentru a explica ce se petrecea din punct de vedere metafizic o dată cu utilizarea transmiţătorului asupra fiinţelor  umane.  El  nu  fusese  ales  doar  pentru  că  avea experienţă  în  inginerie,  ci  mai  ales  pentru  că  era  dotat  cu  o anumită  sensibilitate  mediumică  având,  de  asemenea,  vaste cunoştinţe pe teme ezoterice. Acum devenise treaba lui Al de a interconecta computerul Cray 1 cu IBM 360. Computerul Cray
1 furniza tone de informaţii. Ei nu ştiau ce să facă cu ele şi aveau nevoie de o persoană expertă în metafizică pentru a le prelucra în mod  corect.  Trebuia  ca  ei  să  convertească  datele furnizate  de  computerul  Cray  1,  pentru  a  se  sincroniza  cu modulaţia de impulsuri dorită de calculator. IBM 360 realiza această  funcţie  şi  era  utilizat  ca  traducător  şi  bancă  de  date pentru ceea ce genera computerul Cray 1.
Transmiţătorul avea un computer de modulaţie care era ali-mentat digital pe codul tipic de 32 octeţi pe care IBM 360 îl producea. Computerul de modulaţie şi transmiţătorul erau, de
53

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
asemenea,  sincronizate  corespunzător.  IBM  360  „spunea” calculatorului  de  modulaţie  cum  să  moduleze  transmiţătorul. Aveam  acum  un  sistem  în  care  se  puteau  introduce  date  în codul tipic de 32 octeţi, iar apoi transmiţătorul emitea, la rândul lui, ceva precis. Persoana din scaun trimitea diferite semnale receptoarelor  care  transmiteau  informaţiile  către  computerul Cray 1, care „spunea” ce gândea subiectul. Aceste informaţii transmise  de  Cray  1  urmau  să  fie  preluate  şi  transformate pentru ca IBM 360 să recodifice forma-gând iniţial transmisă. A durat în jur de un an pentru a interconecta cu succes calculatoarele.
Eu am fost cooptat la proiect în această fază pentru a lucra cu frecvenţele radio şi cu transmiţătorul. Deşi se reuşise într-o oarecare măsură să se conecteze între ele calculatoarele, mai existau încă mari probleme cu feed-backul de la transmiţător la scaun. Soluţia în acest caz era mutarea scaunului la centrul ITT din Southampton, Long Island.  Pe  scaun, la Southampton se afla un medium care se raporta prin calculator la transmiţătorul de la Montauk (fiind un releu via calculator spre transmiţător).
Mediumul  emitea  gânduri,  iar  Cray  1 le decodifica. Informaţia obţinută era astfel trimisă printr-o conexiune radio de 32 octeţi la Montauk, unde era preluată de computerul IBM 360.  Apoi,  IBM  360  emitea  informaţia  prin  transmiţător  şi astfel se putea construi la Montauk o formă-gând din ceea ce mediumul gândea la Southampton. În esenţă, dispozitivul era un  amplificator mental. A mai trecut încă un an de  cercetări până să se reuşească obţinerea unui semnal inteligibil (bazat pe ceea ce mediumul gândea la Southampton) care era trimis la Montauk şi apoi era emis prin transmiţător. Primul lor obiectiv era să obţină o percepţie fidelă a gândurilor (ce proveneau de la persoana aşezată pe scaun) prin transmiţătorul Montauk şi apoi emisia  acestor  gânduri  prin  intermediul  antenei.  În  afară  de Duncan  mai  erau  şi  alţi  mediumi.  Aceştia  ajutau  la îmbunătăţirea  programelor  pe  calculator.  În  cele  din  urmă, redarea   formelor-gând   devenise   clară.   Mediumul   din
54

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Southampton se putea concentra asupra unui anumit lucru, iar transmiţătorul   de   la   Montauk   transmitea   foarte   clar reprezentarea a ceea ce mediumul gândea.
Aceasta  a  fost  prima  fază  în  care  transmiţătorul  de  la Montauk lucra cu o înaltă fidelitate de redare a gândurilor.  Pe la începutul anului '75, îmi amintesc că au descoperit o altă  problemă.  Dacă  apărea  vreo  discontinuitate  în  curgerea timpului,  practic  totul  se  năruia.  Cu  alte  cuvinte,  dacă mediumul  de  pe  scaun  proiecta  o  realitate (în  termeni temporali,  în  acest  caz)  care  nu  avea  de-a  face  cu  realitatea noastră (cum ar fi, de exemplu, curgerea timpului în realitatea noastră),  el  provoca  astfel  întreruperea  conexiunii  dintre Southampton şi Montauk. Orice discontinuitate în continuumul spaţio-temporal  dintre  cele  două  oraşe  cauza  întreruperea transmisiei formei-gând. Pentru a înţelege o discontinuitate a timpului,  imaginaţi-vă  timpul  precum  o  pulsaţie  sau  un  flux continuu.  Pulsaţia  de  bază  a  timpului  interacţionează  şi  îşi schimbă forma în conformitate cu alte fluxuri energetice sau fenomene.  Când  aceste  pulsaţii  centrale  care  compun  timpul sunt perturbate (datorită unei modificări în realitate sau datorită altor fenomene), direcţia, viteza sau curgerea timpului sunt şi ele modificate. Acest proces este cunoscut ca fiind o discon-tinuitate  a  timpului.  Teoretic,  aceste  discontinuităţi  apar  din când  în  când  dar,  din  moment  ce  noi  suntem  centraţi  în realitatea  noastră,  nu  observăm cu  adevărat  o  discontinuitate temporală. Fenomenul deja vu ar putea fi un bun exemplu al unei astfel de discontinuităţi în structura timpului.  Având scaunul la Southampton, experimentele de control al minţii nu funcţionau întotdeauna. Aceste disfuncţionalităţi erau atribuite  discontinuităţilor  din structura timpului. Se  mai  ştia că,  în  cazul  în  care  transmiţătorul  era  alimentat  cu  o  mare cantitate  de  energie  electrică  în  timpul  unei  discontinuităţi  a timpului, efectele puteau fi dezastruoase.
Acum devenise imperativ necesară reinstalarea scaunului la Montauk. Mai întâi au ecranat foarte bine scaunul, astfel încât
55

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
câmpul electromagnetic  de la Montauk  să  nu-l afecteze. Dar teoria nu a funcţionat şi au hotărât să pună scaunul într-o zonă moartă din punct de vedere electromagnetic. Au ales cea mai bună zonă disponibilă care corespundea necesităţilor, dar nici această tentativă nu a fost încununată de succes.
Experimentele au continuat până la jumătatea lui '75, dar au întâmpinat dificultăţi până când au consultat prototipul original după care fusese realizat scaunul (care se presupune că a fost inventat de Sirieni). Acest dispozitiv nu era identic cu cel creat de  ITT. Avea un mod diferit de  construcţie a bobinelor şi în interiorul scaunului bobinele erau conectate la receptoare din cristal. Acestea erau chiar cristale şi nu dispozitive electronice obişnuite.  După  analizarea  prototipului,  au  fost  realizate licitaţii  secrete  pentru  construcţia  unui  nou  scaun,  în  urma cărora  corporaţia  RCA  a  ieşit  învingătoare.  Nikola  Tesla9 proiectase receptoare pentru RCA în anii '30. Activitatea sa din acea perioadă a fost realizată sub numele de „N. Terbo”, care se era, de fapt, numele de fată al mamei sale. Receptoarele Tesla aveau bobine de o structură foarte specială. Erau bobine radio normale,  dar  erau  aranjate  în  tipare  neobişnuite  de  cuplare. Construcţia   scaunului   Montauk   a   fost,   de   asemenea, îmbunătăţită prin folosirea bobinelor Helmholtz. Acestea erau plasate în jurul scaunului şi serveau drept bobine de preluare a semnalului.  În  electronica  clasică,  bobinele  Helmholtz  se compun din  două  seturi  de  bobine.  Ele  posedă  o  proprietate unică, aceea de a se putea sincroniza pentru a crea un câmp constant de energie în interiorul bobinelor. Au fost folosite trei seturi de bobine (X, Y şi Z), pe care le-au sincronizat astfel ca, în vreme ce în interiorul bobinelor putea fi menţinută o energie constantă,  în  exterior  nu  se  producea  absolut  nici  un  efect.

9 Nikola Tesla era un geniu în electronică, fiind primul care a descoperit şi aplicat  principiile  curentului  alternativ.  Cu  sprijinul  financiar  oferit  de George Westinghouse, Tesla a revoluţionat modul în care electricitatea era utilizată în întreaga lume. Vezi Anexa D pentru mai multe informaţii despre Tesla.
56

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Structura bobinei din receptoare, proiectată de Tesla, era ideală pentru „Proiectul Montauk”. Nu doar scaunul era plasat într-o structură de bobine, dar chiar şi receptoarele. Această dispunere ecrana perfect câmpul energetic.
Trebuie acordată atenţie faptului că structura bobinelor de la  receptoarele  Tesla  mai  este  cunoscută  sub  numele  de structură  de  bobine  Delta  T sau  Delta  Timp. Proprietatea  de ecranare  a  unui  câmp  energetic  de  către  aceste  bobine reprezintă o parte din ceea ce a permis crearea „efectului de recipient”  în  jurul  navei  USS  Eldridge  din  Experimentul Philadelphia.  Bobinele  Delta  T  preluau,  de  fapt,  trei  axe  de semnal  temporal.  Fiind  mult  mai  potrivite  proiectului,  ei  au renunţat  la  conexiunea  prin  microunde,  care  se  defecta  în timpul unei schimbări de realitate.
Pentru  a  face  scaunul  Montauk  să  funcţioneze  fără interferenţe, trebuia ca ei să reproducă funcţiile receptoarelor de  cristal  din  tehnologia „Siriană”.  Structura  bobinelor  din receptoarele  prototip  era  structură  de  bobină  Delta  T. Receptorul avea, de asemenea, funcţia Delta T, dar antena nu. Tehnologia creată de ITT avea funcţia Delta T la antenă, dar nu la receptoare. Versiunea RCA utiliza bobine standard de tipul Helmholtz  pentru  preluarea  semnalului  care  putea  realiza conversia  Delta  T în  receptoare.  Ei  aveau  acelaşi  sistem  de detectare şi de fixare a oscilaţiilor pe care ITT îl folosise cu computerul Cray 1.
În  această  fază,  buna  desfăşurare  a  proiectului  depindea doar  de  bobine.  În  exteriorul  structurii  bobinelor  nu  exista senzitivitate. Puteau aşeza scaunul în spaţiul nefolosit ce se afla între  antena  de  transmisie  de  pe  clădirea  transmiţătorului  şi antena  magnetică  de  transmisie  aflată  la  subsol.  Aceasta  din urmă se afla în baza subterană a clădirii transmiţătorului, care deja fusese bine ecranată. În următoarea cameră ei aveau trei receptoare special proiectate şi, de asemenea, alte echipamente folosite  pentru  a  sincroniza  toate  oscilatoarele  locale  cu semnalul, în mod asemănător cu sistemul ITT.
57

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Acum antena, transmiţătorul şi scaunul erau în acelaşi plan temporal. Computerele erau în propriul lor plan temporal. Nu conta că scaunul se afla la subsol, iar computerele Cray 1 şi IBM  360  în  cealaltă  clădire  (ele  trimiteau  răspuns  înapoi  în clădirea  transmiţătorului).  Când  totul  este „digitalizat”, persoana care este implicată nu se mai află în timp real; este creat  astfel  un  „timp  fals”.  Computerele  puteau  fi  localizate oriunde.  Clădirea  computerelor  a  fost  proiectată  pentru găzduirea  acestora.  Ea  ecrana  computerele  de  câmpul electromagnetic şi de energia provenind de la antenă pentru a nu fi distruse. Centrul de operaţiuni era ecranat total cu ciment şi oţel.
În  final,  ei  au  creat  a  doua  şi  ultima  generaţie  de  scaun Montauk, ce avea acelaşi rol ca şi primul. Aducea aceleaşi şase canale de informaţie la calculator, dar mai avea un avantaj în plus:  era  imun  la  semnalul  antenei.  Acum,  semnalul  de  la antenă nu avea feed-back pentru a cauza interferenţe. Deci totul era  pregătit.  Au  mai  trecut  aproximativ 6 luni până spre sfârşitul anului '75 - începutul lui '76, în care au fost efectuate diferite  teste  pentru  potrivirea,  ajustarea  şi  sincronizarea echipamentului,  astfel  încât  totul  să  funcţioneze  la  parametri optimi.
În final au reuşit să pună în funcţiune transmiţătorul, lucru de-a dreptul uluitor. Ceea ce s-a realizat după aceea, a depăşit orice aşteptări.

58

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

59

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

DIAGRAMA SCAUNULUI MONTAUK

60

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

61

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

DIAGRAMA GENERALA A INSTALAŢIEI

62

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
11
CREAŢIE DIN ETER
Odată pus în funcţiune transmiţătorul, a mai fost nevoie de aproximativ un an de zile pentru a rezolva problemele legate de programele de computer pentru ca sistemul să poată transmite toate   funcţiile   psiho-active.   Spre   sfârşitul   anului   '77, transmiţătorul   reproducea   formele-gând   fără   erori   şi discontinuităţi şi cu un înalt grad de acurateţe. În această fază, au folosit toate resursele financiare, fără restricţii. L-au pus pe Duncan Cameron să se concentreze asupra unui obiect solid. Şi ce  credeţi  că  s-a  produs?  Obiectul  solid  pur  şi  simplu  s-a materializat din eter!
Duncan  îşi  focaliza atenţia  asupra  unui obiect  solid,  care mai  apoi  se  materializa  undeva  în  spaţiul  bazei  militare. Indiferent de obiectul vizualizat de Duncan, matricea obiectului era transmisă către transmiţător care inducea suficientă energie pentru materializarea obiectului vizualizat, care apărea în orice punct din bază la care Duncan se putea raporta. Cu alte cuvinte, dacă ar fi ţinut un obiect în mâini sau l-ar fi vizualizat, ar fi apărut la locul dorit. Ei descoperiseră, de fapt, un mod  de a manifesta  actul  creaţiei  direct  de  la  nivelul  gândurilor  cu ajutorul  transmiţătorului.  Orice  ar  fi  gândit  Duncan,  totul  se materializa. De multe ori obiectul se putea vedea doar într-o formă  eterică  (precum  o  fantomă)  şi  nu  într-o  stare  solidă. Uneori se materializa sub forma unui obiect real solid, care era într-o stare stabilă şi care continua să se menţină aşa. În alte situaţii, obiectul se materializa în stare de agregare solidă, dar nu rămânea în planul fizic decât atâta vreme cât transmiţătorul era deschis, iar apoi, când acesta era închis, obiectul dispărea. Informaţiile prezentate de calculator furnizau cu acurateţe ceea ce  Duncan  gândea.  Ulterior,  cercetătorii  puteau  selecta gândurile care urmau să fie emise prin transmiţător. Majoritatea

63

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
acestor  gânduri  erau  emise  în  apropierea  bazei  militare Montauk Air Force, dar erau utilizate şi alte locaţii.  Ceea ce Duncan gândea sub forma unei realităţi subiective era creat ca realitate obiectivă (în stare solidă sau într-o formă transparentă  în  funcţie  de  circumstanţe).  De  exemplu,  el  se putea  gândi la o  întreagă clădire  care se materializa chiar în interiorul perimetrului bazei militare de la Montauk. Acest tip de experimente devenise deja o rutină.
Sistemul funcţiona cu un înalt grad de fidelitate. Acum, ei doreau sa vadă ce întrebuinţare practică îi puteau da în folosul lor. Primul experiment a fost numit „The Seeing Eye” - Ochiul Văzător. Având o buclă din părul unei persoane sau alte obiecte care au aparţinut acelei persoane, Duncan se putea concentra asupra ei şi era capabil să vadă ca şi cum privea prin ochii ei, să audă prin urechile sale şi să simtă prin corpul ei.
Efectiv, el putea „vedea” astfel prin alţi oameni, oriunde pe planetă.  Experimentele  se  realizau  continuu  şi  aveau  o  mare varietate, dar nu ştiu cât de profundă era implicarea lor. Era într-adevăr incredibil că o asemenea acţiune a putut fi realizată de  oameni.  De  fapt,  totul  devenise  mai  mult  sinistru  decât incredibil,  pentru  că  ei  erau  foarte  interesaţi  să  controleze modul de gândire al oamenilor. Următorul pas a fost să vadă dacă  puteau  induce  gânduri  în  mintea  altei  persoane.  De exemplu, îl trimiteau pe Duncan să se întâlnească cu un anumit individ.  După  întâlnire  şi  fără  ştirea  respectivei  persoane, Duncan se concentra asupra ei. În 99% din situaţii, subiectul avea apoi gânduri similare cu cele ale lui Duncan. Fiind capabil să pătrundă foarte profund în mintea altei persoane, Duncan o putea astfel controla şi îi era uşor să o facă să acţioneze cum dorea el. Acest factor de control se producea la un nivel mai profund decât hipnoza obişnuită.
Cu  ajutorul  lui  Duncan,  a  echipamentului  şi  a  trans-miţătorului Montauk, oamenii de ştiinţă puteau efectiv încărca informaţii,  programe  sau  comenzi  în  minţea  unui  individ. Gândurile lui Duncan deveneau gândurile respectivului individ.
64

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Folosind  acest  procedeu  şi  tehnologia  lui  aferentă,  oricine putea  fi programat să  facă ceea ce în mod  normal nu  făcea. Iată,  deci,  începutul  experimentelor  de  control  al  minţii  din cadrul „Proiectului Montauk”.
Această linie de cercetare a continuat până în anul 1979. Au urmat multe alte experimente celui descris mai sus. Unele erau foarte interesante, dar altele aveau consecinţe oribile. În ţinta lor  intrau  indivizi,  mase  de  oameni,  animale,  locuri  şi tehnologie. Se puteau orienta, practic, spre orice. De exemplu, un televizor putea fi făcut cu uşurinţă să se deregleze. Puteau opri imaginea sau chiar să-l închidă de tot. Mişcau obiecte ca în fenomenele de telekinezie şi devastau astfel camere întregi.
Într-un caz anume, Duncan s-a concentrat pentru a sparge un geam. A fost generată suficienţă forţă încât a sfărâmat un geam  dintr-un  oraş  din  apropiere  de  Montauk.  Animalele puteau  fi  omorâte  de  la  distanţă,  iar  oamenii  puţeau  fi influenţaţi să declanşeze valuri de infracţiuni.
Trebuie  să  înţelegeţi  că  în  momentele  în  care  Duncan realiza aceste experimente era într-o stare alterată de conştiinţă. Fusese  special pregătit de  către  CIA sau  NSA.  În  orice  caz, mintea  sa  conştientă  era  mai  mereu  redirecţionată  prin intermediul  stării  de  orgasm  sexual.  Astfel,  ceea  ce  noi  am putea  numi  mintea  inferioară,  ieşea  atunci  la  suprafaţă. Duncan,  persoana,  era  transferat  într-o  transă  orgasmică. Mintea  sa  inferioară  (mai  bine  zis,  subconştientul),  fiind  la dispoziţia cercetătorilor, devenise foarte sugestibilă şi era astfel foarte uşor controlabilă.
Pentru  acest  tip  de  „programare”  mentală,  informaţiile puteau fi implementate prin orice simţ al corpului. Duncan era apoi  direcţionat  spre  a-şi  concentra  mintea  inferioară  asupra informaţiilor care erau transmise în acest mod. De exemplu, o dată ce mintea lui inferioară ieşea la suprafaţă şi i se spunea să se concentreze asupra unui anumit obiect, el se focaliza în acea direcţie cu toată forţa. Întreaga sa minte se focaliza asupra unui singur  obiect,  în  vreme  ce  corpul  său  intra  într-o  stare  de
65

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
suspendare temporară a funcţiilor vitale.
Mintea  inferioară  era  atunci  curăţată  de  programările anterioare, putând fi introdus orice altceva. Cuvinte rostite sau scrise, filme, muzică sau orice era considerat necesar era folosit pentru a pune mintea inferioară în mişcare.
Aceste  tehnici  reprezentau  cheia  pentru  a  obţine  forme-gânduri  clare  de  la  transmiţător  care ori  afectau  mintea  altei persoane, ori materializau diferite obiecte din eter.
În preajma anului 1978, tehnicile de control al minţii erau în  întregime  dezvoltate  şi  îndosariate.  Au  fost  înregistrate casete corespunzătoare şi distribuite diferitelor agenţii pentru a fi transpuse în aplicaţii practice.

