Ek8

* îşi spusese de atâtea ori că n-avea nici un rost să spere că mesajul va ajunge la Prue, încât când, în cele din urmă, se trezi ridicând receptorul, îl părăsiră puterile.
Auzea vocea ei şi simţea că nimic pe lume nu-i mai ră-f măsese de făcut decât să-i fie rău, nu-i mai rămăsese l” nici o vorbă de spus, – ci doar să plângă şi să-i fie foarte| rău, îngrozitor de rău – auzindu-i vocea. \par
— Prudence, strigă el! Oh, Prudence… Prudence. Oh,'* Prudenee! i1
— Dragul meu, eşti bolnav?
Alarma din vocea ei îl făcu să-şi adune forţele şi voinţa, să-şi controleze tonul.
— Nu, spuse el. Nu. E doar… am aşteptat aşa de mult.
Am crezut că vei chema pe la patru şi jumătate si…
Am coborât în s”t la Ram's Head ca să te chem, nu puteam vorbi de la tabără, ou toată lumea în jur ascultând.
— Nu, bineînţeles că nu. Eşti o „fată minunată. 'Eşti o fată deşteaptă.
— Oh, dragul meu, tu ce faci, unde eşti în Londra?
tSunt… sunt acasă la Blackidge… ai primit scrisoarea mea?
— Nu, n-am primit nicio…
— Oh, nu. Bineînţeles. Abia azi am pus-o la poştă.
Am de gând să mă predau. Dar asta n-are. nici o importanţă. Vreau să vii aici acum. O să ne căsătorim.
O auzi răsuflând în telefon. Apoi ea întrebă:
— Când?
— Acum. Vino acum… poţi obţine o permisie…
— Lasă permisia, spuse ea. Vin… nu te preda, Clive, să nu te aresteze, nu face nimic până nu te văd.
— Bineînţeles că nu, Prue. Dacă mă predau, Dumnezeu ştie când vom mai putea ^ă ne căsătorim. Poate peste ani. Dar după aceea.mă întorc şi,fie ce-o fi. Habar n-am cât durează să te căsătoreşti, o să aflu acum… începu să râdă fericit.
— Oh, Prue, urmă el. Eşti… eşti atât de frumoasă… şi te iubesc.
Ea nu răspunse.
— Mă crezi, nu-i aşa? Nu-i aşa că mă crezi?
— Da. Te cred. Deoarece nu mi-ai mai spus niciodată că mă iubeşti, n-ai spus-o niciodată când… când mă doreai numai.
— Am fost un bou, n-am ştiut. Ar fi trebuit să ştiu.
Dar n-am ştiut. Ar fi 'trebuit ca cineva să-mi spună. Tu, de pildă! Dar acum ştiu, e atât de limpede. Dar tu mă iubeşti?
— Da, spuse ea. Da, sunt foarte sigură.
— Dar de ce ai plecat aşa… oh, vino aici şi-o să ne căsătorim şi eu o să mă-ntorc şi-o să le spun ce gândesc şi nu-mi pasă câtuşi de puţin ce vor face cu mine.
Aşteptă ca ea să-i răspundă, dar când văzu că ea n-o face, o întrebă:
— Vrei să te căsătoreşti cu mine, nu-i aşa?
— Ştii bine că da, dragul meu. Dar… ne trebuiesc dispense şi alte chestii de felul ăsta, doar sunt nişte interdicţii si…
— Nu în timp de război. Se pot obţine lucrurile astea… nu cunoşti pe cineva.care…
— Tata o să găsească pe cineva, presupun.
— Atunci vino. La câte poţi ajunge aici?
— Pot să iau autobuzul până în oraş şi cred că este un tren pe la şapte. Da, este. Ştiu că este. La şapte şi zece. Ajung la Londra la zece fără douăzeci şi cinci. Am mai venit cu ăsta. Atunci voi fi şi eu o dezertoare.
— Te aştept la gara Mary Ann.
Rosti asta şi i se păru că rândul era dintr-un cântec popular vesel. Simţi că pluteşte de fericire.
— Atunci, n-ar fi mai bine să pleci? Să nu pierzi trenul.
— Autobuzul nu pleacă decât peste o jumătate de oră, zise e”. Mai spune-mi ceva. Ştii, când o fată acceptă cererea în căsătorie simte nevoia să vorbească 'despre asta cu cineva. Or tu eşti singurul care… afară de cazul că mă duc în bar şi…
— Nu, vorbesc eu cu tine, râse el. Ce mai faci, Prue?
— Oh, foarte bine. Tu ce faci?
— Foarte bine. Sunt atât de fericit.
— Eu, de asemenea. * Tăcură un timp amândoi.
— Prue.
— Da?
— O să ai un copil?
— Am ştiut c-o să mă-ntrebi asta.
— O să ai?
— Da.
— Pentru numele lui Dumnezeu, de ce n-ai spus nimic. Să pleci doar aşa…
— în primul rând, n-am fost absolut sigură, dragul meu. Ştii… m-am gândit…că dacă faci dragoste s-ar putea să-ţi modifice… ştii tu.v. termenul, în al doilea rând, nu-ţi puteam spune nimic, e ca şi cum ai sili pe cineva să se căsătorească cu tine, să. facă din tine o fată cinstită. Iar tu n-ai zis nimic, aşa că n-am putut, înţelegi?
— Prin asta înţelegi c-ai prefera să înfrunţi singură totul decât să-i spui unui bărbat care n-a avut destulă minte să-şi dea seama că te iubeşte… şi ce idiot norocos să aibă şansa de a…
— Ei, ei. '.:
— Dar ca să ai un copil e un lucru serios'.
— Mie-mi spui, dragul meu? E al naibii de serios, te asigur eu, chiar în ziua de azi. Poţi fi oricât de modern şi descuiat la minte, dar când descoperi c-o să ai un copil… îţi faci griji.
— Prue, sunt un idiot. Mi-am amintit doar din întâmplare şi… ţii minte, când ai zis…
— îmi amintesc.
Ea râse fericită.
— Ce e atât de hazliu?
— O să-ţi spun mai târziu.
— Spune-mi acum.
— Stăteam şi /na gândeam, dragul meu… aşteaptă că pui tu mâna pe femeia aceea de la tabără care ne dădea lecţii de igienă. Ne spunea că există perioade neconcepţionale, – dar presupun că perioadele mele sunt anapoda.
— E-n regulă, acum. O să vină la momentul potrivit şi nu va fi un mic 'bastard ca tatăl lui.
După un timp de tăcere, ea vorbi din nou:
— Clive.
— Da?
— Nu te-nsori cu mine doar din cauza asta. Sau… doar pentru el, sau doar ca să faci din mine o fată cinstită. '.
— Nu, Prue. Te iubesc. Te iubesc cu adevărat. Ascultă, să nu pierzi trenul. O să te coste o avere telefonul ăsta.
— Dragul meu, ce-nseamnă banii?
— O mulţime de lucruri.
— Nu se compară cu ăsta. îmi place să te aud, sunt toată numai lacrimi şi sudoare, şi stau în picioare în hol la Ram pe întuneric şi nu-mi pasă dacă mă aude cineva, dar nu-i nimeni aici. E minunat, Clive. Ce mai faci?
— Am mai spus odată asta.
— Ştiu, dar vreau să vorbeşti.'âmi place vocea ta. E atât de hotărâtă, de reconfortantă. Am fost puţin speriată, dar acum mă simt bine. Fiul tău e un individ foarte tenace. E ca tatăl lui. S-a ţinut cu amândouă mâinile.
— Ce-ai făcut?
— Totul. Am băut vreo şaptezeci de kile dintr-o chestie despre care se zice că ajută la treaba asta şi-am stat în cap cu orele. Fetele au fost foarte înţelegătoare.
— Isuse, ai umblat de colo-colo, spunând la toată lumea?
— Nu trebuie să spui nimănui, Clive. Când pleci în permisie, ele îşi imaginează sau se aşteaptă la aşa ceva… ştii, consideră de la sine înţeles că există nişte riscuri. Şi nu le poţi păcăli, trăim în colectivitate dealtfel, n-am certitudinea că nu-ţi ţin chiar şi calendarul tău şi că nu ştiu când trebuie să te indispui.
— înţeleg, e ca în armată. Nu poţi avea o viaţă personală şi curând uiţi să-ţi mai doreşti una. Te obişnuieşti cu viaţa de masă, cu mândriile de masă, dar n-ai pudori individuale şi nici dorinţa de a te ascunde. Ascultă, trebuie să terminăm convorbirea.
— Nu, dragul meu. E o noapte atât de frumoasă.
— Pentru numele lui Dumnezeu, despre ce vorbeşti?
— Sunt sigură că e o noapte frumoasă. Nu te sinchisi de mine. Sunt tulburată. Ştii, nu orice fată primeşte o cerere de căsătorie prin telefon.
— Nu este cel mai minunat fel de a o face. Aş fi vrut să fii aici… ţi-aş fi arătat eu…
— Ştiu, dragul meu. Eşti minunat. Vom fi nespus de fericiţi, n-o să ne mai certăm niciodată. Ştiu că n-e să ne mai certăm.
— Nu, n-o să mă mai cert cu tine cât voi trăi, Prue.
Vezi, noi ne-am iubit altfel decât alţii. Majoritatea oamenilor încep prin a se iubi, apoi tot mai puţin, şi mai puţin, şi mai puţin… Noi am început de la celălalt capăt.
Întâi ne-am culcat împreună şi nu ne păsa de nimic şi ne certam întruna, apoi dragostea a fost din ce în ce mai mare până când am sfârşit prin a ne iubi cu adevărat. Şi aşa va fi mereu. E nostim, nu-i aşa?
— Da. E de-a dreptul uimitor. Gândeşte-te câte milioane de lucruri puteau să ne fie potrivnice.
— Adică?
— Ei bine, simplul fapt că te-am întâlnit pe tine, din întâmplare, dintr-o mie de fete de la tabără şi nu ştiam că eşti aşa cum eşti, sau s-ar fi putut să nu fi început niciodată… eu, sincer să fiu, credeam că eşti o fată oarecare în uniformă, o faţă drăguţă, bineînţeles.
— Mulţumesc, domnule.
— Iar acum îmi vine să te cert; îmi vine să-ţi spun: Prue, cum ai îndrăznit să pleci aşa, cu un soldat oarecare ce ţi-a ieşit în cale din întuneric.
— Dar n-a fost un soldat oarecare, dragul meu. Ai fost tu,
— Aici vreau să ajung. De unde ai ştiut că sunt eu?
— Sufletul meu a ştiut, chiar dacă eu n-am ştiut.
— Ei bine, afurisitul tău de suflet ar fi putut să te bage într-un bucluc. Să zicem c-aş fi fost un vagabond, as fi putut să am sifilis sau gonoree…
— Te rog, dragul meu! Nu-i frumos!
— Dar aş fi putut să am! Puteam să fiu oricine.
— Dar n-ai fost chiar oricine, dragul meu. Ceva anume în mine trebuie să fi ştiut că eşti tu, deoarece niciodată până atunci nu m-am dus cu nimeni sub O căpiţă de fân.
— Ei bine, nu cumva să-ţi mai laşi sufletul ăla al tău s-o i-a razna vreodată. Un singur pariu norocos ajunge.
— Oh, dragul meu, chiar că am fost norocoşi.
— N-ar trebui să ne întrerupem?
— Nu, mai sunt încă douăzeci de minute – şi nici odată în viaţa mea n-o să mai stau în holul acesta sufocant, acceptând o cerere în căsătorie. E singura dată.
Lasă-mi clipa asta. Războiul are nostimadele lui. Mai spu ne-mi ceva.
— Ce să-ţi spun?
— Ce-ţi place la micul dejun şi care-i culoarea ta preferată şi. Clive?
— Da.
— N-ai avut niciodată chestii-le alea, nu-i aşa?
— Ce chestii?
— Ştii tu. Bolile venerice.
— Bineînţeles că da. Am avut vreo şapte feluri.
— Nu, serios, dragul meu.
— Bineînţeles că nu.
— Ştiam.eu… totuşi, lucrurile astea te'sperie. La lecj ţiile alea se spune întotdeauna că ele provin de la bărbaţi.
j care umblă cu femei destrăbălate. Mereu m-am întrebat Ide ce nu provin de la femei care umblă cu bărbaţi des[trăbălaţi.
— O să reluăm discuţia asta într-o seară ploioasă j când, în papuci, vom sta în faţa căminului iar toţi trei cojpiii vor fi fost de mult trimişi la culcare.
— Trei! Asta-i tot. E foarte important să discuţi junele lucruri cu viitorul tău soţ deoarece, conform cenjtrului de statistică, bolile venerice sunt răspunzătoare de Iun mare număr de cazuri de sterilitate la ibărbaţi, iar eu J vreau copii sănătoşi şi cât.mai mulţi.
— Pentru moment ai unul, şi micul Oscar pare desjtul de sănătos. Ceea ce dovedeşte că nu sunt măcinat de j boli.
— Ştiu, dragul meu, dar, de fapt, nimeni nu-ţi spune J tot ce trebuie despre lucrurile astea. Bineînţeles că mai Stârziu m-am uitat prin cărţile tatei. -Dar când eram la J şcoală… ar fi trebuit să auzi una din lecţiile noastre de [biologie. Profesoara desena pe tablă un cerc şi spunea: j „Acesta este oul”. După aceea punea în mijloc un punct 'si spunea: „Când oul sau ovulul este fecundat, el începe să crească şi astfel se formează viaţa”. După care se presupunea că noi trebuie să ştim tot. Este teribil de îngrijorător şi periculos să fii fată.
— Oh, Prue, eşti minunată. Te iubesc.
— Mai spune-mi o dată.
— Abia am spus-o.
— Ştiu, dar mai spune-mi o dată, te rog.
— Pentru ce?
— Deoarece vrea s-o aud de o sută de ori. îmi dă o senzaţie minunată şi fiori pe dinăuntru.
— Pe dinăuntru, unde?
— Pe dinăuntru, pur şi simplu, dragul meu. în tot înăuntrul meu. In burtică şi-n piept şi-n gât şi nu-mi pasă că pe dinafară sunt leoarcă de sudoare şi desfigurată… căci am plâns…
— Oh, Prue… Prue. Te iubesc. Te iubesc' atât de mult.
Ce măgar am fost să nu-mi dau seama înainte. Când aş fi putut face ceva pentru asta.
— Nu, dragă, e minunat în felul acesta. Pentru că este ca toate celelalte pe care le-am făcut noi. Nu-i la îndemna oricărei fete să fie cerută în căsătorie prin telefon… cu sute de oameni, probabil, ascultând. Eşti minunat că te-a gândit să faci asta, dragul meu.
— Da, sunt un băiat minunat, adevărat.
— Chiar eşti. Mă simt atât de…
— Atât de cum?
— Copleşită de o stare de extaz, într-un anumit fel.
Ca prima oară când te duci la pantomimă j şi cortina se ridică.
— Aşa e oare dragostea?
— Aşa şi ca multe alte lucruri. Ca atunci când prima oară vezi Garda înălţând solemn drapelul, şi ca partea tristă din Simfonia V, şi ca primele narcise.primăvara, în piaţă, şi portocale în ciorapul tău de Crăciun, sau ca atunci când de Paşti, te duci la biserică în rochia ta nouă şi frumoasă… şi totuşi este trist, dragul meu. Ca prima oară când îţi dai seama că n-o să trăieşti o eternitate.
— Dragostea înseamnă o mulţime de lucruri, nu-i aşa? Mă simt teribil de responsabil.
— Ce-nseamnă dragostea pentru tine?
— Oh, e ca şi cum ai lucrat toată săptămâna, şi auzi fluierul, şi e zi de plată.
— Nimic altceva?
— Şi ca atunci când ştii că nu există Moş Crăciun, dar găseşti ceva în ciorapul tău, cu toate acestea.
1 Spectacol pentru copii reprezentat de Crăciun în Anglia.
— Asta-i tot?
El tăcu o clipă.
— E ca şi cum… ai umblat toată viaţa prin întuneric şi murdărie… şi dintr-o dată treci printr-o cortină şi în faţa ta apare o vale nesfârşită, scăldată în lumina soarelui… şi ştii că începe o nouă lume şi o nouă viaţă din momentul acela… pentru totdeauna.
— Asta-i minunat, Clive. Mă întreb câţi oameni au încercat să spună celor pe care-i iubesc ce înseamnă dragostea.
— Toţi poeţii de când s-a născut lumea, milioane de poeţi albi, galbeni, negri, mii care încearcă s-o facă chiar în clipa aceasta.
— Asta-mi strică puţin plăcerea: să mă gândesc că şi alţii fac ce facem noi. Este frumos ce-ai spus, Clive, că e o lume nouă. Dragul meu, nu vreau să mai vorbesc nimic acum. Spune la revedere, Clive, si… te iubesc.
— Te iubesc şi eu, Prue.
— E minunat din partea ta c-ai făcut-o în felul acesta, o să spun nepoţilor noştri…
— Dumnezeule, deja nepoţi. Dacă mai continuăm încă un minut, nu vom mai fi decât nişte reminiscenţe ancestrale.
— Ştiu.
— O să vii cu trenul acela?
— Dragul meu, dacă mi s-ar pune în cale oştiri, tot regimentul Waff, iadul sau potopul, eu vin cu trenul acela.
— Şi dacă mi s-ar pune în cale iadul sau potopul, eu o să te aştept.
Urmă o pauză apoi, nespunând niciunul la revedere, isprăviră. Clive auzi un clic la celălalt capăt după care un bâzâit mort pe fir. Se uită la ceas. Două ore şi patruzeci şi cinci de minute de aşteptare. Două ore şi patruzeci şi cinci de minute în care să dorească aşa cum niciodată n-a dorit, ca timpul să treacă.
Mergea prin bezna camuflajului simţindu-se cam slăbit şi ameţit, dar în acelaşi timp exultând de fericire.
Toată fiinţă lui anticipa momentul revederii, când, cu o tresărire de nelinişte, îşi aduse aminte că la gară vor fi cu siguranţă cei de la poliţia militară. Dacă şi-ar fi folosit puţin capul, îşi zise, ar fi putut să-i spună lui Prue să vină ea la Blackidge. Dar fusese prea emoţionat… vorbind cu ea.
Înflăcărarea îi sporea în timp ce se gândea la ea.
Mergând la gară o va vedea cu zece minute mai devreme.
Socoti că zece minute rnai devreme valorau cât braţul lui drept. O să-i păcălească el cumva pe poliţişti. Le va spune că se duce să ia trenul de Gollam. Mai avea încă biletul,
I-am spus că, de-ar fi să mi se-mpotrivească iadul sau f potopul, eu voi fi acolo, îşi zise în sinea lui. Şi voi fi. Voi î: ajunge cumva acolo. Voi găsi modalitatea când mă voi afla acolo.
Dar, judecă el, va fi cu mult mai sigur dacă ajung la ora fixă, ca să nu trebuiască să mă fâţâi prin gară.
Se uită la ceas. Mai erau douăzeci de minute. Avea încă destul timp.
Impuse picioarelor lui nerăbdătoare să-şi încetinească pasul, încercă să găsească ceva de care mintea lui să se agate, pentru, a-i domoli neastâmpărul. Când auzi sirena începând să sune, fu aproape mulţumit. Prin întuneric vedea şi auzea oameni alergând, râzând şi alergând. îl înfurie faptul că râdeau. Dar apoi se gândi că această parte a Londrei nu era în pericol. Oamenii încă nu ştiau ce înseamnă un bombardament.
Ascultă sirenele ţipând, ridicând şi coborându-şi urletele tânguitoare. încetarea alarmei va fi o singură notă egală, dar semalul de pericol, se gândi el, este un hăulit cu adevărat îngrozitor.
Se opri în stradă, ascultând. Nu auzea nici un avion.
Spre răsărit, luminile începeau să ţâşnească şi să se rotească. Tot dinspre acolo se auzi zarva slabă a focurilor de artilerie. Dar nici un avion deasupra centrului Londrei.
„Probabil, se gândi el, barajul de baloane dădea de furcă piloţilor. Trebuie să te simţi ca toţi dracii zburând prin întuneric, fără să ştii în ce clipă te vei izbi în reţeaua de sârme care-ţi va zdrobi avionul, făcându-te să te prăbuşeşti jos, tot mai jos.”
Se uită la ceas. Mai erau încă optsprezece minute până să vină trenul. Ajunsese mult prea devreme.
Se trase sub o uşă. Putea să aştepte acolo un timp. Va număra de zece ori câte şaizeci, apoi va porni din nou.
Ajunsese să numere a doua oară şaizeci când un om se strecură în uşa întunecoasă, îl simţi acolo şi spuse:
— Se pare că nu vor ajunge până aici, nu-i aşa?
— Nu, răspunse el.
Continuă să.numere gândindu-se că acum ar fi trebuit iă-nceapă a treia numărătoare. Se concentra ca să miere iar, dar apoi simţi că atenţia îi este sustrasă. Fu estul de iritat de senzaţia că omul va vorbi, din nou. Dar mul tăcea.
În clipa aceea auzi zgomotul.
Era zumzetul întretăiat al unui bombardier german:e venea, parcă, în picaj. In aceeaşi secundă chiar în care luzi, urechea lui deosebi sunetul unui motor care se ipreşte, zbătându-se încă să se redreseze. Stătea încordat, analizând sunetul, urmărind lupta motorului… brrrt… brrrt… brt… brt… brrrrrrt!
Se simţi pe sine însuşi în carlingă, străduindu-se cu tot ce ştia pentru ca motorul să se oprească, manevrând cu disperare comenzile, recurgând la toate şiretlicurile.
Atât de total se identificase cu necunoscutul neamţ de deasupra, încât simţi un gol în stomac când motorul se stinse treptat treptat într-un răpăit de rateuri, apoi încetă cu totul. Se făcu aproape linişte până când un nou zgomot irupse… vuietul puternic, şuierător, al unui avion ce coboară forţat. Mai aproape… şi mai aproape… putea auzi fluieratul asurzitor despicând aerul. Avionul pierdu înălţime… trecu pe deasupra lui. Jos de tot! Aproape de acoperişurile caselor. Apoi, casele de peste drum ţâşniră în sus şi noaptea înflori într-o neaşteptată lumină albă, în aceeaşi secundă în care se auzi bufnitura.
Tot în aceeaşi secundă Clive o rupse la fugă.
O clipă se întrebă de ce dracu' omul nu aleargă alături de el. Dar când ajunse la capăt înţelese, căci fu izbit de cineva care alerga în sens contrar.
Oh, Isuse, gândi el. Idioţii. Aleargă invers.
Trecu colţul şi văzu că strada era inundată de o lu;mină galbenă. Avionul căzuse pe acoperişul unei clădiri cu trei etaje şi se înfipse aproape cu totul în ea. Numai coada i se arăta într-un unghi semeţ în lumina flăcărilor care începuseră să-l devoreze.
— Bieţii nenorociţi, se pomeni spunând. Bieţii nenorociţi – vor arde de vii.
Traversă strada în fugă şi când ajunse pe trotuar un bărbat în cămaşă ieşi,pe o uşă laterală.
— Au fost omorâţi? răcni el.
Apoi trecură, neaşteptând nici-unul nici să primească, nici să dea răspuns. Clive porni poticnindu-se pe treptele ce duceau la odăile de deasupra prăvăliei de la parter. Urcă până la primul palier, dar apoi se opri. Tot spatele clădirii era o masă incandescentă şi o pală de foc se strecura pe sub o uşă, curgând repede ca un torent.
El sări în lături şi se năpusti în jos pe scări gândind: „Benzină. Benzina a-nceput să curgă-n jos. Nenorociţii.
S-a isprăvit cu ei'.
Şi în timp chiar ce gândea, auzi o detunătură înfundată, puternică şi şi-a dat seama că explodase rezervorul de benzină.
,,Poate că au murit când s-au izbit, îşi zise. Sper”.
Fugi pe partea cealaltă a străzii, apoi se întoarse ţinându-şi mâna în dreptul feţei pentru a şi-o feri de dogoare. Focul duduia pârâind sălbatic. Văzu că flăcările nu erau limbi ascuţite, ci uriaşe talazuri cu creasta rotunjită ca un fum. Dar nu era fum. Erau ca nişte nori în formă de ciupercă ai unui foc ce parcă clocotea.
Rămase pe loc gândind că e curios ca strada să fie încă pustie. Apoi, un perete de jeratic se nărui şi la lumina lui îl văzu pe omul de adineauri, în genunchi, râcâind lângă zid. Ţinându-şi braţul în dreptul obrazului, alergă într-acolo. Cu mâinile goale, omul scormonea îritr-un morman de ţigle sparte, de moloz şi sticlă sfărâmată de la geamurile de deasupra.
