Ek7

— Dar indiferent la ce fel de pace vom ajunge, va fi.mai bună decât hitlerismnl, nu-i aşa?
— Ţi-aş putea răspunde la asta numai dacă aş cunoaşte pacea noastră.
— Dar pacea lui Hitler va însemna sclavie pentru | toate naţiunile slabe. Cel puţin noi nu am înrobit şi nu î am schingiuit oameni. Administraţia britanică din colonii l stă în admiraţia întregii omeniri si…
— Prue, nu mă face să râd. Nu rid de tine pentru că l ceea ce spui este numai şi numai rezultatul modului tău l de viaţă şi a limitelor lui.
— Nu fi insolent.
— Insolent! Nu sunt. Sfinte Dumnezeule.! coloniile noastre! Renumele nostru! Pe câte părţi ale globului oamenii întâmpină fiecare răsărit de soare cu un blestem pentru numele de Anglia şi cu altul pentru fiecare englez născut dintr-o englezoaică?
— Unde asta?
— Unde asta? Ce cărţi de istorie ai citit tu toată viaţa ta? Deasupra întregului glob! Burii din Transvaal cărora le-am furat pământurile gata defrişate, le-am ars fermele şi le-amîntemniţat femeile şi copiii. Populaţiile nevoiaşe din Egipt şi India pe care nu le-am putut stăpâni decât prin forţa militară. Arabii pe care i-am bombardat în Palestina. Greviştii negri pe care i-am aruncat în închisorile din Trinidad.
Milioane de descendenţi ai emigranţilor irlandezi în Statele Unite blestemă numele de englez chiar şi acum, după trei sau patru generaţii. De ce crezi c-ar sta un irlandez din New York noapte de noapte la un post de radioemisie din Berlin să-şi reverse în limba engleză toată ura sa faţă de Anglia?
— întotdeauna vor exista nedreptăţi, şi dacă nu vom guverna noi aceste pământuri, atunci o vor face alţii.
— Legenda misiunii omului alb.
— Dar am condus şi am impus ordine şi. am construit şosele şi căi ferate şi am înfiinţat spitale. Ştiu toate astea, în India…
— Adevărat. Dar de ce? Pentru că ne trebuiau bogăţiile lor naturale. De aceea i-am civilizat în numele libertăţii. Ce este libertatea? Prue, dacă întreaga colectivitate a unei naţiuni doreşte să stea în fund douăsprezece ore pe zi sub arşiţa soarelui sau, prăfuiţi şi murdari, să se plimbe, leneşi dar fericiţi, cu picioarele goale pe deasupra celor zece milioane de tone de petrol sau cositor neexploatate… libertate înseamnă să le lăsăm dreptul de a o face.
Dar nu, noi avem misiunea de a-i industrializa şi a-i civiliza.
Prue, să presupunem că o rasă de marţieni ar coborî asupra noastră cu inteligenţă şi armamente superioare şi ne-ar cuceri, având, de asemenea, o extraordinară vitalitate care ar depăşi înţelegerea noastră, şi în virtutea căreia ar fi capabilă să muncească fără întrerupere douăzeci şi patru de ore pe zi. Ai considera ca un factor influent civilizator dacă s-ar apuca să schimbe pe loc modul nostru de viaţă aşa încât să fim nevoiţi a munci douăzeci şi patru de ore pe zi pentru a supravieţui?
— Ar fi greu pentru o singură generaţie doar, după care ne-am adapta.
— Prue, fii onestă.- Dacă tu vrei, n-ai, decât să spui că noi stăpânim a cincea parte a globului fiindcă am fost mai puternici, că am luat pământurile prin forţă şi că vom căuta să le menţinem mai departe prin forţă, dar pentru numele lui Dumnezeu, nu-mi cere să cred ceea ce se spune în cărţile tale de şcoală elementară despre înduioşătoarea admiraţie a lumii, f aţă de Anglia. Evident,.virtuţile noastre sunt respectate. Dar nici o altă naţiune nu respectă şi nu admiră aroganţa cu care pretindem că Dumnezeu s-a pogorât din ceruri şi a pus pe umerii englezilor o mantie specială învestindu-i cu dreptul ca, în numele lui, să stăpânească şi să dispună de colonii după bunul lor plac.
Nici o naţiune nu ne iubeşte pentru infatuata cutezanţă, învăţată de acasă, de a ne afişa cucernicia când, de fapt, noi am fost perverşi şi răi.
— Unde am fost perverşi?
— Ţi-am spus, în Africa, în Indii, în Asia, pretuindeni am fost trufaşi, nesăţioşi, hrăpăreţi dar pozând în apărători ai dreptului divin. Chiar şi în celălalt război.