66

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
12
DISCONTINUITATEA TIMPULUI
Experimentele  au  continuat  în  anul  1979,  când  s-a  putut observa un fenomen extrem de straniu. Pe măsură ce gândurile lui Duncan erau proiectate prin transmiţător, la un moment dat ele se opreau brusc. Aspectul era destul de frustrant şi dădea impresia  unei  defecţiuni.  Mai  apoi,  însă,  s-a  observat  că  în realitate gândurile lui Duncan nu încetau. Ele existau, dar în afara  fluxului  normal  de  timp!  De  exemplu,  el  se  concentra asupra unui lucru la orele 20:00 şi manifestarea sa obiectivă avea loc la miezul nopţii sau la orele 6:00 dimineaţa. La orice s-ar  fi  gândit,  materializarea  respectivului  obiect  nu  se producea în acelaşi timp.
Se părea astfel că oamenii de ştiinţă de la Montauk puteau folosi  capacităţile  mediumice  ale  lui  Duncan  pentru  a  curba timpul!  Au  început  să  cerceteze  acest  fenomen  cu  multă nerăbdare.  Cam  în  aceeaşi  perioadă,  ni  s-a  cerut  tuturor  să participăm la ceea ce era cunoscut sub numele de „Conferinţe Sigma”, care aveau loc în apropiere de Olympia, Washington. Aceste conferinţe aveau drept subiect funcţiile timpului, iar noi eram  acolo  să  obţinem  o  mai  bună  înţelegere  asupra mecanismelor timpului. Ni se spunea că trebuie să optimizăm utilizarea transmiţătorului pentru manipularea timpului.
Am aflat că echipamentul pe care îl foloseam era suficient de  puternic  pentru  a  curba  timpul,  dar  totuşi  încă  nu  eram capabili să realizăm aceasta.
Antenele folosite de noi produceau ceea ce ar putea fi numit un efect secundar de „discontinuitate a timpului”. Acest efect secundar de modificare a fluxului temporal demonstra totuşi că echipamentul de bază era suficient pentru aceasta. Dar chiar şi aşa,  noi  am  cerut  o  antenă  care  era  mult  mai  eficientă  în operarea de modificări temporale.

67

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
După  ce  am  participat  la  mai  multe  conferinţe  şi  am discutat cu  mai multe persoane, grupul  nostru  de cercetare a remarcat că frecvenţa radio pe care o foloseam nu era cea mai potrivită  pentru  scopul  nostru.  Trebuiau  operate  anumite schimbări, cum ar fi, de pildă, modificarea ratei impulsurilor din bobine. Am mai studiat geometria piramidală şi modul de utilizare  a  acesteia  pentru  a  curba  câmpul  temporal. Suplimentar, a trebuit să învăţăm mai multe despre ceea ce este cunoscut  sub  numele  de  funcţii  temporale  Delta (adică, funcţiile de schimbare a timpului).
Cheia  înţelegerii noastre  a  fost  o  sugestie  de  a  utiliza  un anumit tip de antenă pe care o voi numi antenă Orion Delta T. Această  denumire  conţine  şi  cuvântul  Orion,  deoarece  au existat multe zvonuri că proiectul acestei antene fusese primit de oamenii noştri de ştiinţă de la extratereştrii din constelaţia Orion  (acesta  este  un  alt  grup  de  extratereştri  decât  cei  din sistemul  Sirius,  ale  căror  cunoştinţe  se  presupune  că  au  fost folosite  pentru  construcţia  scaunului  Montauk).  Conform zvonului, cei din constelaţia Orion ştiau că suntem aproape de îndeplinirea cu succes a sarcinii noastre şi doreau să ne ajute.
Antena Orion Delta T era o antenă în formă de octaedru şi fusese plasată la subsol. Măsura cam 30 până la 50 de metri de la un punct la altul. Au fost făcute excavări de aproape 100 m pentru a găzdui antena sub transmiţător.
Scaunul Montauk a fost plasat sub transmiţător şi deasupra antenei Delta T, pentru a sincroniza antena RF de la suprafaţă cu antena din subteran, astfel încât scaunul să se afle într-un punct neutru între ele. Astfel, scaunul era complet ferit de orice interferenţă.
Antena de transmisie Delta T era alimentată cu energie din trei surse. Energia de la două din cele trei surse provenea de la modulatoarele de impulsuri ale celor două transmiţătoare şi era trimisă în bobinele  X  şi Y ale antenei Delta T (acelaşi impuls care  furniza  energie  electrică  către  amplitron  furniza,  de asemenea,  energie  către  antena  Delta  T  care  se  afla  sub
68

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
pământ). A treia axă era axa Z. Aceasta fusese plasată în jurul perimetrului antenei şi provenea de la o sursă de zgomot alb10, (explicaţie  în  subsol)  care  era  obţinut  de  la  un  amplificator audio de 250 KW. Zgomotul alb punea în rezonanţă întregul transmiţător, însă mai multe elemente în această privinţă vor fi descrise pe parcursul capitolelor următoare.
Antena  omnidirecţională ce era localizată la suprafaţă, pe clădirea  transmiţătorului,  a  fost  acordată  pe  frecvenţa  radio respectivă.  În  plus,  componenta  non-hertziană  (care  este  de natură  eterică)  a  frecvenţei  radio  ajungea  în  subteran  şi  se interconecta  cu  câmpul  magnetic  generat  sub  pământ.  Când frecvenţele  erau  însumate  în  această  manieră,  rezultau  mari distorsiuni şi perturbări ale timpului.
Tehnologiile de bază din acest proiect erau identice cu cele folosite în Experimentul Philadelphia. La bordul lui  Eldridge, ei aşezaseră transmiţătoarele RF pe principalul catarg al navei. Bobinele erau plasate pe punte de jur împrejur şi erau activate de impulsuri cu o anumită frecvenţă. În esenţă, noi am duplicat mecanismele folosite în „Proiectul Rainbow”, îmbunătăţindu-le însă  în  mod  considerabil  performanţele.  Noua  tehnologie  a făcut ca proiectul să fie mult mai stabil şi mai uşor de controlat.
Pe lângă antena Delta T, mai sunt două elemente cheie care trebuie înţelese: momentul zero şi zgomotul alb.  La  momentul  zero  ne-am  referit  anterior,  dar  voi  oferi explicaţii  suplimentare  pentru  o  mai  bună  înţelegere  a subiectului.  În  primul  rând,  momentul  zero  se  află  în  afara universului  nostru  tridimensional.  Îl  vom  considera  mai  „în vârstă” decât universul, căci momentul zero exista înainte de apariţia   întregii   Creaţii.   Momentul  zero (sau  originea primordială)  reprezintă  conexiunea  noastră  fundamentală  cu

10 Zgomotul alb este un impuls autogenerat pe orice frecvenţă şi în acelaşi timp. Când acordaţi radioul pe un post pe bandă FM, de exemplu, zgomotul pe care-l auziţi între posturile radio este zgomotul alb. Poate fi considerat precum  o  explozie  bruscă  existentă  pe  orice  frecvenţă  sau  precum  un mănunchi de impulsuri ce sunt emise împreună.
69

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
universul.
Când  universul  nostru  se  roteşte,  el  face  aceasta  în  jurul momentului zero. Dar universul nostru (adică, universul fizic) nu este singurul care există. Fiecare univers (fizic sau subtil) are  un  moment  zero.  Toate  momentele  zero  ale  diferitelor universuri  coincid  şi  nu  se  mişcă  niciodată;  de  aceea  acest punct este numit momentul zero.
Următoarea analogie ar putea fi de un real folos. Imaginaţi-vă un carusel care se roteşte în jurul unei cabine centrale. Omul dinăuntrul  cabinei  reprezintă  momentul  zero.  Pe  lângă  acest carusel,  mai  sunt  şi  alte  carusele  care  se  rotesc  pe  diferite niveluri,  dar  toate  sunt  sub  controlul  aceluiaşi  punct  central zero,  care  în  această  analogie  este  reprezentat  de  omul  din cabină.
Prin anii '20, genialul Nikola Tesla crease deja un generator de referinţă asupra momentului zero. El consta, practic, dintr-un complex de dispozitive şi rotiţe. Într-un limbaj mai familiar, ne vom referi la acest generator sub numele de „titirez”. El este un  dispozitiv  relativ  straniu,  căci  în  momentul  în  care  este deschis, se poate auzi cum „se fixează asupra a ceva”, dar nu mă refer la energia electrică. Mi s-a spus că se fixează asupra rotaţiei  Pământului,  care  reprezintă  o  referinţă  asupra momentului  zero  secundar.  Este  secundar  pentru  că  rotaţia Pământului se află în strânsă relaţie cu sistemul solar, care este în  acelaşi  mod  în  relaţie  cu  galaxia  şi,  astfel,  cu  întregul univers. Universul se roteşte în jurul momentului zero.
Toate acestea pot fi şi mai bine înţelese studiind modul în care  Tesla  a  descoperit  curentul  alternativ  folosindu-se  de principiile  câmpurilor  magnetice  rotitoare  ale  Pământului. Generatorul  momentului  zero  este  într-un  anumit  grad  o extrapolare a modalităţii descrise anterior; totuşi, acesta nu face doar o referire la mişcarea de rotaţie a Pământului. Generatorul ia  în  considerare  orbita  soarelui,  galaxia  noastră  şi,  în  final, centrul întregii noastre realităţi.
Celălalt element cheie ce trebuie înţeles este zgomotul alb,
70

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
care ar putea fi considerat drept „adezivul” ce face ca întreaga operaţiune să funcţioneze corect. Este o operaţiune pur tehnică, pe care o voi descrie sumar.
Transmiţătorul  Sage  conţinea  în  jur  de  40  sau  50  de oscilatoare, mixere şi amplificatoare controlate de cristale care generau  un semnal pe  frecvenţa de  425 MHz. Mai  utiliza şi „agilitatea  de  frecvenţă”,  care  însemna  că  putea  să  treacă spontan de la o frecvenţă la alta. Împreună cu transmiţătorul, ei aveau ceea ce este cunoscut sub numele de dispozitiv „COHO” sau „organizator coerent al oscilatorului”. În mod normal, un „COHO”  funcţionează  având  ca  referinţă  doar  o  singură frecvenţă. Totuşi, transmiţătorul Montauk nu obţinea în acest mod sincronizarea (sau rezonanţa) care era necesară.
Pentru  a  obţine  această  condiţie  de  rezonanţă,  am  luat fiecare  oscilator  disponibil  şi  i-am  modulat  amplitudinea  cu ajutorul zgomotului alb. Din moment ce zgomotul alb este în proporţie de 50% corelat cu totul, el corespunde unei funcţii universale autocorelate sau autosincronizaţe. Rezultatul a fost că  toate  componentele  eterice  ale  oscilatoarelor  erau  acum corelate una cu cealaltă. Noi nu încercam să corelăm funcţiile electrice, pentru că acestea nu ne priveau; eram interesaţi doar de funcţiile eterice, pentru că ele furnizau, de fapt, efectele pe care noi le căutam.
Aveam nevoie, însă, de un punct de reper temporal foarte stabil, care era furnizat de generatorul de moment zero. Acesta producea două unde de 30 Hz în relaţie cu momentul zero. Una era conectată la computere şi sincroniza ceasul sau funcţiile de temporizare. Cealaltă undă modula generatorul de zgomot alb. Ajustând sincronizarea lor ne puteam focaliza asupra oricărui fragment temporal, monitorizând întreaga operaţiune. Aceasta ne permitea să evidenţiem corespondenţele zgomotului alb şi să-l relaţionăm cu punctul central al timpului, unde toate tim-purile se intersectează.
Scopul  acestui  experiment  era  să  facem  coerente  trans-misiile mediumice ale lui Duncan în relaţie cu timpul. Dr. von
71

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Neumann ne-a explicat că transmiţătorul trebuie să fie corelat temporal,  ţinând  seama  de  momentul  zero.  Generatorul  de referinţă asupra momentului zero servea şi ca „punct martor” înapoi către Experimentul Philadelphia, iar acesta era un aspect extrem de  important. Proiectul urmărea să  deschidă o poartă temporală către USS Eldridge în 1943.
Modificările la echipamente au continuat până în anul 1979, când s-a reuşit stabilizarea unui sistem coerent de transmisie ce ţinea seama de sincronizarea temporală. În continuare, urma ca ei  să  ajusteze  şi  să  modifice  echipamentul  pentru  a  se sincroniza cu Duncan. El demonstrase deja că avea puncte de reper  personale  asupra  momentului  zero  când,  aparent  din întâmplare, avuseseră loc anumite curbări ale timpului. Aceasta probabil  se  putea  explica  mai  bine  privind  experienţa  sa anterioară  din  timpul  Experimentului  Philadelphia.  Acolo,  el sărise de la bordul lui USS Eldridge şi fusese atras cu forţă într-un  vortex  temporal.  La  Montauk,  circumstanţele  erau  altele, dar se pare că familiarizarea sa cu momentul zero nu-l părăsise.
Mai erau şi alţi mediumi, dar Duncan era primul pe care îl foloseau; 90% din timpul când sistemul era deschis, el se afla pe scaun. Dacă era bolnav sau nu se simţea bine, obişnuiau să aştepte  o  zi.  De  fiecare  dată  când  schimbau  operatorul,  era necesar  să  recalibreze  şi  să  reprogrameze  calculatoarele  şi modulatorul de impulsuri şi aveau nevoie de două zile întregi pentru a reuşi aceasta. Dacă Duncan era indisponibil pentru o perioadă de două săptămâni sau mai mult, ei puneau pe scaun un alt operator, dar nu-mi amintesc decât o singură dată când au  făcut  aceasta.  A fost  aproape  un  dezastru,  pentru  că  nu acordaseră suficient de mult timp pentru recalibrarea iniţială. Din  acel  moment,  Duncan  a  fost  singurul  care  a  utilizat echipamentul.  Totuşi,  un  medium  de  rezervă  trebuia  să  fie prezent, în caz că i se petrecea ceva lui Duncan. În preajma lui 1980, reflectorul radarului (care seamănă cu o uriaşă coajă de banană) ce se afla pe o clădire, nu mai era în funcţiune. Existau
cele două     transmiţătoare care alimentau antena
72

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
omnidirecţională (cea de la sol), iar modulatoarele de impulsuri alimentau atât această antenă, cât şi bobinele de la antena Delta T aflată la subsol.
De asemenea, scaunul era conectat la computer, fiind acum aşezat  într-un  punct  neutru,  aflat  între  cele  două  antene.  La acea  vreme,  sistemul  uriaş  al  computerului  era  găzduit  de camera de control de  lângă turnul radarului. În plus, camera computerului  mai  conţinea  diverse  terminale  şi  monitoare pentru a înregistra diferite activităţi din cadrul proiectului.
Duncan deschidea operaţiunile aşezându-se pe scaun şi, din acel moment, transmiţătorul era pornit. Mai întâi, el urmărea să-şi  golească  mintea  de  orice  gânduri  parazite.  Apoi  era direcţionat să se concentreze asupra unei anumite deschideri în timp,  să  spunem  din  1980  (ce  reprezenta  atunci  momentul prezent)  spre  1990.  Atunci,  chiar  în  centrul  antenei  Delta  T apărea un portal temporal (care, de fapt, era un veritabil vortex sau tunel temporal) - şi astfel te puteai deplasa prin portal din 1980  în  1990.  În  portal  se  producea  o  deschidere  prin  care puteai  să  priveşti  efectiv  în  timp.  Arăta  precum  un  coridor circular,  care  avea  o  lumină  la  capătul  lui.  Poarta  temporală exista atâta vreme cât Duncan se concentra asupra anilor 1990 şi 1980.
Cei care au intrat în tunelul temporal mi-au spus că acesta arăta precum o spirală, asemănătoare cu stilul de reprezentare science-fiction a unui vortex. Când te aflai în afara tunelului, portalul  se  vedea  ca  şi  cum  ai  privi  prin  spaţiu - de la o deschidere circulară apărută în spaţiu către o fereastră circulară puţin mai mică la celălalt capăt. Personal eram considerat prea valoros pentru operaţiunile tehnice din proiect şi de aceea nu-mi era permis să călătoresc prin portal.
Din 1980 până spre sfârşitul anului 1981, funcţia timpului a fost  reglată  astfel  încât  ea  să  devină  stabilă.  La  început, portalurile  temporale  nu  erau  stabile.  O  persoană  putea  să treacă prin portal ajungând până în 1960, dar când dorea să se întoarcă, deşi era conectat la timpul real (de pornire), portalul
73

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
nu mai apărea unde trebuia. Astfel, te puteai pierde cu uşurinţă în timp şi spaţiu. La început, portalul se deschidea, dar nu era stabil deoarece mintea lui Duncan nu era stabilă. A fost nevoit să treacă prin pregătiri intense pentru a face ca portalul să fie stabil. A trebuit, de asemenea, să focalizăm transmiţătorul mai aproape  şi  să  intensificăm  traducerea  formei-gând  pentru  ca totul să fie în ordine. Petreceam zile în şir încercând să facem să apară o schimbare temporală aşa cum era prevăzut. Cu toate acestea, nu era nici o dificultate în crearea unei discontinuităţi în curgerea timpului. Dificultatea consta în a prevedea care vor fi efectele acestei perturbări temporale. În sfârşit, spre finalul anului 1981, am aflat cum să ne fixăm asupra discontinuităţii fluxului temporal, astfel că, în momentul în care era creat un portal, acesta rămânea stabil. Deşi crearea şi menţinerea unui portal  temporal  nu  se  petreceau  într-un  mod  absolut  perfect, comportamentul  portalului  era  totuşi  previzibil,  stabil  şi funcţiona conform planurilor noastre. În esenţă, ceea ce făceau oamenii de ştiinţă era să folosească vortexul temporal din 1943, 1963, 1983 care se baza pe bioritmul natural al Pământului, al cărui ciclu este de 20 de ani. Anii 1943, 1963 şi 1983 acţionau precum  puncte  de  ancoră  asupra  vortexului  principal. Subvortexurile  sau  vortexurile  din  experimentele  care  erau efectuate erau create prin intrarea în vortexul principal la un punct de ancoră ('43, '63 sau '83). La Montauk era folosită ziua de 12 august 1983.
De  exemplu,  să  presupunem  că  ei  doreau  să  ajungă  în noiembrie  1981.  Între  luna  noiembrie  a  anului 1981  şi  12 august 1983 exista un punct de legătură. Plecând din 12 august 1983, ei se puteau îndrepta spre orice moment temporal doreau. Vortexul funcţiona între 12 august 1943 şi 12
august  1983,  pentru  că  acesta  era  vortexul  principal. Aceasta le-a conferit stabilitatea de a crea ceea ce numim un vortex deschis-închis. Este numit aşa pentru că la celălalt capăt nu exista nici un dispozitiv de care să se ancoreze.
Deşi stabilizaseră aspectul temporal al portalurilor, trebuia
74

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
să se lucreze şi la aspectul spaţial. Au reuşit să stabilizeze şi acest  aspect,  astfel  că  puteau  nu  doar  să  deschidă  un  portal temporal într-un moment dat, ci chiar şi într-un spaţiu dat.
După  ce  au  reuşit  stabilizarea  aspectelor  temporale  şi spaţiale  ale  portalului,  i-au  trimis  pe  toţi  acasă,  curăţând întreaga bază cu excepţia câtorva persoane cheie. Eu am rămas, căci eram operatorul tehnic şi esenţial al proiectului. Şi Duncan a rămas, căci el era mediumul care punea sistemul în funcţiune. Întregul sistem era acordat cu el. Au mai fost reţinuţi alţi doi mediumi, în caz că Duncan ar fi murit sau ar fi fost indisponibil într-un  fel  sau  altul.  De  asemenea,  au  rămas  directorii  de proiect, dar a plecat personalul militar şi a fost adusă o nouă echipă pentru întreţinerea bazei.
Securitatea  era  deja  foarte  solidă,  dar  ei  o  voiau  şi  mai bună. Nu doreau ca armata să afle de modul în care se jucau cu timpul, dar toată lumea intuia că acolo se petrecea ceva straniu. Însă nimeni nu ştia exact ce.