— Hei, îl strigă Clive. Hei!
Omul continuă să tragă cu unghiile şi să dea cu pumnii în grămada de sfărâmături.
— Soţia mea… copilul meu! Sunt în pivniţă!
— Dar nu există o uşă…?
— E pe partea cealaltă… blocată! N-au cum să lasă!
Omul nu se opri din râcâitul lui înnebunit. Clive, în picioare, îl bătu cu palma peste cămaşa care, la şapte, îi luase foc. Linia subţire a flăcării se întindea, gata să-1 cuprindă peste tot. Omul nici nu simţise. Clive văzu că şi părul şi sprâncenele îi fuseseră pârlite.
— Stai, dă-te la o parte, zise el.
Începu să dea cu picioarele în morman, reuşind cu bocancii lui grei, ostăşeşti, să împrăştie molozul. Apărură, în cele din urmă nişte zăbrele de fier. Cu atâta concentrare se străduia să le degajeze încât timpul nu mai avu nici o însemnătate. Raza unei lanterne lumină jos lângă el şi în spate se ivi un poliţist cu coif.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă poliţistul.
Clive continua să tragă cu piciorul pentru a elibera grătarul.
— Soţia şi copilul lui sunt 'acolo jos.
— A cui?
Clive se uită împrejur.
— Nu ştiu. Era un tip aici acum o clipă. Zicea că e cineva jos. Un tip în cămaşă. Ars.
Poliţistul căută cu.lanterna. Sub grătar se afla o fereastră micuţă de pivniţă.
— Apucă de acolo, soldat. Să vedem dacă putem să-1 tragem.
Se aplecară, cu umerii proptiţi în perete pentru a face pârghie şi smuciră de gratii. Toate patru capetele barelor păreau să fi fost prinse cu plumb în lespezile pavajului şi grătarul nu se urnea.
— Dacă am avea ceva… spuse Clive.
Se uită în jur fără un scop anume.
— Un avion nemţesc, continuă el.
Pieptul poliţistului se ridica şi cobora, gâfâind.
— Ştiu.
— Bieţii de ei… au ars, continuă Clive.
Gândul acesta îl copleşea. Clătină din cap.
Tot în aceeaşi secundă Clive o rupse la fugă…
O clipă se întrebă de ce dracu' omul nu aleargă alături de el. Dar când ajunse la capăt înţelese, căci fu izbit de cineva care alerga în sens contrar.
Oh, Isuse, gândi el. Idioţii. Aleargă invers.
Trecu colţul şi văzu că strada era inundată de q lumină galbenă. Avionul căzuse pe acoperişul unei clădiri cu trei etaje şi se înfipsese aproape cu totul în ea., Numai coada i se mai arăta într-un unghi semeţ în lumina flăcărilor care începuseră să-l devoreze.
— Bieţii nenorociţi, se pomeni spunând. Bieţii nenorociţi – vor arde de vii.
Traversă strada în fugă şi când ajunse pe trotuar un bărbat în cămaşă ieşi pe o uşă laterală.
— Au fost omorâţi? răcni el.
„Ia ascultă, îşi spuse apoi în sinea lui, sunt nemţi.
Sunt nemţi, şi-au primit ce meritau, asta-i tot. Au venit să bombardeze şi-au primit ce meritau. Asta-i tot”.
— Hai să-ncercăm amândoi de capătul ăsta, zise potliţistul.
Se aplecară şi smuciră amândoi. Deodată, fără nici un Avertisment, grătarul se smulse şi ei se bălăbăniră pe |pate, încercând să se echilibreze.
— Iaca, zise poliţistul.
Se duse la ferestruica de aerisire şi, sprijinindu-se cu mâna de perete, începu să izbească în ea cu călcâiul. Lovi de câteva ori repede şi cu îndem'ânare, apoi îşi feri faţa când fumul răbufni în sus. dive iscodi prin. fereastra spartă.
— Ia luminează, spuse el.
Protejându-şi ochii de căldura puternică, priviră amândoi jos, aproape cu sânge rece, cum fac oamenii când judecă o problemă care cere o apreciere corectă.
— Doamne sfinte, eu nu pot intra prin asta, spuse poliţistul, îl măsură apoi pe Clive. Iar dumneata eşti aproape tot atât de mare ca mine.
Fără un cuvânt, amândoi se întinseră pe trotuarul presărat cu moloz, apropiindu-şi capul de ferestruică.
— N-aud pe nimeni. Dumneata auzi? întrebă poliţistul.
Înainte de a-i putea răspunde, Clive auzi o altă voce.
Abia atunci îşi dădu seama că, de fapt, înregistrase huruiturile unui camion. Lângă ei se postase un om cu cască.
— Despre ce-i vorba?
— E-o femeie şi-un. copil jos… şi fereastra-i prea mică.
— Cine-a spus?
— Un tip… era pe-aici. în cămaşă. E nevasta şi copilul lui.
— Oh, o fi omul pe oare l-au găsit la colţ. Umbla năuc.
Noul venit îşi îndreptă lanterna spre fereastră, apoi se întoarse spre oamenii din spatele lui.
— Ici… hai să ne uităm 'năuntru!
Un cockney i uscăţiv, a cărui cască îi cădea pe frunte cu efectul comic dintr-un spectacol de varietăţi, îngenunche lângă orificiu.
— Io, pot, zise el în accentul lui cockney 2. Iaca, ţine-mi casca.
— Bravo, Snod, îl încuraja cineva.
Ceilalţi oameni izbucniră în râs.
Clive se dădu la o parte, rezemându-'se de perete. De la cazna de a trage grătarul rămăsese cu o durere ce-i săgeta stomacul. Urmări cum faţa omului mititel se
1 Cockney – londonez de baştină (mai ales din partea de est).
(N. trad.).
2 Dialect londonez din partea estică a oraşului. (N. trad.).
schimonosi într-o grimasă în timp ce se strecura prin fereastră. După care nu mai era nimic de făcut decât să aştepte.
Auzi răsunând în casă strigătele pompierilor. Apoi trosnete şi sfârâituri în timp ce jeturile de apă năvăleau în camerele cuprinse de flăcări, îşi simţi obrazul încins de căldură şi se aplecă mai jos, sprijinit de zid.
Într-un târziu auzi oamenii strigând lângă ferestruică.
Trăgeau de ceva… un copil foarte mic. Slăbuţul cockney zbiera în sus la ei:
— Nu mai găsesee pe nimeni.
Clive se lăsă repede într-un genunchi.
— Trebuie să mai fie cineva acolo, spuse el. Tipul spunea că şi nevastă-sa-i acolo. Mai uită-te o dată.
Rămase în genunchi lângă fereastră. Poliţistul era şi el acolo.
— Copilul e mort? întrebă Clive.
— Nu cred. Probabil a inhalat fum. L-au dus la ambulanţă.
Clive se gândi că pompierii reuşiseră probabil să stăpânească focul. Căldura dogorea mai puţin.
— Apa asta poate să înece pe oricine s-ar afla în pivniţă, zise el.
— Mai bine înecat decât ars, cugetă poliţistul.
Clive se aplecă mai jos, auzind ceva ca un pleoscăit.
Uscăţivul îşi arătă mutra binevoitoare în lumina lanterrjei.
— Nu găsesc nimic.
Clive înghiţi dureros. Să trimiţi înapoi un om… să trimiţi înapoi un om acolo unde tu nu te poţi duce. Totuşi, o femeie…
— Sunt sigur că mi-a spus că-i şi nevastă-sa.
Poliţistul îşi aplecă privirea. Băiatul din pivniţă stătea cu capul ridicat spre ei, uitându-se întâi la unul, apoi la celălalt.
— Foarte bine. Mai caut o dată.
Se aşezară jos lângă fereastră, aşteptând. Timpul părea să se târâie încet. O altă figură cu cască îngenunche alături de ei.
— Unde-i Snodgrass?
Clive îşi îndreptă privirea spre el.
— Băiatul mititel? S-a dus înapoi… tipul zicea că şi nevastă-sa-i acolo.
Omul nu răspunse. Stătea într-un genunchi, cu capul în mod ciudat răsucit în sus, ca şi cum ar fi privit cerul.
— Ar trebui să-l scoatem de-acolo, zise el.
Se întinse pe trotuar şi începu să strige.
— Snod! Hei… Snodgrass!
Scoase apoi o exclamaţie de nerăbdare. Poliţistul se ridică, se întinse tacticos, apoi făcu doi paşi înapoi, uitându-se în sus.- In clipa aceea Olive auzi vocea voioasă anunţând:
— Am găsit-o. La ieşirea din dos, încercând să se urce pe scări. Nu ştiu dac-o putem scoate prin gaura asta. Aici! Apucă! Tine!
Repede, omul de adineauri se aplecă spre gura de aerisire. Oând capul şi umerii dispărură din vedere, Clive se lăsă în genunchi în spatele acestuia şi-şi încleşta mâinile de pulpana hainei lui. Băiatul de dedesubt strigă:
— Haide şefu'. Nu-i prea plăcut aici jos.
Omul se zbătea, opintindu-se înapoi, trăgând femeia de braţe. Capul ei atârnă moale din gât. Umerii i se înfipseseră în rama îngustă a1 ferestrei.
— Apu:c-o de mină şi trage-o, spuse el.
În vocea lui se simţi un zor îngrijorat.
Exact în clipa în care Clive înfăşcă încheietura grăsuţă şi începu să tragă, auzi ţipetele puternice, ascuţite ce-i străpunseră clar în conştiinţă.
— Atenţie!
— Atenţie! Peretele!
r_ – Atenţie!
Trăgea frenetic împreună cu bărbatul de lingă el.
Trupul se înţepenise în canat. Clive se uită în sus.
Peretele era încă la locul lui. Nu se clintise. Poate că oamenii se înşelaseră. Cu capul răsturnat pe spate, cu. picioarele sprijinite în zidul clădirii, trăgea cu atâta putere încât îi făcu rău gândul că oasele şi carnea femeii sunt supuse la asemenea tensiune. Peretele era încă acolo.
era încă…
Apoi văzu că nu mai era la fel. Peretele se înclina înspre afară, începuse s-o ia pieziş. Totul se întâmpla cu oribila distorsiune a timpului dintr-un coşmar. Timpul şi acţiunea îşi pierduseră toată valoarea lor adevărată pe lângă viteza.de gândire.
Se uită în jur şi văzu chipurile oamenilor încrememenite. Erau pe punctul de a o lua la fugă şi privirea lui îi fixase în mişcare aşa cum face un aparat de fotografiat… îi îngheţase în frântura de secundă a primului pas.
Mintea lui gonea înainte. Căzând, peretele va ajunge până în partea cealaltă a străzii. Unii din oameni aceia… unii din ei nu se vor salva. Partea de sus a peretelui îi va prinde.
in timp ce gândea smucea braţele femeii cum se trage, la jocul „lupta.cu otgonul”. Dar mai rău e pentru Snod, îşi zise. Eu l-am făcut să se întoarcă. Acum e prins înăuntru… şi poate că-şi dă seama. Sau poate că, totuşi, e în siguranţă, poate că tavanul pivniţei nu va ceda. Poate că va ieşi de acolo teafăr. Dar eu l-am făcut să rămână acolo, şi ca atare eu nu pot fugi acum.
Se uită din nou în sus. Peretele se apleca solemn şi cu demnitate, căzând… căzând.
Se auzi un pârâit de pânză când marginile geamului Dart sfâşiară hainele femeii şi, dintr-o dată, trupul ci se [fia pe trotuar, eliberat.
Abia atunci, ca şi când împlinirea scopului de a elilera femeia îl elibera şi pe el din preocuparea întâmllări'lor imediate, Clive îşi aminti. Dădu drumul braţului iert al femeii.
Prudente! li spusese că de-ar fi iadul sau potopul, el fi acolo.
I-ai spus că vei fi acolo, îl acuză cugetul lui.
Ei bine, iadul…
Un nou gând îi fulgeră în minte şi se agăţă de el cu o Bucurie aproape triumfătoare. Mai avea încă timp. Trenurile sunt oprite în timpul alarmei. Trenul… în momentul ăsta… este oprit undeva în întuneric. Va veni cu întârziere. Mai avea destul timp. Destul timp dacă…
Se uită din nou în sus. Peretele cobora întinzându-se deasupra străzii ca o cuvertură sumbră. Partea de sus se dezintegra în cărămizi răzleţe, aşa ca marginile unui nor spulberat de vânt într-o zi însorită. Peretele se frânse orizontal de la mijloc… aplecându-se parcă din talie.
Ar avea destul timp s-o întâmpine pe Prue…
Apoi gândul i se contura foarte clar.
Dacă fuge! Dacă fuge! Dacă se îndepărtează.
Dar se uită la chipul transpirat al omului de lângă el, ţinând încă braţul femeii, cu capul răsturnat pe spate urmărind cum peretele întindea o aripă întunecoasă asupra lor.
„Oh Dumnezeule, gândi el. Nu pot pleca de-aici. Nu pot. Sunt prea obosit. Nu pot fugi. Sunt prea obosit”.
Se aplecă să ridice femeia, uitându-se la celălalt ca pentru a cere ajutor. Ca într-un film rulat cu încetinitorul văzu că acesta îşi coboară privirea din înalturi.
Ochii lor se întâlniră.
Clive înţelese atunci că lumea nu mai cuprindea nimic altceva decât pe ei patru: omul de alături, femeia, probabil moartă, micuţul cockney privind în sus, din pivniţă şi el însuşi.
Omul îşi plecă privirea cu un fel de tristeţe. Îngenuncheară alături. Clive văzu faţa micului cockney la fereastra pivniţei… cu gura deschisă în formularea întrebării; văzu şi privirea din' ochii lui. Era prea târziu să-i răspundă. Era prea târziu să mai ridice femeia. Prea târziu. Omul de lângă el se înclină înainte. Clive făcu la fel. îşi aplecară trupurile alăturate deasupra celui neînsufleţit al femeii. Acoperindu-şi capul cu mâinile, se ghemuiră acolo, ascultând huruitul peretelui care se prăbuşea, aşteptând torentul de pietre şi cărămizi care, peste o clipă, urma să-i îngroape.
Prima izbitură, o senzaţie de durere năpraznică, apoi, în mod miraculos, Clive se simţi stând în picioare. Se uita împrejurul lui.
Timpul nu se.scursese şi, totuşi îşi dădu seama că făcuse un salt în timp, căci era pe jumătate purtat, pe jumătate condus de doi oameni.
Se opri adunându-şi forţele şi, cu mâinile, îi împinse în lături.
Atunci înţelese. Scăpase cu viaţă, li scoseseră de sub cărămizi… cu nimic mai grav atins decât dacă ar fi fost lovit într-un meci de fotbal, îşi pierduse cunoştinţa, dar acum se simţea perfect. Nu-l durea nimic.
În timp ce-şi elibera braţele, încerca să-şi înnoade vorbele.
— Nu, spuse el. Mă simt bine acum. Trebuie să merg.
Îi era mult mai greu să vorbească decât îşi imaginase.
— Să mergi? Unde?
Oamenii se holbau la el cu gura căscată, susţinându-1 încă.
Clive se clătină pe picioare şi se gândi. Apoi îşi aminti.
Se sforţă ca gura, devenită atât de stângace, să pronunţe cuvintele.
— La gară, spuse el rar. Trebuie să aştept pe cineva… la… gară.
Dădu, să pornească dar apoi simţi că pământul se înclină. Trebuia să facă un semicerc ea să se menţină în picioare. Dar pământul continua să se încline, aşa încât căzu. Se ridică şi porni din nou. Oamenii încercară să-1 ţină de braţe, dar el şi le scutură, îndepărtându-i. Merse câţiva paşi apoi căzu din nou. Se sprijini în mâini pentru a încerca să se ridice. Rămase în genunchi. Puse un picior înainte şi se ridică. Mai făcu un pas şi căzu din nou.
Rămase întins acolo fără să simtă cum oamenii îl ridicară de ţjos.
Prudence şedea pe o bancă cu faţa întoarsă spre ceasul uriaş, dar nu-l vedea, ochii ei îşi concentrau atenţia la sute de kilometri distanţă. Doar din când în când, sensul lucrurilor văzute pătrundea în conştiinţa ei şi înregistra pe jumătate semnificaţia poziţiei arătătoarelor şi-a cifrelor.
O stare letargică pusese stăpânire pe ea, paralizându-i toate gândurile şi capacitatea de acţiune, ca şi cum între timp şi realitate ar fi existat o neconcordanţă. Dacă ar avea destulă răbdare… dacă ar mai avea răbdare să aştepte… realitatea ar fi alta… ea n-ar mai fi aici, singură, aştep'tând.
Apoi, în cele din urmă, cineva i se adresă, în timp ce îşi ridica privirea silindu-şi ochii să perceapă, îşi aminti vag că acelaşi individ de la poliţia militară trecuse pe lângă ea de nenumărate ori, fixându-şi privirea asupra ei.
— Ce tren aşteptaţi, domnişoară?
Gara i se păru deodată rece la această posomorită oră timpurie. Se uită la ceasul ei cu interes simulat.
Era total idiot să mai şadă aici prefădndu-se că nu trecuse atâta timp. Era nesăbuit să se mai plimbe de la intrare, la peroane, apoi în sala de aşteptare, respingând adevărul evident.
Dar ce altceva avea de făcut?
„Ei, haide Prue, îşi zise. Haide! Mişcă-te! Nu te purta ca şi cum… ca şi cum…”.
Încetişor, se ridică de pe bancă.
— Cred, spuse ea, că am pierdut… pe cineva. Da… l-am pierdut.
Îşi luă geanta şi plecă.
Roger Cathaway se duse repede la uşa sălii de aşteptare şi-o dădu în lături.
— Hei, Prue! exclamă el. Când mi-a spus sora că eşti aici…
Fu izbit de înfăţişarea ei, aşa cum era, de altfel, de fiecare dată când îşi vedea fiica, într-un anumit fel, în mintea lui ea rămăsese o fetiţă de nouă ani… cu cozi lungi de culoarea mierii atârnându-i pe spate… mergând alături de el în maşină când îşi vizita pacienţii.
De ce oare era aşa? De ce tocmai vârsta de nouă ani se fixase în memoria lui? Veşnic de nouă ani.
O văzu că se ridică şi, privindu-i chipul care răsărea din uniforma bărbătească,, simţi acea undă de plăcere pe care i-o dădea certitudinea că e frumoasă.
— Ce Dumnezeu…? făcu el. O sărută apoi o cuprinse cu braţul. Vino în sanctuarul meu… Ce Dumnezeu cauţi aici…?
Ea se aşeză pe scaun. El rămase în picioare uitându-se la ea.
— Arăţi obosită.
Un zâmbet fugitiv ii lumina obrazul, apoi răspunse:
— Am stat în cofetăria Lyons toată dimineaţa.
El se întoarse, trase puţin storul şi-n încăpere lumina deveni mai blândă. Cu spatele la ea vorbi din nou.
— Atunci ar fi mai bine să te trimitem pachet acasă şi să tragi „un pui de somn. Câtă permisie ai căpătat?
— N-am căpătat permisie, spuse ea.
Repede, se duse lângă ea şi-i luă mâna.
— Ce s-a întâmplat?
Ea se uită la mâna lui şi zâmbi.
— Deformaţie de medic, îi spuse, continuând să zâmbească.
Înveselit, 'el se duse înapoi pe scaunul lui şi scoţând un trabuc îl aprinse. Ea urmări flacăra chibritului, atât de aproape de barbă. -
— Care-i diagnosticul? îl întrebă.
Un timp, el îşi privi trabucul.
— O mică oboseală, puţină frământare, în afară de asta, bine sănătoasă ca un trandafir în floare.
Clătină din nou capul, apoi continuă să vorbească, deşi i se păru greu să rostească cuvintele. *
— Prue, tu ştii foarte bine, de pretutindeni, oamenii vin să se aşeze pe scaunul acesta… sute de oameni… şi plătesc o mulţime de bani. Uneori sub ţeasta lor se petrec lucruri grave şi atunci e nevoie de operaţie. Dar de cele mai multe ori nu e nimic rău şi-atunci trebuie doar să le vorbeşti. Şi care ar mai fi rostul meu, dacă pot ajuta pe oricine în lumea asta mare… iar când e vorba de propria mea fiică…
Ea îşi mişcă buzele fără să vorbească şi se duse lângă el apăsându-l cu degetul pe nasturele de sus al vestei.
El îşi învârti scaunul şi se bătu pe umărul stâng.
— Asta, spuse, e umărul meu public pe care au pfâns câteva mii de oameni. Dar acesta…
Ea urmări cum, cu degetele lui fine de la mâna stingă îşi atinge umărul drept.
acesta este umărul meu particular, rezervat membrilor familiei.
Ca un copil, ea i se aşeză în braţe şi-şi puse capul pe umărul acela. Cu coada ochiului îi vedea barba, roşiatică, încărunţită. Mirosul de trabuc cu care era îmbibată îi readuse senzaţii din copilărie. Era mirosul tatălui. ei din copilărie.
— Ştii, continuă el, şi vocea îi suna ca venind foarte de departe. E ciudat. Eu nu te pot vedea pe tine decât ca pe o fetiţă cu codiţe.
— Ei bine, nu mai sunt. Sunt ceva mai mare. Ce-ar fi să intre cineva şi să te vadă c-o femeie pe genunchi?
— Ce scandal, şopti el. Dar n-o să intre nkneni.
Stătea acolo nemişcată, simţind pe obraz asprimea hainei lui.
— Tată.
— Da?
— Are cineva dreptul să-şi descarce necazurile asupra altuia? Să treacă necazurile şi responsabilităţile asupra…
— Ai dreptul să le treci asupra părinţilor tăi, răspunse el. Noi vă aducem pe lume. Tu ai dreptul si…
Ezită, apoi apucă un alt fir.
— Ştii, întotdeauna am dorit să fiu un tată bun…
— Ai fost întotdeauna.
— Poate că da. Poate că nu. Dar acum eşti mare, te-ai îndepărtat atât de mult si…
Brusc, se simţi întristată pentru el, depăşise etapa înduioşătoare, magică, a autorităţii paterne şi în sufletul lui locul acela rămăsese acum gol… socotindu-se bătrân.
— Am avut permisie, spuse ea deodată, cu voce stinsă.
Am plecat cu un.soldat. Am stat împreună pe coasta de sud. Şi ieri,mi-a telefonat şi m-a rugat să vin la Londra să ne căsătorim. Dar n-a venit la gară. Aşa că am aşteptat toată noaptea. După care am venit aici. Asta-i tot.
El nu spuse nimic.
— Eşti şocat? întrebă ea.
— Nu, nu în sensul acela. Nu în sensul moral, ci doar puţin… că, dintr-o dată, eşti atât de mare încât tu…
Tăcură amândoi.
— Nu sunt şocat în legătură cu celălalt lucru, urmă el.
Ţi-am spus că vreau să fiu un tată bun. Ştii ce înţeleg eu prin aceea de a fi un tată bun? Să-ţi iubeşti copiii, să-i iubeşti când s'ânt buni şi să-i iubeşti la fel de mult şi când Sunt răi. Orice ai fi făcut, chiar dacă ai fi omorât pe cineva”, asta n-ar modifica cu nimic dragostea mea fundamentală pentru tine. Şi orice ai fi făcut ai dreptul să vii aici să ceri ajutor şi mângâiere. Tu ştii că eu cred cu adevărat ceea ce spun.
— Ştiu tată. Mi se pare puţin ciudat să vorbim în felul acesta.
— Da,spuse el. Cine-i tipul? Mi-ar plăcea să-i sucesc gâtul.
— Nu, se grăbi ea să-i răspundă. Nu-l cunoşti. Este un simplu soldat. Nu sună prea drăguţ, nu-i aşa? O fată din Waff fuge cu un soldat de rând şi apoi el o părăseşte, lăsând-o să aştepte pe treptele bisericii. Sună banal şi sordid, ca tragedia unei servitoare?
— Nu trebuia neapărat să vorbeşti despre asta, dacă nu vrei. E-n regulă. Tu rămâi pe mai departe tu.
— Nu, răspunse ea. Nu mă supără să vorbesc. Vreau să înţeleg. Nu mi-e ruşine. L-am întâlnit în întuneric. Nici măcar nu l-am văzut. Dar în clipa în care l-am auzit vorbind, am ştiut. Am ştiut că voi face tot ce-mi va cere.