— Totuşi, în celălalt război noi n-am folosit gaze toxice, n-am bombardat oraşe, n-am invadat ţările mici, Ei au făcut-o.
— Da, au făcut-o. Şi care a fost îndreptăţi tul nostru răspuns? Blocada! Ascultă, Prue. O să-ţi spun o istorie.
Pe unul din vapoarele pe care am lucrat – ca steward – în fiecare noapte trebuia să curăţăm toată argintăria. Nu era ceva dezagreabil; stăteam toţi în cerc în sufrageria goală şi lustruiam vesela de argint, povestind şi glumind în timp ce vaporul înainta duduind.
Într-o noapte, unul din camarazi a început să-i tachineze pe nemţi – erau cam şase nemţi printre stewarzi – pe motivul că noi, toţi englezii care ne aflam acolo, eram nişte vlăjgani bine legaţi în timp ce nemţii, toţi, erau plăpânzi, pirpirii. Atunci, unul din puşti zâmbi şi ne răspunse foarte liniştit:
— Vouă vă datorăm asta căci ne-aţi înfometat mamele pe când ne purtau în pântec, în timpul războiului.
Prue, niciodată în viaţa mea nu mă gândisem la asta.
Auzisem despre blocada impusă de noi. auzisem despre curajul marinarilor noştri care supravegheau ca ea să fie respectată cu stricteţe, dar până în clipa aceea nu-mi trecuse prin minte că ea a însemnat femei slabe, subnutrite, purtându-şi într-însele pruncii care aveau să fie dovada vie a eficienţei noastre.
În clipa aceea, Prue, aş fi putut să plâng… să plâng pentru lipsa mea de discernământ şi pentru acea generaţie de nemţi care a ajuns la maturitate blestemând Anglia pentru bicisnicia lor trupească.
Mai târziu, am cunoscut un alt băiat, un austriac.
Mi-a spus ceea ce mama lui îi povestise despre Viena din timpul războiului şi din timpul următorilor doi ani de haos datorat condiţiilor noastre de pace. Mi-a povestit despre femeile care se vindeau pe stradă pentru o bucată de pâine, cum Viena era renumită în lume ca oraşul unde se putea cumpăra cea mai frumoasă şi mai bine educată tânără în schimbul unei sume derizorii. Şi' la sfârşit mi-a spus:Clive, când sunt aici cu tine şi îţi văd faţa şi stăm de vorbă ca nişte prieteni, atunci nu te urăsc. Eşti un camarad bun şi ţin la tine chiar foarte mult. Dar când mă duc la culcare şi închid ochii, o aud parcă din nou pe mama povestindu-mi şi atunci îmi spun că voi urî până la moarte toţi englezii care trăiesc pe acest pământ. Totul mi se pare atât de straniu. Sunt prietenul tău şi totuşi trebuie să-ţi spun lucrurile astea”.
— Dar Clive, aşa este războiul. Şi ei an încercat să ne facă la fel. Ne-au scufundat vapoarele, au torpilat vapoare de pasageri înecând bărbaţi şi femei.
— Adevărat! Adevărat! Dar am chemat întreaga omenire să ne fie martoră la această brutalitate şi bestialitate. Iar când noi i-am supus la blocadă, am considerat faptul acesta ca pe o simplă manevră sportivă militară şi navală, îi dădusem chiar şi un nume. Blocadă i Suna atât de ostăşeşte şi de simplu. Dar dacă traduci acest termen prin cuvinte ca femei gravide pierzându-şi sarcina din lipsă de hrană, sau copii atinşi de subnutriţia care îi va marca pentru tot restul vieţii, atunci abia înţelegi că în timp ce noi putem uita cuvântul blocadă, naţiunile cărora noi le-am impus-o nu ne vor uita niciodată.
Ea întoarse capul spre stânga unde o vagă transparenţă cenuşie începea să se insinueze. Apoi oftă.
— Ciive. chiar dacă ai avut o copilărie nenorocită, ăsta nu-i un motiv ca resentimentul să fie unicul sens al vieţii tale şi să te încânte într-atât tot ce este anti'. ritanic.