75

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
13
CALATORII IN TIMP
Deoarece majoritatea tehnicienilor plecaseră, a fost adusă o nouă echipă. Nu ştiu cine erau şi nici ce calificări aveau, dar erau  numiţi  „Echipa  Secretă”.  Proiectul  a  fost  relansat  şi  a primit numele „Phoenix III”. Acesta a durat din februarie 1981 până în 1983.
Obiectivul  era  explorarea  timpului.  Echipa  a  început  să privească în trecut şi, de asemenea, în viitor, doar observând. Continuau să caute medii ostile. Prin vortex puteau lua mostre de aer, de sol şi toate acestea fără ca cineva să intre în portal.
Cei care au călătorit prin vortex l-au descris ca pe un tunel special  care  era  luminat  pe  întreaga  sa  lungime.  După  ce  o persoană  începea să înainteze în vortex, era brusc aspirat de acesta. Era împins înainte către celălalt capăt al tunelului, de obicei într-un alt loc (opus lui Montauk) sau în funcţie de locul spre  care  transmiţătorul  era  orientat  şi  programat.  Putea  fi oriunde în Univers.
Tunelul se asemăna cu un tirbuşon şi era iluminat ca şi când pe întreaga sa suprafaţă s-ar fi aflat becuri aprinse. Avea un fel de  structură  moletată  şi  nu  era  precum  un  tunel  drept.  Se răsucea  şi  se  curba  până  ajungea  la  celălalt  capăt.  Acolo, persoana  trimisă  întâlnea  pe  cineva  sau  îndeplinea  misiunea care  îi  fusese  încredinţată.  După  ce  îşi  încheia  misiunea,  se întorcea. Tunelul se deschidea pentru el şi se întorcea de unde plecase. Totuşi, dacă se producea o cădere de energie electrică în timpul operaţiunii, persoana respectivă era pierdută în timp sau  abandonată  undeva  în  interiorul  vortexului.  Când  cineva era  pierdut,  aceasta  se  producea  datorită  unei  erori  în hiperspaţiu.11 Deşi mulţi erau astfel pierduţi, trebuie totuşi să

11 Hiperspaţiul este definit precum spaţiul care depăşeşte limitele celor trei universuri.
76

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
precizez că oamenii de ştiinţă nu îi abandonau în mod deliberat sau fără să le pese.
Conform spuselor lui Duncan, mai exista o altă funcţie a tunelului temporal. Cam la două treimi din tunel, persoana în cauză  îşi  pierdea  întreaga  energie.  Simţea  atunci  o  lovitură puternică   însoţită   de   o   capacitate   de   percepţie   mult expansionată. Relata că simţea, de asemenea, o amplificare a inteligenţei,  dublată  de  o  experienţă  extracorporală.  Această stare a fost numită FULL OUT (complet în afară). Cercetătorii căutau să manifeste aceasta în Duncan. Putea fi o continuare a experimentelor „Seeing Eye” (ochiul văzător) sau o făceau din alte motive.
Crearea  tunelului,  racolarea  subiecţilor  de  pe  stradă  şi trimiterea  acestora  prin  tunel  devenise  deja  o  rutină.  În majoritatea situaţiilor, aceşti oameni erau simpli vagabonzi sau copii ai străzii, care fuseseră abandonaţi şi a căror absenţă ar fi trecut neobservată. Dacă ei se întorceau din tunelul temporal, aveau  să  relateze  pe  larg  tot  ceea  ce  întâlniseră.  Majoritatea vagabonzilor folosiţi în experimente erau mai întâi dezmeticiţi timp de o săptămână înainte de a intra în portal, dar mulţi nu se mai întorceau. Nu ştim câţi oameni plutesc încă în timp, prin ce vremuri  şi  prin  ce  locuri.  Pentru  că  „Phoenix  III”  progresa, indivizii aleşi pentru aceste cercetări erau conectaţi la tot felul de echipamente radio şi TV pentru a transmite înapoi „live”. Fiecare  individ  era  escortat  prin  portal,  uneori  cu  forţa. Semnalele radio şi TV călătoreau prin portaluri şi, atât timp cât le  puteau  recepta,  cercetătorii  deţineau  înregistrări  audio  şi video cu ceea ce subiectul experimentase.
Cei care controlau proiectul au început parcă să se joace cu timpul, manipulând trecutul şi viitorul, după bunul lor plac. Nu ştiu exact ce făceau pentru că eu eram la butoane. Postul meu se  afla  în clădirea  transmiţătorului  şi  trebuia  să  menţin  totul într-o cât mai bună funcţiune. Nu eram implicat în tot ceea ce se petrecea, dar la un anumit moment am aflat că deţineau o vastă  bibliotecă  de  casete  video.  Am  văzut  casetele,  deşi  nu
77

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
aveam  aprobări  speciale  pentru  aceasta.  De  fapt,  eu proiectasem  şi  construisem  instalaţia  de  vizualizare  a transmisiilor (cu ajutorul unor resurse uriaşe) şi aveam o idee despre ce se petrecea. Multe lucruri pe care le ştiam proveneau din  relatările  lui  Duncan,  pentru  că  la  vremea  aceea deveniserăm buni prieteni. În final am fost interogaţi şi trimişi pe căi separate. Mare parte din amintirile mele cu el mi-au fost şterse.
Pe  lângă  persoanele  abandonate,  cercetătorii  foloseau,  de asemenea, pentru anumite motive, şi copii. Nu sunt sigur care era însă scopul pe care îl urmăreau. Era un puşti la Montauk care obişnuia să plece de la bază şi să aducă cu el pe alţii de vârsta lui. Era precum o „rază tractoare”. Locuia la Montauk şi circula prin zonă foarte lejer. O mulţime de copii care de obicei vagabondau în zona metroului new york-ez puteau să dispară vreo şase ore fără să se simtă lipsa lor. Erau în mod special instruiţi să aducă cu ei şi alţi copii. Unii se întorceau, alţii nu. Copiii aleşi aveau vârste cuprinse între 10 şi 16 ani sau poate chiar 18 cei mai mari, iar 9 ani cei mai tineri. Majoritatea erau în  faza  de  trecere  la  pubertate  sau  tocmai  încheiau  această etapă. De obicei erau blonzi, aveau ochi albaştri, erau înalţi şi cu tenul alb. Se potriveau foarte bine stereotipului arian. Din cunoştinţele  mele,  nici  o  fată  nu  a  făcut  parte  din  aceste grupuri.
O investigaţie ulterioară a demonstrat că  „Proiectul Montauk” avea o conexiune neo-nazistă şi că naziştii erau încă stimulaţi de superioritatea ariană. Nu ştiu unde erau duşi copiii, cum erau instruiţi sau felul în care erau programaţi. Dacă se întorceau sau nu, pentru mine este încă un mister. Informaţiile disponibile sunt că ei trimiteau fiecare proaspăt recrut în viitor, în anul 6037 d.H., întotdeauna în acelaşi loc, care părea a fi un oraş în ruine. Totul era staţionar, dar nu ca într-o stare de vis. Nu existau semne de viaţă. În centrul oraşului era un perimetru unde  se afla un cal de aur  pe  un piedestal. Puteau fi văzute anumite inscripţii pe acel piedestal, iar recruţii erau trimişi să
78

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
citească  ce  scria.  Încă  nu  ştim  ce  urmăreau  aceste  cercetări. Poate  căutau  să  găsească  acelaşi  răspuns  de  la  persoane diferite. Nu ştiu. Duncan a sugerat că în interiorul piedestalului s-ar fi aflat o tehnologie extrem de avansată şi că ei încercau să găsească  pe  cineva  care  să  simtă  sau  să  perceapă  ce  fel  de tehnologie era aceea.
Alte persoane implicate în proiect spuneau că acel cal era acolo pentru testarea puterii de observaţie a recruţilor şi că, de asemenea, servea ca punct de reper. Recruţii întotdeauna erau întrebaţi  dacă  au  văzut  pe  cineva  în  oraş.  Fiecare  individ interpreta în mod personal ceea ce observase, după care relata cele văzute.
Ştim că mulţi oameni au fost trimişi în viitor cu 200 sau poate 300 de ani. Estimările arată că între 3000 şi 10.000 de persoane  au  fost  astfel  abandonate  în  continuumul  spaţio-temporal. Nu avem însă nici o idee pentru ce scop.
Am mai spus deja că nu ştiu exact ce făceau cu timpul şi nici despre felul în care urmăreau să-l manipuleze. Nu eram de faţă, dar ştiu că au avut mult de-a face cu primul şi cu cel de-al doilea  război  mondial.  Au  monitorizat  acele  momente  şi  au făcut multe fotografii. Ştiau exact ceea ce făceau. Puteau, de fapt,  să  creeze  un  vortex  secundar  prin  care  să  observe evenimentele.  Noi  numeam  această  funcţie  „ochiul  văzător”. Vortexul iniţial (primar) era atât de mare, încât puteai conduce un camion prin el. Dar vortexul secundar era unul energetic, fără soliditate fizică. Folosind conjuncţia de fază prin programe sofisticate  de  computer,  trecutul  şi  viitorul  puteau  fi  efectiv transmise prin portal şi vizulalizate pe un monitor.

79

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
14
MISIUNE PE MARTE
Cercetătorii proiectului au continuat să scruteze timpul. Era spre sfârşitul anului 1981 sau începutul lui 1982 când pentru prima dată această tehnologie a fost utilizată pentru a se reuşi intrarea în zonele subterane din marea piramidă de pe planeta Marte.
Pentru  că  acest  material  va  fi  controversat  pentru  marele public şi va stârni cu siguranţă polemici, voi încerca să descriu puţin cadrul general al acestor evenimente.
În  prezent  circulă  o  înregistrare  video  numită  „Planeta Marte  în  viziunea  lui  Hoagland”.  Este  o  prezentare  pentru oamenii de ştiinţă de la NASA făcută de către savantul jurnalist Richard Hoagland cu privire la complexul tetraedric care este asociat cu „chipul de pe planeta Marte”. În această înregistrare, Hoagland prezintă „chipul” (uimitor de asemănător cu faţa unei fiinţe  umane)  şi  piramidele  din  apropiere  care  au  fost fotografiate de nava spaţială Viking, în anii '70. Sunt folosite tehnologii de proiecţie computerizată pentru a prezenta imagini care  oferă  o  survolare  a  „chipului”  de  pe  Marte  cu  360  de grade. În această înregistrare, Hoagland încearcă să convingă NASA să fotografieze mai mult această regiune cunoscută sub numele  de  Cydonia.  NASA a  fost  imposibil  de  convins  şi  a minimalizat  în  mod  evident  semnificaţia  eforturilor  lui Hoagland.  De  fapt,  s-au  depus  eforturi  intense  pentru  a  se interzice prezentarea acestei înregistrări pe posturile naţionale de  televiziune.  Relatarea  acestui  scandal  a  fost  realizată  de staţia radio new york-eză, WABC. De ce a abordat NASA o asemenea atitudine faţă de un subiect atât de şocant?
Răspunsul  probabil  se  află  explicat  într-o  carte,  numită Alternativa 3,  scrisă  de  Leslie  Watkins,  David  Ambrose  şi

80

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Christopher Miles.12 Cartea se bazează pe o înregistrare video care a revelat un program spaţial secret condus de o conspiraţie internaţională  care  includea  atât  Rusia,  cât  şi  Statele  Unite. Este o descriere fascinantă ce include astronauţi care încalcă regulile  de  siguranţă,  oameni  de  ştiinţă  dispăruţi,  crime  şi constituirea coloniilor de sclavi pe Lună şi pe planeta Marte. Cartea susţine că, de fapt, omul a aterizat prima dată pe Marte în 1962.
Nu este în intenţia mea să dovedesc că a existat sau există o colonie umană pe Marte. Am inclus aceste informaţii pentru ca cititorul  să  înţeleagă  că  există  un  întreg  scenariu  privind planeta  Marte,  care  este  separat  de  povestirea  mea.  Cei interesaţi pot investiga ei înşişi înregistrarea „Planeta Marte în viziunea lui Hoagland” sau cartea Alternativa 3. Este interesant de  observat  că  documentarul  intitulat  Alternativa 3 a fost difuzat pe un post de televiziune din San Francisco prin anii '70.  De  atunci  s-a  răspândit  ipoteza  conform  căreia  FCC  a ameninţat cu retragerea licenţei de emisie a postului respectiv de televiziune dacă va mai difuza vreodată acele imagini. Prin urmare, documentarul nu a mai fost reluat niciodată.
Directorii „Proiectului Montauk” ştiau că există o colonie pe Marte. Este mai mult decât probabil că şi ei făceau parte din conspiraţie.
Planeta Marte  constituia un  mare  punct  de  interes  pentru cercetătorii din cadrul „Proiectului Montauk”, pentru că ei şi-au dat seama că acolo existau dispozitive tehnologice extrem de avansate. Ştiau, de pildă, că piramidele de pe faţa planetei Marte nu erau formaţiuni naturale şi că cineva le construise în timpuri de demult.
Conform  informaţiilor  pe  care  eu  şi  asociaţii  mei  le-am descoperit,  cei  care  locuiau  la  suprafaţa  planetei  Marte  nu puteau  ajunge  în zona  subterană  aflată  dedesubtul  piramidei.
12 Alternativa 3  a fost prima dată publicată în Marea Britanic Prima ediţie publicată în SUA a apărut în 1979 la Avon Books, Division of the Hearst Corporation, 959 Eight Avenue, New York, NY, 10019.
81

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Intrările ori erau sigilate, ori pur şi simplu nu puteau fi găsite. De fapt, se părea că marea piramidă era mult mai bine sigilată decât piramida de la Gizeh. În ciuda costisitoarei şi inovatoarei tehnologii care era disponibilă, piramida nu putea fi penetrată.
Oamenii  de  ştiinţă  de  la  Montauk  au  hotărât  că  cea  mai bună  abordare  ar  fi  să  realizeze  o  proiecţie  direct  în  centrul piramidei  principale,  în  subsolul  marţian.  Tehnologia  de  la Montauk  le  oferea  suficiente  resurse  să  poată  folosi  o  dis-continuitate  spaţială  pentru  a  pătrunde  în  piramidă.  Despre cavernele  subterane  ale  acesteia  se  credea  că  fuseseră  con-struite şi administrate de o foarte veche civilizaţie.
Portalul  temporal  elimina  riscurile  operaţiunii,  căci  noi puteam privi prin el. Pusesem la punct o instalaţie cu monitoare TV,  astfel  că  orice  vizualiza  Duncan,  putea  fi  urmărit  pe monitoare. Aceste aparate furnizau imagini din prezent de pe planeta Marte. Pentru a descoperi zona subterană a piramidei, am continuat să mişcăm celălalt capăt deschis al vortexului până a apărut un coridor. În această fază, i s-a spus lui Duncan să  solidifice  portalul.  Echipa  de  cercetare  avea  acum posibilitatea de a merge de la Montauk pe Marte, ajungând în subteranul planetei. Cam din acea perioadă, nu mai era nevoie ca Duncan să rămână continuu pe scaun. Învăţasem că funcţiile mentale  care  erau  generate  de  Duncan  puteau  fi  stocate  de computer şi apoi activate în mod continuu. Computerul putea controla astfel transmiţătorul pentru o scurtă perioadă de timp şi avea suficientă memorie să modifice fluxul temporal pentru aproximativ patru ore. În acest caz, trebuia ca formele-gând să fie reconstruite din memoria calculatorului.
În mod cert, însă, sistemul avea nevoie iniţial de o fiinţă umană vie. Aceasta trebuia să creeze portalurile temporale şi să le  menţină deschise  prin  intermediul concentrării  mentale. O dată ce poarta temporală fusese deschisă, noi puteam înregistra pe  casetă  ceea  ce  fiinţa  umană  genera  din  punct  de  vedere mental. Ulterior, înregistrarea putea fi  folosită pentru crearea unei noi deschideri temporale.
82

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Sistemul  era  în  mod continuu  perfecţionat.  Dacă  Duncan stabilea o conexiune temporală, ea era înregistrată pe  bandă. Pentru  că  uneori  îi  era  dificil  să  stabilească  o  anumită conexiune, înregistrarea uşura şi, practic, automatiza procesul. În acest mod s-a acumulat o întreagă bibliotecă de date, astfel că ei nu mai erau nevoiţi să se bazeze totdeauna pe Duncan. Acest progres a făcut cu putinţă ca Duncan să fie şi el trimis în vortexuri temporale. Aceasta  se  producea prin  1982  şi 1983. Duncan a fost apoi selecţionat pentru echipa care a plecat pe Marte.
Folosind  portalurile  temporale,  planeta  Marte  a  fost „colindată”  în  căutare  de  potenţiali  locuitori  în  viaţă. Cercetătorii au fost nevoiţi să meargă cu 125.000 ani în urmă pentru a putea găsi vreunul. Nu ştiu ce au descoperit sau ce au făcut  cu  informaţiile.  Duncan  a  încercat  să  acceseze  aceste informaţii în structura sa, dar ele sunt adânc îngropate şi dificil de accesat.
Opinia  mea  este  că  piramida  de  pe  planeta  Marte  servea drept  antenă  cosmică  de  o  construcţie  cu  totul  specială. Probabil  în  interiorul  piramidei  există  depozitată  o  înaltă tehnologie.  Conform amintirilor lui  Duncan,  el a  călătorit  în interiorul piramidei, a văzut acolo acele dispozitive care erau operaţionale  şi  a  numit  instalaţia  respectivă „Sistemul  de Apărare   a   Sistemului   Solar”.   Conform   relatării   sale, cercetătorii doreau să blocheze accesul la această tehnologie. Acest  sistem  de  apărare  a  fost  închis  retroactiv  în 1943, moment  care  este  cunoscut  printre  mulţi  pasionaţi  ai fenomenului OZN ca fiind începutul ufo-maniei.
Nu mai am multe de spus despre Marte în această etapă, cu excepţia faptului că filmul „Total Recall” se bazează în mod straniu  pe  unele  evenimente  ce  au  avut  loc  în  cadrul „Proiectului  Montauk”.  De  pildă,  modul  în  care  au  folosit scaunul în acest film este şocant de asemănător cu ceea ce se petrecea în interiorul bazei Montauk. Cercetările temporale au continuat şi s-au realizat nenumărate misiuni până pe 12 august
83

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
1983. Acesta a fost momentul când bucla temporală prezentă se închidea către 1943 şi 1963.

84

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
15
ÎNTÂLNIRE CU MONSTRUL
Pe 5 august 1983 am primit o directivă pentru a menţine transmiţătorul deschis non-stop. Am urmat ordinele până pe 12 august. După acea dată, s-a petrecut ceva foarte straniu: brusc, tot echipamentul a început să se sincronizeze cu „altceva”. Nu reuşeam să ne dăm seama cu ce funcţiune se acordase sistemul dar, în acele momente, prin portal a apărut USS Eldridge (nava care a fost folosită în Experimentul Philadelphia). Creasem o legătură directă cu acea navă.
Nu sunt sigur dacă acesta a fost doar un accident, dar, dacă cercetătorii de la Montauk au încercat să intre în legătură cu Eldridge,  atunci  experimentul  trebuia  făcut  exact  în  acea  zi. Explicaţia este că Pământul (conform descoperirilor realizate în cadrul acestor experimente), ca şi fiinţa umană, are propriul său bioritm care are un apogeu la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe
12 august. La fel, şi Experimentul Philadelphia a avut loc tot pe
12 august, dar în 1943. În această fază, Duncan din 1943 putea fi  văzut  împreună  cu  fratele  său.  Ambii  fuseseră  membri  ai echipajului de pe 1755  Eldridge.  Nu i-am permis lui Duncan din 1983 să se vadă pe el însuşi, în 1943, pentru a evita astfel atât un paradox temporal, cât şi generarea efectelor negative rezultante. După părerea mea, proiectul atinsese deja proporţii apocaliptice. Legile naturii fuseseră de multe ori încălcate în mod flagrant şi toţi cei implicaţi simţeau consecinţele nefaste ale acestor acţiuni. Împreună cu câţiva colegi discutam deja de câteva luni despre vinele presimţiri rele pe care le aveam cu privire  la  proiect.  Vorbisem  despre  capcana  de  a  manipula timpul  şi  despre  modul  în  care  toate  acestea  puteau  afecta karma planetară. Speram că proiectul se va distruge de la sine.
Ulterior, mica noastră intrigă a creat un fel de „complot” pe care doar Duncan îl putea activa. Acel „complot” era destinat