Dealtfel, ştiam ce-mi va cere. Şi voiam să-mi ceară asta.
De ce oare se întâmplă aşa? Nu eram îndrăgostiţi atunci.
Ce te face să te porţi în felul acesta?
O ţinea pe genunchi şi-o legăna ca şi cum ar fi fost un copilaş.
— Chiar oel mai înţelept dintre noi nu ştie asta, îi şopti el. Implică 'atâtea lucruri. Ce vârstă ai… dacă trupul se răzvrăteşte împotriva restricţiilor impuse de convenienţele care, la rândul lor, sunt determinate de necesităţile economice; cei mai mulţi dintre oameni sunt apţi, din punct de vedere fizic, pentru căsătorie, cu mult, cu mult timp înainte de a avea vârsta la care să fie capabili să susţină un cămin… Sau, în ce fază este luna… în ce dispoziţie afectivă te afli… ce-ai mâncat cu o zi înainte… ce muzică ai ascultat şi melodia îţi persistă în ureche… ce arome şi miresme plutesc în aer… tot ceea ce ai făcut de-a lungul vieţii, sau ai simţit, sau ai gândit formează un afluent care se revarsă în starea ta de spirit la un moment dat. înţelegi?
— Nu-mi dau seama, răspunse ea. Eu n-am fost o fată rea, nepăsătoare, care ia lucrurile uşor şi acceptă promiscuitatea nici când mă sărutam. Şi totuşi, am ştiut că-mi va cere asta şi vroiam să mi-o ceară. Dacă nu mi-ar fi cerut-o, i-aş fi cerut-o eu, dacă lucrul ar fi fost posibil. Dacă eu aş fi fost bărbat şi el femeia, i-aş fi cerut-o. Aşa că nu este vina lui, nu-i aşa?
— Nu se poate vorbi de vină în lucrurile astea. Este ceva ce se ridică deasupra noţiunii de vină. Şi cel mai bine e să uiţi tot. Un simplu soldat şi o experienţă fizică întâmplătoare. Singurul reproş care se poate face este că te-a tras pe sfoară fără să-şi ţină promisiunea şi că tu vrei să menţii o legătură strict fizică pe care…
— Nu, îl orpi ea. El nu este aşa. Este un simplu soldat, adevărat, dar… dar… Ascultă, să presupunem că ai vrea să faci nişte fotografii… fotografii microscopice de un sfert de milion de ori mai mari decât sunt lucrurile. Ai putea obţine asta?
— Nu. De ce întrebi?
— La asta lucra el. Cu adevărat, e sclipitor. Şi ce-ar fi dacă le-ai putea obţine?
— în cazul acesta ar însemna că s-ar lărgi imens perspectivele în ramura medicinii preventive; ca şi cum 1-ai dezlega pe un om legat la ochi; ca şi cum ai descoperi că există o Americă. Dar puterea mioroscoapelor actuale este…
— E ceva în legătură cu electronii. Să fotografiezi cu electroni în loc de lumină. E posibil, nu-i aşa?
— Teoretic da. Dar în practică…
— El spune că lucrează la asta. Nu singur, ci cu un bătrân… oh, i-am uitat numele Follenbee, sau aşa ceva.
Am uitat.
— Vollenbee? -
— Da, ăsta e.,11 cunoşti?
— Am auzit de el. E un bătrân trăsnit, e în stare de aşa ceva.
— Deci, e adevărat. Vezi? E adevărat ce-a spus. N-am putea să-l căutăm pe Vollenbee şi… poate aflăm unde-i el?
Roger se legăna pe scaun.
— Nu ştiu, răspunse. Chiar vrei, Prue? Tipul ăsta, oricine ar fi el, este… ei bine, pare absolut limpede că n-a avut cu tine decât o întâlnire întâmplătoare, cel puţin în ceea ce-l priveşte şi…
— Nu, protestă ea. Nu poate fi asta. Nu mi-ar fi cerut să vin aici dacă nu… înţelegi… eu ştiu că nu mi-ar fi cerut.
— Crezi că nu ţi-ar fi cerut.
— Nu. Asta o spui tu. Dar eu ştiu că n-ar fi făcut-o.
Înţelegi, nu a fost doar…” doar celălalt lucru. Asta a fost când am început, dar nu după aceea. A participat la toatănenorocirea de la Dunkerque. -L-a… afectat teribil. Stăteam treji toată noaptea şi vorbeam. Bineînţeles, făceam şi dragoste.
El râse cu căldură.
— Da, bineînţeles, O spui atât de sincer.
— Iar el nu mai vroia să se întoarcă. Aşa că am avut o lungă discuţie, după care ne-am certat. Dar apoi ne-am împăcat şi lucrurile au rămas acolo. Apoi ieri, mi-a telefonat. Nu se întorsese încă la regiment, dar spunea că s-a gânidit bine şi că se va întoarce şi va lămuri totul, dar înainte trebuie să ne căsătorim. Eu am venit… dar el nu era acolo.
Simţi că începe să plângă… de oboseală, gândi ea.
— Nu vreau să plâng sau să mă port prosteşte, dar…
— E-n regulă, spuse el, mângâind-o Trebuia să spui cuiva. Şi-acum ce vrei să faci?
— Nu vreau să fac nimic, răspunse ea. Cred că nu vreau să fac nimic. Şi-am fugit de la tabără şi.:
— Ei, ei, o linişti el. Nu-ţi face griji. Rezolv eu. Eşti, bolnavă şi nu te poţi întoarce până-când vrei tu. Cred c-ar fi mai bine să iei un taxi până acasă şi să te odihneşti.
— Nu, sări ea. Nu pot face asta. Marna! Nu mă simt, în stare să vorbesc cu ea. Ştii ce dispute am eu cu mama.; In clipa asta n-aş putea suporta., El îşi culcă obrazul pe creştetul ei şi zî-mbi. Gândul îl purtă departe şi în ochi îi trecu o licărire de triumf.
— Am făcut faţă ca tată? o întrebă.
Ea se îndreptă de spate.
— Da.
— Atunci, să zicem că dai o fugă sus la etaj şi tragi un pui de somn într-unul din paturi, îi spun domnişoarei Hanks să…
— Nu, exclamă ea ridicându-se de pe genunchii lui.
Destul cu slăbiciunea. Mă simt mai bine acum. Iau un taxi şi mă duc acasă. Mulţumesc că ai avut răbdare.
— Foarte bina, îi zâmbi el. Şi orice-ai hotărî să faci, ţine minte, sunt în echipa ta.
— Mă simt foarte bine acum. îmi pare rău că mi-am pierdut firea. Mă. duc acasă şi-mi ofer o porţie bună de conversaţie.
El se ridică.
— Te duc eu cu maşina.
— Nu. Mama se va întreba de ce te-am văzut pe( tine întâi. Roag-o pe domnişoara Hanks să cheme un taxi.
CAPITOLUL 35
Auzi foşnetul, dar când încercă să se mişte sub căldura păturilor şi deschise ochii, sunetul încetă şi Prudence era 'acolo.
Se simţea atât de slăbit încât cu greu îşi adună forţa |de a putea vorbi.
— Bună.
— Bună, îi răspunse ea. Nu trebuie să vorbeşti.
El zâmbi de absurditatea acestui lucru şi închise ochii.
Când deschise ochii din nou, Prudence nu mai era. Ardea palid o lampă şi sora tocmai pleca. Foşnetul rămăsese în urma ei.
Fu aproape înveselit când realiză că foşnetul era sunetul făcut de fustele scrobite ale surorilor… şi-şi dădu seama că-l auzea de multă vreme şi că-i era familiar, îi părea rău că picioarele lor trebuiau să se atingă de asprimea materialului înţepenit.
Dădu din cap şi închise ochii.
Se trezi şi văzu că Prudence era din nou acolo, şi se gândi că interludiul fusese o farsă a minţii lui.
— Bună, zise el. Tot aici?
— Nu vorbi.:
— Abia am discutat asta. | El îi privi chipul şi zâmbi. – ţ;
— Ei, ei, o dojeni. N-ai pentru ce sa plângi. '?'
— Nu plâng, spuse ea. Te simţi bine? >;'
— Da. Mi-e cald. Am prea multe pături.
— Nu. K – Ascultă. Mă simt foarte bine. Nu sunt bolnav. Mă.: simt splendid. '
Era fericit de adevărul celor spuse.
— Cum am ajuns noi aici?; ' '
— Ai avut un accident. Te-au adus aici. ' Rămase nemişcat, gândindu-se.
— Nu asta vreau să spun. Am vrut să spun cum ai ajuns tu aici. Eu nu te-am aşteptat si… i'
— Foaia de soldă şi biletul de voie. Spitalul a anunţat poliţia militară, care a anunţat regimentul, Monty a aflat şi mi-a scris mie. Mi-a scris la tabără şi scrisoarea a sosit,: aici la mine, ieri. Dar totul e reglementat acum. Nu-ţi,; face griji. Dormi.
— Am dormit.
— Dar trebuie să prinzi putere.
— Mă simt în putere. Ce s-a-ntâmplat cu mine?
— O mică contuzie.
— Biată micuţă contuzie, îngână el.
Ea se topi din faţa ochilor lui şi nu mai văzu decât goliciunea pereţilor, încercă să-şi ţintuiască atenţia pe ceva ce dorea să spună, dar apoi văzu că era din nou întuneric, că lampa ardea şi că ea nu era acolo.
El se mişcă şi ea se duse lângă pat.
— Ce este?'
— Să beau, te rog. Mi-e atât de sete.
Vocea îi sună stinsă, schimbată.
Ea luă cănită cu gât şi-i picură puţină apă pe buzele crăpate. El închise ochii şi dădu din cap.
Apoi îi deschise, îi zâmbi şi-i spuse:
— Bună.
Ea nu mai suporta să-i vadă faţa asta, rigidă de parcă n-ar mai fi existat nici o viaţă în ea.
— Te rog, nu mai vorbi. Trebuie să chem sora.
— Spui mereu acelaşi lucru, zise el. Mereu că nu trebuie să vorbesc.
— Ai fost bolnav.
El râse fericit. '
— Ăsta nu-i un spital adevărat.
— Poftim?
— Nu e un spital adevărat.
— Nu, dragul meu. Nu e un spital adevărat.
Foarte bine.
— Deoarece nu sunt flori. Dacă ar fi un spital adevă| rât cineva ar aduce flori, dar nu sunt deloc.
Ea auzi că începe apoi să mormăie.
— Ştii asta. Nu mai-sânt. Asta-i ultima! Nu mai sunt…
— Clive, îl strigă ea. Te rog. Eşti aici, la spital!
Ea îl ţinu de umeri, dar înţelese că vocea nu ajungea l până la el. Ieşi alergând să cheme sora.
Deschise ochii simţind că cineva îi ţine încheietura Imunii. Un bărbat voinic, cu barbă, stătea lângă el, luân|du-i pulsul, în spatele lui stătea o soră.
— Bună ziua, spuse el.
Bărbatul nu răspunse. Se uită doar la el şi-i făcu |cu ochiul.
— Vă cunosc, urmă Cliv^e.
Totul i se părea din cale afară de nostim…
— Sunteţi tatăl lui Prue.
Bărbatul aprobă din cap, tot fără să vorbească.
— Ştiţi după ce-mi dau seama? După nas. Are exact forma nasului ei.
Omul izbucni într-un râs curios, nezgomotos, ca şi când fusese o glumă grozavă. Apoi; cu mare grijă, aşeză mâna |lui Clive la loc.
Clive se simţi nespus de, fericit de succesul lui şi ar fi vrut să continue a vorbi, dar faptul de a-i fi pus mâna jos era ca o cortină finală care punea capăt oricărui lucru.
El deschise ochii şi se mişcă. Chipul lui Prudence apăru în raza lui vizuală, întrebându-l:
— Vrei să bei?
— Da, şopti el. Te rog.
Înghiţi picăturile de apă apoi zâmbi.
— Am visat, spuse.
— Splendid. Întoarce-te şi mai visează puţin.
— Nu. Vreau să-ţi povestesc. Rămâi aici.
— Rămân.
El îi ţinea rruna.
— Am visat… că eram la spital.
— Da, dragul meu. E adevărat.
— Nu. Nu vreau să spun că aici. Ştiu că sunt aici. Era în Franţa. Despre asta vreau să-ţi spun.
Tăcu un lung răstimp. Apoi vorbi din nou:
— Era atunci când m-am întors să văd dacă Allen fusese luat de acolo, îi evacuaseră pe toţi din spital, cu excepţia celor prea grav răniţi pentru a putea fi transportaţi. Nu-i puteau mişca. Medicii militari doreau ca cineva să rămână în urmă, cu ei. Au tras la sorţi dintre mai mulţi şi a ieşit un băiat tânăr şi ştii ce-a spus? A strigat: „Am câştigat!” Asta a spus. El râse, apoi continuă: Am câştigat.
Ei bine, asta-i povestea pe care am vrut să ţi-o spun.
— E foarte drăguţă, îi zâmbi ea. Acum, dormi.
El închise ochii.
CAPITOLUL 36
Trezindu-se la primul bubuit, bătrânul Hamish se gândi la moarte. Aşa se trezea mereu în ultima vreme şi gândul acesta îl ţintuia în agonia rece a fricii. Într-o bună zi, curând, nu se va mai trezi. Va zăcea în patul acesta mort pentru eternitate. Nu de moarte se sinchisea el, ci de eternitate. Niciodată să nu mai vină înapoi. Niciodată să nu mai vină înapoi. Niciodată…
Se auzi a doua bubuitură, ţipătul îngrozit al unei femei, un zgomot la uşa lui.
— Ce este? întrebă el.
— Sunt eu, Thomas, domnule. Nemţii bombardează.
— Prostii, nu-i decât artileria antiaeriană. Nu era cazul să fiu deranjat pentru asta.
— Dar servitoarele, domnule…
Hamish îşi puse halatul şi se duse la uşă. Thomas stătea acolo cu o lanternă în mână. Mai departe, în întuneric, se auzeau ţipete. Hamish ridică vocea.
— Nu e nici un motiv să vă alarmaţi, strigă el. Niciunul. Kilometri în jur nu e nimic de bombardat p-aici.
Se simţi pătruns de importanţa de a da ordine şi crezu de cuviinţă să mai adauge:
— Dealtfel, vreau ca toată lumea să coboare imediat în pivniţă. Mergeţi calm, luaţi-vă haine călduroase. Asta înseamnă că trebuie să meargă toată lumea.
Pe când închidea uşa o baterie mai apropiată deschise focul şi el auzi repede ţăcănitul furios al unei mitraliere.
Văzu că uşa dintre camera, lui şi a lui Emily se deschise şi prin ea năvăli o lumină puternică.
— Emily, se răsti el. Stinge lumina/
— Am tras transperantele, spuse ea blind. Ce se întâmpla?
— Trec pe deasupra noastră bombardiere. Îmbracă-te.
Coborâm în pivniţă.
— Ce plictiseală, spuse ea cu aceeaşi voce blinda. Eu rămân aici.
— Nu, protestă el. Vreau să cobori, să le dai la toţi un exemplu. Nu ne putem aştepta de la ei să păstreze ordinea dacă…
— Bine, bine. înţeleg.
Uşa se închise şi el bâjbâi după haine, îşi trase pantalonii şi o pereche de cizme vechi de cauciuc. Se încălţau rnai repede.
' Se duse la uşa dintre camerele lor şi o deschise. Emily se îmbrăca. „Sunt ani, se gândi el, de când n-o mai văzuse despuiată, trăgându-şi cămaşa peste cap. Dar în vremuri ca acestea, locul unui bărbat este…”
— Sunt gata, anunţă ea.
El se duse la măsuţă şi stinse lumina. Ea îl luă de braţ şi o porniră spre camera lui, apoi spre uşa ce da pe palier.
Când o deschise, pe covor ţâşni o rază de lumină. El gândi: „Exact forma conului de foc în despersia srapneiului”.
Apoi auzi vocea lui Thomas:
— M-arn „gândit să vă aştept. Toţi ceilalţi sunt jos, domnule.
Răbufnirile artileriei sparseră curgerea lină a cuvintelor. Hamish simţi un val de mândrie. Ăştia îşi fac treaba cum se cuvine! Doamne! Nici un avion german… îşi îndoi braţul.
— Foarte bine, Thomas, spuse el.
Emily îl luă de braţ şi Thomas porni înaintea lor, lu-!
minându-le scările. Un geam zăngăni când pământul se zgudui şi Emily protestă:
— Ce zgomot îngrozitor şi idiot. N-ar trebui să tragă atât de aproape!
El gândi: „Este exact ca toate femeile. N-au cea mai vagă idee de ce-nseamnă războiul. E foarte uşor pentru femei să fie curajoase şi calme. Habar n-au ce.nenorocire poate face un exploziv, cum poate să facă terci dintr-un om, amestecându-l cu cărămizi, moloz şi praf…”.
Începură să coboare scările de piatră ce duceau la subsol. Thomas mergea înainte luminând drumul cu atenţie.
Hamish mergea încet, în parte din grijă pentru Emily şi în parte pentru că i se părea un cortegiu grandios. Oamenii agitându-se jos. Scara. Thomas înaintea lor. Aproape că ar fi trebuit să anunţe: „Domnul general şi doamna Hamish Cathaway!”
În întuneric se zăreau pete de albeaţă, feţele slujnicelor. Se auzi un scâncet înăbuşit. Thomas interveni repede:
— Jane Alice, încetează! Caută scaunul acela împletit pentru doamna. Să aprindem luminile, domnule?
— Da, da. Aici suntem în siguranţă. Bineînţeles.
Cu un declic, luminile se aprinseră şi Hamish cuprinse scena cu privirea.
— Ar trebui să avem mai multe scaune aici, spuse el.
Tuburile acelea stranii de la sistemul de încălzire centrală îl făcură să se gândească la un cuvânt… maţe. Măruntaiele pământului. Zâmbi.
— Toată lumea e aici?
Thomas se uită în jur.
— Maud, Jane Alice, Elisabeth, Henry… al doilea Henry… unde-i al doilea Henry?
— Ici…, sunt ici în colţ, smiorcăi vocea unui băiat.
— Da, suntem toţi aici, domnule.
Hamish dădu din cap încântat. Ii răsună cald în amintire: „Toţi pre'zenţi sau motivaţi, domnule”. Thomas ar fi trebuit să salute. Fu pe punctul de a da comanda: „Pe loc repaus! De voie!”
— Ah, Blenkinthorpe! exclamă el. Acum că toată lumea este aici, ar fi mai bine ca eu să merg să văd ce s-a-ntâmplat cu el. Toţi ceilalţi rămâneţi aici, înţelegeţi?
Nimeni nu pleacă până când nu dau eu ordin.
Bătrânul Hamish urcă vesel scările, străbătu încăperile întunecoase şi păşi în noapte. Spre răsărit cerul colcăia de tentacule mişcătoare de lumină şi bubuitul îndepărtat al tunurilor făcea un acompaniament continuu detunăturilor apropiate.
„Le trage o porţie bună, gândi el, cu mulţumire, în timp ce mergea de-a lungul potecii. Sunt în drum spre Liverpool, fără-ndoială”.
Auzi un ţiuit, o plesnitură şi-şi dădu seama că un proiectil trecuse foarte aproape de el.
„Ai dracului idioţi”, se enervă el.
Dar continuă să meargă cu pas întins. Coborî panta spre căsuţă şi bătu vârtos în uşă.
— Hei, Blenkinthorpe! strigă el.
Nici un răspuns. Deschise uşa şi se ţinu de nas.
— Pfff, făcu el. Ţărănoi împuţit.
Strigă din nou, dar căsuţa răsună pustie. Orbecăi în sus pe scări. Patul răvăşit era gol.
— Bătrân idiot, bombăni el. Mai mare dandanaua…
Ieşi din nou în întuneric şi rămase pe loc, chibzuind.
Intre bubuiturile tunurilor auzi vitele mugind din grajd.
Zări o lumină slabă şi porni într-acolo:
— Ce naiba, ţipă el. Stinge lumina aia.
Auzi un mormăit de răzvrătire în dialect. Cuprins de indignare, intră în grajd, trăgând pe nas mirosul atât de agreabil, îl văzu pe bătrân ghemuit într-una din boxe.
— La naiba, stinge felinarul ăla. Repede în casă. Şi direct în pivniţă!
— Nu, dom'le general. Nu poţi lăsa un biet animal.
Pride… fată înainte de vreme. Şi e foarte rău. Şi înainte aveam noi necazuri cu ea.
Hamish îşi opri gestul de a se apleca să ridice felinarul şi se uită la vacă. Oddale Pride! 1 Se duse mai aproape de ea. Vaca îşi ridică capul şi-l mirosi, privindu-l trist. Apoi sughiţă.
„Curios, gândi Hamish. Din toate animalele de pe lume vaca e singurul al cărui râgâit are un miros plăcut… dacă omul…”
Apoi mintea lui se agăţă de faptul că vaca era în suferinţă.
1 Mândria din Oddale (N. trad).

Era un exemplar superb. De câte ori nu stătuse el fălos alături de capul acesta… Generalul Cathaway, D. S.0.2, M. C.3, M. V. O.'„ şi campioana Oddale Pride, din nou câştigătoare la… Nu e timpul să fete. Blenkinthorpe are dreptate. E prematur… şi veterinarul arde gazul în armată… nu, stai puţin… datoria unui bărbat în timp de război…
— De la bubuituri i se trage, bodogăni Blenkinthorpe.
Când au început am venit să le liniştesc şi ce treabă bună am făcut că ea zăcea aici şi…
— Eşti un băiat bun, zise Hamish.
Deodată îşi aminti de lumea din afara grajdului.
— Eşti un băiat bun. Rămâi aici. Eu mă duc înapoi în casă să le spun şi mă întorc.
— Nu, dom'le general, este…
Zâmbind, Hamish se grăbi să iasăr Părăsi grajdul mare de piatră, ridicându-şi gulerul de la haină. Păşea grăbit pe potecă şi, dintr-o dată, vacarmul tunurilor, şuieraţii] obuzelor care sfâşiau aerul îl înveseliră, făcându-l fericit ca şi cum ar fi auzit un minunat, demult-uitat. cântec de dragoste din tinereţe pe care nu se aşteptase să-l mai audă vreodată.
Coborî în pivniţă şi luă: lanterna lui Thomas.
— Eu mă duc la grajd, spuse el calm. Nu vă faceţi griji, rămâneţi aici, toţi.
Când ajunse la parter, luă dintr-un bufet o sticlă de rachiu. Se întoarse într-un suflet la grajd. Toate vitele stăteau în picioare. Dar nu se auzea nici un rumegat. Erau îngrozite de acest zgomot neobişnuit.
— îi e foarte rău, zise Blenkinthorpe. Credeam că nu mai veniţi. Iaca, a-nceput.
Bătrânul se duse la vacă, îşi puse genunchiul pe picioarele ei dinapoi şi începu să tragă.
— Nu pot găsi capul, gâfâi el. Hai fetiţo, fă o-ncercare.
Împinge tare.
Se lupta cu pricepere bătrânească. Hamish ţinea lanterna şi îl urmărea. Minutele se scurgeau unul după altul, în timp ce Blenkinthorpe se opintea, suflând greu. In cele din urmă se opri.
— Ei, mi-e teamă c-o s-avem de furcă cu ea. Eu nu mai pot.
2 Ordinul pentru Merite Excepţionale. (N. trad.).
3. Crucea Militară. (N. trad.).
4 Membru al Ordinului Regal Victorian. (N. trad.).
— Prostii, spuse Hamish. Stai să-ncerc eu.
— Nu, dom'le general. Vă umpleţi tot de balegă.
— Prostii, omule! Ţine lanterna!
Trase de ceva umed, cald şi alunecos, trase şi trase, până când simţi un gol în stomac.
— Nu, dom'le general.
— Haide, omule. Să-ncercăm amândoi. Apucă de aici!
Trăgeau amândoi, încordându-se fără nici un folos, gâfâind din greu.
— Aşa nu-i chip, se lamenta Blenkinthorpe. Doi oameni bătrâni nici pe jumătate aşa de buni ca unul adevărat.
— Nu mai trăncăni. Trage, omule! Hamish strigă deodată: Iese capul!
Se foiau, se aplecau, se împiedicau unul de altul, dar naşterea nu avansa cu nimic. Se opriră o clipă să se odihnească, îşi şterseră mâinile cu paie şi începură din nou să tragă, fără să ştie cât timp trecuse, într-un târziu, Blenkinthorpe se aşeză pe marginea jgheabului de ciment pentru bălegar şi mormăi:
— Nu mai are rost. O să moară.