— Antibritanic. Ah. Prue. Tot ce se poate ca după criteriile clasei din care faci tu parte eu să fiu antibritanic. Dar îţi spun cu toată sinceritatea că dacă ne-am dezbăra de aroganţă n-ar exista pe lume altă rasă mai minunată decât a noastră. Nu doresc altă ţară, nu doresc alţi oameni printre care să trăiesc. Oamenii de rând ai acestui pământ au virtuţi care vor ului lumea. O să-ţi dai singură seama când vor începe să ne bombardeze oraşele, vei înţelege atunci natura,esenţa oamenilor ce trudesc pe păşunile acestei insule. Nu generalii, nu politicienii, ci oamenii nevoiaşi din cocioabele mahalalelor industriale, de unde am plecat şi eu, vor arăta lumii ce înseamnă nobleţea şi puterea de dăruire a adevăratului englez. Dar în ce oribile şi inutile circumstanţe vor arăta amanţii de ei că, în toată sărăcia lor, sunt animaţi de acea unică bogăţie de sentimente, de dârzenie şi curaj, 'de optimism şi stăpânire de sine, smulgând omenirii, murmure de admiraţie.
Şi totuşi, aş privi cu calm toate acestea dacă as putea să cred că cei care vor plăti.cu sânge vor avea parte de răsplată.
Dar aşa va trebui să fie. De data asta cred că aşa va fi. Nu mă pot împiedica de a crede că de data aceasta îşi vor primi răsplata. Sunt convins că, în sfârşit, s-a isprăvit cu vechea Anglie, învingătoare sau învinsă, suficienta, mărginită ta burghezie e pe ducă.
Se va duce de râpă dacă vom pierde războiul. Se va duce de râpă chiar dacă-l vom câştiga. Dar cel mai sigur se va duce clacă îl vom pierde şi bucuros as accepta să pierdem un război dacă prin asta am câştiga o viaţă nouă.
— Cum poţi dori ca noi să pierdem
— Să pierdem ce l Dacă în Anglia există lucruri care aot fi ucise prin pierderea unui război, atunci ele merită să moară. Dar ceea ce este minunat şi etern dăinuitor în Anglia nu poate fi ucis de o înfrângere militară.
De aceea nu.mă mai întorc pe front. Vreau să rămân în viaţă aşa încât să mă pot angaja într-o bătălie mai mare care va începe după război, pentru o Anglie nouă. Refuz să-mi ofer viaţa pentru a fi irosită acum în scopul păstrării acelor lucruri ignobile ce sunt sortite pieirii, chiar dacă vom câştiga războiul. De ce un om şi-ar risca viaţa pentru a ocroti ceea ce nu merită a fi ocrotit şi care oricum nu poate fi ocrotit chiar dacă sacrificarea sângelui lui ar aduce victoria.
Iată, am spus totul. Te rog! Să nu mai vorbim. S-a „ [luminat aproape de ziuă.
În lumina cenuşie ea îl vedea acum desluşit; îşi freca gândurat genunchii, hainele lui umezite de rouă răsbândeau un miros de stofă muiată, iar obrazul lui fin, prelung, era tras de încordarea cu care vorbise atâtea ore.
— Războiul e un lucru cumplit, nu-i aşa l încuviinţă ea. Şi dacă pe deasupra este şi neîndreptăţit, atunci de ce mai avem războaie?
— Nu toate sunt neîndreptăţite, Prue. Războiul este o activitate esenţialmente umană şi cred că va exista atâta timp cât va exista şi omul. în anumite privinţe, mie chiar îmi place războiul… şi în mod 'destul de ciudat, sunt ceea ce se numeşte un bun soldat. Dacă vreodată o să mă întorc pe front, presupun că voi obţine o medalie, devenind astfel erou. Dar ceea ce cer este să lupt într-un război drept.
— Ce înseamnă un război drept?
— Cred că Revoluţia Americană a fost un _ război drept pentru americani, pentru noi. De asemenea războaiele aztecilor împotriva Spaniei au fost războaie drepte.
Precum şi războiul burilor împotriva englezilor. E curios, dar războaiele drepte nu sunt întotdeauna cele victorioase. Dreptatea uneori triumfă, alteori este înfrântă, dar cel mai adesea se pierde în iureşul luptei.
Tocmai de aceea, de data asta trebuie să luăm aminte.
Dacă vreodată mă voi întoarce pe front, n-o voi face ca să mor câştigând un război, ci mai ales ca să rămân în viaţă şi să apuc a vedea cu ochii mei că dreptatea nu se va pierde în încăierare… dreptatea nici pentru Anglia nici pentru Germania, ci dreptatea pentru săraca, oropsita, în~ sângerata umanitate.
— Dar cine, crezi tu, că va fi în stare să facă dreptate tuturor?
— Nu ştiu şi nici nu cred că există cineva care să ştie.
Un timp, înfioraţi de răcoare, priviră în tăcere rasăritul soarelui sub ţipetele ascuţite ale primilor pescăruşi, într-un târziu el vorbi din nou.