85

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
să distrugă întregul proiect. Căutam un moment potrivit pentru a pune capăt experimentului. Programul neprevăzut din „complot” a fost activat de cineva care s-a apropiat de Duncan în vreme ce el se afla pe scaun şi i-a şoptit doar atât: „acum e momentul”.
În acea clipă, Duncan a dezlănţuit din subconştientul său un monstru  pe  care  transmiţătorul  l-a  materializat.  Nu  a  apărut însă  în  subteran,  vinde  era  punctul  neutru,  ci  undeva  pe întinderea  bazei.  Monstrul  era  foarte  mare  şi  violent  şi distrugea tot ce-i ieşea în cale. Au fost câteva persoane care l-au văzut, dar fiecare a descris altfel acea oribilă creatură. Unii spuneau că avea 3 metri înălţime, iar alţii spuneau că avea chiar
9 metri. Personal, estimez că avea între 2,70 - 3 metri înălţime. Frica  induce  oamenilor  stări  stranii  şi  nimeni  nu  fusese suficient de calm încât să analizeze monstrul în totalitatea sa.
Şeful meu mi-a ordonat să închid generatoarele, în speranţa că monstrul va dispărea, însă fără succes. Hotărâsem, deci, că monstrul trebuia să fie oprit cumva. Astfel s-a luat decizia de a închide transmiţătorul. Pentru aceasta, a fost trimis cineva să închidă  transmiţătoarele  de  pe  Eldridge.  Putea  chiar  să  le distrugă în întregime, dacă era nevoie de acest lucru pentru a înceta să mai funcţioneze.
Pe de altă parte, eu şi directorul proiectului am încercat fără succes să închidem transmiţătorul de la Montauk. Ne-am dus apoi la centrala electrică şi am deconectat întreaga bază de la compania  de  electricitate  din  Long  Island.  Energia  electrică exista însă în continuare şi nimic nu se oprise.
Nu eram îngrijoraţi de lumină, noi doream doar să oprim transmiţătorul. Ne hotărâsem că cel mai bun lucru care putea fi făcut era să mergem în centrala electrică şi să tăiem cablurile care coborau în pământ de la marile transformatoare. Am luat cu mine un autogen cu acetilenă şi am tăiat cablurile care intrau în  pământ.  A trebuit  să  fiu  extrem de  atent, căci erau  foarte încinse. Chiar şi aşa, nici de această dată nu s-a oprit nimic; luminile de la bază erau încă aprinse.
86

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
M-am gândit că trebuie să mai existe undeva o altă sursă de energie, despre care noi nu ne dădusem seama. Am mers apoi la  cabina  transformatorului,  ce  se  afla  lângă  clădirea transmiţătorului, şi am tăiat firele care veneau din pământ. În acel moment, luminile de la bază s-au stins şi computerele s-au oprit. Însă luminile din clădirea transmiţătorului continuau să fie aprinse!
Am intrat în acea clădire şi am smuls cablurile din panoul care controla transmiţătorul. Luminile din clădire s-au stins, dar transmiţătorul încă funcţiona.
M-am  dus  sus  atunci  şi  am  distrus,  pur  şi  simplu, echipamentul:  am  tăiat  conductorii,  am  tăiat  carcasele. Distrusesem deja suficient echipament pentru ca transmiţătorul să  se  oprească.  Deodată,  toate  luminile  s-au  stins.  În  sfârşit, reuşisem!  Astăzi  încă  mai  pot  fi  văzute  urmele  lăsate  de autogen în locul unde am distrus echipamentul.
În acel moment, monstrul s-a oprit brusc şi s-a „evaporat” înapoi  în  eter.  Portalul  s-a  închis  şi  astfel  s-a  încheiat  acel cumplit episod.
După ce am oprit transmiţătorul şi lucrurile s-au liniştit, am înţeles,  de  fapt,  ce  se  întâmplase.  După  ce  închisesem întrerupătoarele din centrala electrică, nici una din luminile de la bază nu s-a stins. În acel moment, baza nu mai era alimentată cu  energie  electrică.  După  ce  am  tăiat  cablurile  care  se îndreptau spre clădirea transmiţătorului, în restul bazei nu mai exista curent nici la computere. Cu toate acestea, transmiţătorul funcţionase fără computere.
Sistemul trecuse, de fapt, într-o fază de alimentare cu free energy (energie  gratuită).  Cele  două  sisteme (cele  două generatoare - unul din 1943, de la bordul lui  Eldridge  şi unul de la Montauk, din 1983) erau interconectate. Între cele două generatoare  exista  o  cantitate  uriaşă  de  energie  care  ricoşa. Având atât de multă energie între ele, toate circuitele electrice care erau conectate au rămas active, iar luminile aprinse.
Mai mult decât atât, generatoarele stabiliseră o conexiune
87

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
între  1983  şi  1943.  Prin  ricoşarea  energiei  între  cele  două momente,  s-a  creat  un  vortex  stabil,  ce  avea  efectul  unei ancore.  Folosind  acest  vortex,  se  putea  proiecta  un  tunel temporal către un punct specific în timp.
De exemplu, dacă cineva dorea să călătorească în 1923, el se  proiecta  prin  capătul  vortexului  ce  se  afla  în  1943.  Prin ambele capete ale vortexului se putea ajunge în orice moment aflat  între 1943  şi 1983.  Momentele  de  după 1963  erau accesate prin 1983, iar cele anterioare lui 1963 prin 1943.
Aceasta  nu  înseamnă  că  toate  călătoriile  temporale  se făceau  în  această  manieră  (folosind  vortexul  principal  creat între 1943  şi  1983).  În  timpul  acestor  experimente  nu  s-a descoperit vreun generator nici în trecut, nici în viitor care să creeze  un  vortex  de  o  asemenea  natură.  Există,  bineînţeles, multe  generatoare  în  lume,  dar  trebuia  să  fie  realizată  o conexiune reuşită, căreia îi era necesar un „efect martor”.
„Martor” este un termen relativ ocult. Ca substantiv, el se referă la cineva sau ceva anume. De exemplu, o buclă din părul cuiva sau o fotografie pot servi drept martor. Ca verb, înseamnă a folosi un obiect pentru a intra în conştiinţa unei persoane sau, cu alte cuvinte, pentru a o influenţa într-un mod sau altul. Un exemplu  de  „efect  martor”  ar  fi  atunci  când  o  persoană  se foloseşte  de  o  buclă din părul cuiva pe  care o  tratează cu  o „poţiune magică a iubirii”, iar persoana de la care provine părul se îndrăgosteşte de ea.
În  cazul  „Proiectului  Montauk”,  au  existat  trei  nivele  de „efect martor”.
Primul  nivel  se  referă  la  oamenii  care  se  aflau  pe  USS Eldridge. Oricare membru supravieţuitor din echipaj care putea fi  găsit  era  adus  la  Montauk  pentru  experimentul  din  1983. Erau incluse, de asemenea, persoanele despre care se ştia că s-au reîncarnat de la Experimentul Philadelphia încoace. Duncan şi  Al  Bielek  erau  prezenţi  acolo  ca  doi  dintre  principalii martori.
Al  doilea  nivel  de  „efect  martor”  implică  tehnologia.
88

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Generatorul care crea punct de referinţă faţă de momentul zero (la care ne-am referit anterior sub numele de „titirez”) folosit la bordul  lui  Eldridge  era  folosit,  de  asemenea,  şi  la  Montauk. Când nava Eldridge a fost scoasă din uz, „titirezul” a fost pus la  păstrare.  El  a  fost  adus  apoi  la  Montauk,  unde  a  fost încorporat  sistemului.  Pe  lângă „titirez”,  mai  existau  două transreceptoare13 complexe ce conexau cele două proiecte. Erau transmiţătoare „cross  time” (care  generau  intersectări  de momente în timp), putând să transmită de-a lungul timpului, iar ei au folosit aceasta pentru a interconecta cele două proiecte.
Al  treilea  nivel  de  „efect  martor”  este bioritmul planetar. Termenul „bioritm” este un termen ezoteric şi se referă la unele canale de ordin superior care reglează viaţa într-un organism. Bioritmurile sunt un rezultat al legii rezonanţei prin intermediul căreia operează natura. La fiinţele umane, procesele de somn şi hrănire  implică  anumite  bioritmuri.  Există,  desigur,  multe bioritmuri  subtile  care  ar  putea  fi  studiate  în  detaliu.  Dacă privim  Pământul  ca  pe  un  organism  viu,  aceasta  implică existenţa unor bioritmuri. Anotimpurile şi mişcarea de rotaţie zilnică a pământului implică, la rândul lor, bioritmuri. Oamenii de  ştiinţă  de  la  Montauk  au  studiat  pe  larg  bioritmurile Pământului şi relaţia lor cu întregul univers. Ei au descoperit că există un bioritm planetar major care îşi are apogeul la fiecare
20 de ani.
Experimentul Philadelphia a avut loc în 1943. Anul 1983 era 40 de ani mai târziu, deci un multiplu de 20 ce servea drept martor  potenţial  ce  a  permis  conexarea  celor  două  proiecte. Trebuie, de asemenea, să menţionez că este în întregime posibil
13 Am reuşit  să obţin  câteva transreceptoare ce au fost  folosite în  cadrul proiectului. Până în prezent nu am reuşit să înţeleg în întregime funcţiile acestora.  Este  imposibil  să  obţin  informaţii  sau  manuale  despre  trans-receptoare. Singura posibilitate de a obţine informaţii despre ele este de a-i întreba pe cei care le-au folosit. Printre puţinele răspunsuri pe care am le-am obţinut până acum a fost unul conform căruia acest echipament este strict secret.  Oamenii  cu  care  am  vorbit  ştiau  că  erau  folosite  la  avioanele invizibile la radar (stealth), dar nimeni nu cunoaşte exact care era rolul lor.
89

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
ca acea conexiune să fi avut Ioc fără a folosi efectul martor, totuşi  aplicabilitatea  sa  s-a  dovedit  a  fi  foarte  de  folos proiectului.  Sper  că,  până  în  acest  punct,  am  reuşit  să  ofer cititorului o idee generală asupra teoriilor şi aplicaţiilor ce au fost utilizate la Montauk.
După  apariţiile din 12 august  1983,  baza Montauk  a  fost evacuată,  iar  alimentarea  cu  energie  electrică  s-a  restabilit. Majoritatea  celor  care  au  participat  la  acest  proiect  au  fost interogaţi, după  care  au  fost  supuşi  operaţiunii de  „spălare  a creierului”.

CLĂDIRE DISTRUSĂ
Se spune că această clădire a fost devastată de monstru.  Clădirea se află la în zona de sud a bazei.

90

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

MONSTRU
Această fotografie a fost realizată în 1986, după ce „Proiectul Montauk” a atins punctul său culminant. Pare a fi un monstru uriaş, deşi în momentul  fotografierii nu se vedea nimic.
Ar putea fi un fenomen de fotografiere a unei fantome, ceea ce ar reprezenta o explicaţie mai adecvată. Clădirea care se vede în imagine este o intrare  într-un bunker subteran, aflat la 5 metri adâncime.

91

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
16
NATURA TIMPULUI
Această  carte  va  da  naştere  la  multe  întrebări,  în  special despre natura timpului. Din experienţa pe care o am, voi urmări să clarific unele aspecte care, de obicei, trezesc în oameni o anumită stare de confuzie.
Mai întâi de toate, trebuie să ştiţi că trecutul şi viitorul pot fi schimbate.
Pentru  a  înţelege  în  mod  corect  acest  aspect,  ne  este  de ajutor analogia cu o tablă de şah. Într-o partidă de şah se fac, în medie,  cam  30  de  mutări.  Fiecare  mutare  va  crea  un  plan general diferit al tablei de şah. Dacă cineva „s-ar duce înapoi în timp” pentru a schimba o mutare care fusese iniţial făcută, ar schimba în consecinţă toate planurile generale ale tablei de şah, care sunt ulterioare acelei schimbări.
Dintr-o anumită perspectivă, timpul ar putea fi considerat un  impuls  hipnotic  la  care  cu  toţii  ne  supunem  în  mod subconştient.  Când  cineva  este  capabil  să  manipuleze  o schimbare  în  timp,  el  manipulează,  de  asemenea,  opiniile  şi experienţele  noastre  subconştiente.  Prin  urmare,  dacă  timpul este  schimbat,  acest  lucru  nu  va  putea  fi  observat  în  mod necesar de cineva.
Acest scenariu sugerează că suntem precum nişte piese pe o uriaşă  tablă  de  şah.  Într-o  anumită  măsură,  acest  aspect  este adevărat. De exemplu, generalii ieşiţi la pensie se plâng deseori că au fost marionete în mâinile bancherilor internaţionali. Este un  comentariu  forţat,  dar  probabil  nu  ar  mai  exista  războaie dacă generalii ar fi informaţi despre adevăratele maşinaţii ce se află în spatele politicii internaţionale.
Există, de asemenea, exemplul Iliadei scrisă de Homer, care prezintă povestea războiului troian. Conform acestei legende, zeii au manipulat personajele de pe Pământ ca pe o tablă de

92

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
şah.  Povestirea  este  marcată  de  intriga  dintre  oameni  şi  zei. Subiectul devine atât de complex şi dens, încât uneori pare că Homer  încearcă  să  ne  ofere  o  imagine  microcosmică  a întregului univers.
În orice caz, cu toţii suntem implicaţi în jocul numit „timp”. Modul evident în care o fiinţă îşi poate „proteja interesele” este mai  ales  acela  de  a  urmări  să  obţină  cunoaşterea  veritabilă asupra naturii timpului. Dacă ea doreşte să obţină aceasta fie prin  practica  meditaţiei,  fie  prin  studierea  astrofizicii  este  în întregime o chestiune personală.
La  Montauk,  oamenii  de  ştiinţă  au  văzut  viitorul. Modalităţile  tehnice  pe  care  le  deţineau  le-au  oferit  chiar posibilitatea de a vedea viitoruri multiple. După ce au ales un anume  scenariu  şi  l-au  activat  trimiţând  pe  cineva  sau  ceva acolo, acel viitor devenea stabil în raport cu timpul de unde se realiza conexarea. Astfel era creată o buclă temporală concretă.
De exemplu, să spunem că erau vizionate multiple viitoruri în care diferite persoane deveneau preşedinţi. Să presupunem că  viitorul  în  care  preşedinte  este  „Sam  Jones”  era  ales  de cercetători dintr-un motiv oarecare. Conexând o persoană sau un lucru din prezent cu acel viitor, ei concretizau scenariul cu preşedintele Sam Jones. Nu înseamnă, totuşi, că un scenariu fix nu mai putea suferi modificări din partea oamenilor de ştiinţă.
În  perioada  curentă, noi ne  aflăm într-o  buclă  temporală. Această  buclă  se  întinde  de  la  cel  mai  îndepărtat  moment accesat din trecut, până la cel mai îndepărtat moment accesat din  viitor.  Este  stabil  şi  pare  inalterabil.  Totuşi,  aceasta  nu înseamnă  că  suntem  cu  toţii  surghiuniţi  la  a  fi  sclavii manipulatorilor de timp. Subconştientul are propriile lui nivele hipnotice sau automatice dar conţine, de asemenea, seminţele libertăţii,  care  sunt  visele  şi  imaginaţia  noastră.  Dacă  o persoană  poate  „visa”  sau  îşi  poate  imagina  ceva,  acel  ceva poate fi transpus în realitate.
Este foarte uşor să filosofăm pe această temă şi să divagăm mult  în  acest  proces.  Ideea  pe  care  doresc  să  o  subliniez  în
93

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
cartea de faţă este că manipularea timpului a existat şi încă mai există. Prin aceasta, mulţi oameni au fost exploataţi şi multe suferinţe  tacite  au  fost  provocate.  Ar  putea  fi  cu  uşurinţă considerată, deci, ca fiind lucrarea forţelor întunericului.
Mai există însă o întrebare importantă. Cine a fost cu ade-vărat  în  spatele „Proiectului  Montauk”?  Există  nenumărate intrigi şi scenarii pe care oamenii le pot concepe. Habotnicii i-ar aduce în ecuaţie pe Dumnezeu şi pe Diavol. Cei pasionaţi de fenomenul  OZN  ar  putea  imagina  un  scenariu  grandios  prin care extratereştrii luptă pentru cucerirea sistemului nostru solar. Cei de aripă stângă vor oferi explicaţii privind implicarea CIA şi a Guvernului Mondial Secret.
Cred că toate posibilităţile de mai sus pot arunca o anumită lumină  asupra celor petrecute, de fapt, la Montauk. Speranţa mea este că această carte îi va convinge pe mulţi oameni să iasă din umbră. Astfel, vom putea avea mai multe răspunsuri şi mai puţin mister.

PUNCT DE INTERSECŢIE PLANETAR
Acesta este un cerc de comunicaţie la baza militară Montauk Air Force. În stânga se află popota, iar în partea dreaptă este un dormitor. În centrul

94

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

cercului de comunicaţie se află un punct de intersecţie a structurii de linii  planetare.
În mod normal o structură de linii înseamnă o reţea de linii spaţiate uniform  orizontale şi perpendiculare.
În ezoterism, o reţea de linii se referă la un tipar secret. Pământul, cu  ansamblul său de energii, este organizat într-un astfel de sistem. Dacă sunt accesate în mod adecvat aceste reţele ar putea furniza energie  gratuită (free energy) pentru întreaga omenire.
Încă din timpul primului război mondial majoritatea bazelor militare aveau un asemenea punct de intersecţie care este de obicei marcat printr-un cerc în  jurul său.

95

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
17
BAZA MILITARĂ MONTAUK ESTE  SIGILATĂ

După  evenimentele  din  12  august  1983,  baza  militară  a Forţelor  Aeriene  Montauk  a  fost  abandonată.  Pe  la  sfârşitul acelui an, nu se mai ştia dacă mai era sau nu cineva la bază.
În luna mai sau iunie 1984, au fost trimise acolo trupe de la Beretele Negre. Cred că erau din cadrul Marinei, dar nu sunt sigur. Li se ordonase să împuşte pe oricine ar fi venit acolo. A mai  fost  o  a  doua  trupă,  care  a  venit  după  cea  a  Beretelor Negre.  Soldaţii  au  transportat  echipamente  secrete  care  erau considerate mult prea importante pentru a fi abandonate.
Următorul  pas  a  fost  pregătirea  subsolului  pentru  a  fi sigilat.  În  această  etapă au  fost  înlăturate  anumite  dovezi  de natură incriminatoare. Am auzit că o cameră plină cu schelete a fost  curăţată  în  întregime  în  urma  acestei  operaţiuni. Aproximativ  şase  luni  mai  târziu,  o  caravană  cu  betoniere  a apărut la bază. Mulţi oameni au  văzut aceste maşini. Ele au umplut cu ciment vastele spaţii subterane de la baza Montauk, inclusiv cabinele de lift. Porţile au fost zăvorâte, iar baza a fost abandonată aparent pentru totdeauna.

96

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
18
MONTAUK ASTĂZI

Dacă  cineva  călătoreşte  astăzi  la  Montauk  Point  şi  în parcurile din apropierea farului, poate vedea gigantica antenă radar care se află pe clădirea transmiţătorului. Cei ignoranţi sau curajoşi  pot  urma  drumul  prăfuit  ce  duce  la  bază.  Cele  mai multe porţi de intrare au fost îndoite sau distruse într-un fel sau altul, aşa că intrarea se poate face cu uşurinţă. Ele au fost aduse în  această  stare  probabil  de  infractori  locali  care  uneori, îmbătându-se, au încins petreceri cu bere în perimetrul bazei. Totuşi,  accesul  în  domeniul  bazei  este  interzis  de  gardienii statului  New  York  care  patrulează  periodic  prin  zonă.14 Pe drumul către bază sunt, de asemenea, clădiri închiriate. Trebuie să precizez că nu ispitesc pe nimeni să întreprindă o călătorie spre bază. Probabil mulţi vor fi curioşi după citirea acestei cărţi şi este de responsabilitatea mea să îi avertizez. Nu sunt sigur de procedurile  legale,  dar  accesul  în  bază  este  probabil  ilegal. Cine  merge  acolo,  o  face  pe  propriul  său  risc.  Mai  sunt,  de asemenea, unele pericole care trebuie luate în considerare.
Două  persoane  pe  care  le  cunosc,  care  au  participat  la „Proiectul Montauk”, au vizitat zona spre sfârşitul anilor '80. Ele susţin că au fost răpite, dar nu îşi amintesc în întregime ce s-a petrecut cu ele.
O altă persoană a relatat în august 1991 că în acea perioadă puteau   fi   văzute   camere   video   instalate   pe   clădirea transmiţătorului. Aceasta este o informaţie nouă şi reprezintă o situaţie mai curând ciudată, ştiind că zona respectivă este de

14 Întreaga zonă Fort Hero, inclusiv interiorul bazei militare Montauk, a fost donată statului  New York ca parc. În  vreme ce până şi în  ziua de astăzi există aranjamente politice neobişnuite cu privire la această bază, accesul pe teritoriul  ei  este  interzis  fiind  de  datoria  echipajelor  de  gardieni  să  nu permită prezenţa persoanelor neautorizate în zonă. Clădirile se află în stare de deteriorare şi reprezintă un pericol potenţial pentru cei care se duc acolo.
97

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
mult abandonată.
Mai  există,  de  asemenea,  relatări  care  susţin  că  zonele subterane ale bazei au fost redeschise. Nu sunt decât informaţii speculative, dar ar trebui să îi avertizeze pe toţi cei care îşi fac planuri de călătorie la Montauk.