— Prostii, omule. Dacă ai vrea să…
— Nici eu şi nici dumneavoastră, dom'le. general. E ea.
Ea renunţă. Când ele renunţă să mai încerce, s-a terminat cu ele. Afară doar dacă încercăm să-l scoatem afară bucăţică cu bucăţică. Asta ar salvat-o.
— Să mă ia naiba dac-o fac, omule.
— O să-ncerc, începu Hamish bătăios.
În clipa aceea se auzit un bubuit cu totul diferit şi o.
lumină orbitoare răbufni apoi se îndepărtă într-o vălvătaie. Animalele începură să se agite. „Se simte miros de exploziv, gândi Hamish. Fugi la uşă”.
— Bombă incendiară, zise. Departe, pe câmp. Las-o să ardă. Nu se află nimic acolo, slavă Domnului.
Se întoarse la vacă. Brusc, se simţi copleşit de neputinţa lui.
— Fir-ar ai dracului de huni nenorociţi, înjură el.
— Sunt nişte nemernici, nu-i aşa, încuviinţă Blenkinthorpe.
— Pe Dumnezeul meu, Blenkinthorpe, chiar de-ar fi ^umai pentru asta şi-o să rezolvăm noi treaba aici. O să le-arătăm noi lor. Haide. Ţine-i capul.
Ridică cu forţa capul vacii şi-i turnă în gură rachiul din sticlă. Acesta îi alunecă în jos pe gât şi când îi simţi mirosul, ea îşi scutură capul. Cu mâini de expert, Blenkinthorpe îi ţinu fălcile închise şi-o frecă pe beregată până când înghiţi.
— Acum, zise Hamish, adu o,roabă. ' După aceea, îşi reaminti că Blenkinthorpe tocmai des-!
chisese gura să spună ceva când un val de lumină insuportabilă şi un. trăsnet nemaipomenit îi năuci. El fusese cu mâna pe coapsa vacii, dar cum se afla în jgheabul de beton, bâjbâind după lanternă. Se auzea încă zgomot de pietre care cad şi de data asta, cu adevărat, simţi miros' de explozie.
— Idioţi nenorociţi, se răţoi el. Idioţi nenorociţi! Pentru numele lui Dumnezeu, de ce să bombardeze grajdulmey.?
Ţinea acum lanterna în mână şi Blenkinthorpe îl apucă de braţ.
— Vă simţiţi bine, dom'le general?
— Bine? Bine? repetă Hamish. O să le-arăt eu cât de bine mă simt. îşi închipuie că dacă bombardează aşa, la întâmplare, fără nici nu discernământ,.o să demoralizeze populaţia noastră civilă?
Se opri, consternat de faptul că folosise cuvântul civil raportat la el însuşi.
— Au distrus aripa hambarului, rezumă Blenkinthorpe, situaţia. Ticăloşii!
Hamish se îndreptă de spate.
— Blenkinthorpe, comandă el. Du-te şi adu-mi roaba aceea. O să fac să se nască viţelul ăsta nenorocit, 'chiar dacă vor arunca întregul grajd peste noi, piatră cu piatră.
Înţelegi? Ne vom face datoria.
— Nu noi, clarifică Blenkinthorpe. Ea… dacă îşi face ea datoria.
Plecă mormăind apoi se întoarse cărând roaba.
— Acum, o frânghie, spuse Hamish.
Bătrânul plecă din nou. Când reveni, Hamish răsturnă roaba cu fundul în sus, legă frânghia de roată, apoi înnodă celălalt capăt de gâtul viţelului.
— Aşa, exclamă el. Acum. aşază-te pe roabă lângă mine şi învârte roata. Ceva tot o să reuşim.
Se aşezară amândoi pe roabă, sprijinindu-şi picioarele de jgheabul pentru bălegar, trăgând de spiţe, lăsându-se pe spate pentru ca roaba să nu se clatine. Frânghia se înfăşură, din ce în ce mai strâns, în jurul osiei. Învârtiră până când sângele îi stropi în obraz.
— Ei, nu-i de nici un folos, gâfâi Blenkinthorpe.
— învârte omule, învârte! Nu vorbi!
Continuă să tragă până când Hamish văzu faţa zbârIcită a bătrânului întorcându-se spre el, uimită ca, aceea a unui copil.
— Ei, drăcie, zise. Se urneşte ceva.
Şopti cuvintele astea aproape cu smerenie. Hamish (aprinse lanterna. Văzu genunchii viţelului.
— Da, răspunse Hamish tot în dialect, s-a urnit ceva.
[Am brodit-o bine.
Îşi zâmbiră unul altuia şi se lăsară pe spate pentru a [avea mai multă forţă.
— Haideţi să tragem acum cu mâna, sugeră bătrânul răcar. S-ar putea întâmpla să-i smulgem nenorocitului [capul.
Dezlegară frânghia apoi strădania şi lupta începu din nou. Se părea că în această nesfârşită scurgere de timp nimic altceva nu mai exista, până când Hamish auzi o voce care striga de afară, întoarse lanterna spre uşă şi-1 văzu pe Purkiss.
— Stinge lumina aceea, se răsti Purkiss.
— Ce dracu'! excalmă Hamish. Cine eşti tu să-mi Jspui mie… ce cauţi aici? Ieşi afară! Cară-te de pe projrietatea mea!
Purkiss rămase pe loc, cu capul vârât pe uşă. Apoi zâmbi uşor.
— Nu mă interesează proprietatea dumneavoastră, zise. Dar… suntem unitatea de apărare antiaeriană a'satuli şi tocmai am stins focul de afavă.
Dădu să plece, dar apoi se întoarse.
— Şi, în calitate de şef, Vă pot ordona să stingeţi lunina. N-aş vrea să. fiu rtevoit s-o fac, afară de cazul că mă siliţi dumneavoastră.
Plamish înghiţi, încercând să-şi.capete respiraţia. Un nenorocit. Să-nveţe băieţii cinstiţi cum sa strângă oamenii de gât, numind asta instrucţie militară. E-un exemplu de ce-nseamnă ideile lor josnice, înşelătoare, cu care împânzesc lumea. Nici un fel de onoare. O să i-o spună de la obraz. Dar Blenkinthorpe i-o luă înainte.
— Noi ajutăm un viţel să se nască, Purkiss. Nu poţi lăsa o biată vită…
Purkiss îşi aprinse propria lui lanternă, văzu, apoi fără un cuvânt, plecă.
— Ei, ar fi trebuit să-i cerem să ne dea o mână de ajutor, zise mai târziu Blenkinthorpe.
— Cine, asasinul ăsta? Dracii' să-i ceară. Uite, fată singură-acum. Iaca, imediat e gata.
Într-adevăr, destul de repede, viţelul ieşi cu totul şi liamish rămase în picioare, uitându-se la copitele micuţe… miniaturalul simbol al naşterii. Ca unghiuţele unui bebeluş. BlonRinthorpe jubila:
— Ei, o viţică! O viţică frumoasă! însemnată că tăticul ei. Uitaţi-vă dom'le general, ca tăticul ei. O viţică frumoasă.
Îşi ridică privirea fericit, apoi continuă
— Dom'le general, sunteţi tot mânjit de sânge! Puteţi s-o lăsaţi acum pe seama mea. O îngrijesc eu acum, după naştere. E-o treabă preş murdară.
— Nu, te ajut şi eu, insistă Hamish.
Dar se simţea obosit şi afară apărea geana cenuşie a zorilor. Se aşeză pe roabă, fără să-l mai urmărească pe bătrân.
— Haide, spuse el apoi, într-un târziu. O să ne spălăm şi tragem un păhăruţ să ne-ncălzim.
Ieşiră afară însoţiţi de tărăboiul păsărilor de dinainte de răsărit, în lumina plumburie văzură un grup de săteni adunaţi în jurul vechii porţi în formă de arc ce despărţea curtea moşiei de arie – o poartă atât de bine şi de frumos construită încât orice biserică s-ar fi putut mândri cu ca. Dar nu acum. Nu mai rămăsese din ea decât moloz şi pietre spânzurate, alături de o groapă uriaşă. Oamenii îi explicau ce pagube sunt. Mai încolo se zărea un camion.
În sufletul lui se făcu un gol, jeluind după poartă.
Auzi vocea lui Blenkinthorpe undeva, mai departe, în semiobscuritate:
— Eu îi zic: „Doi oameni bătrâni la un loc nu fac cit unul adevărat”. Iar el zice:Blenkinthorpe, băiatul meu!
Tu şi cu mine am fost alături toată viaţa. Şi noi ne cunoaştem unul altuia toate dedesubturile, căci amândoi suntem adevăraţi oameni din Yorkshi're. Şi, pe 'toţi dracii, un adevărat om din Yorkshire, tânăr sau bătrân, nu se lasă oprit-de un fleac cum e o bombă aruncată de nişte nemţi nebuni”. Şi-mi zice: „Adu-mi roaba aia…”.
Bătrânul Hamish clătină din cap. Deja evenimentul începea să facă parte din legenda.satului, urmând ca la fiecare relatare să fie rebrodat, din ce în ce mai înflorit.
Îşi ridică vocea:
— Vreau să vă mulţumesc tuturor celor din apărarea antiaeriană pentru treaba minunată pe care aţi făcut-o azi-noapte. Şi clacă veniţi în casă, sunt sigur că se va găsi un păhărel de ceva bun care să vă încălzească înainte de plecare.
Auzi exclamaţia de satisfacţie, vocile oamenlor chemându-şi tovarăşii, îl găsi şi pe Blenkinthorpe.
— Adu-mi găleata. Să mă spăl puţin.
Îşi scoase haina, obosit, simţindu'-şi braţele înţepenite.
IGând Blenkinthorpe aduse găleata se bălăci un timp în ea, până când auzi vocea alarmată a.bătrânului.
— Vai, sunteţi rănit, dom'le general. Sunteţi rănit!
— Prostii, începu el.
Dar văzu pe muşchiul antebraţului o tăietură lungă şi Ila vederea ei simţi dintr-o dată o durere.ascuţită săgetânldu-1. Senzaţia de încântare faţă de vâlva pe care o stârnise se risipi şi el îşi puse mâna pe rana acoperită cu o crustă de sânge închegat.
— Nu-i nimic, omule, spuse el. Dă-mi haina.
Bătrânul îi puse haina pe umeri şi-i susţinu mâna. Fără un cuvânt, se îndreptară spre casă, tropotind cu toţii pe.
lângă el, aşa cum se face când scoţi de pe teren un coechipier rănit într-un meci de fotbal.
— Stai, omule, încercă Hamish să-l oprească. Stai, omule!
Blenkinthorpe dădu, insă, buzna în casă, strigând:
— Domnu' general e rănit! Domnu' general e rănit!
Apoi, deodată, toţi se aflau acolo: fetele cu obrazul alb, Emj.lv ţinându-i braţul, Thomas ţinându-i scaunul în bibliotecă unde l-au condus. Ca şi cum ar fi pe moarte!
— Ei, ei, protestă el. Nu e nimic. Absolut nimic!
Acum toată lumea să-şi vadă de treabă.
_ Dar nu-l ascultă nimeni. Ernily îi spăla braţul într-un lighean cu apă caldă. Thomas încerca la telefon.
— Thomas! Pune telefonul ăla jos! N-avem nevoie de doctor. Este o simplă zgârietură!
Auzi apoi vocea lui Blenkinthorpe:
— Odată a fost un tip, ce se chema Fleckihorn, şi a ajutat o vacă să fete şi-avea la deget o tăietură… nimic mai mult decât o zgârietură. Dar în cinci zile degetul s-a umflat şi s-a umflat şi el a murit în chinuri grozave.
Hamish închise ochii. Se sâmţea într-adevăr slăbit, probabil pierduse o leacă de sânge, se gândi el. îl auzi pe Thomas vorbind la telefon. De data asta nu-l mai opri.
Îşi deschise ochii şi zâmbi. Obrazul fetelor era încă alb.
Simţi arsura iodului în rană.
— Vreţi să vă duceţi fiecare la treburile voastre? le spuse blând. Apoi tuşi. Ei bine, de vreme ce sunteţi cu toţii aici…
Erau oameni minunaţi. Se purtaseră admirabil!
—…vreau să vă spun cât de frumos v-aţi purtat toţi.
Fiecare, Thomas preluând comanda în abs'enţa mea… restul v-aţi supus, aţi fost disciplinaţi. Asta e, disciplina. Dacă o avem, nu ne poate face nimeni nici un rău. Bombardamentele nu ne pot atinge. Nu ne pot demoraliza. Apoi după ce s-au terminat, ne putem continua toţi treburile, fiecare la ale lui. Pentru că în războiul acesta toţi suntem soldaţi pe linia frontului. Toţi avem o datorie de îndeplinit… fiecare din noi…
O datorie! Dar care era oare datoria lui? Războiul acesta… şi iată-l pe el aici…
— Gata, ai vorbit destul, interveni Emily. Foarte bine, toată lumea la treabă.
* El deschise ochii şi dădu din cap.
— Da. Thomas, te rog, ai grijă ca oamenii… cei de la apărarea antiaeriană… să li se dea ceva cald… o băutură.
— N-au mai aşteptat, domnule. Purkiss… ăă… le-a spus că trebuie să se întoarcă imediat la datorie.
— Oh, a făcut asta, nu-i aşa?
Hamish se simţi din cale afară de slăbit şi nervos.
Le făcu semn cu mâna să-i gonească din cameră.
Când deschise ochii, Emily se uita la el, zâmbind.
— La naiba. Nu-i nevoie să râzi de mine.
— Dar nu râd, Hamish. N-am râs niciodată de tine.
Dimpotrivă, cred c-a fost un discurs foarte frumos.
Exact ceea ce le trebuia.
— Nu, răspunse, şi în vocea lui se simţi tot chinul refulat al lunilor din urmă. A trebuit să recunosc. Eu… eu mă simt atât de inutil. Oh, Emily, mă simt atât de inutil în războiul acesta!
Iacă! Lucrurile au fost spuse. Spuse aşa, pur şi simplu… în mijlocul unei discuţii… îşi ţintui ochii asupra mesei, simţindu-se ca un copil nenorocit. Ea stătea în picieare fără să se uite la el. Apoi, încetişor, începu să-i mângâie părul des şi alb.
— Dar nu eşti inutil, vorbi ea mai departe. A fost foarte adevărat ce-ai spus, Hamish, fiecare la datoria noastră.
— Dar care-i datoria mea? întreaga lume e sfâşiată…
— Datoria ta este să fii aici, Hamish, asta-i tot. Or, asta înseamnă mult. Celelalte războaie s-au purtat întotdeauna în alte'ţări. Pentru tine era ca o vacanţă, plecai în altă parte” Acesta însă are loc aici. Singur ai spus că toţi ne aflăm pe linia frontului. Şi cred că aşa este.
Cred că acesta este cel mai real război la care ai luat tu parte. Singurul real. Şi poate că, ajutând viţelul lui Pride să se nască, a fost rolul cel mai grav şi important pe care l-ai. jucat în toate războaiele la care ai luat parte.
Şi gândeşte-te câte lucruri mai sunt încă de făcut… să conduci moşia asta. Hrana este la fel de importantă ca şi gloanţele şi toate celelalte. Şi moralul oamenilor, fiecare sat este o fortăreaţă a puterii.
Vremurile de azi nu au o nevoie atât de mare de generali, dragul meu, deoarece cu toţii ne vom întoarce spre oamenii care au puterea în ei. Or, întru cât tu eşti atât de puternic, trebuie să fii stâlpul care ne susţine pe noi, cei câteva sute de oameni de aici. Trebuie să fii conducătorul nostru.
Ea continuă să-l mângâie, iar el, privind în gol, începu să schiţeze planul noilor castele de gânduri pe care le va înălţa pe temeliile sugerate de ea.
— Iată ce discurs lung am ţinut, se ruşina ea. Cred că vine doctorul.
Părăsi încăperea şi Hamish îşi aplecă capul. Deodată, 'izbucni în râs.
Masa asta… aici… cu puţin timp înainte se gândise să se sinucidă. Iar acum…-totul aici deborda de viaţă! Emily avea dreptate. Fiecare moşie, o fortăreaţă, întoarcerea la sistemul baronial, fără sclavie, bineînţeles. Doar lucrurile bune ale sistemului, bineînţeles. Stăpânul moşiei senioriale, protejând şi reunindu-i pe toţi oamenii lui! Oddale o insulă, puternică şi de sine stătătoare, sfidând puterea inamicului, producând hrană pentru Anglia – dacă nebunii ăştia ar menţine preţul furajelor mai scăzut.
Gândul la furaje destramă frumoasa imagine. Brusc, îşi aduse aminte de Purkiss. Să nu-i lase pe oameni sa se oprească pentru o băutură. Oamenii de felul ăstuia sunt în stare să provoace necazuri după război. Reforme sociale… perfect, de acord. Dar reforma socială e una, anarhia e alta.
Se simţi iritat de nevoia de a dezbate chestiunea asta cu sine însuşi. Mai bine să se întoarcă la tabloul dinainte.
Oddale, un centru al puterii, iar el, centrul acestui centru. El contra întregii lumi şi apoi, fie ce-o fi.
O auzi pe Emily vorbind cu doctorul. Deschise ochii şi se ridică. Era bătrân… bătrân…
Alungă gândul, apăsând bandajul din jurul braţului până când simţi durere.
O rană! Participa cu adevărat la acest război! Cinci războaie… cinci răni! Cinci războaie pentru ţara lui… cinci răni pe trupul lui. Un bărbat…
Vocile se apropiau. Clanţa uşii se mişcă, îşi deschise gura, gata pentru prima propoziţie. Va spune: „Ah, Dennison… toată prostia asta! Nimic decât o zgârietură, omule! O simplă zgârietură!”
CAPITOLUL 37
Cina se lungea interminabil şi Prue făcea sforţări să-şi înăbuşe tentaţia de a spune mamei sale lucruri dezagreabile. Maică-sa, care simţea că i se ascunde ceva, era mult prea spirituală şi bine dispusă, îşi pregătea terenul pentru a-i pedepsi căci, ulterior, va începe să spună:
— Cerul mi-e martor că eu sunt drăguţă pe cât îmi stă în putinţă, dar voi doi… nu-mi spuneţi niciodată nimic!
Maică-sa turuia înainte. „Nu mănânci, nimic, Prue!
Cerul mi-e martor cât e de greu să găseşti ceva ca lumea de mâncare şi-apoi n-o mănâncă nimeni, îţi strică toată plăcerea de a-ţi mai da silinţa să pregăteşti o masă. Şi m-am zbătut să fac rost de miel special pentru tine”.
Prudence se sili să mănânce.
— Cerul mi-e martor, oftă mama ei, că vă văd atât de puţin pe amândoi, în ultima vreme. Vii acasă în permisie dar nu sacrifici un minut să.
Prudence îşi plecă capul, urmărindu-l pe tatăl ei care continua să mănânce în tăcere lăsând cuvintele să plutească pe deasupra lui.
În cele din urmă tuşi, îşi împinse scaunul, apoi puse şervetul alături.
— îmi pare rău, dar trebuie să mă întorc. Am un caz…
Vrei să vii cu mine, Prue? Să conduci în locul meu. E al naibii camuflajul ăsta. A început să se întunece devreme… septembrie…'
Ea se ridică repede şi-l împinse înaintea ei. Dacă se grăbesc, vor auzi mai puţin din văicăreala care va începe.
Auzi vocea dezolată urmărind-o până în vestibul:
— Nu înţeleg de ce trebuie să plecaţi amândoi şi să mă lăsaţi singură. Dacă aveţi un secret, aţi putea cel puţin să mi-l încredinţaţi şi mie. Sunt sigură că eu… şi-apoi alarma…1
— A sunat încetarea alarmei acum cinci minute, strigă Prue, şi-apoi închise uşa.
Coborâră în stradă, la maşină, şi Prudence porni motorul. Pe drum, ea inspiră adânc.
— Am crezut că mor… te rog… ce-i cu el, tată?
— O să-l operăm mâine, la unsprezece, îi răspunse încetişor. Vom hotărî atunci, pe loc, ce-i de făcut şi totul se va termina cu bine.
Simţi cum tensiunea ei nervoasă se descarcă trebuind să conducă maşina. Privea atentă înainte.
— Ce are, de fapt? întrebă ea. Nu e o simplă contuzie, nu-i aşa? Aveţi denumiri pentru astfel. de lucruri…
— Oh, nu, râse el. Dacă-ţi spun, te duci acasă, cauţi în cărţi şi începi să te nelinişteşti” Este periculos să ştii lucrurile pe jumătate. Cu ani în urmă, când se ştia puţin despre cancer, citeam despre el şi eram convins că am şi eu. Cancer de gât. Nimic nu mă putea convinge că nu am.
Şi-acum îl mai am, regulat… de două ori pe an. Merg şi-mi fac un examen medical, dar nimic nu mă va convinge…
Ea îşi dădea seama că el schimbase subiectul pentru a o linişti.
— Te rog, îl imploră ea. E şi mai rău dacă ştii.
Trase maşina la bordură şi aşteptă.
— Te rog.
— Ei bine, se hotărî el. Dacă ar fi vorba de altcineva, aş minţi. Dar n-am pentru ce să mint. Asta e dificultatea în bolile cerebrale, în nouăzeci la sută din cazuri credem că ştim care-i diagnosticul, dar în realitatea nu ştim decât când deschidem şi ne uităm. Iar la urmă… întotdeauna se dovedeşte a fi ceva uimitor de simplu.
— Are fractura de craniu?
— Nu, nu-i nici o fractură!
— Este altceva?
— Da, este o hemoragie subdurală posterioară stingă.
— Ce-i asta? Ce-nseamnă.subdurală?
— Dura este unul din cele trei învelişuri care acoperă creierul şi dedesubtul lui există o hemoragie care creează o presiune intracraniană.
— Iar tu elimini hematomul ca să scazi presiunea?
— Da. o să scot hematomuî.
— Am crezut că a suferit un traumaiism în partea anterioară a craniului.
— Da, într-adevăr. Dar1 nu acolo se află adevărata problemă.
— De unde ştii că e la spate?
— E simplu. Verifici diferitele reflexe…
— Există reflexe caracteristice pentru fiecare regiune a creierului?
— Da, mai mult sau mai puţin. Dacă undeva nu există o reacţie, înseamnă, că acea parte a creierului care o controlează, este afectată. Cam asta e tot. Foarte simplu, dragul meu Watson. Iţi dai seama, sper că tot ce e posibil se va face.
— Da, ştiu.
— Atunci, încearcă să nu-ţi mai faci griji. Mergem mai departe, nu ne putem întoarce încă acasă. Sau stăm aici să mai vorbim?
— Prefer să mergem.
Conducea maşina în tăcere, aşa, fără nici o ţintă, prin strania pustietate a camuflajului, atentă să conducă bine, atentă ca motorul să, meargă lin. Într-un târziu, se gândi la tatăl ei. Era neobişnuit de tăcut.
— Mi-ai spus să nu-mi fac griji, şopti ea. Nu cumva eşti îngrijorat şi tu? Se pare că da.
Ea întinse o mână şi el o apucă.
— Dacă ar fi vorba de oricare alt caz, nu te-ai îngrijora, continuă ea. Dar pentru că sunt şi eu la mijloc…
— Este foarte adevărat, Prue. Bineînţeles că mă îngrijorează ceva mai mult. îmi fac întotdeauna griji, ştii bine. Dacă nu mi-aş face griji, poate că n-aş fi un doctor bun. Dar băiatul ăsta e sănătos şi puternic.
El aşteaptă parcă ceva.
— Da, măcar atâta lucru, oftă ea.
— N-a fost niciodată bolnav, nu-i aşa?
— Nu. Mi-amintesc că mi-a spus că n-a fost bolnav nici măcar o zi în toată viaţa lui. In afară de câteva lucruri minore, un maxilar infectat când era copil, o proastă intervenţie dentară… şi alte lucruri de felul acesta. Oh,-da, a avut pneumonie după Dunkerque. Era* să uit.
— Pneumonie? Bineînţeles. Foarte mulţi din ei au avut. Epuizare şi expunere îndelungată la frig, fără îndoială. E un băiat drăguţ?
Ea zâmbi şi dădu din cap.
— Da, spuse el mai departe. Bineînţeles. Te-ntreb fiindcă nu ştiu mare lucru despre el. E un tip vesel, nu-i aşa?
— Oh, da. Râdeam întruna şi ne distram grozav.