— Ei bine, am staţi de vorbă o noapte întreagă. Ai auzit cumva încetarea alarmei?
— Nu. Dar presupun că s-a terminat.
— Probabil. Ne întoarcem?
Se uită la ea si, după atâtea ore, văzând-o iarăşi limpede, fu din nou, tulburat de frumuseţea şi seninătatea chipului ei. Repede, o învălui într-un zâmbet fericit.
Ea întinse mâna-şi el o ajută să se ridice. Coborâră de pe stâncă şi, cu ea atârnată strâns de braţul lui, străbătură străzile, pustii în lumina zorilor, până când ajunseră în faţa hotelului. Atunci ea se întoarse aruncând o ultimă privire spre mare.
— Clive, îmi pare atât de bine că ai vorbit. Ştiu că ţi-a fost greu s-o faci.
— Da, a fost greu până m-am pornit.
— îmi pare bine că mi-ai spus, te-ai despovărat de o mulţime de lucruri.
— Nu pentru a mă despovăra ţi-am spus.
— Simplul fapt de a spune cuiva te face să te simţi mai uşurat.
Ea continua să se uite la mare în timp ce vorbea
— Şi… şi, va să zică… ştiu că te întorci în armată.
— Oh, ascultă. Dacă o luăm de la capăt…
— Nu. Lasă-mă să spun. Nu mă întrerupe. Am ascultat cu atenţie ţoft ce mi-ai spus şi sunt sigură că te vei întoarce. Ceva anume te va sili s-o faci.
— Ce?
— Acelaşi lucru care a motivat toate actele vieţii tale: când erai la şcoală, când vânai o slujbă, şi când nu te-ai mai întors la servici după ce te-a vizitat poliţistul. Mândria. Este trăsătura dominantă în alcătuirea ta… şi va fi mai puternică decât chiar raţionamentul tău. Nu vei mai fi capabil să trăieşti cu tine însuţi dacă nu te vei întoarce.
Înţelegi, nu te rog să te întorci. Am toată credinţa.
Ştiu c-o vei face.
— Nu mă rogi să mă întorc, hei? Crezi că asta! nu înseamnă a mă ruga? Prue, as da orice să pot să nu mai spun nimic. Dar trebuie să spun. Eu nu mă mai întorc!
— Nici chiar dacă te-aş ruga?
— N-ai s-o faci. în afară de asta, n-a mai rămas nimic să poţi pune în cuvinte şi care să n-o fi spus deja l prin fiecare gest al tău, prin ton, prin răbdare şi prin toată duioşia ta. Iar dacă ai rosti cu voce tare toate aceste lucruri, ele ar fi mai puţin elocvente. Deci răspunsul meu ar fi acelaşi: nu.
O simţi îndurerată şi atunci întinse mâna si, apucând-o j de bărbie, îi întoarse faţa spre el.
Când privirea lor se întâlni, el îi făcu cu ochiul. Ii clipi şi ea şi amândoi zâmbiră.
— Mi-ai dezvăluit doar un singur eu al tău, spuse ea.
Dar în tine sunt două euri. şi sunt în conflict. Şi ştiu care din ele va învinge în lupta care se dă în tine. Cel pe care acum îl reprimi şi îl tăgăduieşti. Te vei întoarce pe front.
Încetişor, el clătină din cap.
Intrară în hotel, uşile trântindu-se prea zgomotos si paşii lor refuzând să treacă neauzit prin holul în care, în genunchi şi cu o cârpă udă în mână, o femeie îşi ridică ochii să-i privească, apoi continuă să şteargă podeaua.
CAPITOLUL 29
Iris îşi strânse buzele într-o linie subţire, 'ca cineva care arată o nespusă răbdare faţă de o provocare plictisitoare. Apoi o voce tremurătoare o anunţă:
— Aveţi legătura cu Londra!
Auzi un fel de bâzâit în vid, după.care vocea lui Willfred, impacientată:
— Da… dar de unde se telefonează?
— Sunt eu, Willfred, zise ea înţepată. Iris!
Tonul lui se schimbă deodată.
— Ah, bună. De zece1 minute stau aici, atârnat de; fir.
Ce s-a-ntâmplat?
— Will, trebuie să mă ajuţi.
— Ce mai e acum?
— Acum? repetă ea. Vorbeşti ca şi cum aş fi o perpetuă pacoste.
— Da' de unde. Sunt bucuros că…
— Nu s-ar zice.
El gândi: „Nu poate să-mi facă ea mie una ca asta, tocmai acum”.