98

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
19
VON NEUMANN TRĂIEŞTE!
După finalizarea primei schiţe a acestei cărţi, a avut loc un nou eveniment. Mă refer aici la unele incidente care au început în  urmă  cu  mulţi  ani,  dar  care  au  fost  soluţionate  abia  de curând.
Această situaţie îl are în centru pe John von Neumann şi întăreşte teoria că el nu a murit în 1958, aşa după cum se ştie.  În 1983 am fost contactat de un prieten de-al meu din New York  pe  care-l  voi  numi  Klark.  El  ştia  că  eram  interesat  de echipamente  de  comunicaţie  şi  mi-a  vorbit  despre  un  bătrân furnizor  pe  care-l  voi  numi  dr.  Rinehart.15 Rinehart  era  o legendă printre furnizorii de echipamente radio.
Klark spunea că acest om deţinea o colecţie de echipamente care datau de prin anii 1930 şi 1940. Am stabilit o întâlnire cu dr. Rinehart sub pretextul că doresc să cumpăr tot echipamentul său.  Klark  ne-a  făcut  cunoştinţă,  iar  Rinehart  mi-a  arătat impresionanta sa colecţie. Dorea sincer să o vândă, dar preţul mi s-a părut exagerat. O mare parte din echipament era învechit şi ieşit din uz, iar transportul său costa cam încă pe atât. Preţul propus de el era de-a dreptul exorbitant şi m-am gândit că tipul e puţin nebun. Dar se pare că înnebunise şi mai tare după ce am plecat. Klark l-a vizitat din nou şi a fost întâmpinat la uşă cu o armă de foc. Rinehart l-a ameninţat cu arma şi i-a spus că nu dorea să-l mai vadă pe ticălosul de Preston pe proprietatea sa şi nici  măcar  pe  Klark  sau  pe  oricare  dintre  prietenii  săi.  A ameninţat că, dacă ne mai vede din nou pe acolo, ne împuşcă.
Klark, încercând să-l calmeze, l-a întrebat ce se petrecuse. Nici Klark nu ştia de ce era atât de supărat. Rinehart i-a spus că Preston se întorsese în noaptea imediat următoare zilei în care îl vizitase şi l-a jefuit.
15 Dr. Rinehart este un pseudonim folosit pentru protejarea intimităţii.  99

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
I-a descris cum cineva fusese la el acasă, l-a legat de scaun, după care a scotocit prin toată casa şi i-a furat banii. În mod cert  nu  fusesem  eu,  iar  Klark  şi  cu  mine  eram  de-a  dreptul şocaţi. Anii au trecut şi uitasem de circumstanţele enigmatice cu privire la dr. Rinehart.
După ce mi-am recăpătat amintirile cu privire la „Proiectul Montauk”, l-am recunoscut brusc pe dr. Rinehart. Era, de fapt, John Eric von Neumann,  creierul din spatele  Experimentului Philadelphia şi al „Proiectului Montauk”!
Cu mulţi ani în urmă, probabil de prin 1958, von Neumann fusese înscris într-un „program de relocalizare a martorilor”. I se atribuise o nouă identitate - dr. Rinehart -şi trecuse într-un nou  rol,  cel de  furnizor de  echipamente radio. Rămăsese,  de asemenea,   la   dispoziţia   autorităţilor   care   conduseseră Proiectele „Phoenix” şi „Montauk” şi lucra pentru ei ori de câte ori era nevoie. Aceasta se petrecea uneori o dată la câteva luni.
Acest om nu doar arăta precum von Neumann, ci, în plus, diplomele sale de doctor în matematică şi fizică erau agăţate pe perete  şi  proveneau  din  Germania.  În  ciuda  acestor  dovezi evidente, el susţinea că nu părăsise niciodată Statele Unite.
Era, de asemenea, evident că memoria şi facultăţile mintale ale acestui om fuseseră afectate.
Am vorbit despre aceasta cu Al Bielek şi ne-am gândit că prezenţa mea pe proprietatea lui von Neumann era prea greu de suportat pentru el. Probabil îşi amintise de mine de la Montauk şi asta l-a speriat, făcându-l să-şi piardă controlul. Toate acestea sunt oricum fascinante, însă interesul meu personal, oarecum curios, era pentru receptoarele radio pe care el le deţinea. Şi Al îşi amintise de von Neumann şi dorea să-l viziteze. De fapt, lui von Neumann (ca dr. Rinehart) îi plăcea de Al. Sperând să pun mâna pe acele receptoare, l-am dus cu maşina pe Al la casa lui Rinehart.
Nu eram siguri cum să abordăm situaţia cu receptoarele. Ne gândeam să mă deghizez cumva, dar am considerat că ar fi mai uşor să-l pun pe Al să le cumpere în numele meu.
100

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
Al a coborât din maşină şi l-a salutat. Eu am rămas înăun-tru, în speranţa că mă  va  ignora. A început să plouă, aşa  că Rinehart i-a spus lui Al că era mai bine să meargă la rulotă, aflată  de  cealaltă  parte  a  proprietăţii,  acolo  unde  se  afla echipamentul. Rinehart a trecut pe lângă maşină şi m-a privit direct în ochi. Foarte amabil, mi-a spus că pot veni şi eu. Se pare că Rinehart nu mă recunoscuse. I-am urmat la rulotă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. Cei doi vorbeau, iar eu ascultam. Adevărata identitate a lui von Neumann încă nu ieşea la  suprafaţă.  Vorbind  cu  noi,  păstra  strict  personalitatea  dr. Rinehart. Când s-a oprit din vorbit, i-am spus lui Rinehart că auzisem că deţinea o instalaţie de recepţie uriaşă, unde fiecare receptor se potriveşte într-un anumit spaţiu special.
El a spus: „A, lucrul ăla! Mă gândeam să-l păstrez. Dar, mă rog, n-o să-l folosesc niciodată. Nici măcar nu pot să-l mişc. O să-l păstrez sau poate o să-l vând, încă nu ştiu”.
L-am  întrebat  cât  cerea  pe  el  şi  mi-a  răspuns  că  mi-l  dă pentru o mie de dolari. I-am spus că eu  şi Al nu ne puteam permite o asemenea sumă, aşa că a sugerat să facem o ofertă. Al mi-a spus să ofer 600 de dolari pentru patru fragmente de receptoare. A spus că era ceva mai puţin decât voia şi că trebuie să se gândească. Am plecat în termeni amicali şi ne-am întors acasă.
Am aranjat o altă întâlnire cu el mai târziu. Atunci ne-a spus că dorea echipamente hi-fi şi că am putea face un schimb. Am găsit ce ne-a cerut şi ne-am întors. S-a uitat la ele şi efectiv i-au  dat  lacrimile.  Era  încântat  să  vadă  echipamentul  şi  şi-a amintit  de  oamenii  care  proiectaseră  mare  parte  din  el.  Şi-a cerut scuze şi ne-a spus că nu putea folosi echipamentul. Dorea bani gheaţă. Ne-a spus să ne întoarcem să luăm receptoarele în cazul în care reuşeam să vindem materialul.
Am transportat totul din nou la Long Island. Mă simţeam frustrat, dar nu doream să renunţ. Echipamentul valora 750 de dolari  la  furnizori  şi  l-am  vândut  imediat.  Doream  să  obţin repede  receptoarele  pentru  că  începuse  să  devină  cunoscute
101

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
printre colecţionari, care le-ar fi achiziţionat imediat, dacă nu acţionam rapid. Am luat cu mine 800 de dolari şi ne-am dus din nou  să-l  vedem  pe  dr.  Rinehart.  Mă  însoţeau  doi  prieteni, pentru  a  mă  ajuta  cu  echipamentul. Din  fericire, vremea  era frumoasă şi nu avea să interfereze cu planurile noastre.
Dr. Rinehart a ieşit din casă şi era din nou foarte amabil şi binevoitor. I-am arătat 750 de dolari şi mi-a spus că nu dorea nici un ban până nu era sigur că eram satisfăcut de receptoare. Am mers să vedem receptoarele şi am fost foarte surprins. Avea patru piese de echipament, iar eu îmi aminteam doar de una. Era dispus să le vândă pe toate pentru 750 de dolari pe care îi oferisem, ceea ce era mai mult decât acceptabil pentru el. De fapt,  eram  puţin  încurcat.  Iniţial  ceruse  1200  de  dolari  pe  o piesă de  echipament, ceea  ce însemna  4800  de  dolari pentru întregul sistem format din patru piese. Acum, după şapte ani, el a acceptat 750 de dolari. Opinia mea este că el dorea, dintr-un anumit  motiv,  ca  eu  să  deţin  aceste  receptoare.  Încă  nu  ştiu exact care era motivul real.
Fiind curios, priveam cu atenţie receptoarele în vreme ce cei doi prieteni cu care venisem au intrat într-un coteţ de păsări unde  era  depozitat  echipament  electronic  produs  de  Western Electric, care ştiam că îi interesează. Dr. Rinehart stătea pe un scaun în apropiere de receptoare. Brusc, am observat că nu mai era  Rinehart.  Era  John  von  Neumann!  Îşi  amintise  de identitatea sa adevărată şi începuse să vorbească. În mod clar îşi  amintise  de  mine  şi  mi-a  spus  unele  lucruri  deosebit  de importante pe care însă numi este permis să le divulg. A mai spus că, de-a lungul anilor, el văzuse cum milioane de dolari fuseseră puşi în conturi bancare elveţiene secrete. Banii urmau să fie folosiţi pentru compensarea multor oameni care au lucrat la „Proiectul  Montauk”  şi  care  suferiseră  de  pe  urma proiectului.  Se  pare  că  în  perioada  când  l-am  vizitat  eu,  cu mulţi  ani  în  urmă, un  anumit  fel  de  semnal  a  alertat  grupul secret care sprijinise „Proiectul Montauk”. Von Neumann a fost legat  şi  jefuit  în  următoarea  noapte,  iar  documentele  despre
102

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
conturile bancare secrete dispăruseră. Acum a înţeles că eu nu fusesem implicat cu adevărat în acel jaf.
Nu am reuşit să transport receptoarele până a doua zi. Era o muncă dificilă. Am scos receptoarele din suporturile lor pentru a fi mai uşor de transportat.
Se  putea  spune  că  Rinehart  era  prezent,  dar  această personalitate a sa apărea şi dispărea în mod repetat. Mai întâi era Rinehart, apoi era von Neumann. Era precum o jucărie yo-yo.  În  final s-a  stabilizat la personalitatea  lui von Neumann. Mi-a  spus  atunci  că  el  obţinuse  aceste  receptoare  pentru  un motiv foarte bun. Ele puteau fi folosite în cadrul unuia din cele
două     proiecte: „Proiectul Rainbow” (Experimentul
Philadelphia) sau „Proiectul Montauk”. Mai mult, receptoarele puteau  face  aceasta  aflându-se  oriunde  în  spaţiu  şi  timp  în univers. El mai credea că acest receptor era principalul martor de  la  Montauk  înspre  USS  Eldridge  şi  spunea  că  putea recepţiona prezenţa lui Eldridge din 1943.
Se părea că von Neumann terminase ceea ce avea de spus. Personalitatea lui Rinehart revenise din nou, iar eu am încărcat receptoarele pentru  a  le duce la Long  Island.  Nu  ştiam cum funcţionau şi nici cum trebuiau utilizate. Primul meu pas a fost să-l  rog  pe  Duncan  să  efectueze  o  scanare  mediumică.  El  a indicat faptul că receptorul se putea acorda cu orice punct din timp prin punctul de referinţă al momentului zero. Mi-a spus că, dacă reuşeam să descopăr cum se făcea acordarea sa pe o frecvenţă sau alta, atunci aş fi putut să-l acordez cu orice punct din timp.
Mi-am adus aminte că von Neumann ne spusese că acest echipament constituia o parte foarte importantă din aparatura care se folosea la Montauk pentru a călători în timp. Nu m-am întrebat până atunci dacă echipamentul pe care îl aveam acum fusese  ori la  Montauk, ori  pe  nava  Eldridge.  Cred  că fusese folosit la experimentul din portul Navy Yard din Philadelphia (Portul Marinei Militare Philadelphia), în anii '40.
Am vrut să localizez provenienţa acestui echipament pentru
103

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
a afla cine l-a fabricat. Prin urmare, l-am sunat pe cel mai mare furnizor de echipamente radio din ţară. Nu auzise niciodată de receptorul  FRR  24.  Am  discutat  cu  mai  mulţi  prieteni  din branşă  şi  am  descoperit  o  singură  persoană  care  văzuse  sau auzise despre acest tip de receptor. Persoana respectivă a spus că receptoarele provin de la firma RCA. Chiar el deţinuse la un moment dat o asemenea piesă, dar a vândut-o unui bătrân din New  York,  contra  unui  preţ  exorbitant.  M-am  gândit  la  dr. Rinehart şi, în urma verificării făcute prin intermediul acestei persoane,  s-a  dovedit  că,  într-adevăr,  bătrânul  respectiv  era chiar dr. Rinehart. Acea persoană  mi-a spus însă că deţinuse doar două piese, din cele pe care mi le vânduse dr. Rinehart. Existau în total patru şi el trebuie să fi cumpărat celelalte două de la altcineva. Cu ajutorul dr. Rinehart am reuşit să o descopăr şi  pe  cealaltă  persoană.  Era  un  tânăr  care  mi-a  spus,  de asemenea, că receptorul FRR 24 provenea de la RCA.
Am hotărât să cercetez câte astfel de receptoare au fost puse în  circulaţie.  Am  sunat  la  Surplus  Disposal  Agency,  le-am comunicat seria de la receptor, iar ei au făcut o verificare pe computer. O doamnă de la agenţie mi-a spus că fuseseră puse în  circulaţie  doar  trei  receptoare  FRR 24.  Toate  celelalte sisteme  ori  erau  în  folosinţă,  ori  fuseseră  distruse.  Apoi  a precizat  că  aceste  receptoare  au  fost  confidenţiale  până  de curând. Mi-a spus că, dacă oricare dintre ele era aruncat la fiare vechi, manualele de utilizare erau distruse.
De asemenea, mai exista o indicaţie conform căreia fiecare echipament  FRR  24  conţinea  34  kg  de  argint.  Se  spune  că echipamentele au fost distruse şi vândute furnizorilor pentru a se recupera argintul. În nici un caz nu mai poate fi vorba despre o refolosire a lor, căci, pentru a fi distruse, ele au fost introduse la concasor.
Raportul  indica  faptul  că  echipamentele  FRR  24  erau scoase din fabrică doar atunci când guvernul era de acord să vândă un astfel de dispozitiv către o companie internaţională de comunicaţii.  Au  existat  trei  asemenea  situaţii.  Un  dispozitiv
104

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
FRR  24  a  ajuns  la  RCA,  unul  la  ITT  (pe  coasta  de  vest  a Americii) şi unul la Vero Beach, Florida. Am încercat să găsesc persoanele  care  au  lucrat  cu  aceste  dispozitive.  În  cele  din urmă, am localizat un domn pensionat care lucrase la RCA, la staţia de recepţie a diviziei din Rocky Point (punct aflat în zona de est a insulei Long Island). Acest domn mi-a spus că FRR 24 se aflase la RCA vreme de ani de zile. El era foarte pasionat de receptoarele  radio  şi  le  considera  de-a  dreptul  excepţionale. Totuşi, atunci când erau pornite, spunea el, se percepea o inter-ferenţă foarte stranie de-a lungul lui Long Island Sound. Era un mister  şi  nici  el  sau  altcineva  nu  putea  să  înţeleagă.  A mai menţionat că receptoarele scoteau zgomote ciudate şi că RCA a hotărât, în final, să nu le mai folosească.  Von Neumann mia spus că două receptoare de la RCA, filiala din Rocky Point, au fost  trimise  înapoi  în  anii  '30.  Unul  a  ajuns  la  Philadelphia Navy  Yard  şi  a  fost  folosit  pentru  a  localiza „Proiectul Rainbow” în 1943. Celălalt receptor a ajuns la RCA pentru a fi dezmembrat şi studiat cu scopul de a fi reprodus şi aplicat la tehnologia perioadei respective. Este interesant de observat că, în 1930, RCA a făcut progrese uriaşe în tehnologia radio. În special anii 1933 şi 1934 au abundat în noi descoperiri. Dacă von  Neumann  are  dreptate,  RCA  a  primit  şi  a  analizat receptoare din viitor. Este foarte posibil ca însuşi von Neumann să le fi trimis înapoi. Receptorul care a ajuns la Philadelphia Navy Yard a intrat, în cele din urmă, în posesia mea şi încă îl mai am şi în prezent. Receptorul dezasamblat a fost îmbunătăţit de  către  RCA şi  aceasta este varianta care  a ajuns  la Rocky Point, aspect care  a  fost  posibil datorită realizării unei bucle temporale;  de  aceea  pot  fi  constatate  unele  diferenţe  între receptoarele  RCA (receptoarele  FRR 24  pe  care  le-am achiziţionat recent de la von Neumann) şi cel folosit în timpul Experimentului Philadelphia. Ambele receptoare au totuşi mai multe asemănări decât diferenţe.
În  plus  faţă  de  aceasta,  deţin,  de  asemenea,  echipamente proiectate de Tesla, care par a fi inspirate de receptorul FRR
105

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
24, ce fusese trimis înapoi din viitor de către von Neumann.
În orice caz, tehnologia radio a progresat foarte mult în anii '30.  Ca  inginer  şi  profesionist  în  tehnologie  radio,  concluzia mea personală este că această dezvoltare nu putea fi realizată fără  un  ajutor  susţinut.  De  exemplu,  Nikola  Tesla  crea totdeauna  controverse  şi  opinii  virulente  în  lumea  ştiinţifică atunci când afirma că el se afla în comunicare cu o anumită rasă de extratereştri.
Mai există un alt punct de interes major în ceea ce priveşte receptorul FRR 24. Când am luat aceste aparate de la Rinehart, am observat că stratul de aluminiu era corodat pe interior. Aluminiul  nu  se  corodează  decât  dacă  este  amestecat  cu impurităţi. Panoul de aluminiu din şasiu nu avea totuşi o astfel de coroziune. Aşadar, şasiul era făcut dintr-un aluminiu foarte pur. Aluminiul comercial folosit la echipamentele radio nu este, de obicei, foarte pur.
Ce ne spun toate acestea?
Trebuia,  fără  îndoială,  să  existe  un  motiv  pentru  ca  alu-miniul  să  fie  atât  de  pur.  Recent,  s-a  descoperit  în  cercurile convenţionale de savanţi că aluminiul poate fi transformat într-un  foarte  bun  conductor.  Unul  din  prietenii  mei  buni,  care lucrează  la  NASA,  mi-a  spus  că,  amestecând  mercur  cu aluminiu  şi  alcool,  microcanalele  devin  suficient  de  mari pentru  ca  electronii  să  poată  circula  prin  aluminiu.  Această metodă creează, în esenţă, un bun conductor electric chiar la temperatura camerei.
Rinehart  m-a  avertizat  în  legătură  cu  şasiul.  A spus  că acesta  ar  putea  fi  poluat  cu  mercur.  Analize  ulterioare  au demonstrat că, într-adevăr, şasiul suferise un anumit proces de tratare cu mercur. În prezent, opinia mea este că procesul de tratare era într-o anumită legătură cu rezonatorii de argint, care sunt  condensatori  electrici  şi  bobine.  Mercurul  şi  aluminiul creează canale microfine de-a lungul şasiului super conductor şi canalele devin astfel rezonatoare multidimensionale.
Pentru  a  concluziona,  acest  receptor  este,  de  fapt,  un
106

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
rezonator multidimensional spaţio-temporal care a reprezentat o parte integrantă importantă a oricărei maşini de călătorit în timp  ce  a  fost  folosită  în  Experimentul  Philadelphia  sau  la Montauk.