— Nu chiar tot timpul, totuşi. Eraţi uneori şi serioşi, îmi imaginez.
— Oh, da. Stăteam treji nopţi întregi şi vorbeam în timpul bombardamentelor.
— Da vă şi certaţi uneori.?
— Evident. Oricine o face, este omeneşte.
— Bineînţeles. Dar erau certuri violente?
— Uneori.
— Se înfuria tare?
— Nu fără ca eu s-o merit sau când era mahmur după ce beam.
— Era foarte mahmur?
— Uneori, Eu, totuşi, nu eram.
— De ce beaţi?
— Oh, doar aşa, ca să ne amuzăm, înţelegi, el era în permisie, trecuse prin încercări foarte grele şi voia să uite.
Dar a fost foarte curajos. Cu adevărat. La Dunkerque >şi-a cedat locul în barcă. Jâsându-l pe altul să scape. Nu el mi-a povestit. Camaradul lui, ştii tu, Mont y. El mi-a^ spus. A fost cu'adevărat aţi t de curajos şi de minunat.
— înţeleg. La Dunkerque a fost rănit?
— Nu. Vrei să spui fizic? Nu. S-a ales doar cu o răceală care s-a transformat în pneumonie stând atâta în apă, aşteptându-şi rândul la bărci. Dar, fără îndoială că trebuie să fi fost un stres îngrozitor pentru toţi, din punct de vedere fizic şi psihic. Ştiu că îl obseda neîncetat. Părea că e incapabil să uite.
— Ţi-a spus el asta?
— La început, nu. Nici măcar nu mi-a spus c-a fost acolo, dar eu ştiam. Noaptea scrâşnea groaznic din dinţi şi striga anumite lucruri.
— Ce lucruri?
— Despre război, că nu mai au grenade. Au fost în ariergardă la Douai. Şi trebuiau să-şi facă singuri rost de grenade… Crezi că asta i-a afectat echilibrul psihic?
— Nu, nu. Dar mă interesează persoana lui. Eu nu-1 ' cunosc, îţi dai seama. Dar a fost întotdeauna perfect raţional?
— Bineînţeles. Atâta doar că… nu-i mare lucru, totuşi, uneori, când vorbea, se oprea deodată, ca şi cum i s-ar fi şters totul din minte. Apoi continua exact de acolo de unde se oprise.
— Deci, începea să vorbească, se oprea, şi apoi continua? '.
— Da. E ceva rău? înseamnă ceva?
Repede, el îşi căută cuvintele.
— Oh, nu, nu. Cei mai mulţi dintre noi facem asta.
Când ne gânciim la ce. spunem. Numai un prost trăncăneşte fără oprire, lăsându-şi limba s-o ia înaintea minţii.
— Da. El are o minte splendidă, tată.
— Dar dureri de cap. îl durea des capul?
— Vai, da, îl durea. Este un simptom de ceva grav?
— Nu, răspunse el. Nu în mod necesar… Iată că începe din nou!
Auziră vaietul lugubru al alarmei. Ea se uită la ceasul ei fosforescent.
— Nouă şi un sfert; a treia în seara asta, zise. Şi e cu mult mai groaznic decât bombardamentul în sine.
El îşyiădu seama că ea detestă ţipătul sirenei.
— Nu, îi zise încetişor. N-ai spune asta dacă…
— Sunt mulţi răniţi?
— Da. Cu fiecare noapte e din ce în ce mai rău. încep să ne aducă din ce în ce mai mulţi. Mai bine ne-am duce acasă. Sau trecem pe la spital să vedem ce face el? în mod sigur doarme.
— Nu, răspunse ea. Trebuie să fugim acasă pentru cazul că au nevoie de tine. Şi trebuie să te odihneşti bine pentru mâine.
— Da, oftă el. La vârsta mea, noi nu avem chiar aşa o capacitate de recuperare ca voi, tinerii. Noi trebuie să ne odihnim.
— Bine. Ne ducem acasă şi tu te odihneşti.
Porniră spre casă auzind bubuiturile tunurilor antiaeriene departe, în cartierul East End. Londra… Londra lor, însă, părea în afară de pericol. Se părea că avioanele inamice nu puteau ajunge până în centrul Londrei.
CAPITOLUL 38
Lungită în şezlong, pe punte, sub lumina soarelui care îi încingea pleoapele închise, Iris îşi analiza răul de mare.
Avea senzaţia că stomacul ei e ca un lucru plutitor. Când vaporul se lăsa în jos pe val, trupul îi cobora odată cu vaporul, dar stomacul îi rămânea pe loc.
De fiecare dată când se gândea la titlul acela din ziar, răul i se intensifica. Parcă îl vedea în faţa ochilor: „320 de copii salvaţi dintr-un vapor torpilat”. Fusese cât p-aci să-şi anuleze călătoria, până la urmă însă se îmbarcase.
Începuse să fie foarte mândră de curajul ei de a fi pornit la drum, acum când erau în deplină siguranţă – în afara zonei în care mişunau submarine. Departe de toate pericolele… de bombe, de raiduri, de submarine şi asta datorită curajului şi fermităţii ei.
Auzea cântecul copiilor care se jucau în grup organizat şi se gândi la copiii ei. Mills, îşi spuse ea, este foarte destoinică. Apoi adormi.
Când îşi deschise ochii, copiii care cântaseră nu mai erau pe punte, dar tânăra însărcinată cu supravegherea lor se afla pe şezlongul alăturat.
— Bună ziua, spuse fata cu o voioşie exagerată. Vă simţiţi mai bine?
— Nu sunt un foarte bun navigator, răspunse Iris, nu prea binevoitoare.
Tânăra se întinse în şezlong zâmbind mulţumită.
— Ce bine că i-am dus jo's, să doarmă puţin înainte de masa… am câtcvă clipe de relaxare.
Iris nu răspunse.
— Ar trebui să-i lăsaţi şi pe băieţii dumneavoastră să se joace împreună cu ceilalţi, se oferi'tânăra. Stau deoparte şi se uită cu atâta jind.
Iris îşi puse o rnână sub cap şi închise ochii.
Tânăra continuă, puţin tăios.
— Sunt copii foarte drăguţi.
— Oh, da, da, răspunse Iris. Nu e vorba de asta. Dealtfel, am fost surprinsă într-un mod cât se poate de plăcut. N-ai zice că arată ca nişte copii.refugiaţi. Ca aceia din mahalalele Londrei, care au fugit înapoi acasă.
Tânăra începu să râdă.
— Cunosc o familie, continuă Iris, care a luat şapte copii din ăştia. Nu aveau nici cea mai elementară noţiune de curăţenie. Făceau pipi în pat, i-ar pe trei din ei au trebuit să-i despăducheze. In cele din urmă doamna i-a lăsat pe copii cu slugile şi s-a mutat în apartamentul ei din oraş.
— Într-un fel e chiar nostim, spuse tânăra. Copii din oraş ducându-se la ţară, iar oamenii mutându-se de la ţară la oraş.
— A fost o treabă foarte prost organizată, zise Iris.
— Cred că da. Dar de data asta e cu totul al-tceva. Au selecţionat cu mare grijă copii trimişi peste ocean. Totuşi, într-un fel, te întristează soarta celor mai puţin privilegiaţi. Ca şi cum originea lor le răpeşte orice şansă de a trăi şi ei o viaţă la.adăpost de bombe şi măcel.
— Nicidecum, răspunse, Iris, înţepat. Nu e cazul să trimitem în America pe cei mai prosti reprezentanţi ai noştri. Chiar toţi copiii nu pot pleca… şi e firesc să doreşti să-i aperi pe cei de o calitate superioară.
— Cred că aveţi dreptate, spuse fata. Sunt ca un fel de ambasadori trimişi în altă ţară.
— Exact, confirmă Iris. Doar n-ai vrea ca amabilitatea oamenilor din altă ţară să fie pusă la grea încercare de copiii mahalalelor noastre.
Fata oftă.
— Presupun că nu. Războiul ăsta e îngrozitor. Pe de o parte, dă posibilitatea ca atâţia copii să-şi lărgească orizontul. Copiii din mahalalele sărăcăcioase ajung la ţară, la aer curat; copiii ăştia din clasele superioare, văd o altă ţară, un nou mod de viaţă.
Se aplecă înainte simţind că, într-un anumit fel, în vorbele pe care le spusese se ascundea un adevăr mare şi important, pe care ea aproape că-l putea percepe,, aproape că putea…
— Da, răspunse Iris, inspirând adânc. Era un asemenea sentiment de uşurare să te afli departe de zona submarinelor.
Se cuibări cu voluptate în şezlong sub lumina călduţă a soarelui, închise ochii şi adormi din nou.
CAPITOLUL 39
Roger îşi săpune'a mâinile în mod mecanic. Se gândea la Prue, aşa cum o lăsase, în picioare, în lungul coridor ce părea fără de sfârşit. Ferestrele din capăt reflectau lumina pe suprafaţa lucioasă a pardoselii încât ea apărea ca o nălucă bălai-aureolată, plutind miraculos deasupra unui lac fără margini.
Se uită la clepsidra de deasupra chiuvetelor şi auzi vocea lui Ferris:
— îl cunoaşteţi pe doctorul Mathls, domnule doctor Cathaway?
— Oh, da. Da. Ce mai faci, Mathis?
Încercă să-şi pună în voce toată cordialitatea, apoi din nou îşi lăsă cugetul s-o ia razna. Fără să-l vadă, îşi fixă ochii pe albul peretelui, frecându-şi mâinile, frecându-le frecându-le.
Mintea lui sări departe, în amintirea unei veri de mult petrecute la Torquay. Se întrebă de ce,- din toate lucrurile, să se gândească tocmai la asta.
Îşi zise:Lasă-ţi mintea să hoinărească.nestingherită. Curând va trebui să ţi se supună, să-i comanzi, s-o dirijezi în fel şi chip, fără răgaz”.
Cu ochii fixaţi încă pe perete, îşi ţinea mâinile în sus.
Apoi absent, şi le strecură, flexibil, în mănuşile de cauciuc.
— Suntem gata, doctore.
Intră în sala de operaţie inundată de lumină. Dincolo de asta, nimic nu mai exista… peretele despărţitor de sticlă, teatrul dinafară… doar un spaţiu negru… în spatele lui o vagă foiala, studenţii în medicină veniţi pentru o operaţie a doctorului Cathaway. Se simţi, dintr-o dată, obosit.
Rămase în picioare cu braţele atârnând. Ferris îi prinse privirea şi făcu un semn cu capul. Se apropie de albeaţa câmpului operator, apoi se opri privind cenuşiul-albăstrui al scalpului ras ce se ivea din fanta câmpului. Ţeasta aceasta, bărbatul acesta şi Prudence. Bărbatul acesta…
— Suntem gata, domnule doctor, spuse Ferris.
— Da, răspunse el. Da.
Întinse mâna şi o seringă îi fu pusă între degete. Repede, infiltra novocaina sub pielea capului. Apoi se îndreptă şi începu să vorbească limpede.
— Din istoricul acestui caz şi din constatările noastre clinice credem că este vorba de o hemoragie subdurală care afectează regiunea parietală stingă.
Întinse mâna după bisturiu şi trase iute peste pielea albastră cenuşie o linie subţire.
— Cu toate acestea, urmă el, există nişte semne că acest caz ar putea să mai prezinte unele complicaţii.
El se gândi: „întotdeauna e ca o gură cu buze subţiri care se deschide într-un zâmbet blând când pielea alunecă la o parte, dând la iveală ţeasta”.
Îşi privi mâinile care se mişcau cu siguranţă, cu fermitate.
Bărbatul acesta, iubitul copilei sale. Fata lui. Fetiţa cu codiţe…
— Pacientul este un soldat care a trecut prin încercarea luptelor recente. Fără îndoială că a fost afectat de tensiunea, de tot dramatismul acestui război, deşi condiţia lui fizică este deosebit de bună. Totuşi, la întoarcerea din Franţa a fost spitalizat pentru o pneumonie, externându-se apoi după vindecare.
Iubitul ei. nu, nu mai e o fetiţă cu codiţe. Ci tânăra femeie, bălai-aureolată pe care o lăsase să aştepte în acea pată de lumină fără contur. Prudence. Prudence…
— Pacientul a fost adus aici în urma unui accident cu leziuni considerabile ale scalpului în partea frontală a capului. Totuşi, hematomul se află, după cum am spus, în regiunea parietală stângă.
Prudence. Prudence. Prudence. Doamne sfinte, cuvântul nu are nici un înţeles, nici un sens. Pentru numele lui Dumnezeu, ce i-o fi făcut s-o boteze cu un nume care sună atât de lipsit de noimă? Prudence! Femeia de jos.
Ea, însă, nu era lipsită de noimă…
Pare evident, deci, că hemoragia s-a datorat unui traumatism survenit anterior accidentului în urma căruia pacientul a fost adus aici. într-adevăr, există urma unei răni recent cicatrizate în spatele urechii stângi.
— Observaţi, printre altele, spuse el mai departe, marea atenţie care se dă hemostazei. împiedicăm hemoragia cu cleme. Altădată, ligaturile necesare… îşi auzi vocea continuând pe acelaşi ton egal, îşi văzu mâinile mişcându-se şi gândi: „întoarce-te la subiect. Trebuie să ajungi acolo, mai devreme sau mai târziu”.
— Semnele complicaţiilor, spuse el cu voce tare, ca, şi cum şi-ar fi reamintit lui însuşi.
Puse trepanul Hudson pe osul alb, simţind că i se urcă în gât o fierbinţeală ca, dealtfel, de fiecare dată când metalul muşca în os.
— Pacientul a dat anumite semne de spasticitate.
Aceasta trebuie luată în considerare în strânsă legătură cu faptul că pacientul a suferit recent de o pneumonie şi că radiografiile ne arată o tuberculoză fibroasă a plămânului drept.
Gata, lucrurile au fost spuse.
Probabil că unii dintre dumneavoastră vor putea trage anticipat anumite concluzii din aceste fapte.
Continuă să lucreze, acum tăcut, concentrându-se asupra operaţiei în sine. Când pentru a patra oară luă în mâna instrumentul, vorbi din nou. „
— Trepanul Hudson, spuse el, este extrem de eficient… făcând imposibilă pătrunderea lamei mai adânc decât grosimea osului cranian.
Mintea i se întoarse la Prudence, dar făcu din nou un efort şi găsi aproape uşurare în faptul de a vorbi cu voce tare.
— Acesta este, bineînţeles, ferăstrăul Gigli.
Se aplecă, din nou absorbit de munca lui, trecând ferăstrăul subţire ca un fir prin orificiile făcute şi pe sub os.
Prinse capătul şi începu să împingă cu mâna sigură, înainte şi înapoi, lama flexibilă şi dinţată. Urmări linia înaintând mai aproape, şi mai aproape… până când prima latură a voletului fu tăiată. O începu pe a doua. Gândul său porni din nou să fugă.
Femeia tinără de jos., tânără, viguroasă, ajunsă la maturitate. Bărbatul acesta, iubitul ei. După ce totul se va termina, se va duce la ea şi-i va spune… îi va spune… trebuie să înceapă de-acum să-şi pregătească cuvintele pentru clipa aceea. Trebuia să aibă cuvintele gata pregătite pentru a-i spune…
Cele trei laturi ale voletului erau gata.
— Acum întoarcem voletul, moment în care ne putem aştepta ca presiunea hemoragiei să împingă creierul în. orificiu ca o hernie. De obicei presiunea intracraniană este foarte mare. Da, de cele mai multe ori e foarte mare în cazul unui hematom.
Dreptunghiul de os fu ridicat şi acum atârna ataşatde piele ca de o balama. Ca şi cum ar fi dat ascultare vorbelor lui, masa cenuşie se ridică, pulsând.
Şi atunci, în clipa chiar în care simţi 'satisfacţia unei operaţii desfăşurate exact după calculul prevăzut, î! trecu un fior de gheaţă.
Ceva în el îi spuse: „Ai ştiut că va fi _aşa. Ai ştiut că va fi aşa. Ai ştiut.
Ai sperat că norocul… norocul… dar nu e nici un pic de noroc!”
Sora dădea la o parte prosopul cu care îi şterse fruntea şi abia atunci îşi dădu seama că transpirase.
— Mulţumesc, soră, spuse.
Cită vreme stătuse acol. Q? Câtă… trei secunde, poate.
Prezentul… clipa aceasta… studenţii din spatele peretelui de sticlă… Prudence…
Gândurile se transformar.ă în cuvinte. Ghetsmani…
Prudence… noroc… şi adevăr, de asemenea. Elementul final… adevăr.
Aş vrea să mor. Dacă as putea muri, să nu mă mai aflu aici… niciodată să.nu mă mai aflu aici. Nu pot face nici măcar atâta lucru pentru Prudence.
Vorbi rar, dându-şi seama că vocea lui era calmă, detaşată.
— Din păcate, spuse el, dumneavoastră, de la această distanţă, nu puteţi observa ceea ce avem noi în faţă. Dar noi, cei de aici, putem vedea o anumită îngroşare a meningelui… şi o serozitate opalescentă de origine tuberculoasă, presupun.
Îl văzu pe Ferris uitându-se cu atenţie, mult aplecat înainte.
Acest bărbat… această Prudence… acea Prudence… şi mâinile lui…
Trase adânc aer în piept şi se sili să vorbească:
— Continuăm operaţia pentru a îndepărta herrâatomul.
Îşi dădu capul pe spate pentru ca picăturile de sudoare să nu cadă jos. Simţi prosopul tredndu-i peste frunte.
Îşi privi mâinile, copleşit de senzaţia că se târa de-a lungul unui drum nesfârşit cu case pe arnândouă părţile.
Dar fără nici o uşă. Şi trebuia să mergi înainte, înainte, pe o cale ce nu se mai termina, aşa cum există numai în coşmarurile unui copil care vrea să ajungă acasă.
O găsi şezând pe un scaun lângă fereastra din hol, din care, strălucitorul, straniul loc dispăruse, căci lumina zilei era aproape pe sfârşite. Se chinuia să-şi găsească cuvintele pentru a-i spune şi se simţi oarecum dezamăgit când vorbi ea prima, îşi întoarse capul spre el, zâmbi, şi-i spuse calm:
— L-au dus în salonul lui. Arăta destul de descompus.
— E firesc, răspunse el, iritat gândind că ea ar fi tre buit să ştie mai multe decât să se aştepte ca un pacient să fie vioi şi înfloritor imediat după o asemenea operaţie. E firesc. Dimineaţă…
— Da. Dimineaţă, spuse ea. Mergem?
El se gândi: „Dacă mi-ar fi dat prilejul, i-aş fi spus.
Dar o să trebuiască, mai devreme, sau mai târziu. Numai că…”
Tăcuţi, ieşiră din spital. Se urcară în maşină şi ea se aplecă să învârtă cheia, dar se opri văzându-l că-şi trece mina peste frunte.
— Eşti obosit, nu-i aşa? îi şopti. Ştiu, ţi-a luat aproape patru ore. Astea sunt operaţii foarte lungi, nu-i aşa?
„Acum! Acum e momentul să-i spun, dacă şi-ar întoarce numai privirea în altă parte.”
— Ştii, şi gândul care îi răsări în minte îl surprinse chiar şi pe el. Dacă n-aş fi un doctor respectat, m-aş duce undeva şi m-aş îmbăta criţă! Absolut criţă!
Ea răsuci cheia şi porni motorul.
— Foarte bine, spuse ea. Haidem. Şi eu vreau.
— Ah, dar Prue…
— Hai, te rog. Mi-e imposibil să mă duc acasă. Mi-e imposibil, mi-ar veni să urlu, mi-e imposibil.
— Dar eu nu ştiu unde…
— E-n regulă. Te duc eu, spuse ea. Te duc eu.
Îl năpădi aceeaşi senzaţie de „sfârşitul lumii”, ca pe vremea când, tânăr fiind, împreună cu gaşca lui, colindau prin toată Londra ca nişte iresponsabili, din distracţie în distracţie. Fu aproape surprins că lumea aceea încă mai exista, că nu se sfârşise după ce el o părăsise: lumea femeilor bine îmbrăcate, a hohotelor de râs în jurul cupelor de vin şi a iubitorilor de dans. Ce viaţă cumpătată dusese! Ce cumpătat ajunsese!
— lartă-mă, spuse el, nu mă descurc prea bine.
— Dansezi minunat, îl încuraja ea. Ai putea învăţa foarte repede. Te mişti atât de uşor.
— Pe vremea mea, se lăudă el, dansam foarte bine maxixe l.
„Ce curios, se gândi el, acest obicei semisălbatic de a ţine strâns o femeie şi de a face o serie de mişcări impuse cu stricteţe de regulile dansului, în ritmul unei anumite muzici.
Iar femeia asta, asta nu era Prudence cea cu codiţe.
Deci, nu putea fi Prudence. Era o femeie ai cărei sâni îi atingeau uşor trupul când o ţinea strâns.
Clătină din cap şi făcu un pas greşit.
— Pardon, spuse el.
Dansul se termină şi se aşezară la masă. Respinse total această senzaţie. Bineînţeles, ea era Prudence, iar el era tatăl ei. De unde şi până unde asemenea sentimente nepărintesti.
Totuşi ea era o femeie ca… ca oricare din acelea care stăteau la mese. Asta era ceea ce părea atât de greu de înţeles. Se uită la ea, iar ea îi zâmbi.
— Ai putea fi un dansator minunat, spuse.
— Aiurea!
— Ba da, ai putea. Pun pariu că lumea din jur zice: „Uitaţi-vă la domnul acela distins,. ce bine dansează”.
1. maxixe = un fel de tango foarte la modă înaintea primului război mondial. (N. trad).
— Nu, răspunse el. Dacă s-ar întâmpla să spună ceva, atunci cu siguranţă c-ar spune: „Ia uitaţi-vă la smintitul ăla bătrân cu fata aceea tânără şi frumoasă, înseamnă că are ceva bani”.
Brusc, se simţi obosit.
— Mergem?
— Bine. E aproape ora închiderii aşa că n-au să ne rnai dea nimic de băut.
Afară, în răcoarea nopţii ea spuse:
— Nu vreau să mă-ntorc acasă, hai să mai mergem.
— Unde 2 Din ceea ce-ai spus am înţeles că totul se închide la ora asta.
— Sunt sigură că nu. Aşteaptă aici. x După ce se întoarse-îl luă de braţ.
— Ştiam eu c-o să găsesc ceva, mi-a spus portarul.
O să trebuiască să zici că eşti un membru al clubuh'i.
Se afla la foarte mică distanţă şi când el bătu la uşă.
văzu o pereche de ochi inspectându-l prin ferestruica glisantă. Uşa se deschise.
Înăuntru, se aşezară la masă, privind de jur împrejur mica încăpere ticsită de bărbaţi în uniformă şi mişuniiid din belşug de animatoare.
— Pe cuvânt,exclamă el. Asemenea locuri nepermise, chiar în inima Londrei!
Whisky-ul era oribil. El se scutură şi o urmări pe Prudence cum îl bea, repede.
— Aşa trebuie făcut, spuse ea. Să mai cerem unul.
Un chelner cu sorţul murdar le mai aduse câte unul.
— Să nu-ţi facă rău, o sfătui el.
— N-are nimic. Dacă e să mă-mbăt, cine altul, decât tatăl meu, va fi cŁl mai bun protector? M-ai scoate de aici dacă m-aş îmbăta, nu-i aşa?
— Bineînţeles, răspunse el.
Se simţi deodată jenat de el însuşi şi de locul acesta.
Părea foarte normal pentru ceilalţi, pentru toţi tinerii cu aripioare brodate pe pieptul uniformelor. Pe tineri nu-i putea atinge toată murdăria acestui loc, dar pentru cineva mai în vârstă era de prost gust.
Se întoarse să se uite la fete… penibile, în strălucirea soioasă a rochiilor lor de seară terfelite. Nu era niciuna care să poată ridica pulsul unui bărbat măcar o fracţiune de secundă, afară doar dacă era cherchelit. Prue… era singura fiinţă curată aici.
— Bietele târfuliţe.
— Nu te lega de ele, spuse ea, tăios, îşi dau toată silinţa. Mai putem cere unul?
Fu surprins de tonul ei, dar apoi dădu din cap afirmativ. N-avea rost s-o certe. Când un om iese împreună cu fiica lui nu poate ca în mijlocul serii, aşa, hodoronc tronc, să-şi schimbe atitudinea şi să devină deodată un părinte sever. O urmări bându-şi paharul, apoi mai rămaseră un timp la masă, abătuţi.
— N-are rost, zise ea, pe neaşteptate. Nu-i chip să ne-rnbătăm, nu-i aşa? Nu ne facem criţă.
El desena ceva cu degetul pe_ tăblia mesei. Ea stătea cu capul plecat urmărindu-1. Într-un târziu el ridica privirea:
— Ei, Prue nu plânge, te rog.,
— Nu face nimic, zise ea. In astfel de locuri sunt obişnuiţi cu femei care plâng. Nimeni nu le dă nici o atenţie.
— Nu, am vrut să spun…
— N-o să plâng, îl linişti ea. E doar… E-n regulă. N-am de gând să fac o scenă.
Luă batista pe care i-o întinse el şi-şi şterse repede faţa.
— Cât o să mai trăiască? îl întrebă.
El deschise gura să vorbească.
— Bine, dar… este… el e în…
— E-n regulă, şopti ea. Ştiu. Am fost înăuntru, ani urmărit operaţia şi te^-am auzit.
El îşi plecă capul, cu ochii ţintă pe degetele ei.
— Da, am simţit că eşti acolo.
— O soră m-a poftit înăuntru, nu ştia ca e…, credea că e doar una din operaţiile tale, o operaţie oarecare.
N-are nici o vină. '.
Ea se uită în ochii lui şi-i zâmbi.
— Bietul de tine, spuse apoi.
— Nu! Acum nu…
— Bietul de tine. Ştiind că fiica ta e acolo, ştiind totuşi că asta nu trebuie să modifice nimic, trebuind s-o spui. A trebuit s-o spui. Să spui adevărul în ciuda faptului că eu eram acolo. Eu… eu nu te-aş fi putut iubi atât de mult dacă n-ai fi spus-o.
El rămase tăcut.
— Ce-nseamnă spasticitate? întrebă ea.
— O contractură a musculaturii pe jumătatea dreaptă a corpului, în cazul lui…
— Nu poţi face nimic pentru el? Nimeni nu poate face nimic?
— Tot ce putem face este să-i dăm sulfamidă de patru ori pe zi, răspunse el, cu.ironic amară.
— Apoi ce se va întâmpla?
— Mâine dimineaţă – de fapt azi dimineaţă – se va simţi mult mai bine. Se va simţi uşurat în urma reducerii presiunii intracraniene. S-ar putea să fie absolut raţional, limpede.
— Şi după aceea?
— Către seară ne putem aştepta să se manifeste primele semne.
— Ce semne?
— Creste temperatura, încep să apară momente de confuzie.
— Şi pe urmă?
Vocea ei se auzi înăbuşită! şi el o văzu că stă cu coti.il pe masă, acoperindu-şi faţa cu mâna aşa încât să şi-o ascundă de privirea lui.
— Te rog. Prue. N-are nici un rost să te torturezi.
Nu-l poţi ajuta cu nimic.
— Nu. Continuă. Vreau să ştiu acum totul. Mă simt bine. Uite, nu plâng.
El nu se uită la ea.
— Creşte temperatura, îi aminti ea.
El continuă ca şi cum ar fi rostit o prelegere.
— In următoarele douăzeci şi patrii de ore ne putem aştepta ca temperatura să urce, pentru ca după alte douăsprezece ore să fie foarte ridicată. Pacientul va deveni letargic. Se va instala starea de comă. Pulsul va deveni la început rapid, apoi, treptat, din ce în ce mai imperceptibil. Respiraţia din ce în ce rmn grea. Ar putea să apară respiraţia Cheyne Stokes '.
Între patruzeci şi opt şi şaptezeci şi două de ore de la operaţie va surveni moartea. Va surveni moartea.
El continuă să privească tăblia mesei, aşleptând.
— Mulţumesc, spuse ea. Putem să… ăsta 'e un loc dezgustător… putem merge acasă?
— Cred c-ar fi cel mai bun lucru de făcut, răspunse el.
1. Respiraţia Cheyne Stokes – respiraţie preagonică. (N. trad.)
CAPITOLUL 40
Gonea prin liniştea dimineţii de sâmbătă, hăituită de gândul: „Dacă a murit? Dacă a murit azi noapte? Grăbeşte-te! Dacă a murit!”
Dar când deschise uşa şi-i văzu ochii întorcându-se spre ea, o asemenea bucurie o inundă încât orice altceva i se şterse din minte. /
El spuse:
— Te aştept de atâta vreme.
Se duse lângă pat şi se aplecă spre el, zâmbindu-i.
— Nu puteam veni înainte de a te trezi şi de a ţi se face toaleta, nu-i aşa?
El o învălui într-un zâmbet.
— Oh! Arăţi atât de bine, îi spuse ea bucuroasă. Arăţi mult mai bine.
— Mă simt chiar mai bine. îmi simt capul atât de limpede. Am doar o vagă senzaţie de greaţă, asta-i tot.
Şi, în timp ce îl asculta vorbind cu atâta însufleţire, pentru prima oară de când se afla în încăpere, îşi aduse aminte că el nu se va mai face bine niciodată.
Sufletul îi fu năpădit de plâns: „Nu e adevărat. Poate că vom avea puţin noroc. Poate cumva, în mod miraculos, se va face bine. Poate că e o greşeală. Poate că s-au înşelat! Se înşală şi medicii uneori”.
Această nebună speranţă ce se năştea în ea se stinse în clipa următoare, amintindu-şi vocea tatălui său lipsită de inflexiune: „Mâine dimineaţă – de fapt azi dimineaţă – se va simţi mult mai bine. Se va simţi uşurat în urma reducerii presiunii intracraniene”.
Speranţa dispăruse şi o rece senzaţie de rău se strecură în ea.
Dar el ar putea… „Nu, îşi zise în cugetul ei. N-are rost să speri”.
Se aşeză pe scaunul de lângă pat, aplecându-se asupra lui.
— Mă simt mai bine decât oricând în ultimele luni – într-adevăr. Cu adevărat, nu cred că în ultimele luni m-am simţit vreodată mai bine. Indiscutabil, e un doctor foarte bun, toţi din familia ta sunt minunaţi. L-am auzit vorbind, foarte clar la început. După aceea cred că am adormit.
— Este cel mai bun din toţi, ţi-am spus asta.
— Mă simt atât de bine!
— Atunci nu vorbi.
El întoarse capul şi se uitară unul la altul un foarte lung răstimp.
— Sunt tot înfăşurat în bandaje, spuse el. Trebuie că arăt groaznic.
— Vanitate. Taci.
— Nu vreau să tac.
— Pentru mine.
— Foarte bine, şopti el.
Un timp, el rămase tăcut, fără să se mişte. Ea privea cum razele soarelui luminau pieziş marginea ferestrei.
Apoi vocea lui se auzi din nou şi inima ei se strânse ca un pumn încleştat, întrebându-se dacă suna deja mai slăbită.
— Prue.
— Vrei ceva?
— Nu. Doar pe tine.
— Sunt aici.
— O să stai aici?
Ea se gândi: „înseamnă că ştie. Niciodată înainte n-a avut tonul acesta susceptibil, lipsit de fermitate.
Niciodată”.
— Da, acum o să stau aici, îi răspunse ea ca unui copil.
Vocea lui căpătă din nou forţă.
— Nu. Să pleci când te simţi plictisită.
— Plictisită? Nu sunt plictisită că stau aici. Nu voi ]i niciodată plictisită…
— Sper că nu. Prue… uneori m-am purtat Tamentabil cu tine…,
— Nu, niciodată. Acum taci. Dacă o să continui să vorbeşti…
— Dar vreau să vorbesc. Lasă-mă să vorbesc… Nu e sentimentalism sau orice altceva. E doar… pot gândi atât de limpede. Toată lumea ar trebui să meargă la spital pentru a învăţa cum să gândească. Şi eu m-am' gândi t bine, nu m-am purtat din cale afară de frumos cu tine.
Dar după ce toată beleaua asta se va termina şi-o să ies de aici, o să ne…, o să ai totuşi copilul acela?
— Da, spuse ea. Apoi, ca şi cum i s-ar fi părut că asta nu-i de ajuns, continuă: îl ţin la căldurică pentru tine.
Vocea lui se auzi, uşor visătoare, ca venind de departe:
— E minunat. Ştii, o să trebuiască 'să ne căsătorim mai repede decât crezi. Nu vreau să perpetuez o l u l-4; ă dinastie de bastarzi. Trebuie neapărat să ne grăbim pentru a-l înregistra drept copil de nouă luni, puţin prematur, bineînţeles.
— Nu-ţi face griji. Se nasc atâţia copii prematur în timp de război.
El râse, fericit.
— Într-adevăr, dar întotdeauna primul. E pur şi simplu surprinzător cât de mulţi din primiicopii insistă să se nască la şapte luni. Chiar şi la tinerii căsătoriţi din cele mai bune familii. După aceea, după primul, toţi ceilalţi insistă să vină pe lume la nouă luni, fără nici o grabă, în modul cel mai prozaic şi ortodox cu putinţă. Pun rămăşag că toţi ceilalţi, ai noştri, vor face la fel.
— Toţi ceilalţi?'
Ea se gândi: „Nu poate fi adevărat. Cu siguranţă că au făcut o greşeală. E posibil un asemenea noroc”.
— Ruşine, domnule, zâmbi ea. Să vorbiţi în felul acesta unei fecioare.
— Fecioară! izbucni el în râs. Biet copilaş al căpiţei ele fin.
— De unde ştii că e copilaş al căpiţei de f in?
— Oh, intuiţie masculină. Ştii, sunt şi acum.furios din pricina asta.
— Furios? Din ce pricină?
— Furios pe tine, să rişti în felul acesta. Presupunem că as fi fost un altul,şi-aş fi plecat lăsându-te cu un bebeluş frumos şi durduliu sub cingătoare! Ce-ar fi fost?
— Ţi-am mai spus şi înainte, dragul meu. Am ştiut că eşti tu.
— înseamnă că ne-ai purtat noroc la amândoi. Eu nu ştiam că sunt eu atunci. Şi nu ştiam că eşti tu.
— Adevărul e că nici eu n-am ştiut. Dar lucrurile s-au potrivit minunat, nu-i aşa?
— Da, şi după asta o să trăim o Viaţă cât se poate de liniştită, de normală. Cetăţeni serioşi. Căsătoriţi legal. Un cămin temeinic şi şase copii frumoşi, semănând leit cu tine…
— Şase, sfinte. Dumnezeule!
— Şase, bineînţeles. Cred că e o cifră foarte frumoasă şi rotundă.
Cu căldură, el râse ca pentru sine însuşi.
— Şase copilaşi, şi mobilă cumpărată în rate şi nota de gaz de plătit şi agentul de asigurări venind o dată pe săptămână, ar face foarte bine să nu-nceapă a veni mai des. tind eu nu sunt acasă.
Deodată, vocea lui coborî, aproape stinsă:
— Eu nu am nimic, spuse. Crezi că, te poţi împăca cu ideea asta?
Ea îşi întoarse privirea de la el.
— Ştii foarte bine, răspunse.
— Nu va fi chiar atât de rău. După ce se termină războiul, o să-mi reiau slujba şi-o să ne distrăm de minune.
Au să-ţi placă toţi. O să-l invităm pe Monty. Şi o să-ţi placă Blackidge şi Vollenbee. E nemaipomenit că există atâţia oameni minunaţi pe lume. Bătrânul Vollenbee e colosal.
— L-am cunoscut, spuse ea.
— L-ai cunoscut?
— Da. I-a telefonat tata şi el a venit repede, clar tu erai puţin toropit; o să vină din nou.
Ea se gândi: „Acum… asta e singura dată. Va trebui să vină acum”.
— Să mă duc să-i dau un telefon?
— Nu, protestă el. Rămâi aici. Nu vreau ca nimeni să…
— Foarte bine. Dar trebuie să te odihneşti.
— Asta vrei tu?
Îşi spuse în gând:Lasă-l să vorbească acum. Lasă-1 să vorbească până mai poate, deoarece mai târziu…”
— Da, zise ea. Vreau să te odihneşti.
— Dacă adorm, promiţi să nu pleci?
— Foarte bine. Nu plec.
El întinse.mâna şi ea i-o luă într-a ei, simţindu-se deodată îngrozită cât de fierbinte era, speriată că febra începuse să-l mistuie. Apoi se gândi: „Mâna oamenilor care stau în pat e întotdeauna fierbinte”.
Când adormi, ea îi puse mâna sub pătură şi rămase aşa, privind firele de praf ce pluteau în lumina soarelui.
Zgomotele oraşului creşteau ca un tumult, dar auzea, mai apropiate, mai pregnante, zgomotele spitalului, o citadelă a vieţii şi morţii. Auzea pe coridor paşii silenţioşi ai surorilor şi pantofii lor cu tălpi de cauciuc, a căror foială era trădată mai curând de foşnetul fustelor scrobite.
Orele se târau în ţipetele strangulate ale sugacilor revendicându-şi ora de'masă, jos, în aripa de dedesubt, şi în zdrăngănitul vaselor de bucătărie, în aripa cea mai îndepărtată.
Când sora intră, îşi zâmbiră una alteia, în tăcere. Apoi sora plecă târşâindu-şi tocurile de cauciuc pe linoleumul ceruit, iar ea rămase mai departe, nemişcată.
Sora puse tava pe măsuţă.
— Am adus şi pentru dumneavoastră puţin ceai şi pâine prăjită, îi spuse ea lui Prue.
Se duse la pat şi se uită în jos. Apoi atinse uşor umărul lui. Prue îi auzi vocea.
— Mi-e sete.
Vocea surorii îi răspunse energic, cu o voioşie aproape aspră:
— Bineînţeles că vă este sete. V-am. adus un ceai bun.
O să vi-} dea domnişoara Cathaway.
^ Din nou îi zâmbi lui Prudence şi pleacă. Prudence lua cănită, se apropie de el şi-i turnă în gură câteva picături de ceai. îl aşteptă să înghită şi el îi zâmbi: Apoi, brusc, sughiţă.
— Scuză-mă, o rugă el. Ce grosolănie!
— Asta nu se poate împiedica. Mai bea puţin…
Ii dădu să bea până când el clătină din cap.
— Acum bea-ţi-l şi tu.
El îşi întoarse ochii, urmărind-o în timp ce mânca. Un lung dialog nerostit se înfiripă între ei, zâmbindu-şi neîntrerupt unul altuia.
Când ea isprăvi, puse tava pe măsuţa de lângă uşă, apoi se aşeză din nou.
Tăcură un timp. Cu ochii foarte vioi, el privea lumina care năvălea prin fereastră.
— Să trag storul?
— Nu, răspunse el. Nu. Mă gândeam, Prue. Te iubesc.
— Ei, îi spuse ea cu un ton mângâietor. Ei, ei!
— Nu. Ţineam să ţi-o spun. Vezi, tu, eu ţi-am povestit atât de multe lucruri. Ţi-am povestit prea multe lucruri. Unele nici n-ar fi trebuit să ţi le spun.
Am spus de multe ori lucruri contradictorii, unele erau corecte, întemeiate, altele erau gândite doar pe jumătate.
Eram atât de derutat.
— Dragul meu, cu toţii suntem derutaţi.
— Da, într-adevăr. Toţi suntem atât de derutaţi. Este o epocă a derutei, nu mai ştim în ce să ne încredem, căror lucruri să le fim leah'. Toţi suntem în căutare de ceva, ceva care să se refere la sentimentul de demnitate al omului, nu neapărat un remediu pentru omenire, cât mai curând dorinţa de a crede în dreptul omului de a căuta un remediu. Nu creştinismul… ceva care să însemne bunătate… şi milă… şi iubire pentru biata, însângerata umanitate.
Noi toţi, întreaga omenire dorim cu însufleţire acest lucru, dar suntem atât de derutaţi. Este epoca derutei.
Şi poate că eu m-aş fi înapoiat să lupt, deoarece inima îmi spunea da, dar mintea îmi spunea nu şi încep să-mi dau seama că în ultima sută de ani ne-am încrezut prea mult în raţiune şi prea puţin în inimile noastre. Ne-am folosit de criteriile logicii atât de mult, încât am uitat că există în oameni acea inestimabilă capacitate de a iubi.
— Orice ai fi făcut, ţi-ai fi fost credincios ţie însuţi, îi şopti ea. Ai fi fost, deoarece eşti curajos.
— Nu, eu nu sunt curajos, protestă el.
— Ba da, eşti. Nimeni nu l-ar fi lăsat pe un altul să-i ia locu} în barcă atunci când…
— Asta n-a însemnat a fi curajos, Prue.
— Atunci de ce ai făcut-o?
Un timp, el rămase tăcut, apoi izbucni în râs.
— înţelegi, m-am gândit mult la asta, şi ştiu de ce-am făcut-o… dar n-a avut nici o legătură cu faptul de a fi curajos.
— Atunci ce-a fost?
El inspiră adânc.
— A fost răzvrătire! Revoltă împotriva circumstanţei.
— Revoltă?
— Da. Deoarece nici nu mă gândisem s-o fac. Nu m-am dat în lături să-i ajut pe ceilalţi să se urce pentru că ştiam sigur că în cele din urmă mă voi urca şi eu.
Dar apoi, când am fost pe punctul de a o face, m-am uitat la nenorocitul din spatele meu. Ei bine, nu înţelegi?
Nu poţi să înţelegi? Gândeşte-te ce-a fost în sufletul lui.
Bietul de el, stătuse acolo în rând şi se vedea pe sine mai aproape, tot mai aproape, număra bărcile, calcula distanţa care-l mai despărţea. Ajungea tot mai aproape, şi mai aproape, încât putea să numere câţi oameni mai avea în faţă. Apoi vine o barcă şi ne spune că e ultima, iar el începe să numere câţi oameni mai sunt înaintea lui, câţi se vor urca şi e sigur că se va urca şi el. Şi oamenii se urcă, -se urcă, şi înaintea lui mai sunt patru, apoi trei, apoi doi, apoi unul, când deodată…
As.ta-i tot. îl vezi înlemnit acolo şi te întrebi de ce soarta s-a oprit tocmai la el. Adevărat, mai erau încă o mie. Pentru el însă, nu era important dacă în spatele lui se mai aflau o sută de oameni sau numai zece. Dar el, omul acela! Ce făcuse oare ca soarta să se oprească tocmai la el?
Să simţi în tine dorinţa să fii Dumnezeu, casă poţi schimba lucrul acesta. Dar ştii că nu poţi fi Dumnezeu şi-atunci îţi vine să-ţi încleştezi pumnul şi să pocneşti.
Soarta în obraz… nu, nu e vorba nici măcar de curajul, de îndrăzneala de a trage un pumn.
Nu poţi fi Dumnezeu, dar pe Dumnezeul meu, poţi fi om şi atunci îi faci lui vânt în barcă. A fost atât de uşor, infinit-mai.uşor decât să mă fi urcat eu însumi. Ştiam că e o prostie, dar în sinea mea am râs, am râs, pentru că puteam să-mi bat joc de – Soartă. Am scuipat-o drept în mutra ei hidoasă.
Ea îl ţinea de mână.
— N-a fost mare lucru, urmă el. Într-adevăr. Era un doctor…
El se opri şi rămase încremenit. Ea se ridică repede şi se uită în ochii lui. Avea privirea fixă şi goală de orice înţeles. Apoi, în timp ce-l privea, ochii i se însufleţiră din nou şi continuă să – vorbească de acolo de unde se oprise.
—…în spitalul acela de campanie şi au tras la sorţi dintre mai mulţi…
— Taci, dragul meu. Mi-ai povestit despre asta, îi spuse ea blând.
Dar mintea ei porni să se agite: „A început. Este adevărat. Nu e nici un pic de noroc, încep semnele”.
El continuă să vorbească cu voce normală, fermă. Ea se uită la ceas şi,' cu inima strânsă, îşi spuse în gând: „Două şi şaptesprezece minute. Prima absenţă a survenit la două şi şaptesprezece minute”.
Ca şi cum ar fi notat pe o foaie de observaţie.
Mai târziu, pe măsură ce după-amiaza înainta, ea se ''gindi: „Pare încă foarte normal”.
Sora intră cu foaia de observaţie, se duse la capul patului şi se uită la Clive.
— Bună! îi spuse el.
— Bună, răspunse ea. Cred că domnişoara Cathaway ar trebui să plece acum.
— Nu, o imploră el. Vă rog, lăsaţi-o să stea.
— Nu fiţi atât de egoist, îi spuse ca unui copil. Doar nu vreţi să se obosească şi să se îmbolnăvească şi ea, nu-i aşa? Trebuie să mănânce ceva.
— Aveţi dreptate, zise el. îmi pare rău. O să te întorci mai târziu, Prue? _
— Da. O să mă-ntorc, îl asigură ea.
— Foarte bine.
O urmări cum îşi ia de pe scaun bereta bleumarin şi pardesiu]. Apoi, când să iasă, el o întrebă:
— Nu mă săruţi de la revedere?
— Da, îi răspunse si, fără voia ei, vocea îi sună rece.
Te sărut de la revedere.
Se întoarse şi se aplecă asupra lui. Simţi fierbinţeala obrazului, mirosul dulceag-înţepător al medicamentelor şi uscăciunea fesei cu care era bandajat. Se gândi: „Ca şi cum ai săruta pe cineva care a murit deja;” dar se detestă pe sine pentru acest gând neaşteptat.
Repede, dădu să iasă, dar el o strigă:
— Să baţi la uşă când te întorci, Prue. S-ar putea să mă găseşti flirtând cu sora.
Uşa se închise.
— Ei, astăzi vă simţiţi mai bine, zise sora. Deschideţi gura.
El îşi îndreptă capul pentru a evita termometrul.
— Nu-i aşa că e frumoasă, soră?
— Da, răspunse ea, afectat. Domnişoara Cathaway este o fată extrem ele frumoasă. Deschideţi'gura!
— O să ne căsătorim, soră. Puteţi fi prima care să ne felicitaţi. Toată după-amiaza am plănuit asta, şase copii şi o casă în împrejurimile Londrei. Imediat ce ies de aici o să ne căsătorim.
Sora rămase tăcută, cu privirea aţintită pe ultimele raze de lumină ce se strecurau în încăperea care începuse să se întunece. Apoi puse termometrul înapoi în borcanul cja apă, învârti repede si, cu o mişcare rapidă, îl scutură de apă.
— Asta-i, asta-i minunat, rosti ea scurt. Nu trebuie să vorbiţi. Deschideţi gura.
Ii apucă încheietura mâinii şi, stând în picioare, i-o ţinu un timp, cu ochii din nou aţintiţi asupra ferestrei.
După care luă termometrul, îi cercetă şi scrise în foaia de observaţie.
— Ce temperatură am, soră?
— Se presupune că nu trebuie să ştiţi. Dar este normală.
El o urmări îndreptându-se spre uşă.
— Soră!
— Da?
— O să mă mai fac bine?
— Bineînţeles că da, răspunse ea sec. Bineînţeles, dacă n-o să mai vorbiţi atâta şi vă odihniţi. Bineînţeles c-o să vă faceţi bine.
El rămase un timp tăcut.
— Mulţumesc, spuse, într-un târziu. E-n regulă. Mulţumesc.
Când Prudence se întoarse, odaia era cufundată în întuneric. Se duse la fereastră şi privi afară. Zgomotele caracteristice spitalului erau mai clare acum, dar se obişnuise cu ele şi alunecau lin pe alături de conştiinţa ei.
Rămase acolo în picioare până când, pe neaşteptate, sirenele începură să urle şi spre răsărit, pe bolta cerească, irupse aurora boreală a reflectoarelor. II auzi că se mişcă.
Repede trase storul de camuflaj, se duse la pat şi aprinse lumina de pe măsuţa de noapte. Văzu că îşi mişcă buzele.
— Ţi-e sete?
El dădu din cap afirmativ.
Îi picură în gură câţiva stropi de apă şi el, din nou, dădu din cap.
Ea puse jos cănită apoi se aşeză lângă pat şi rămaseră aşa, în tăcere. După un timp el întrebă: '
— Un raid?
— Da. E foarte departe.
— Aşa mi-am imaginat şi eu.
Ea tocmai se gândea că probabil adormise din nou, când îl auzi vorbind:
— Dacă ai dureri de dinţi, îţi poţi trata dinţii.
— Adevărat, spuse ea. Acum odihneşte-te.
— Dar asta nu vindecă durerea de dinţi. O să revină.
Evident, îi poţi scoate afară pe toţi şi să pui în loc linii falşi. Dar nu-i de nici un folos. Presupun că singurul lucru pe care-l putem face este să-i tratăm şi să-i tratăm, generaţie după generaţie.