107

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
A
O ANALIZA ŞTIINŢIFICĂ A RADIOSONDEI
(Observaţie: Această analiză nu are pretenţia de a putea fi înţeleasă în totalitate de publicul larg. Ea a fost inclusă însă în această  carte  pentru  cei  care  au  înclinaţii  tehnice.  Are,  de asemenea, rolul de a-mi susţine afirmaţia că guvernul deţine mijloace puternice pentru a influenţa vremea.)
Radiosonda  este  alcătuită  din  doi  senzori  de  tipul  rezis-tenţelor  variabile.  Unul  înregistrează  temperatura, iar  celălalt umiditatea.
Senzorul de temperatură este un termistor, a cărui rezistenţă electrică variază invers proporţional cu temperatura. Senzorul de  umiditate  este  un  rezistor  electrolitic,  a  cărui  rezistenţă electrică variază direct proporţional cu umiditatea relativă. În cazul celor mai multe radiosonde, senzorul de presiune este de tipul  comutator-selector,  sensibil  la  presiune (comutator barometric). În esenţă, emiţătorul vede o rezistenţă variabilă, selectată  alternativ  de  comutatorul  barometric  sau  de  un comutator  secvenţial.  Ocazional  este  selectat  un  scurtcircuit, denumit  mod  de  lucru  referenţial.  Toate  acestea  le  putem observa  la  o  analiză  superficială  a  senzorilor.  Deşi  o  primă analiză sumară ar eticheta această descriere ca fiind adevărată, mai există totuşi unele funcţii care au fost trecute sub tăcere, fiind secrete. Senzorul de temperatură este o bară de carbon cu adaos de metale preţioase şi funcţionează similar unei antene pentru  funcţia  DOR.  Realizează,  de  asemenea,  inversia transformării  cunoscute  sub  numele  de  energie  DOR.  Acest obiect este ambalat într-un flacon de mici dimensiuni şi trebuie montat cu cleme de fixare pe unul dintre braţele radiosondei. În scopul obţinerii unei valori corecte a temperaturii, este vopsit în alb pentru a reflecta căldura radiantă a soarelui şi se află în exterior, deasupra întregului pachet. Acest amplasament poate

108

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
fi înţeles din punctul de vedere al ştiinţei convenţionale, dar nu poate fi înţeles din cel al ştiinţelor relativiste.
Senzorul  de  umiditate  este  un  senzor  electrolitic.  Nu  îi putem  înţelege  funcţionarea,  deoarece  un  rezistor  electrolitic obişnuit  îşi  modifică  rezistenţa  invers  proporţional  cu umiditatea  relativă.  Acest  senzor  de  umiditate  se  compune dintr-o grilă de trasee conductive peste care se află un strat cu compoziţie  chimică  necunoscută  şi  acţionează  ca  o  antenă pentru  orgon  în fază. Este, de  asemenea,  similar  detectorilor electrolitici  care  au  fost  introduşi  pentru  detecţia  energiilor subtile. Senzorul de umiditate este şi el, la rândul său, ermetic închis într-un mic flacon şi trebuie montat în suportul său de la partea superioară a radiosondei, fiind astfel complet acoperit şi protejat de ploaie, permiţând însă aerului să circule în jurul lui. Această descriere sumară corespunde întocmai cu informaţiile date  publicităţii  de  către  guvern.  În  noile  generaţii  de radiosonde,  comutatorul  barometric  este  însă  înlocuit  cu  un comutator de scanare antrenat de un mecanism de ceasornic, adăugându-i-se un receptor despre care guvernul susţine că este utilizat ca transponder pentru urmărirea direcţiei de deplasare şi a altitudinii. Această informaţie ar conduce către ideea că baro-comutatorul oferă informaţii referitoare la altitudine, care pot fi deduse  din  presiune,  dar  depind  de  un  gradient  uniform  de presiune  pe  care  atmosfera  noastră  nu  îl  are.  Aceste  date  se conformează şi ele liniei informaţiilor publicate, dar sunt foarte inexacte.
Nu  cred  că  acesta  este  obiectivul  real  al  comutatorului barometric. De fapt, este sugerat  un scop cu totul diferit. Se pare că baro-comutatorul constituie funcţia corelată, care ar fi necesară pentru a sincroniza captarea DOR cu mediul terestru. Este, de asemenea, evident că receptorul sincronizează captarea energiei  DOR  la  mediul  terestru.  Din  acest  punct,  nu  mai înţeleg complet schema senzorilor.
Pe  lângă  senzori,  cealaltă  componentă  a  radiosondei  este emiţătorul. Este modulat în impulsuri cronometrice, iar rata de
109

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
repetare  a  impulsurilor  variază  cu  rezistenţa  prezentată emiţătorului.  Există  două  tipuri  de  modulaţie  de  impulsuri. Unul este acela în care modulaţia taie în impulsuri oscilatorul purtătoarei. În cazul celuilalt tip, un impuls de înaltă tensiune realizează alimentarea cu tensiunea B+ (B+ semnifică „baterie B”,  cu  referire  la  tensiunea  de  masă  a  oscilatorului  undei purtătoare).  Se  folosesc  două  frecvenţe: 400  MHz  şi  1680 MHz. Oscilatorul de 400 MHz este compus din linii sinfazice cu tubul de triodă în câmpul liniilor. Oscilatorul de 1680 MHz este  de  tipul  cu  cavitate  integrală,  cu  tubul  de  triodă  în interiorul câmpurilor cavităţii.
În  emiţătorul  de  tipul  impulsurilor  de  întrerupere,  există două secţiuni: oscilatorul de modulaţie şi oscilatorul de undă purtătoare.  Oscilatorul  de  modulaţie  este  cel  care  generează impulsul de întrerupere şi este, de fapt, un oscilator cu triodă, cu o reţea de blocare în circuitul de grilă.
Funcţionarea   emiţătorului   este   simplă.  Atunci   când oscilatorul funcţionează, tensiunea reziduală de grilă la bornele capacitorului (C) creşte progresiv, iar când atinge tensiunea de blocare,  oscilatorul  se  întrerupe.  În  acest  moment,  C  se descarcă progresiv, până ce tensiunea de grilă este refăcută. Pe măsură  ce  tensiunea  la  bornele  lui  C  creşte  sau  scade, oscilatorul porneşte sau se opreşte, modulând astfel căderea de tensiune  pe  Rp,  care  este  scurtcircuitată.  Valorile  lui  C,  Rg, Rext şi Rref determină rata de repetare a impulsurilor pe Rp. Semnalul pulsator şi potenţialele sale sunt cuplate capacitiv la oscilatorul de purtătoare.
Aceasta este explicaţia uzuală, dar să luăm în considerare activitatea relativistă. Când tubul este blocat, semnalul de ordin înalt  se  acumulează  în  interiorul  tubului  similar  sarcinii electrice pe un capacitor. Cu cât blocajul este mai lung, cu atât se acumulează mai mult semnal relativist în interiorul tubului. Când tubul începe să oscileze, el basculează între saturaţie şi blocare  şi  se  petrec  două  fenomene.  Mai  întâi,  sarcina relativistă acumulată este expulzată în mod forţat. În al doilea
110

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
rând, bascularea oscilaţiei între saturare şi blocare are ca efect amplificarea componentelor de ordin înalt prin activitate „0”. Rezultatul  este  că  semnalul  este  amplificat  şi  eliminat  în impulsuri. Din acest punct, semnalul de modulaţie este cuplat capacitiv  cu  grila  oscilatorului  de  undă  purtătoare,  unde impulsul opreşte oscilaţia.
Atunci  când  examinăm  oscilatorul  de  undă  purtătoare, circuitul este unul standard. Modul în care a fost el optimizat are  probabil  o  legătură  cu  reamplasarea  tubului  în  câmpul reţelei  rezonante  şi  cu  construcţia  generală  a  tubului. Funcţionarea  de  ordin  înalţ  a  oscilatorului  de  purtătoare  este similară celei a oscilatorului de modulaţie. Când tubul trece de la faza de saturaţie la cea de blocare, punctul 0 al vacuumului este  distrus.  Aceasta  are  ca  rezultat  o  amplificare  relativistă, precum şi evacuarea forţată a întregului semnal stocat în tub către ieşire şi către antenă.
Ieşirea în scurtcircuit a oscilatorului de modulaţie, care are un potenţial în impulsuri (scalar) de circa 7 MHz este cuplată la grila  oscilatorului  de  undă  purtătoare  şi  pendulează  în  jurul punctului Q16, emiţând rafale de semnale relativiste ce duplică îndeaproape semnalul de intrare de la senzori.
Emiţătorul foloseşte un modulator de impulsuri cu linie de întârziere, echipat cu un tub tiratron, reactor de încărcare, diodă de blocare, reţea de formare de impulsuri şi transformator de impulsuri care generează impulsuri cu valoarea de 1400 V ce acţionează oscilatorul  undei  purtătoare.  Tiratronul este  închis de ieşirea aceluiaşi oscilator de modulaţie ca şi toate celelalte piese.  Oscilatorul  de  modulaţie  încarcă  semnalul relativist  în linia  de  întârziere  prin  intermediul  tiratronului  care  este decuplat,  dar  are  încă  amplificarea  de  punct „0”.  Când tiratronul se activează, întreg conţinutul reţelei formatoare de impulsuri este încărcat în tubul oscilatorului de  purtătoare în momentul intrării unui puls de 1400 V care „rupe” vacuumul şi are ca rezultat un nivel înalt de „amplificare relativistă” prin
16 „Punctul Q" se referă la punctul în care tubul se află în repaus.  111

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
activitatea obişnuită de punct „0”.
Întregul  ansamblu  este  pus  în  funcţiune  de  un  pachet  de baterii cu durata de funcţionare de aproximativ trei ore.

112

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
B
WILHELM REICH
Deşi guvernul aprecia foarte mult descoperirile şi invenţiile lui  Wilhelm  Reich,  se  pare  însă  că  de  persoana  lui  nu  prea aveau nevoie. Reich era mai mereu acuzat de escrocherie de organizaţiile AMA şi FDA. În cele din urmă, i s-a dat o sentinţă foarte  aspră  pentru  sfidarea  curţii  de  judecată,  atunci  când  a refuzat să se înfăţişeze în faţa completului de judecată. Cărţile scrise de el au fost arse, iar echipamentul său de lucru a fost distrus, ceea ce reprezintă o flagrantă încălcare a libertăţii şi drepturilor omului. Această acţiune a autorităţilor americane a fost  cu  atât  mai  surprinzătoare,  cu  cât  ea  s-a  petrecut  în timpurile moderne.
Afirmaţiile  lui  Wilhelm  Reich  despre  faptul  că  reuşea  să perturbe propulsarea OZN-urilor nu i-au adus prea mult câştig de cauză. El a concluzionat că propulsarea OZN-urilor avea loc cu ajutorul energiei cosmice sau orgonice. Reich a inventat o „armă  spaţială”  bazată  pe  teoria  energiei  orgonice  şi,  cu ajutorul ei, putea face ca OZN-urile să părăsească repede şi cu regularitate spaţiul aerian în care apăreau (conform relatărilor martorilor oculari).
După ce a ieşit din închisoare se spune că autorităţile i-au acordat  în  mod  expres  permisiunea  de  a  lucra  la  ecuaţiile despre  antigravitaţie.  Este  totuşi  cel  puţin  straniu,  mai  ales pentru că îl tratau ca pe un dement. Indiferent care sunt faptele şi detaliile ce îl au în centru pe Wilhelm Reich, se pare că el a fost folosit de guvernul SUA pentru geniul său inventiv, după care a fost izolat pentru a nu transmite descoperirile sale în altă parte. Condamnarea sistematică a eforturilor sale întăreşte, fără îndoială, toate aceste afirmaţii.

113

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
C
CONTROLUL MINŢII ŞI
RĂZBOIUL DIN GOLFUL PERSIC

Nu aveam încă serviciu când a început Războiul din Golful Persic şi am avut astfel posibilitatea să urmăresc transmisiunile TV  live.  Acestea  sunt  pline  de  substrat  pentru  mine,  căci informaţiile ce provin de pe front de obicei sunt selectate.
Într-una din emisiuni, un reporter CNN a spus că tocmai se întorsese din Kuweit, unde călătorise cu o patrulă militară. Ei au observat la un moment dat o patrulă de irakieni pe cealaltă dună de nisip. În vreme ce americanii se întrebau cum îi vor face pe irakieni să se predea, a  apărut un elicopter american care i-a survolat pe irakieni. Până ce elicopterul a ajuns la duna de nisip unde se aflau irakienii, ei îşi ridicaseră deja mâinile şi se predau.
Acest eveniment este cel puţin straniu. Era vorba, totuşi, de irakieni  care  au  luptat  în  Războiul  Sfânt  împotriva  Iranului vreme de opt ani.
O altă ştire pe care am remarcat-o a venit la sfârşitul conflictului,  atunci  când  Generalul  de  Brigadă  Neil  a  fost chestionat  de  un  reporter  britanic  de  la  BBC.  Reporterul  l-a întrebat despre planurile sale privind scoaterea irakienilor din bunkerele  pe  care  germanii  le  construiseră  special  pentru aceştia. Se ştia că aceste bunkere erau foarte solid construite, astfel încât întrebarea era pe deplin justificată.
Generalul Neil a spus: „Vom folosi elicoptere psi...”.17 Apoi şi-a întrerupt propoziţia tuşind. Nu suna ca o tuse reală, dar s-a surprins pe sine spunând ceva ce nu trebuia revelat. După ce a tuşit  a  continuat  să  vorbească. „Mă  scuzaţi,  vom  aduce

17 Citatele  reproduse  din  afirmaţiile  Generalului  Neil  nu  sunt  exacte;  ele reprezintă parafrazări după declaraţiile sale bazate pe amintirile mele despre cum s-au desfăşurat evenimentele.
114

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
elicopterele  cu  sisteme  PA (public  address)  şi  astfel  îi  vom scoate afară.”
Pentru  mine,  declaraţia  lui  a  fost  foarte  semnificativă. Părerea mea este că generalul făcuse o greşeală şi a trebuit să-şi continue fraza în acelaşi ton. În opinia mea urma să spună ceva de genul „elicoptere cu emisii psihologice”. Se gândea la un anumit tip foarte secret de elicoptere dar, ca să nu sune prea ciudat pentru omul obişnuit, cred că a înlocuit ce voia să spună cu „elicoptere cu sisteme PA”.
Am făcut unele cercetări despre bunkerele irakiene şi am descoperit  că  americanii  încercaseră  să  obţină  planurile  de construcţie  de  la  germani.  Americanii  doreau  să  ştie  cum puteau penetra bunkerele. Germanii le-au furnizat planurile şi americanii au descoperit că pereţii erau foarte groşi. Chiar după un  bombardament  intens,  irakienii  se  aflau  încă  teferi  în bunkere. Aveau electricitate şi suficientă hrană şi apă care să le ajungă pentru cel puţin şase luni. Bunkerele aveau o grosime de 90  cm  şi  probabil  puteau  rezista  chiar  unei  explozii nucleare. Irakienii aveau, de asemenea, echipamentul necesar pentru a construi tunele care să îi ducă la suprafaţă.
Reporterul britanic ştia că americanilor nu le va fi uşor să-i scoată  pe  irakieni afară din bunkere. De  aceea el a  formulat acea întrebare. Cred că e absurd de sugerat că aceşti militari fanatici s-ar fi predat doar sub ameninţarea unor elicoptere cu sisteme PA.

115

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
D
NIKOLA TESLA
Nikola  Tesla  s-a  născut  în  anul  1856  în fosta  Iugoslavie. Cunoscut  ca  „tatăl  radioului”,  Tesla  era  clarvăzător  şi  avea unele capacităţi paranormale. Cel mai remarcabil aspect mi se pare viziunea pe care el a avut-o în tinereţe, când i s-a revelat faptul că avea să construiască un generator de curent alternativ, care va revoluţiona modul în care umanitatea se va folosi de electricitate.
Tesla  a  primit  o  educaţie  renascentistă  şi  a  învăţat  să vorbească  multe  limbi.  S-a  făcut  cunoscut  în  Europa  ca inventator şi inginer în electronică. La Paris, geniul său a intrat sub atenţia unuia din asociaţii lui Edison şi a fost invitat să-l întâlnească pe faimosul inventator. Deşi Edison l-a angajat, cei doi nu s-au înţeles cu adevărat niciodată.
Invenţiile lui Edison foloseau curent continuu, care necesita o centrală electrică la fiecare câţiva kilometri. Tesla a încercat să-l  convingă  de  faptul  că  curentul  alternativ  era  mult  mai eficient şi avea costuri de operare mult mai mici. Edison era însă foarte încăpăţânat şi capacităţile extraordinare ale lui Tesla probabil  îl  făceau  să  se  simtă  ameninţat  în  ceea  ce  priveşte prestigiul şi cariera lui. Iată un om al cărui geniu era cu mult peste cel al lui Edison!
Edison  nu  a  susţinut  niciodată  planurile  de  a  revoluţiona lumea cu ajutorul curentului alternativ. Cei doi şi-au încheiat colaborarea  atunci  când  Tesla  l-a  informat  pe  Edison  că  ar putea îmbunătăţi întreaga lui instalaţie prin construirea de noi maşini electrice care să le înlocuiască pe celelalte vechi. Edison i-a oferit 50.000 de dolari să pună în aplicare planul. Tesla a proiectat douăzeci şi patru de tipuri de maşini şi a mărit fabrica. Edison  a  fost  foarte  impresionat,  dar  nu  l-a  plătit  niciodată pentru aceste „servicii”, deşi pe atunci era deja milionar. El a

116

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
susţinut apoi că modul în care a procedat nu a reprezentat decât „simţul umorului american”.
George  Westinghouse  era  şi  el  un  inventator  bogat  şi renumit  şi  a  recunoscut  imediat  geniul  lui  Nikola  Tesla. Westinghouse  a  susţinut  planul  acestuia  de  a  produce  curent alternativ folosindu-se de cascada Niagara şi, de atunci, lumea n-a mai fost niciodată la fel. Între timp, Edison a încercat să demonstreze că utilizarea curentului alternativ putea fi mortală şi a mers până într-acolo încât a electrocutat un câine în public (cu curent alternativ) pentru a-şi demonstra punctul de vedere. Edison şi-a finalizat numărul stânjenit şi umilit.
Cariera  lui  Tesla  a  înregistrat  o  ascensiune  rapidă  şi experimentele  sale  au  devenit  repede  foarte  renumite.  El  a demonstrat la Madison Square Garden că poate dirija o bărcuţă de  la  distanţă,  prin  telecomandă,  dar  mulţi  au  considerat demonstraţia ca fiind o vrăjitorie.
A reuşit chiar să producă un joc de lumini pe pământul gol la Colorado Springs. Acest experiment a fost în mod deosebit remarcabil,  deoarece  Tesla  a  aşezat  direct  pe  pământ  becuri, care s-au aprins. Aceasta demonstra că suprafaţa Pământului se comporta  precum  un  conductor  de  electricitate  şi  totodată dovedea  că,  prin  utilizarea  unor  mijloace  adecvate,  întreaga populaţie a pământului se putea bucura de free energy (energie gratuită). Tesla a creat un turn uriaş la Long Island şi căuta să construiască un sistem care să furnizeze free energy. În timpul acţiunii,  bancherul  J.P.  Morgan  i-a  retras  sprijinul  financiar acordat, pentru că el nu dorea, sub nici o formă, free energy pentru populaţie, ci (ca orice bancher) era interesat să realizeze un cât mai mare profit de pe urma invenţiilor lui Tesla.
Cariera lui Tesla a intrat în declin, iar reputaţia sa a  fost mânjită.  O  parte  din  toate  acestea  s-au  produs  datorită  afir-maţiilor sale publice (care aveau loc periodic), că el se afla în comunicare  cu  o  rasă  de  extratereştri. Receptoarele  sale,  aşa după cum se presupune, recepţionau transmisii de pe Marte.
Nimeni nu a negat vreodată că a fost poate cel mai mare
117

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
geniu  în  electronică  al  omenirii,  dar  deoarece  el  avea  şi  o profundă   viziune   şi   înţelegere   asupra   fenomenelor supranaturale, era privit cu suspiciune. Astăzi, mulţi din colegii săi  electronişti  îl  consideră  un  excentric  care,  întâmplător,  a fost strălucit în electronică. Este, într-adevăr, o explicaţie foarte comodă.
Opinia mea, însă, este aceea că Tesla era cu mult înainea vremurilor în care a trăit.