Ea se gândi: „începe să devină iraţional”. Aşteptă să vadă ce va mai spune, dar îşi dădu seama că adormise clin nou. Stinse lumina, se duse la fereastră şi ridică încetişor storul. Niciodată nu mai auzise atâtea bubuituri de artilerie. După cum se părea, acesta era cel mai mare raid de la începutul războiului.
— Oraşul vuia de un nou vacarm… nu acela al traficului, ci al tunurilor. Noul-vuiet al oraşului… tunurile Londrei.
Îşi aminti tonul mânios cu care el prevestise toate acestea.,,îşi vor bombarda, fiecare, oraşele celuilalt… oh.
nu am pretenţia că nu o va face el primul. Deoarece noi suntem gentlemeni…”
Spre răsărit, cerul fu cuprins de o vâlvătaie şi în lumina ei începură să se profileze distinct, ca nişte siluete, vârfurile caselor şi turlele bisericilor. Foc… bombe incendiare ' îl auzi din nou că se mişcă şi se întoarse lângă el. îl apucă de mână.
— îmi pare rău, spuse el.
— Totul este în regulă.
— Nu, îmi pare rău că nu m-am purtat mai frumos cu tine atunci când mi-ar fi stat în putinţă s-o fac.
— Oh, dragul meu, vei avea nenumărate prilejuri să…
— Nu, ştiu, răspunse el. E-n regulă. Te rog, pleacă.
Ea simţi, totuşi, înţepătura acestei ridicole jigniri.
— Să plec?
— Da, te rog. Pleacă.
Ea inspiră adânc.
— Foarte bine. O să plec.
El nu răspunse. Ea se duse înapoi la fereastră, ascultând bubuitul furios al bateriilor care apărau Londra.
Când în dimineaţa următoare intră în salon, o găsi pe soră şezând lingă pat.
— O să stau eu acum, spuse Prudence.
După ce sora ieşi ea ascultă cu atenţie respiraţia lui zgomotoasă. S-ar fi spus că are un somn foarte agitat. Se trezi de două ori şi ea îi dădu să bea. Când sora veni să-i ia temperatura, Prudence observă cum, pentru a evita termometrul, îşi întorcea capul dintr-o parte în alta, iritat, cu un fel de oboseală.
Sora plecă iar ea se aşeză din nou lângă fereastră, urmărind scurgerea înceată a timpului. Într-un târziu el vorbi cu voce clară şi puternică. Se aplecă deasupra lui.
— Ce este? întrebă ea.
— Am spus,-îl cunoşti pe bătrânul Monty?
— Da. îl cunosc.,
— E un băiat bun. Un băiat foarte bun.
El clătină din cap cu un secret sentiment de satisfacţie, parcă, şi din nou îşi închise ochii.
Ea se aşeză pe scaunul de lângă el, simţind cit de copleşitoare este însingurarea unei camere în care zace un om bolnav. Tatăl ei intră şi-i zâmbi. Apoi uşor, ridică rnâna inertă de pe pat şi-i luă pulsul. O aşeză la loc cu grijă, sub pătură.
— Cum îl găseşti? îl întrebă.
El îşi frămân'tă prea îndelung buzele pentru a ticlui un răspuns, aşa încât ea îl opri:
— Iată o întrebare prostească. Cc-ai putea răspunde
— Mai bine vino cu mine să luăm prânzul.
Prue dădu din cap, apoi îi spuse.
— Arăţi obosit. Aţi avut mult de lucru azi-noapte?
— Foarte mult. Am avut o listă încărcată de cazuri grave, cea mai încărcată până acum.
Mergeau alături de-a lungul coridorului.
— Oamenii ar trebui să înveţe să poarte căşti, continuă ci. Am avut unul căruia i-a intrat o schijă chiar aici, >Şi arătă cu degetul drept în creştetul capului. Am izbutit să i-o scoatem si, după cum se pare, are toate şansele să scape cu bine. Un caz cu totul special. Ciudat, neobişnuit.
— Presupun că vei avea o mulţime de căzui i interesante acum.
— Aşa se pare.
După-masă se întoarse la spital. Când intră în salon el se agita, întorcându-şi capul de pe o parte pe alta, respirând cu greutate. Luă cănită şi-i picură câţiva stropi pe uzele uscate şi crăpate de febră. Le înghiţi fără să eschidă ochii. Ea se duse la fereastră şi se aşeză pe brâul fotoliului, privind afară. Dedesubt, în aripa materniaţii, o femeie ţipa ascuţit, în durerile naşterii. Ţipetele continuară toată după-amiaza.
Când îl auzi vorbind din nou, vocea îi sună răguşită, neinteligibilă. Se apropie repede de pat şi el o privi cu ochi însufleţiţi, îşi mişca buzele.
— Vrei apă?
El îşi clătină capul de pe o parte pe alta, dar ea îi ţinu totuşi cănită până înghiţi. După ce puse cănită jos, el spuse hârâit:
— Nu. Pălăria.
Ea îşi duse mâna la beretă.
— Oh, asta? Vrei să spui că nu sunt în unifoi mă?
El scutură capul, aproape nemulţumit.
— Pălăria. Scoate-o, spuse el.
— Oh, bineînţeles.
Şi-o scoase si, cu un gest reflex, îşi netezi părul.
— E mai bine aşa? îl întrebă apoi.
Ciive zâmbi şi dădu din cap. întinse apoi o mână şi-i luă mâna ei. Ea se aşeză pe scaunul de alături şi el rămase aşa, liniştit. Ii strângea mâna cu atâta putere încât întreaga ei fiinţă avu o leacţie neaşteptată. Fierbinţeala bolnăvic;oaşa şi posesiunea încleştării îi dădeau senzaţia că e un lucru străin, care se agaţă de ea pentru a-i smulge vitalitatea ei, energia ei.
Dar apoi se gândi: „Nu. N-ar face-o dacă ar fi lucid şi sănătos. Nu trebuie să-ţi pese de asta”.
Data următoare când se mişcă, dădu drumul mâinii ei.
Rămase lângă el toată după-masa, urrnărindu-l cum îşi întorcea capul de pe o parte pe alta şi cum se zvârcolea cu tot trupul. După un timp începu să bolborosească, scoţând sunete neinteligibile. Odată însă, înţelese cuvintele: „Nu mai e niciuna”.
Ii puse mâna pe cap, încercând să-l liniştească.
— Te rog, îi spuse ea. Te rog. Totul e-n ordine, Clive.
şti aici.
El se linişti şi rămase nemişcat, dar nu deschise ochii.
Când începu să se lase înserarea, bolboroseala se intensifică, încerca să articuleze sunete. La un moment dat, vocea lui se ridică şi coborî într-o hârâială oribilă şi ea prinse cuvintele: „Şi în jurul îndrăgitelor ruine…”
Apoi sunetele se învălmăşiră din nou.
Se gândi cât era de afon si, ridicându-se, se duse la fereastră, rămânând acolo în picioare, îşi spuse: „îşi aminteşte noaptea în care am cântat. Chiar şi în timp ce moare îşi' aminteşte de mine. Iar mie îmi repugnă să-mi atingă mina.
Rămase la fereastră cu privirea pierdută în gol. Când veni sora, se întoarse spre ea.
— Rămân eu acum cu el, domnişoară Cathaway.
— E-n ordine. Nu mă supără să stau.
Sora plecă şi ea rămase mai departe acolo, privind cum umbrele serii se lasă peste oraş.
După ce se întunecă, trase storul şi aprinse lampa de pe măsuţa de noapte, îi dădu apă apoi se aşeză lângă el şi rămase nemişcată. „
El se trezi odată şi întrebă:
— Cât e ceasul?
Ea se uită la ceas.
— Opt şi zece, răspunse.
Dar îşi dădu seama că nu auzise cuvintele ei.
La câteva minute după asta, izbucni primul avertisment al alarmei. Şi imediat, răspunsul prompt al tunurilor se înălţă în aer. Zgomotele se uniră într-un vacarm din ce în ce mai puternic. Cu mult mai puternic decât în noaptea precedentă.
Ea se gândi:Cu siguranţă că trebuie să avem nişte tunuri care nu-şi demască poziţia decât în caz de mare nevoie. Deci acesta trebuie să fie un raid mai mare decât cel din noaptea trecută”.
Auzi clădirea trepidând uşor şi geamurile vibrând ca şi cum o uşă îndepărtată fusese trântită violent.
,,Raidul se apropia din nou de-a lungul estuarului”, gândi ea.
Apăru sora, dar rămase în uşă.
— Totul este în perfectă ordine, scanda ea ca pe ceva învăţat pe de rost. Sunt foarte departe.
Apoi, ca şi cum o datorie fusese împlinită, dispăru.
„Din nou cartierul East End, îşi zise Prudence. Bieţii oameni, trebuie să fie teribil pentru ei”.
Îşi veni în fire simţind miros de praf şi cărămizi pisate şi auzind în acelaşi timp o voce speriată, strigând-o.
— Doamnă Tindley… oh… doamnă Tindley. Vă rog, doamnă Tindley.
În umăr avea o durere cumplită.
— Da, draga mea. Gertie vine acum. Vine Gertie.
O durea tot trupul ei grăsan, dar se târî în mâini şi în genunchi, dând la o parte cărămizi şi bucăţi de lemn ce-i stăteau în cale. Orbecăi prin întuneric.
— Vine Gertie, iubito, strigă ea încurajator. Unde eşti?
— Aici… oh, doamnă Tindley!
— Vine Gertie acum.
Şi în fine, atinse trupul cald al copilului.
— Aşa. Acum totul e bine.
Dar îngrozită, îşi trase repede mâna înapoi. Simţise ceva cald, umed şi lipicios. Asta e sânge… îşi plimbă mâinile pe trupul copilului şi-i găsi braţele, pieptul, burta, picioarele. Şi apoi se opri. Aici era ceva cald şi lipicios. Lângă genunchi simţi carne sfâşiată şi aşchii de oase. îşi duse mina de-a lungul piciorului Laba piciorului era îndreptată invers. Fetiţa era pe spate, dar vârful pantofului era în jos.
— Oh, murmură ea. Domnul să ne ajute.
Îşi smuci şorţul de la brâu. îl înfăşură în jurul piciorului subţire şi neted, deasupra genunchiului. Strânse, trăgând tare, până când acesta se adinei în carne. Apoi făcu un nod.
Se târî înapoi prin bezna pivniţei plină de moloz şi aşeză capul fetiţei în poală.
— Oh, Alice, se vaită ea. Ai venit să stai cu bătrâna Gertie! Dacă te-ai fi dus în adăpost, aşa cum ar fi trebuit!
Vocea fetiţei se auzi firavă şi îndepărtată… oarecum ca într-un vis.
— Sunt rănită, nu-i aşa, doamnă Tindley?
— Nu, nu. Acum eşti foarte bine! Te doare ceva?
— Nu. Nu mă doare nimic.
v „Va să zică aşa e. gândi Gertie. Căpitanul avusese dreptate.”
Continuă să legene capul fetiţei.
— Ţi-am pus un bandaj aşa cum m-a învăţat căpitanul, încercă ea s-o liniştească. Vezi, niciodată nu poţi şti când un lucru învăţat îţi poate fi de folos în viaţă, îmi amintesc demult, foarte demult, că a venit şi nu s-a lăsat până nu m-a învăţat primul ajutor. Tocmai îl învăţase şi el şi bănuiesc că a vrut să-mi arate sau a vrut să se distreze punând un bandaj pe piciorul meu. Ah, era un ştrengar. Toţi bărbaţii sunt. Dar iată, n-am uitat deloc şi-acum ne-a prins foarte bine, nu-i aşa?
Simţi că toată vorbăria ei nu ajunsese până la copil.
— Credeţi c-au să ne scoată de aici, doamnă Tindley?
— Oh, da, da. Au să sape şi-au să ne scoată. Blestemaţii de nemţi, să ne bombardeze pe noi. Au să ne scoată de aici cit ai zice peşte.
Şedea acolo aşteptând, apoi deodată, fără să ştie de ce, începu să-şi legene trupul, ţinând în poală capul copilului şi să cânte încetişor.
După un timp auzi din nou vocea fetiţei:
— Parcă-ar fi foc, nu-i aşa doamnă Tindley? Miroase a fum.
— Oh, taci iubito, spuse Gertie, simţind o gheară rece în inimă. Taci, nu te gândi la astfel de lucruri.
Începu din nou să cânte. Cânta şi cânta acolo în întuneric, unde erau prinse în capcană. Dar aştepta, cu urechile ciulite.
— Credeţi că focul o să ajungă la noi şi-o să ne ardă, doamnă Tindley?
Vocea fetiţei era şi mai slăbită. „Poate că bandajul nu-i bine făcut. O să-i curgă tot sângele şi moare…”.
— Nu, nu. Au să vină şi-au să-l stingă. Oh, n'enorocitul ăla de cămin. Niciodată n-a tras bine. Asta o să ne fie de folos acum.
Se legăna şi cânta mai departe, încă o dată şi încă o dată, versurile „Arborelui de bambus”, îritr-un târziu, auzi vocea fetiţei, acum foarte stinsă.1
— Doamnă Tindely?
— Da, Alice.
— Mi-e f-f-frig!
Gertie o trase mai aproape.
— Ei, ei, îi şopti ea. Ei, ei. Ne vor scoate curând.
Legăna copilul şi aştepta, aştepta… fără să mai creadă, Şi fiindcă nu mai credea, când îi auzi venind i se păru un miracol. Un~ fascicul orbitor de lumină năvăli dintr-o, lanternă de undeva de deasupra capului. Se auzi o foială riedeiinită, apoi vocea jovială a unui coc?;ney.
— Este cineva acolo jos?
— Dacă n-am fi aici cum ar trebuie să-ţi răspundem?
lumi G'ertie.
— Foarte bine, doamnă. Ţine-ţi-vă tare. Vă scoatem numaidecât.
— Fii atent ce faci, tinere, îmi cad pe spate tot felul de chestii. Şi grăbiţi-vă. Este o fetiţă foarte grav rănită.
— Acuş venim!
Auzi voci, izbiturile unui obiect de metal în piatră, ordine scurte ale unor'bărbaţi. Apoi începu să curgă o ploaie de praf şi pietre şi ea îşi aplecă trupul pentru a ocroti faţa copilului. Deodată, însoţite de o lumină mult prea puternică, picioarele unui bărbat începură să coboare.
— lacă-tă-mă, doamnă.
Omul îşi îndreptă lanterna asupra lor si. Gertie văzu fetiţa cu rochiţa de catifea pătată, îmbâcsită de praf şi mânjită de sânge. Picioruşele ei albe şi moi erau dezvelite până sus şi ea se aplecă repede să tragă fusta peste ele, ca să arate cuviincios.
— Fii atent cu ea, imploră Gertie.
Omul luă fetiţa şi o ridică spre nişte mâini nevăzute.
— Luaţi-o cu grijă, îi avertiză el. Are un picior smuls.
Se întoarse din nou.
— Hai, bunicuţo.
— Fii atent de unde m-apuci, îl rugă ea.
— Hei, voi, cei de sus, aruncaţi o frânghie.
Lui Gertie începu să i se învârtă capul şi abia de-şi dădu seama că era ridicată, singura ei preocupare fiind acum ca nu cumva ţinuta şi hainele ei să apară lipsite de bună-cuviinţă. îl plesni pe om peste mână.
— Trage-mi fusta jos şi lasă-mi piciorul în pace. Ştiu că lipseşte, dar n-a fost tăiat aici. E tăiat de multă vreme.
Fu ajutată să meargă spre ambulanţă. Văzu targa şi pe doctor aplecat deasupra ei.
— Mă simt foarte bine, zise ea, grăbită să ajungă, acolo.
— Stai bunicuţo, uşurel.
— Nu sunt bunicuţă, gâfâi ea. Duceţi-mă acolo.
Săltă într-un picior, sprijinindu-se de umerii bărbaţilor până când ajunse lângă doctor şi, uitându-se în jos la Alice, spuse:
— N-am putut găsi un băţ ca să înfăşor bandajul mai strâns… iar căpitanul spunea…
— E foarte bine, răspunse doctorul. Ai făcut o treabă bună. O să scape cu bine. Urcaţi-le pe amândouă.
În ambulanţă, încercară s-o culce, dar ea protestă, aşa că îi făcură loc să se aşeze lângă targa fetiţei şi maşina începu să gonească de-a lungul străzilor, într-un târziu, auzi vocea abia şoptită a lui Alice.
— Piciorul meu e tăiat, nu-i aşa, doamnă Tindley?
I-am auzit pe oameni spunând.
Gertie se scotoci după batistă. Toate visurile ei pentru Alice, duse de râpă. S-a isprăvit cu lecţiile de dans ale fetiţei; cu viaţa minunată într-un ansamblu de balet, în care ea să cânte şi să danseze, cu admiratorii, aşteptând la intrarea actorilor, cu căpitanul care să-i asigure un rost în viaţă şi s-o scoată în societatea aleasă şi care la sfârşit, la bătrâneţe, să-i aranjeze un cămin confortabil şi plăcut. Nimic din toate astea nu va deveni realitate.
Îşi suflă nasul, supărată pe propriile ei lacrimi.
— Nu-ţi face griji, iubito, o mângâie ea. Bătâna Gertie o să aibă grijă de tine. Ai venit să stai cu Gertie în loc să te duci la adăpost. Şi astfel… eu am bani mulţi puşi deoparte şi o să vorbim cu avocatul căpitanului şi-o să fac un testament şi când o să mor, toţi banii mei vor fi ai tăi. E bine aşa?
— Eu aş vrea sa nu muriţi, spuse fetiţa.
— Cu toţii trebuie să murim într-o bună zi, dar până atunci, o să am eu grijă de tine. Tu şi cu mine vom fi mereu împreună. Voi avea eu grijă de tine.
CAPITOLUL 41
Dimineaţa următoare Clivc încă mai trăia. Sora de zi intră şi-i spuse:
— N-ar trebui să vă odihniţi? N-are nici un sens…
Bine, poftiţi ziarul.
Prudence luă ziarul de pe pat şi-l puse pe comodă.
Rămase acolo toată dimineaţa şi, din nou, lumea nu mai exista decât prin zgomote.
Din nou, întregul ciclu de zgomote se porni în cita: dela vie a spitalului: eternul foşnet al fustelor scrobite în dreptul uşii în timp ce surorile treceau grăbite, ţipătul ascuţit al unei femei în durerile altei naşteri, punctualul scâncet al sugacilor în aripa de dedesubt pe măsură ce se apropia ora de masă, un vas de porţelan spărgându-se undeva într-o bucătărie.
Dar, tot timpul, mai apropiată decât orice, se auzea respiraţia lui. Şedea cu mâinile împreunate în poală, ascultând-o.
Ziua se târa înspre după-amiază, şi el încă mai respira/.
Apoi, în sfârşit, un alt sunet se apropie, uşa se des[ chise şi ea ridică privirea.
— Bună, Prue.
Tatăl ei stătea în uşă. Simţi că el suferă şi dori să-1 plecat, repede.
Bună, răspunse ea.
El se duse la pat şi luă pulsul unei mâini care nu mai însemna nimic şi nu mai avea nici o legătură cu nimic. Ea înţelese că era un gest gratuit, menit s-o liniştească, să-i arate că nu era vina nimănui, că totul se făcuse şi încă era făcut, aşa cum se cuvine.
Ca şi cum ar fi ghicit la ce se gândeşte, el aşeză cu grijă mâna la loc şi veni lângă ea.
— Ar trebui să vii acasă să te odihneşti puţin, spuse.
Prudence îşi puse mâna peste a. lui.
— Am stat până acum. Vreau să mai stau.,
— Dar nu foloseşte la nimic, Prue. Nu-l poţi ajuta.
Nu-i eşti de nici un ajutor stând aici. El nu ştie că eşti aici. Ar fi exact acelaşi lucru dacă te-ai duce acasă.
Ea clătină din cap.
— Ştiu. Mi-am spus şi' eu asta. Dar nu poţi lăsa pe cineva să moară singur. Chiar dacă el nu mai ştie nimic.
— Prue, te rog, vino acasă.
Ea făcu din cap semn că nu. Ar fi vrut să-i zâmbească pentru a-l linişti, dar a zâmbi era mult prea extenuant.
Apoi îl auzi plecând brusc, îşi puse faţa în palme. Nu-1 auzi că s-a întors decât când o atinse cu mâna pe umăr.
— Ei, ei, şopti el. Ei, ei.
Ea îşi întoarse capul în partea cealaltă.
— Nu era pentru el, spuse. Nu sunt proastă. Era penl'tru tine.
— Uite, zise el, dându-i batista lui. Părea atât de mare.
Îşi acoperi faţa cu ea.
— Nu mi s-ar părea atât de groaznic, dacă n-ar fi atât de ilogic, de stupid şi lipsit de sens. Un om trece prin tot ce-a trecut el… Dunkerque şi toate celelalte… şi scapă din toate cu bine. Iar după aceea este omorât în Londra.
— Linişteşte-te, o rugă el. Nu e din cauza peretelui eare s-a prăbuşit peste el. Sunt lucruri întâmplate în viaţa lui dinainte. Când a avut pneumonie, când, cu mulţi ani înainte, primul bacii, de tuberculoză i s-a infiltrat în plămân.
— Şi nu m-ar durea atât, dar… nu lua în seamă că plâng… durează atât de îngrozitor de mult ca să moară.
Este nedrept. Ai spus şaptezeci şi două de ore. Şi a trecut mult peste asta. Numai pentru că era puternic şi plin de dorinţa de a trăi trebuie să sufere, să ardă cu încetul, până să se stingă. Şi tu nu faci nimic. Nu poţi să-i dai adrenalină sau să-i faci o transfuzie de sânge? Eşti doctor, poţi scoate schije din creierul oamenilor, dar când e vorba de el, singurul din toţi oamenii pe care îl vreau, tu nu poţi…
Brusc, se ridică şi se întoarse spre fereastră, suflându-şi nasul. „
— E-n ordine, spuse ea. N-ar fi trebuit să plâng.
— E mai bine dacă o faci.
— Da, aşa se spune. Dar nu ştiu de ce. Nu te ajută cu nimic dacă plângi. E aproape cinci, nu-i aşa? Lumea începe să plece acasă.
— Este chiar cinci.
— Te rog să conduci cu grijă. Conduci atât de prost' pe întuneric. Concentrează-ţi atenţia pe ceea ce faci.
— Desigur, aşa voi face.
— E atât de inutil şi durează atât de mult. Nu poţi să-i dai ceva, ceva care să-l ajute să isprăvească mai re-' pede?
El nu răspunse.
— Bineînţeles că nici eu n-aş vrea, urmă ea. Mă gândeam doar, aşa. Chiar dacă ştii că nu mai are nici un sens, nu poţi ucide pe cineva pe care-l iubeşti. Iar el nu mai simte nimic, nu-i aşa?
— Nu. El nu mai simte nimic şi nu mai ştie nimic.
Inima îi bate tot mai slab. 'Se va întâmpla foarte curâncl.
— Da, nu poate să mai.dureze mult. Lasă-mă să stau.
— Foarte bine, zise el.
O sărută repede, cu stângăcie, apoi plecă.
Ea se duse la marginea patului. Sub bandaje, chipul lui era imobil, cenuşiu, ca de ceară. Firele de barba nerasă îi năpădiseră bărbia şi buza de sus. Ea ghidi: „Faţa a murit deja”.
Rămase acolo neclintită, cu privirea în jos fără să-1 mai vadă însă, până când uşa se deschise şi sora se opri lângă ea, aşteptând.
— Doriţi să vă aduc un ceai şi ceva de mâncare, domnişoară Cathaway?
— Nu, răspunse ea, mulţumesc.
Cum ar putea cineva să mănânce în camera aceasta?
— Totuşi, ar trebui să încercaţi să luaţi ceva.
Vocea era plină de milă, iar ea nu dorea asta.
— Dau o fugă până afară şi beau un ceai, spuse Prudence. Apoi mă întorc.
Ieşi în stradă, în oraşul însufleţit. Se duse la cofetăria Lyons, unde superbele piramide de prăjituri şi brioşe stăteau în cutiile lor de sticlă în antreul impunător, înăuntru orchestra îşi ducea zilnica bătălie cu zgomotele oponente: trăncăneala colectivă, comenzile strigate de la distanţă, zăngănitul ceştilor de porţelan.
Îşi bău ceaiul şi încercă să mănânce brioşele. I se părură îngrozitor de uscate. Se uită cum femeia de la masa ei dădea să mănânce unei fetiţe bucăţele de peste şi cartofi prăjiţi. Orchestra bubuia în urechi. Una din melodii părea de mare popularitate. Toată lumea aplaudă, iar tânărul violonist zâmbi, se înclină, apoi se întoarse să dirijeze mai departe, cu şi mai mult elan.
Se înapoie la spital pe când umbrele amurgului se întunecau din ce în ce. Oraşul părea să aibă o altă înfăţişare. Deşi se obişnuiseră ca la căderea serii să nu se mai lumineze nici o vitrină, oamenii aveau totuşi un sentiment nou, cu totul diferit. Sentimentul unei goane împotriva timpului.
Brusc, Prudence înţelese. Recentele bombardamente din timpul nopţii îi făcuseră pe oameni nerăbdători de a ajunge acasă înainte de sosirea avioanelor. De aici toată graba cu care se strecurau în metrouri, prindeau autobuzele din mers. pedalau frenetic pe biciclete, sau se zoreau de-a lungul trotuarelor.
Se întoarse mergând încet, citind reclamele ca pe nişte lucruri noi: „Salada”… „Economisiţi şi veţi câştiga războiul”… „Snack bar”.
Ce rezonanţă neplăcută, respingătoare! „Snack bar”.
Se uită la afişele unui cinematograf. „Leul înaripat”.
Fata avea ochii oblici. Pe vremuri fusese atât de pasionată după cinema. Elisa Landi era actriţa ei preferată, vorbea o engleză perfectă şi arăta inteligentă.
De fapt, ce înseamnă a arăta inteligent? Inteligenţa se reflectă pe faţă?
Da, se reflectă. Dar care îi sunt dimensiunile, proporţiile, forma şi conturul? Nimeni nu ştie. Pur şi simplu ştii că se reflectă.
Ca şi cum ai spune că o anume combinare, alcătuire, aranjament al organelor vederii, al organelor auzului, al organelor mirosului şi al orificiului bucal înseamnă frumuseţe. După cum un similar, dar nu identic aranjament al aceloraşi lucruri, înseamnă urâţenie.
— Frumuseţea n-ar trebui să fie un lucru de care să te mândreşti. Dimpotrivă, frumuseţea ar trebui să fie întotdeauna umilă, pentru că ea nu este decât un accident.
Paşii o purtară înapoi, la spital.” Urcă scările, intră în salon apoi îşi scoase pălăria şi se aşeză să aştepte.
Pe când întunericul devenea din ce în ce mai dens, deasupra Londrei se aşternu o linişte cu totul neobişnuită, ca şi cum oraşul aştepta în tăcere apariţia avioanelor. Lui Prudence, respiraţia lui i se păru mai intensă şi mai aproape de ea decât oricând înainte.
O asculta cu atâta concentrare încât când, afară, se porniră din nou zgomotele obişnuite, un lung răstimp ele nu-i pătrunseră în conştiinţă. Deodată, în minte îi ţâşni amintirea unei nopţi în care ea, întinsă în pat, cu ochii larg deschişi în întuneric, şoptise: „Trec pe deasupra noastră!” Apoi vocea lui spunând: „Nu, sunt de-ale noastre”. O spusese cu atât calm şi cu un aer atât de protector, încât deşi ştia că minte, se cuibărise pe braţul lui, prefăcându-se că-l crede.
Şedea nemişcată, ascultând urletul sirenei şi bubuitul artileriei antiaeriene deasupra cartierului de est. Canonada izbucni parcă din toate gurile de tun deodată, parcă şi mai sălbatic decât în noaptea dinainte.
Uşa se deschise şi sora rosti grăbită:
— A început alt bombardament infernal. Doriţi să…
— Nu, e acelaşi lucru dacă rămân aici.
— Da. Am vrut doar să ştiţi. De obicei nu ajung până aici.
Sora plecă şi Prudence fu cuprinsă de mânie pentru faptul că femeia vorbise ca şi cum nu s-ar mai fi aflat nimeni altcineva în încăpere, nici o altă fiinţă vie. Igno| rându-l cu desăvârşire pe cel din pat. Făcând deja abstracţie de el.
Se ridică, stinse lămpiţa şi se duse la fereastră privind din spatele perdelei. Privi aşa, în neştire. Era la fel ca în alte daţi, cerul împânzit de săgeţile scăpărătoare ale reflectoarelor ţâşnind, unduindu-se ca tentaculele unui monstru marin încercând, din vizuina lui, să apuce prada la întâmplare.
Auzi pământul zguduindu-se sub explozia bombelor şisimţi o ciudată satisfacţie, ceva ca un fel de mulţumire sufletească. Era cât se poate de echitabil. Dacă el trebuia să zacă aici murind, atunci, într-un anume fel, era cu atât mai drept ca ea să stea aici trăind riscurile unui bombardament.
Încetul cu încetul, în cugetul ei se strecură o convingere. Atâta timp cât durează raidul el va trăi. Atâta timp cât vor cădea bombele, el nu va muri.
Deodată, fără nici un avertisment, simţi fereastra din faţa ei zgâlţâindu-se când o bombă căzu cu câteva străzi mai departe, în aer se auzi un muget apoi, imediat, clinchet de sticlă spartă, ţiuind prelung în timp ce cădea pe trotuare ca o ploaie cu grindină, înainte ca acest zgomot să înceteze, auzi înălţându-se ţipetele copiilor înfricoşaţi şi răcnetul unei femei. Vocea rece, profesională a unei surori străbătu, puternică, întunericul, venind de undeva dintr-altă aripă şi ecoul ei pluti un timp în curtea interioară.
În clipa în care începuse să desluşească înţelesul vorbelor spuse de soră, totul în jur răbufni cu o amploare ce depăşea noţiunea de sunet. Izbucni o pală de lumină ameţitoare, încât ochii îi zvâcniră dureros chiar în întunericul din spatele storului ocrotitor, îşi simţi capul pulsând ca şi cum ar fi fost strivit între ghearele uriaşe ale unui spărgător de nuci.
Timp de o secundă lumea păru stăpânită de o linişte absolută, dar apoi, pe măsură ce. f acuitatea de a percepe sunetele îi reveni, ea auzi dezlănţuindu-se urletele şi hohotele copiilor îngroziţi. Din nou clinchet de sticlă spartă ca un nesfârşit răpăit de ploaie şi, brusc, spitalul se umplu de un iureş foşnitor, ca şi cum surorile, pierzându-şi sentimentul demnităţii, s-ar fi pornit toate deodată să alerge, în freamătul fustelor scrobite.
Apoi, peste tot balamucul stârnit de zbieretele copiilor, vocea unei femei se ridică într-un ţipăt care se repetă, se repetă le infinit.
Simţi aerul nopţii strecurându-se în încăpere şi văzu că geamul de la fereastră dispăruse. Meticulos, cu răbdare, ridică cerceveaua grea şi goală apoi o puse la loc astfel încât să prindă strâns cu ea capătul perdelei. Se duse la pat şi, pe întuneric, se aplecă deasupra lui. Respiraţia slabă se mai auzea încă.
Uşa se deschise lăsând să pătrundă vocea surorii.
— Toţi cei care se pot deplasa, trebuie să coboare la parter.
— Nu, răspunse Prudence. Nu foloseşte la nimic să te duci în altă parte.
— Este mai sigur acolo.
— Nu foloseşte la nimic. Au atins ceva?
— Nu ştiu, domnişoară. Cathaway. Eu a trebuit să rămân aici, sus. Dar se spune c-au atins aripa de la contagioase. Nu credeţi c-ar trebui să fie mai atenţi unde îşi trimit bombele?
Prudence reflectă. Sora părea să creadă că un om acolo sus, atât.de sus în bezna aceea, e în stare să ţintească un punct fix din nesfârşita aglomerare de clădiri de dedesubt.
— Mi s-a spus să evacuez etajul acesta, vorbi mai departe, şi vocea ei sună din nou profesional, tăios. Apoi uşa se închise.
Prudence se duse înapoi lângă pat. Se aplecă deasupra lui şi ascultă. Respiraţia era neregulată, un horcăit rapid, îi căută mâna şi-i luă.pulsul. Se simţea încă… slab, stingându-se, apoi din nou ţâşni într-un ritm violent.
Se aşeză pe scaunul de lângă pat, aşteptând. Ţipătul femeii încetase, în fine. în schimb de jos, din curte, se auzeau vocile unor bărbaţi strigându-se repede, scurt, unul pe altul. Un camion se porni să uruie şi se auziră şi mai multe voci. Ea se gândi: „Aceea este o altă lume”.
Asculta fără contenire respiraţia, stingându-se, revenind din nou într-un horcăit greu.
Uşa se deschise iar şi în conul de lumină al lanternei reflectat pe podea văzu sora însoţită de un bărbat. -
— Pe toţi cei care nu pot coborî scările trebuie să-i punem sub pat, rosti ea,
— Sub” pat?
— Da, asigură totuşi o oarecare protecţie.
— Nu, vă rog. Nu mai are nici o importanţă acum.
Vă rog!
Ar fi vrut să adauge: „Nu-l puteţi supune la umilinţa de a muri… jos, pe duşumea… sub pat. De ce să-i impuneţi în moarte ceea ce nu ar fi acceptat în viaţă?”
Sora se întoarse şi omul o urmă, închizând uşa.
Ascultă barajul artileriei şi se gândi: „El a prevăzut asta: la început mai puţin, apoi din ce în ce mai mult.
Acum nu mai e doar cartierul East End. Nu sunt doar docurile. Vor să ne nimicească pe, toţi… totul, pe noi toţi”.
Îşi goni gândurile acestea. Peste zgomotul tunurilor se auzea respiraţia lui hârâită. Sunetul acesta urât se ridică sus, tot mai sus, apoi se stinse, li luă pulsul. Nu se mai simţea. Inima nu mai bătea, încetase să mai respire.
Apoi pulsul reveni, năvalnic, în timp ce el scotea horcăituri grele, agonice.
Îi puse mâna la loc sub pătură şi ieşi pe coridor, întunericul era total. Undeva se rupsese probabil vreun circuit şi curentul fusese întrerupt. Aşteptă în această pustietate până când se deschise o uşă şi în pata galbenă de lumină apăru sora cu bărbatul acela. O strigă şi sora se apropie de ea.
— El… el… moare acum. E nevoie… e nevoie… să ştie fineva despre asta? -
Sora se opri o clipă, ezitând.
— Voi… vom încerca să venim acolo, domnişoară Hathaway…
— Nu. Cred că e de prisos. Nu mai ajută la nimic, [Iar am crezut că cineva…, e-n ordine.
Se întoarce să plece, dar sora strigă după ea:
— Vin şi eu cât pot de repede.
Prudence porni înapoi, întrebându-se de ce se.grăbea ţşa. Dorea să fie acolo în clipa morţii.
„Te rog, îşi spuse în sinea ei. Te rog, nu începe să tândesti în felul acesta.”
Când intră, în încăpere _era linişte. Apoi răsuflarea grea, horcăită, se ridică din nou. Ea se gândi: „Asta e respiraţia Cheyne Stokes. Moartea e foarte aproape”.
Canonada continua asurzitor. Schijele proiectilelor antiaeriene răpăiau pe acoperiş ca nişte rafale de ploaie.
Bombele mai îndepărtate bufneau înfundat ca nişte obiecte grele care cad la pământ. Cele mai apropiate detunau îngrozitor.
Ea asculta respiraţia şi număra secundele până la următoarea horcăială.
Făcea asta fără nici o emoţie. Nu mai rămăsese în ea nici un sentiment. Parcă toată capacitatea de simţire îi fusese stoarsă iar ea rămăsese goală, uscată.
Număra secundele între horcăituri. Număra… aşteptând… şi număratul continuă de data aceasta fără sfârşit.
Răsuflarea nu se mai auzi.
Ii luă din nou pulsul. Apoi, puse mâna la loc sub pătură şi căută în geantă lanterna micuţă pe care o purta cu ea de când începuse camuflajul.
— Ţinând-o cu o singură mână se aplecă deasupra patului şi se uită în jos. Ştia că, într-un anumit fel, ar fi trebuit să se simtă îndurerată, dar nu simţea nimic. Faţa aceasta nu era a lui Clive. Nu avea nici o legătură cu Clive această faţă slabă, suptă, ca de ceară, nebărbierită, cu un ochi uşor întredeschis. Clive era ceva plin de viaţă, puternic.
Cu degetele, îi netezi pleoapa, închizându-i ochiul deschis. Ridică foaia de observaţie, se uită la ceas şi scrise cu atenţie:Pacientul a murit la 2,17 a.m.”. Dedesubt puse data. Apoi îşi luă pălăria şi ieşi.
Cu lanterna în cealaltă mână umblă de colo-colo prin coridorul întunecos până când găsi sora.
— A murit, spuse ea. Am notat pe foaia de observaţie.
Jos, la picioare, cele două lanterne făceau două cercuri gemene de lumină şi Prudence văzu că sora îşi umezeşte buzele.
— Vă mai pot ajuta cu ceva, ar mai fi ceva de făcut?
se grăbi ea să adauge.
— Nu, mulţumesc, domnişoară Cathaway. Totul e pus la punct pe etajul acesta si, după cum se pare, bombardamentul se mai domoleşte.
Prue ascultă cu încordare. Se gândi:A murit înainte de terminarea raidului. Ce stupid să spui că el a murit.
El a murit. Lucrul acesta nu are nici un înţeles. El estt mort. Nici asta nu are vreun înţeles”.
— Foarte bine, zise.
— Ar trebui să vă odihniţi puţin, domnişoară Cathaway.
— Da. Cred că da. Mă simt…
Plecă străbătând lungul coridor întunecos, apoi coborî scările. La etajul întâi, luminat foarte slab, văzu o îngrămădeală de paturi pliante lipite unul lângă altul. Pe duşumea stăteau înşirate saltele şi scaune. De-a lungul peretelui, peste tot unde se găsise puţin loc, fuseseră puse lămpi de rezervă cu baterie. Ea se strecură prin această înghesuială, dându-se la o parte din calea surorilor care se agitau zorite. Nu se auzea nici un geamăt, doar murmurul slab de voci şoptite ce fremăta ca un ecou abia perceptibil între pereţii de marmură luciosă şi stâlpii masivi de piatră ai etajului întâi.
Coborî scările principale şi se pomeni în oraşul pustiu şi totuşi frenetic, animat de urgenţa şi acţiunea ce se simţeau în aer. In curte, bărbaţi cu căşti de oţel se foiau sub lumina lunii, în fine, văzu aripa distrusă a spitalului.
Bomba retezase peretele frontal, lăsând clădirea deschisă vederii, întocmai ca o căsuţă de păpuşi, fără faţadă. La picioarele zidului o mulţime de bărbaţi adunau în grabă jisfărâmăturile de cărămizi şi piatră.
I se păru fără nici un înţeles. Se întoarse şi porni spre răsărit, unde cerul era împurpurat de flăcări. Domul Sfântului Paul părea un câmp de bătălie pe care strălucirea rece a lunii se lupta cu răsfrângerile fierbinţi ale focului.
Tunurile izbucniră din nou cu furie şi ea se gândi: „Vine un alt val de avioane”.
Un bănbat cu cască neagră, lucitoare, strigă după ea:
— Hei, tu de colo. Intră la adăpost!
O nedumeri tonul lui grosolan. Apoi îşi spuse:Crede:ă sunt una care face trotuarul. Trebuie să fie foarte greu entru ele să li se vorbească în felul acesta”.
— E-n regulă, spuse ea. Mă duc.
Merse mai departe în direcţia flăcărilor care ţâşneau n sus, spre cer, auzind schijele împroşcând pe acoperişuri şi trotuare. Apoi, pe neaşteptate, o bombă răbufni drept în faţa ei şi ea începu să tremure.
Încă nu-şi imaginase că o explozie putea cuprinde în ea atâta groază… făcând-o să se simtă mică, un nimic, cu t totul neînsemnată. Se simţi apucată de mână şi smucită sub o arcadă.
— Unde te duci?
Desluşi cu greu o uniformă kaki. Un soldat.
— Nicăieri, răspunse ea.
Ieşi de sub arcadă şi porni mai departe, auzind cum omul o strigă:
— Hei! Nu pleca aşa, aiurea. Hei!
Merse înainte pe străzile care răsunau de bubuitul tunurilor. Din când în când se auzea uruit de motoare şi ambulanţe se strecurau pe lingă ea pe străzile pustiite.
Maşinile pompierilor goneau cu sirenele vuind, de la un incendiu la altul.
Se gândi: „Săracii pompieri. Toată lumea glumeşte pe socoteala lor, dar ceea ce fac ei acum nu mai e o glumă”.
Bieţii oameni, poate că şi ei sunt întocmai ca şi ea, au pornit, fără să ştie în ce situaţie se vâră. Faci un pas, un pas neînsemnat, şi după aceea viaţa te ia şi te poartă departe.
Poate că ar fi bine pentru toţi să fie luaţi şi purtaţi departe, smulşi din cotidian şi rutină. Atâţia oameni în cearcă să trăiască pe malul vieţii, clar viaţa se află, cu adevărat, în şuvoi.
Nu poţi fi în acelaşi timp şi pe mal şi în şuvoi. Căci întotdeauna vine acel moment precis în care te laşi luat la vale. O clipă anume, hotărâtoare, în care te laşi purtat la vale şi atunci lupta începe. Poate că asta e clipa în care o colegă îţi spune: „Hei, Cathaway! Te duci deseară la concert?” Sau clipa în care o voce de bărbat te întreabă din întuneric: „Ne ducem la concert… sau preferi să ne plimbăm?” O singură clipă şi, după aceea, te trezeşti rostogolindu-te în puhoi, încercând cu disperare să-ţi capeţi răsuflarea.
După asta, vei face şi tu parte din aceia care îţi apăreau atât de ridicoli, zbătându-se şi stropindu-se pe picioare în vremea când tu stăteai în siguranţă şi-i priveai de pe mal. Totuşi, lucru curios, de când te afli în mijlocul şuvoiului, ei, cei de pe mal îţi apar ridicoli, jucându-sj2 de-a viaţa în loc s-o 'trăiască.
Într-adevăr. Din această cauză cei de pe mal se tem de război. Deoarece războiul este cu mult mai imparţial decât pacea. El îi loveşte pe toţi în mod egal, pe spilcuiţii de pe mal ca şi pe cei care se zbat în mijlocul şuvoiului.
Un braţ retezat este la fel de retezat chit că aparţine unei prostituate sau unei ducese. Când survine moartea, ea este la fel de ireversibilă pentru un ministru ca şi pentru un soldat de rând.
De aceea, poate că într-un ^anume fel, războiul are ceva dumnezeiesc. Nu… nu dumnezeiesc… este cât se poate de omenesc. Căci omenirea suferă de pe urma lui şi tot ceea ce caracterizează războiul, îi caracterizează şi pe oameni.
Se opri căci, deodată, înaintea ei tot cerul se ridică într-o lumină orbitoare şi o flacără uriaşă îşi zvârli limbile spre înălţimi. Apoi încă o flacără la stingă, alta la dreapta.
Continuă să meargă pe străzile acoperite cu moloz şi.
cenuşă, simţind căldura dogorându-i obrajii, în sfârşit, zări nişte siluete forfotind în jurul vâlvătăilor. Bărbaţi cu căşti de oţel se aplecau deasupra furtunurilor încolăcite ca nişte şerpi, îi urmări un timp ascultând pârâitul şi trosnetul flăcărilor care-i încingeau faţa. Bufniturile bombelor se auzeau aproape şi pe picioare îi năvăli apa murdară; plină de cenuşă şi bucăţi de lemn carbonizat.
Auzi alături de ea o voce:
— Treceţi puţin mai încolo, domnişoară.
Era un om;Scund, de vârstă mijlocie, cu un melon verzuliu aşezat şmechereşte.
— Ăştia ştiu să facă o treabă bună, nu-i aşa? întâi aprind focuri ca pe urmă că vadă unde aruncă bombele.
Ea dădu din cap.
— De ce nu sunteţi acasă? vorbi el din nou.
— De ce nu sunteţi dumneavoastră? spuse ea.
Omul îşi împinse pălăria mai spre ceafă şi se scarpină în cap ca şi cum tocmai îşi pusese aceeaşi întrebare.
— Zău dacă ştiu. Am ieşit doar aşa, afară şi sunt aici de câteva ceasuri. Şi în plus, sunt îmbrăcat şi cu hainele bune de duminică. Oh, Doamne, să bombardezi femei şi copii! O s-o-ncascz eu când m-o vedea băbuţa mea. Dar… nu-ţi vine să pleci, înţelegeţi. Am stat şi m-am uitat la ei, i-am urmărit toată noaptea. Bombe şi foc şi toate celelalte. „Ştiu să rezist, nu-i aşa? Ştiu să rezist.
O tulbură într-atât patetica rnândrie din vocea omului înck pentru prima oară în noaptea aceasta, din nou se trezi în ea toată puterea de simţire şi emoţie şi începu să-şi dea seama de oboseala ei trupească şi de cumplitul ei zbucium sufletesc. O învolburare de gânduri şi amintiri se porni în cugetul ei. Clive spunând: „Ei bine, suntem datori să rezistăm!”
Şi Monty spunând: „Ei bine, pur şi simplu trebuie să rezistăm, ştii.”
Să rezistăm! Oare toate acestea să nu însemne nimic… acest cockney mărunţel… oamenii din jurul focului… toţi la un loc… încercând să reziste? Spunând: „Pur şi simplu trebuie să rezistăm, ştii?”, îşi întoarse privirea spre el şi, dintr-o dată, simţi un val fierbinte urcându-i-se în tot trupul, până în gât. Fără să încerce să se stăpânească sau să se ascundă, din ochi începură să-i curgă şiroaie de lacrimi. Nu a plâns când a mu”rit Clive, dar plângea acum, ascultându-l pe acest om care stătuse să privească toată noaptea, fără să ştie de ce stă.:
— Ei, ei, spuse el, din eale-afară de stingherit.
Ea se întoarse şi porni mai departe, In sfârşit, simţea* din nou că e un om viu. Femei şi copii.
Deodată, în timp ce mergea înainte, îşi duse mâna la pântece. Copilul! Era bucuroasă că nu-i spusese tatălui ei, căci el ar fi silit-o să facă ceva.
Nu voia să facă nimic pentru asta. Va putea s-o scoată la capăt. Va îmbrăca din nou uniforma, se va întoarce la tabără şi-şi va face mai departe datoria până când i se va permite, îşi vor da seama, dar până atunci îşi va face datoria. După aceea… copilul!
Gândul năvăli în ea pe neaşteptate… Nu se gândise până acum că el va fi fără tată. Asta nu se va mai putea schimba. Fără tată, ca şi tatăl lui. Ireversibilul acestui lucru avea într-adevăr un înţeles si, numai atunci, în clipa aceea, începu să simtă că de acum înainte Clive era mort.
În clipa, aceea doar, moartea lui deveni reală şi atunci îi păru cât se poate de firesc ca flăcările să se înalţe până la cer, pământul să zvâcnească, casele să se prăbuşească, străzile să se despice şi totul în jur să se năruie.
Se opri în strada pustie, răsunând de zgomote demenţiale, cu mâna pe pântece.
— Fără tată… ca şi tatăl tău, rosti ea. Dar tu vei avea o viaţă mai bună decât el. Tu vei trăi într-o altă Anglie, mai bună! Deoarece amândoi am avut dreptate. Amândoi, am avut dreptate! Acum trebuie să luptăm pentru acel ceva în care cred eu. Şi după aceea va trebui să luptăm pentru acel ceva în care a crezut el.
Vom câştiga războiul acesta deoarece… deoarece ştim să rezistăm. Şi după aceea, aşa să ne ajute Dumnezeu, vom câştiga, de asemenea, şi pacea.
Tu nu vei avea parte de ceea ce a avut el. Tu vei trăi într-o Anglie mai bună decât cea în care a trăit el, deoarece o meriţi! Toţi o merităm!
Porni mai departe îndreptându-se spre casă prin noaptea însufleţită doar de flăcări şi zgomote… zgomote ce nu mai păreau înnebunitoare, ci dimpotrivă, de o sfidătoare îndârjire. Şi, într-un anume fel, era chiar mândră să se afle în viitoarea lor, să ia parte la ele.
Căci acum ştia că ceea ce auzea, de multe secole nu mai fusese auzit de o ureche omenească… tumultul Londrei care, cu spatele la perete, se apăra cu îndârjire.

SFÂRŞIT