118

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
E
ISTORIA EXPERIMENTULUI  PHILADELPHIA
LEGĂTURA SA CU PROIECTUL  MONTAUK
În  anul  1912,  un  matematician  pe  nume David  Hilbert  a dezvoltat  câteva  noi  sisteme  diferite  de  matematică.  Unul dintre  ele  este  cunoscut  sub  numele  de „Spaţiul  Hilbert”. Spaţiile Hilbert sunt descrise de ecuaţii care sunt asociate unor realităţi şi spaţii multiple. David Hilbert l-a întâlnit pe dr. John von  Neumann  în  1926  şi  i-a  împărtăşit  acestuia  cunoştinţele sale.  Von  Neumann  a  preluat  de  la  Hilbert  multe  dintre descoperirile sale şi le-a dezvoltat în mod foarte ingenios. După spusele lui Einstein, von Neumann era cel mai strălucit dintre toţi matematicienii   vremii.   El   deţinea   o   capacitate supraomenească de a transpune conceptele teoretice abstracte din  matematică  în  situaţii  reale,  fizice.  Von  Neumann  a inventat, la rândul său, noi sisteme matematice. Un anume dr. Levinson a descoperit „Ecuaţiile de Timp ale lui Levinson”. A publicat  trei  cărţi,  care  acum  sunt  foarte  ocultate  şi  aproape imposibil  de  găsit.  Un  asociat  de-al  meu  a  descoperit  două dintre ele la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton. Toată  munca  sa  urma  să  folosească  drept  punct  de  plecare pentru proiectul de invizibilitate în care urmau să se transpună principii teoretice în cazul unui obiect fizic. La începutul anilor '30,  au  fost  demarate  cercetări  intensive  având  drept  subiect invizibilitatea.  Dr.  John  Hutchinson  Sr.,  decanul  universităţii din Chicago, a fost informat despre eforturile în această direcţie ale  dr.  Kurtenhauer,  un  fizician  austriac  prezent  în  acea perioadă la universitate. Mai târziu, ei s-au reunit într-un grup condus de Nikola Tesla. Împreună, au studiat natura relativităţii şi a invizibilităţii.
119

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
În  1933,  a  luat  fiinţă  Institutul  de  Studii  Avansate  la Universitatea  Princeton.  Aici  erau prezenţi  Albert  Einstein şi John  von  Neumann,  adică  un  savant  strălucit  şi  un matematician  genial.  La  puţin  timp după  aceea,  proiectul  de invizibilitate a fost transferat la Princeton.
În  1936,  proiectul  a  fost  extins,  iar  Tesla  a  fost  numit directorul grupului. Cu ajutorul lui Tesla, s-a reuşit obţinerea invizibilităţii  înainte  de  sfârşitul  anului.  Cercetările  au continuat  până  în  anul  1940,  când  a  fost  întreprins  un  test complet  la  Brooklyn  Navy  Yard (Portul  Marinei  Militare Brooklyn).  A fost  un  test  mic,  fără  vreo  persoană  la  bordul vehiculului. Nava primea energie de la generatoarele aflate pe alte nave conectate prin cabluri.
Cam în acea perioadă, în grupul de studiu şi cercetare a fost implicat  un  alt  om  de  ştiinţă,  T.  Townsend  Brown,  care  era renumit  pentru  capacitatea  sa  practică  de  a  aplica  fizica teoretică.  Brown  avea  cunoştinţe  vaste  despre  gravitaţie  şi despre minele magnetice. El a creat un sistem foarte eficace de apărare   în   cazul   minelor,   folosind   o   tehnică   numită „degaussing”, care declanşa minele de la o distanţă ce nu punea în pericol siguranţa nimănui.
În  anii  '30  a  avut  loc  o  migrare  masivă  de  personalităţi ştiinţifice  în  America.  Mulţi  savanţi  evrei  şi  nazişti  au  fost aduşi pe furiş în ţară. Mare parte din afluenţă a fost atribuită lui
A.  Duncan  Cameron  Sr.  Deşi  cunoaştem  faptul  că  avea conexiuni vaste cu înalte oficialităţi, relaţiile sale cu cercurile de spionaj rămâne încă un mister.
Prin 1941, Tesla avea la dispoziţie, din partea guvernului SUA, fonduri nelimitate pentru cercetări şi experimente. El a solicitat o navă de război, pe puntea căreia a plasat mai multe bobine  speciale.  Faimoasele  bobine  Tesla  se  aflau,  de asemenea, pe navă. Totuşi, el era îngrijorat deoarece ştia că, o dată cu dezvoltarea proiectului, vor apărea probleme în ceea ce priveşte echipajul viu. Probabil ştia aceasta datorită capacităţii sale extraordinare de a vizualiza în întregime invenţiile sale în
120

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
minte.  În  orice  caz,  Tesla  ştia  că  starea  mintală  şi  corpurile fizice  ale  membrilor  echipajului  urmau să  fie  sever  afectate. Avea  nevoie  de  mai  mult  timp  pentru  perfecţionarea experimentului.
Von Neumann nu îi împărtăşea însă concepţiile despre timp şi cei doi nu s-au prea înţeles la acest capitol. Von Neumann era un om de ştiinţă strălucit, dar el nu îmbrăţişase metafizica sub nici o formă. În cazul lui Tesla, el era foarte profund în această direcţie,  realizând  de  altfel  o  întreagă  serie  de  invenţii  care aveau la bază capacitatea sa unică de clarviziune.
O parte din motivele pentru care viziunile sale erau atât de controversate   în   lumea   ştiinţifică,   era   că   în   timpul experimentelor sale din Colorado Springs, în jurul anilor 1900, a relatat că a fost contactat de inteligenţe de pe o altă planetă prin  mesaje  trimise  sub  forma  unor  semnale  specifice  în momentul când planeta Marte era la o distanţă relativ apropiată de  Pământ.  Aceasta  s-a  mai  produs  în  anul  1926,  când  deja construise  turnuri  radio  pe  Waldorf  Astoria  şi  pe  clădirea laboratorului  său  din  New  York.  A  susţinut  că  primise informaţii că, în cazul în care experimentul nu era modificat, urma să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti. De aceea, Tesla avea nevoie de timp pentru a proiecta noi echipamente.
Cererea de a avea mai mult timp la dispoziţie nu a fost însă luată în seamă. Guvernul SUA trebuia să câştige războiul şi, prin urmare, lui Tesla nu i se putea acorda timp suplimentar. El a continuat totuşi să lucreze la proiect, dar a sabotat în secret operaţiunea  ce  a  avut  loc  în  martie 1942.  După  acest eveniment,  a  fost  concediat  sau  a  demisionat (în  ceea  ce priveşte  acest  subiect,  relatările  sunt  contradictorii).  Se presupune că a murit în 1943, dar există dovezi care sugerează că ar fi plecat în Anglia. La înmormântare, în locul său a fost pus  un  corp  abandonat.  A fost  incinerat  a  doua  zi  după  ce fusese găsit cadavrul, ceea ce nu era conform tradiţiei familiei sale de credinţă ortodoxă. Dacă a murit atunci sau nu, rămâne încă o enigmă. De asemenea, faptul că au fost luate documente
121

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
secrete din seiful său (de către persoane necunoscute) este ceva care deja a fost dovedit.
Von  Neumann  a  fost  numit  noul  director  de  proiect.  A realizat un studiu şi a concluzionat că pentru buna funcţionare a experimentului  erau  necesare  două  generatoare  uriaşe.  Chila pentru USS Eldridge a fost turnată în iulie 1942. Testele au fost realizate la docul uscat. Apoi, spre sfârşitul anului 1942, von Neumann şi-a  dat  şi  el seama,  în sfârşit, că experimentul  ar putea fi fatal pentru oameni, aşa cum de altfel Tesla sugerase încă de la început. Cu toate acestea, von Neumann încă se mai supăra la auzul numelui marelui inventator de geniu. A hotărât că un al treilea generator va rezolva dilema. Avea suficient timp pentru  a  construi  unul,  dar  nu  şi  pentru  a-l  sincroniza  cu celelalte  două  generatoare.  Cel  de-al  treilea  generator  nu  a funcţionat  niciodată,  deoarece  cutia  de  viteze  nu  era compatibilă.  Experimentul  a  ieşit  de  sub  control,  iar  un tehnician al marinei a făcut un atac cerebral, de pe urma căruia a zăcut în comă timp de patru luni, părăsind astfel proiectul. Prin urmare, au renunţat la al treilea generator. Von Neumann nu era mulţumit, însă superiorii lui nu aveau de gând să mai aştepte prea mult.
Pe 20 iulie 1943, ei au hotărât că sosise momentul pentru teste.  Duncan  Cameron  şi  fratele  său,  Edward,  se  aflau  în camera de control pentru a a iniţia proiectul. Nava nu mai era ancorată  şi  imediat  au  sosit  ordinele  pentru  a  se  da  startul operaţiunii. Pentru următoarele 15 minute, nava a fost complet invizibilă.  Echipajul  se  confrunta  însă  cu  mari  probleme.  Se simţeau  cu  toţii  foarte  rău  şi  manifestau  fenomene  de dezorientare  psihologică  sau  tulburări  mintale.  Cercetătorii aveau  nevoie  de  mai  mult  timp,  însă  s-a  hotărât  un  ultim termen pentru 12 august 1943. Ordinele proveneau de la şeful operaţiunilor navale, care menţiona că el nu era interesat decât de câştigarea războiului.
Încercând să  evite pierderile  omeneşti din  rândurile  celor implicaţi,  von  Neumann  a  urmărit  să  modifice  echipamentul
122

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
pentru a se obţine doar invizibilitate la radar, şi nu invizibilitate efectivă.
Cu şase zile înainte de testul final, deasupra navei au apărut trei OZN-uri. Testul final a fost declanşat pe 12 august 1943. Două dintre OZN-uri au părăsit locul, iar cel de-al treilea a fost absorbit în hiperspaţiu şi a ajuns în subsolul bazei militare de la Montauk.
Relatările lui Duncan indicau faptul că el şi fratele său ştiau că lucrurile urmau să capete o turnură tragică la experimentul din 12 august. Totuşi, vreme de 3-6 minute de la declanşarea operaţiunii, situaţia încă se prezenta satisfăcător. Se părea chiar că  procesul  se  va  desfăşura  fără  efecte  devastatoare. Observatorii încă puteau vedea conturul navei invizibile în apă. Brusc,  însă,  s-a  produs  o  străfulgerare  albastră  şi  nava  a dispărut  cu  totul.  Antena  radio  şi  transmiţătorul  fuseseră distruse,  iar  o  parte  din  marinari  erau  „contopiţi”  cu  pereţii vasului, căci moleculele lor se amestecaseră cu cele ale navei.
Duncan  şi  Edward  nu  suferiseră  aceleaşi  traume  ca  şi colegii lor. Ei au fost cumva protejaţi, deoarece s-au aflat în camera  generatorului  care  era  înconjurată  de  pereţi  de  oţel. Oţelul a acţionat ca un scut în faţa energiei RE Văzând cum totul  în  jurul  lor  se  distrugea,  ei  au  încercat  să  închidă generatoarele şi transreceptoarele (aparat combinat de emisie şi recepţie), dar, din păcate, nu au reuşit.
În acelaşi „timp”, un alt experiment avea loc patruzeci de ani mai târziu. Cercetările au revelat faptul că Pământul, ca şi oamenii, are propriul său bioritm. Acest bioritm are un punct de vârf  la  fiecare  20  de  ani,  întotdeauna  pe  12  august.  Aceasta coincidea cu anul 1983 şi oferea o funcţie suplimentară pentru realizarea  conexiunilor  prin  câmpul  Pământului  pentru  ca Eldridge să fie atrasă în hiperspaţiu.
Fraţii  Cameron  nu  reuşiseră  să  închidă  echipamentul, deoarece  Eldridge  se  afla  într-o  conexiune  temporală  cu generatorul  de  la  Montauk.  Şi-au  dat  seama  că  nu  sunt  în siguranţă  pe  navă  aşa  că  au  concluzionat  că  cea  mai  bună
123

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
soluţie ar fi să sară peste bord, în speranţa de a scăpa de câmpul electromagnetic al navei.
Au  sărit  şi  s-au  trezit  absorbiţi  de  un  tunel  temporal, ajungând la un moment dat pe docul uscat, la Montauk, în anul 1983. Au fost găsiţi rapid şi conduşi în subsolul bazei militare de la Montauk. Von Neumann i-a întâlnit pe Duncan şi Edward şi le-a spus că ştia că vor veni acolo. Acum, el era deja bătrân. A spus că a avut loc o blocare în hiperspaţiu şi că aştepta din 1943 acest moment al revederii. Le-a spus călătorilor în timp că  tehnicienii  de  la  Montauk  nu  reuşeau  să  oprească echipamentele. Lui Duncan şi Edward li s-a cerut să se întoarcă înapoi în 1943 şi să închidă generatoarele de pe nava Eldridge. Von Neumann le-a mai precizat că, istoric vorbind, el ştia deja că cei doi vor reuşi să oprească generatoarele. Dar încă nu o făcuseră!  Le-a  spus  să  distrugă  tot  echipamentul,  dacă  era necesar.
Înainte  de  a  se  întoarce  în  1943,  Duncan  şi  Edward  au îndeplinit  unele  misiuni  pentru  grupul  Montauk.  Au  făcut câteva călătorii înapoi în 1943. În una dintre aceste călătorii, Duncan a trecut prin portalul temporal şi a intrat apoi într-un tunel  secundar,  fiind  blocat  acolo.  Tunelele  secundare reprezentau un mister şi aceasta este situaţia şi în prezent. Deşi oamenii de ştiinţă de la Montauk considerau tunelele secundare practic inexistente, Duncan nu fusese avertizat să nu intre într-un astfel de tunel în cazul în care el totuşi apărea. Curând după aceea şi Edward (fratele lui Duncan) a ajuns în acelaşi tunel.
La un moment dat, ei s-a întâlnit cu un grup de extratereştri. Se pare că tunelul secundar era, de fapt, o realitate artificială creată  de  extratereştri.  Înainte  de  a  da  drumul  captivilor,  ei doreau  să  obţină  un  anumit  echipament  tehnic.  Acest echipament era un instrument foarte important, căci el asigura încărcarea sistemului de propulsie fabricat din cristal, care se afla la bordul OZN-ului din spaţiile subterane de la Montauk. Pe extratereştri nu îi deranja faptul că renunţau la o navă, însă erau  foarte  hotărâţi  să  păstreze  misterul  asupra  sursei  de
124

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
alimentare.
Duncan  şi  Edward  s-au  întors  la  Montauk,  de  unde  au recuperat echipamentul pentru extratereştri. În cele din urmă, erau  pregătiţi  să  se  întoarcă  pe  Eldridge  şi  să  ducă  la îndeplinire ordinele lui von Neumann. Ajunşi la bordul navei, ei  au  distrus  generatoarele,  transmiţătoarele  şi  au  tăiat  orice cablu pe care-l vedeau pe punte. Nava s-a întors, în cele din urmă,  în  portul  din  Philadelphia.  Înainte  de  închiderea vortexului  temporal,  Duncan  s-a  întors  la  Montauk  în  1983. Fratele său, Edward, a rămas în 1943. Duncan nu era sigur de ce se întorsese. S-a sugerat că primise ordine în această direcţie sau că, pur şi simplu, fusese programat pentru aşa ceva.
Această  aventură  s-a  dovedit  a  fi  un  dezastru  pentru Duncan.  Punctele  sale  de  reper  temporal  s-au  dizolvat  în totalitate şi el a pierdut legătura cu traseul său temporal. Când referinţele  temporale  sunt  pierdute,  poate  avea  loc  una  din următoarele trei situaţii: procesul de îmbătrânire se încetineşte, rămâne  la  fel  sau  se  intensifică.  În  cazul  lui  Duncan,  el  s-a intensificat. Astfel  Duncan  a  început  să  îmbătrânească  rapid. După  o  scurtă  perioadă  de  timp  era  aproape  pe  moarte  din cauza bătrâneţii.
Nu suntem siguri cum s-a  produs  aceasta, dar  credem că von Neumann l-a transferat într-un alt timp. Au fost chemaţi oameni de  ştiinţă să-l  ajute.  Nu  numai că Duncan era foarte important  pentru  buna  desfăşurare  a  proiectului,  dar  era totodată  implicat  total  în  întregul  proces  de  cercetare temporală. Moartea sa ar fi creat paradoxuri temporale foarte stranii şi de aceea ea trebuia evitată.
Din păcate, corpul lui Duncan îmbătrânea foarte rapid şi nu se putea face nimic care să oprească acest proces. Exista însă o posibilitate.  Cercetările  deja  demonstraseră  că  fiecare  fiinţă umană are propria sa identitate electromagnetică unică, ce era denumită „semnătura electromagnetică” sau doar „semnătura”. Dacă această „semnătură” putea fi conservată în momentul în care  corpul  lui  Duncan  îşi  înceta  funcţiile,  putea  fi  teoretic
125

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
transferată într-un alt corp. Au cerut ajutorul unuia dintre cei mai loiali şi eficienţi agenţi: A. Duncan Cameron Sr., chiar tatăl lui Duncan şi Edward. Duncan Sr. era un personaj misterios. Fusese căsătorit de cinci ori de-a lungul vieţii sale. Avea multe legături  amoroase  care  se  pare  că  nu  prea  mergeau.  Şi-a petrecut  timpul  construind  bărci  cu  pânze  şi  călătorind  în Europa. Unii susţin că el ar fi adus pe furiş în ţară oameni de ştiinţă nazişti prin intermediul activităţilor sale ocultate.
Există o singură dovadă tangibilă care-l leagă de cercurile de spionaj. Cameron Sr. apare într-o fotografie de la o absolvire specială a personalului de la Coast Guard Academy (Academia Gardei de Coastă). În orice caz, el nu făcea parte oficial din Garda de Coastă.
Prin  intermediul  tehnologiei  pentru  realizarea  călătoriilor temporale,  grupul  Montauk  l-a  contactat  pe  Duncan  Sr.  În 1947.  I-au  adus  la  cunoştinţă  situaţia  şi  i-au  spus  că  este necesar să mai aibă un fiu. El avea pe atunci o altă soţie decât cea  care fusese  mama lui Duncan.  Duncan  Sr.  a  acceptat  să coopereze şi curând i s-a născut un copil, dar a fost o fată. În cele din urmă, în 1951 soţia sa a născut un băiat. „Duncan” a fost numele pe care l-au ales copilului, şi el este acelaşi Duncan pe care îl cunosc astăzi.
Tehnologia  Montauk  era  evident  excepţională,  dar  nu suficient de sofisticată pentru a-l aduce pe Duncan din 1983 direct înapoi în 1951. Puteau fi alţi factori implicaţi, dar se pare că trebuia ca savanţii să se bazeze pe utilizarea bioritmului de
20  de  ani  al  Pământului.  În  vreme  ce  corpul  original  al  lui Duncan era pe moarte, a fost transferat în 1963 şi „instalat” în noul corp oferit de Duncan Sr. şi soţia sa.
Duncan  Jr.  nu  are  amintiri  de  dinainte  de  1963.  Este,  de asemenea,  evident  că  sufletul  care  ocupase  corpul  său  între 1951 şi 1963 fusese expulzat de acolo.
Am auzit deseori relatări despre un proiect secret desfăşurat de ITT la Brentwood, Long Island în 1963. Este foarte posibil ca  transferul  lui  Duncan  într-un  nou  corp  să  fi  fost  punctul
126

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
principal  sau  o  parte  foarte  importantă  din  acest  proiect. Oricare  ar  fi  fost  circumstanţele,  acest  proiect  în  mod  cert urmărea să utilizeze cumva bioritmul Pământului care are un ciclu de 20 de ani.
Edward  Cameron  se  întorsese  în  1943.  Pe  de  altă  parte, Duncan era în 1963.
După experimentul din august 1943, şefii Marinei nu ştiau ce să facă. Au urmat patru zile de şedinţe fără vreo concluzie finală. În cele din urmă au hotărât să mai facă un singur test.
Spre  sfârşitul  lunii  octombrie  1943,  nava  Eldridge  a  fost angrenată  în  ultimul  experiment  de  invizibilitate.  De  data aceasta, însă, la bord nu avea să se mai afle nimeni. Echipajul se îmbarcase pe o navă din apropiere şi controla echipamentul de la distanţă. Nava a devenit invizibilă vreme de 15 sau 20 de minute. Când au examinat nava, au constatat că lipsea o parte din echipament. Dispăruseră, practic, două transmiţătoare şi un generator.  Din  camera  de  control  nu  mai  rămăsese  decât  o grămadă de fiare în flăcări, dar generatorul de puncte de reper în raport cu momentul zero era intact şi a fost pus într-un loc de depozitare secret.
Marina  „s-a  spălat  pe  mâini”  de  întreaga  operaţiune  şi  a lansat oficial nava USS Eldridge cu jurnalul său de bord.  Nava a fost, în cele din urmă, vândută marinei greceşti care mai târziu a descoperit jurnalele de bord şi a constatat că în ele nu figura nimic de dinainte de ianuarie 1944.
Conform cu relatarea lui Al Bielek, Edward Cameron şi-a continuat cariera sa în marină. Avea autorizaţie pentru un înalt nivel  de  securitate  şi  lucra  în  multe  zone  de  o  importanţă deosebită  precum  atelierele  în  care  se  studiau  vehiculele  şi dispozitivele pe bază de free energy. Era sincer şi se plângea că se foloseau multe metode nepotrivite şi chiar inumane. Dintr-un  motiv  anume,  i  s-a „spălat  creierul”  pentru  a  uita Experimentul  Philadelphia  şi  tot  ce  era  legat  de  tehnologia secretă. Al a afirmat că au fost folosite tehnologii de regresie a vârstei pentru a-l pune pe Edward Cameron într-un nou corp în
127

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
familia Bielek. Familia Bielek a fost aleasă pentru că avea un singur copil care murise în preajma primei sale zile de naştere. Edward a fost înlocuit şi, în consecinţă, părinţilor li „s-a spălat creierul”. De atunci Edward a fost cunoscut ca Al Bielek.
Tehnologiile  de  regresie  a  vârstei  datează  din  timpul  lui Tesla. Pe când lucra la Experimentul Philadelphia, el a creat un dispozitiv pentru a-i ajuta pe marinari în cazul în care şi-ar fi pierdut  coordonarea  temporală.  Scopul  acestui  dispozitiv  era să-l  readucă  pe  individ  în  starea  sa  normală  de  coordonare temporală.
Edward  Cameron  este  acum  Al  Bielek.  Al  a  crescut  sub noua lui identitate, devenind inginer. În cele din urmă, a ajuns să  lucreze  la baza Montauk.  Undeva,  pe  la  jumătatea  anului 1980, el şi-a reamintit de identitatea sa anterioară. Până şi în prezent  el  continuă  cu  stăruinţă  să  cerceteze  Experimentul Philadelphia şi plănuieşte să mai scrie o carte. Intenţionează să demonstreze şi celui mai sceptic dintre cititori că Experimentul Philadelphia a avut loc cu adevărat.

128

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
F
NIVELURILE CUANTICE DE EXISTENŢĂ CONFORM CU OPINIILE LUI PRESTON  NICHOLS
Când folosesc expresia „nivelurile cuantice ale existenţei”, „cuantice” se referă la mai multe niveluri potenţiale. Cuvântul „cuantic”  provincie  din  rădăcina  latină „quantis”,  care înseamnă cantitate.
A înţelege existenţa realităţilor multiple înseamnă, de fapt, a înţelege timpul. Fizica convenţională nu neagă posibilitatea existenţelor  paralele,  dar  este  în  principal  orientată  spre studiului  teoriilor  despre  materie  şi  antimaterie.  Deoarece există suficiente dovezi pentru a inspira o cercetare ştiinţifică în domeniu, în prezent există în lume în jur de 60 de teorii, din care 10  doar  în  SUA,  care  tratează  nivelurile  cuantice  ale realităţii.
Voi  expune  în  continuare  propria  mea  teorie  bazată  pe experimentele mele, unele dintre ele prezentate în această carte. Întocmai ca orice teorie ştiinţifică completă, această teorie este prezentată  pentru  că  s-a  dovedit  aplicabilă  în  laborator.  De asemenea, ea va ajuta cititorul să obţină o mai bună înţelegere a modului în care funcţionează timpul.
Ce este, de fapt, o realitate paralelă? Este o lume sau un univers în care se găseşte cam tot ce avem noi aici. Dacă ne comutăm pe acea realitate, vom vedea un alt corp care ne va reprezenta pe noi într-o altă existenţă. Universul paralel nu se va  comporta  în  mod  necesar  precum  cel  pe  care  noi  îl cunoaştem, ci va deţine caracteristici şi proprietăţi unice.
Eu înţeleg că noi existăm într-un număr de realităţi paralele. Suntem în principal conştienţi de „realitatea noastră”, pentru că suntem focalizaţi asupra ei. Universurile paralele pot ajunge în conştiinţa  noastră  prin  intermediul  viselor,  ESP (percepţii
129

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
extrasenzoriale),  prin  intermediul  meditaţiei  sau  al  stărilor mentale artificial induse.
Este important să avem în vedere o imagine globală despre modul  cum  ar  arăta  aceste  realităţi  diferite  într-o  formă schematică. Einstein a teoretizat că, în cazul în care o persoană călătoreşte  în  linie  dreaptă  dintr-un  punct  dat  în  spaţiu,  va ajunge în cele din urmă exact în acelaşi punct de unde a plecat iniţial. Aceasta  ar  putea fi  considerată  o  buclă  completă.  Nu vom trece acum la prezentarea ecuaţiilor privind această teorie, căci  cititorul  le  va  putea  intui  prin  înţelegerea  a  ceea  ce Einstein a numit un „tor temporal”. În acest scop, putem face o analogie  în  care  torul  este  o „gogoaşă”  bidimensională. Einstein a comparat întregul univers cu un tor temporal. El a postulat că o persoană, plecând din orice punct dat în exteriorul „gogoaşei”,  va  ajunge  exact  în  capătul  opus  al  ei.  Ambele puncte vor fi în mod esenţial aceleaşi, cu precizarea că unul va fi  numit „pozitiv”,  iar  celălalt „negativ”.  Pentru  că  ambele puncte se găsesc în fluxul infinit al timpului, un punct ar putea fi numit „infinit pozitiv”, iar celălalt „infinit negativ”.
Cu scopul de a-mi prezenta teoria, am extrapolat ideea lui Einstein  şi  am  convertit  torul  său  temporal  la  o  sferă tridimensională. Cititorul îşi poate imagina cu uşurinţă o sferă mai mică aflată într-o sferă mai mare. Pentru a fi şi mai clar. vom numi sfera din interior, Sfera A, care poate fi comparată cu o minge de softball. Sfera mai mare o vom numi Sfera B, care poate fi comparată cu o minge de baschet. Experienţele noastre din realităţile diferite au toate loc în interiorul Sferei A. Dacă porniţi dintr-un punct de pe Sfera A şi vă deplasaţi în linie dreaptă, veţi ajunge în final exact în locul de unde aţi pornit. În interiorul Sferei A totul este dinamic şi în mişcare. Este timpul, aşa cum îl percepem noi. Spaţiul dintre Sfera A şi Sfera B nu este  deloc  dinamic.  De  fapt,  este  considerat  a  fi  în  repaus. Putem numi această suprafaţă o mare de particule temporale. Acestea nu sunt particule în sensul obişnuit al cuvântului. De fapt, încercarea de a le descrie în acest univers tridimensional
130

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
este ceva mai dificilă. Putem doar presupune existenţa acestor particule  stabile  pentru  că  le  putem  simţi (măcar  în  formă ideatică). Aceste particule care se află între Sfera A şi Sfera B sunt aceleaşi particule din timpul dinamic, cu diferenţa că sunt statice sau în repaus.
Noi  nu  suntem  conştienţi  de  timpul  static,  pentru  că realitatea noastră „normală” este construită pe funcţii dinamice sau pe aşa-zisul timp dinamic.
O anumită realitate temporală este creată atunci când Dumnezeu  sau  altcineva  creează  o  presiune  asupra  peretelui Sferei  A.  Această  presiune  va  cauza  mişcarea  şi  deplasarea particulelor dinamice în interiorul Sferei A până se va realiza o buclă, astfel încheindu-se ciclul Alpha şi Omega (începutul şi sfârşitul).
Realitatea noastră poate fi considerată o gigantică buclă. E posibil  să  fi  început  printr-un  big  bang  sau  cu  începutul universului şi se va încheia în cele din urmă tot acolo, dar, de fapt, va continua la nesfârşit. Când cineva sau ceva intervine în acea buclă în care noi ne aflăm şi creează o nouă deformare temporală,  modificând  realitatea,  va  crea  o  nouă  buclă  care este, de fapt, o realitate alternativă.
Bucla originală nu poate fi ştearsă sau negată. Ea va conti-nua să existe. Noua buclă va putea fi modificată în orice mod alege  cel  ce  operează  modificările  respective.  Ar  putea  fi  o deschidere în anul 1963 care merge până în 1983. Tot ce se petrece în această perioadă va reprezenta o buclă alternativă. Nu va fi o buclă întreagă de sine stătătoare, ci va fi adăugată buclei  originale  a  realităţii  noastre  normale.  Astfel,  vor  fi adăugate bucle parţiale liniei noastre de timp originale şi putem numi această conglomerare un complex de bucle. Fiecare buclă ar putea fi, de asemenea, considerată un complex de bucle (un complex se referă la ceva care are mai multe ramificaţii).
Indiferent câte  realităţi  alternative vor  fi  create  din bucla originală, sferei i se vor adăuga realităţi suplimentare, „înfoind-o”. Pe lângă realităţile alternative create prin schimbarea unei
131

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
anumite linii temporale, mai pot exista realităţi paralele create la  începutul  timpului  care  îşi  au,  de  asemenea,  propriile  lor bucle „originale”. Poate exista, astfel, un infinit număr de bucle şi de complexe de bucle.
Unii oameni se pot întreba cum e cu Sfera B din exemplul de  mai  sus.  În  principiu  ea  există  pentru  a  face  teoria funcţională.  În  această  etapă  nu  mai  pot  adăuga  alte  sem-nificaţii Sferei B, care serveşte drept perete ce conţine particule temporale deformatoare. Este posibil să fie un fragment dintr-o altă structură complexă din metafizică.
Acum, că aveţi o idee despre cum se potrivesc aceste bucle şi complexe de bucle în imaginea globală a universului, mai există o întrebare cheie care trebuie formulată.
Este  posibil  să  devenim  conştienţi  de  celelalte  bucle  şi complexuri de bucle? Da, este posibil. Aceasta este ceea ce s-a petrecut  în  cazul  meu  când  mă  aflam  pe  acoperişul  casei  şi instalam  antena  Delta  T  (elemente  care  au  fost  discutate  în capitolul 6). Această antenă are un efect subtil interdimensional chiar asupra naturii timpului. Acel moment mi-a permis să-mi redobândesc conştiinţa unei linii temporale alternative pe care o uitasem împotriva voinţei mele.
Prin  urmare,  călătoria  de  la  o  buclă  la  alta  este  perfect posibilă.  De  fapt,  se  pare  că,  în  primul  rând,  acesta  a  fost motivul  pentru  care  au  avut  loc  Experimetul  Philadelphia  şi „Proiectul  Montauk”.  Această  teorie  arată  că  prin  experi-mentele  realizate  nu  a  fost  creată  doar  o  buclă  alternativă temporală, ci şi că această buclă a permis OZN-urilor să ajungă pe  planeta  noastră.  OZN-urile  ne-au  fost  în  preajmă dintotdeauna, dar se cunoaşte faptul că numărul relatărilor şi al observaţiilor a crescut brusc în anii '40.
Dacă nu acceptaţi ca fiind adevărat nimic din cele ce au fost prezentate în această carte, este foarte evident atunci că aceasta reprezintă tipul de avantaj pe care rasele de extratereştri îl au asupra noastră.
Următorul punct de vedere pe care doresc să-l prezint este
132

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
acela  că  realităţile  paralele  sunt  fundamentate  pe  principiile comune  din  electromagnetică.  De  exemplu,  se  cunoaşte  că curentul  alternativ  este  creat  prin  alternarea  diferenţelor  de potenţial. Aceasta este cel mai bine demonstrat cu ajutorul unei bobine,  unde  curentul  şi  potenţialităţile  sunt  prezentate  în următoarea  diagramă.  Relaţia  dintre  voltaj  şi  curent  este  cea care face curentul alternativ să funcţioneze. Mai departe, relaţia dintre curent şi voltaj este imposibil de explicat.
De  asemenea,  trasăm  o  diagramă  analogică  în  care realitatea noastră este reprezentată prin unda „A” din diagrama anterioară, în vreme ce „B” este o realitate paralelă. La fel cum între voltaj şi curent există o interacţiune, în mod asemănător există una şi între cele două realităţi.
Extrapolând aceste principii, se poate înţelege că realităţile paralele  sunt  cu  90  de  grade  defazate  de  „realitatea  noastră normală”.  Cu  alte  cuvinte,  dacă  există  o  realitate  paralelă, atunci  trebuie  să  înţelegem  că  ea  este  o  energie  potenţială, adică nu este încă activă. Ea ar fi, de asemenea, cu 90 de grade dezechilibrată din punctul nostru normal de vedere. Faptul că este  o  energie  potenţială  înseamnă  că  are  capacitatea  de  a „curge” spre realitatea noastră şi viceversa.

(Despre A şi B se spune că sunt la 90 de grade defazate. De la un punct de vârf la altul un „ciclu” de curent/voltaj este de 360 de grade. 90 de grade defazate înseamnă că, atunci când voltajul alternativ A se află în momentul
133

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP

său de maximă intensitate, curentul alternativ B este în punctul său de  intensitate 0.)
Aceasta explică faptul că între principiile electromagnetice şi celelalte universuri nu există doar o relaţie, ci se sugerează chiar  că,  utilizând  principiile  electromagnetice,  o  persoană poate pătrunde teoretic şi practic pe tărâmul altor realităţi, ceea ce include buclele temporale  alternative despre  care deja  am vorbit.
Avem speranţa că cele explicate mai sus vor oferi cititorului o înţelegere generală a modului în care principiile electromag-netice au fost folosite pentru manipularea timpului la Montauk.

134

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
G
GLOSAR
amplitron - amplificator UHF (frecvenţă ultraînaltă) de putere mare. La Montauk, acesta a servit drept amplificator final al transmiţătorului înainte ca o aplicaţie să fie emisă prin antenă. Constă  dintr-un  tub  electronic  mare,  cântăreşte 135  kg  şi măsoară 90 cm în cea mai mare dimensiune a sa. bioritm  - termen ezoteric care se referă la orice funcţii ciclice de  viaţă  din  organism.  Bioritmul  este  probabil  cel  mai  bine înţeles  în  termenii  orientali „Ki”  sau  „Chi”,  care  reprezintă forţa subtilă a vieţii ce impregnează întregul corp. Acupunctura operează cu bioritmurile pentru a vindeca o boală. Dacă planeta este considerată precum un organism viu, atunci bioritmurile vor  include  toate  funcţiile  subtile  care  fac  viaţa  posibilă reglând-o în mod adecvat. Anotimpurile, rotaţia pământului şi mişcarea galaxiilor, toate pot fi luate aici în considerare. Locuri speciale, precum cel de la Stonehenge (Marea Britanie), sunt considerate a fi construite în armonie cu bioritmurile planetei. bobine Helmholtz  - în mod obişnuit, bobinele Helmholtz se referă la două bobine identice care sunt separate de o distanţă de  mărimea razei bobinelor. Când bobinele sunt conectate la curent, ele vor produce un  câmp magnetic  omogen  ce se va întinde pe o suprafaţă mai mare decât ar fi generat una singură. catod -  într-un  tub  electronic  cu  vid,  electrodul  care  emite semnalul material este numit catod. Într-o celulă de electrolit, curentul curge dinspre electrodul negativ. În esenţă, este o sursă de curent.
ciclu  -  o  unitate de  activitate în interiorul unei unde  care  se repetă în mod continuu. Un ciclu va oscila, înainte să se repete. Dacă vizualizaţi valuri de ocean care sunt toate uniforme, seria de valuri vor fi numite „ciclu”.
componentă non-hertziană - acest termen nu există în ştiinţa

135

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
convenţională.  Se  referă  la  componenta  electrică  a  undelor electromagnetice.  Teoretic,  componenta  non-hertziană  este  o funcţie  a  undei.  În  locul  oscilaţiei  transversale,  va  oscila  pe direcţia propagării sau va oscila longitudinal (cum ar fi undele sonore).   Ar   putea   fi   considerată   precum   o   undă electromagnetică „acustică”.
Delta T - prescurtare de la „Delta Timp”. Delta este folosită în ştiinţă pentru a indica schimbarea, prin urmare „Delta T” indică o schimbare în timp.
antena  Delta  T  -  o  antenă  octaedră,  proiectată  să  curbeze timpul.  Arată  precum  două  piramide  cu  aceeaşi  bază.  Prin definiţie, poate facilita comutarea (acordarea) de la un interval temporal la altul. Două bobine sunt plasate în jurul muchiilor piramidei, la 90 de grade una de cealaltă. Comutarea de la un interval temporal la altul s-a realizat printr-o serie de impulsuri şi  alimentarea  cu  energie  electrică,  aşa  cum  s-a  discutat  în capitolul 12.  Chiar  şi  în  momentele  când  antena  nu  este alimentată  cu  energie  electrică,  ea  are  un  efect  subtil interdimensional asupra naturii timpului.
DOR  - provine de la „Dead ORgone” (vedeţi definiţia pentru „orgon”). Aceasta se referă la energia vieţii care a stagnat sau a devenit  negativă.  DOR  poate  fi  considerat  antiteza  energiei vieţii.
fază - intervalul de timp între momentul când se produce un fenomen şi momentul când are loc al doilea fenomen. frecvenţă - numărul de unde sau cicluri pe secundă. Hertz - (abreviat Hz) este un ciclu sau o undă simplă. O undă constă din numeroase cicluri care reprezintă, de fapt, repetarea unui singur ciclu. Într-o formulare mai tehnică, un hertz este fluctuaţia completă a unei unde de la plus (cel mai înalt punct) la minus (cel mai de jos punct). De pildă, cinci hertz înseamnă cinci cicluri pe secundă.
MHz - MegaHertz, este echivalent cu 1.000.000 hertz.
modulaţie de impulsuri - acestea sunt trimise sub forma unei serii de impulsuri scurte care sunt separate de perioade relativ
136

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
îndelungate de timp, în care nu este transmis nici un semnal.
orgon - se referă la energia vieţii sau energia sexuală aşa cum a fost observată de dr. Wilhelm Reich. Este energia pozitivă, care ne face să „vibrăm”.
oscilator - un dispozitiv care echilibrează şi menţine oscilaţiile. În electronică, o oscilaţie se referă la o variaţie regulată între valori maxime şi minime, precum curentul şi voltajul. Proiectul Phoenix - proiect secret care a început spre sfârşitul anilor '40. A cercetat utilizarea energiei orgonice, în special cu privire  la  controlul  meteorologic.  În  cele  din  urmă  a  inclus „Proiectul Rainbow” şi însuşi „Proiectul Montauk”. „Phoenix” era un nume de cod oficial.
psiho-activ  - se referă la orice activitate sau funcţie care are efecte asupra minţii sau a psihicului. În această carte, psiho-activ se referă, în primul rând, la funcţiile electromagnetice sau la echipamentul electromagnetic care influenţează gândirea şi comportamentul uman.
psihotronie  -   ştiinţa   şi   disciplina   modului   în   care „funcţionează”  viaţa.   Include  studiul  modului   în   care tehnologia interacţionează cu mintea, sufletul şi corpul uman. Ştiinţa,  matematica,  filozofia,  metafizica  şi  studiile  ezoterice sunt  toate  unite  în  studiul  psihotroniei.  Mai  include,  de asemenea,  elemente  despre  alte realităţi paralele şi  modul în care noi interferăm cu alte dimensiuni ale existenţei.
recipient electromagnetic  - se referă la „efectul de recipient” care este creat atunci când un anumit spaţiu este înconjurat de un câmp electromagnetic. Spaţiul respectiv se află în interiorul „recipientului”. Pereţii vor fi câmpul electromagnetic. Când în acest  spaţiu  se  află  oameni  sau  obiecte,  ei  se  găsesc  în interiorul „efectului de recipient”.
RF - Frecvenţă Radio. Frecvenţele de peste 20.000 hertz sunt numite frecvenţe radio pentru  că sunt folosite în transmisiile radio.
referinţe  temporale  - aceasta se referă la factori elec-tromagnetici prin care suntem conectaţi la universul fizic şi la
137

PROIECTUL MONTAUK - EXPERIMENTE ÎN TIMP
fluxul  timpului.  Conştiinţa  timpului  poate  fi  asemănată  cu  o profundă stare de hipnoză care generează la o fiinţă starea de rezonanţă cu diferite frecvenţe şi impulsuri din universul fizic. relativist - funcţiile relativiste se referă la activităţi care sunt în afara  sferei  noastre  normale  de  referinţă.  De  asemenea,  ele privesc modul în care activităţile din alte sfere de referinţă sunt în relaţie cu ale noastre. Relativitatea îmbrăţişează conceptul că totul  este  nelimitat,  incluzând  alte  dimensiuni,  precum  şi întregul univers.
spaţiu-timp  - când studiaţi fizica la un nivel avansat, devine clar  că  spaţiul  şi  timpul sunt  în  mod  inexplicabil  relaţionate unul cu celălalt. Se consideră improprii referirile doar asupra timpului sau spaţiului (pentru că timpul şi spaţiul nu există prin ele însele). Este ca şi cum am spune că gura noastră a mâncat cina.
transceptor - instrument care serveşte atât pentru emisia, cât şi pentru recepţia anumitor semnale.
transmiţător  -  dispozitiv  care  trimite  semnale  sau  mesaje electronice.
undă - „stare de mişcare” ce se ridică şi cade în mod periodic. Poate fi transmisă dintr-un punct anume către altul fără să aibă loc vreun transport de materie. O undă constă din multe cicluri şi poate transporta semnale, imagini sau sunete.
undă  electromagnetică  -  în  jurul  unei  sarcini  electrice  care oscilează,  este  generat  un  câmp.  Câmpul  este  atât  de  natură electrică, cât şi de natură magnetică şi oscilează, ceea ce duce la propagarea unei unde prin spaţiu. Această undă este numită undă electromagnetică.
undă  radio  -  undă  electromagnetică ce transportă  informaţii coerente (imagini, sunete etc.)

138