— Ei, Iris, spuse el cu voce gravă, doar nu m-ai chemat să-mi ceri ajutorul ca în schimb să mă cerţi. Dacă e vorba despre Hamish, mi-e teamă c-a fost alegerea lui si…
— Nu e vorba despre Hamish. Am primit abia acum scrisoarea lui. Cred că e scandalos să abandonezi aşa totul la voia întâmplării si…
— Ascultă, Iris. Când un bărbat se oferă să-şi slujească ţara în vremuri de restrişte, asta nu e tocmai.
— Ei bine, nu te-am chemat ca să vorbim despre Hamish. E cu totul altceva. E vorba despre copii. Presupun că ştii ce bombardamente groaznice am avut la Leaford, abia ani reuşit să fugim de acolo cu o clipă înainte. Iar pentru mine copiii…
Lui îi veni să râdă auzind vocea ei acuzatoare.
— în mod sigur nu eu sunt răspunzător de toate astea, Iris. Şi dacă m-ai chemat ca să-mi ceri să le opresc.
— Nu fi insolent. Willfred. Sunt înnebunită. Este absolut ridicol să arunci bombe aşa, oriunde, la nimereală…
— Aici la Londra noi suntem…
— Nu vreau să merg la Londra. Nu vreau să merg nicăieri în Anglia. De aceea te-am chemat. Tocmai am primit veşti de la Prentiss. Mi-a sugerat să mergem să locuim la nişte foarte buni prieteni de ai lui, în America.
El zice că viaţa acolo este cât se poate de suportabilă. Şi vreau ca tu să-mi aranjezi totul.
— Dar Iris, acum sunt o mulţime de regulamente.
— După câte ştiu se trimit copii în Canada.
— Bine, dacă vrei să fie trimişi cu un grup de refugiaţi, eu voi…
— Eu nu vreau să fie trimişi. Nu vreau să fie găzduiţi la o.familie oarecare, Dumnezeu ştie unde, şi mai ales nu văd motivul pentru care ar merge ca refugiaţi… singuri, asta e. Vreau să merg eu cu ei ca să mă asigur că sunt îngrijiţi cum se cuvine. Războiul acesta nu este opera lor şi este mai mult decât ridicol să fie expuşi la un asemenea risc.
— Războiul acesta nu este opera nici unui alt copil din Anglia, Iris.
— Nu mă interesează copiii altor oameni Willfred: mă interesează şi sunt răspunzătoare şi am datoria să mă ocup de copiii' mei. Nu vreau să crească sub demoralizanta atmosferă de teamă şi pericol când pot face ceva ca să împiedic lucrul acesta. Nu e decât bun simţ. Vreau ca tu să aranjezi totul, orice ar fi de făcut.
— Nu ştiu, Iris. Dacă nu vrei să-i înregistrezi ca refugiaţi… Sunt nişte reguli foarte stricte în legătură cu plecarea din ţară, în legătură cu câţi bani poţi lua cu tine, şi aşa mai departe.
— E ridicol. Te descurci tu.
— Dar nu pot, Iris. Nu sunt încă şeful guvernului.
— Oh, nu fi exasperant. O mulţime de oameni părăsesc ţara… actriţe, scriitori. Citesc şi eu…
— Dar ei merg cu anumite misiuni culturale şi…
— Aiurea. Dacă orice actriţă de două parale poate pleca din ţară, atunci pot şi eu. Copiii mei valorează cel puţin tot atât cât orice figurantă prostănacă şi vulgară în drumul ei spre Hollywood.
El nu răspunse.
— Te rog, Willfred. Doar lucrul acesta. Ajută-mă. Te rog, ajută-mă! Nu am pe nimeni care să…
— Ei, ei, Iris, zise el. O să văd ce e de făcut.
— Faci tu asta pentru mine?
— O să fac tot ce-o să pot.
Ea se îndreptă de spate şi se uită Ia peretele încăperii, I se părea prea abrupt să termine acum.
— Copiii merită şansa de a trăi, Will, nu~i aşa?
— Da, răspunse el. Da. Aă… Hamish ce spune de treaba _asta?
— încă nu i-am scris. Am considerat că n-are nici un rost să-l indispun acum, e atât de ocupat cu problema lui.
Dar o să-i scriu, iar tu mi-ai promis, nu-i aşa? Mi-ai promis? '
— Nu sunt în mod deosebit înclinat spre minciună, Iris, răspunse el ţeapăn.
În clipa aceea îşi dădu seama că se> lăsase tras în cursă pentru a-şi da încuviinţarea. Dar ea continuă:
— N-am vrut să spun asta, Willfred. Nici nu ştii ce greutate mi-ai luat de pe inimă. Toate bombardamentele astea… eşti un scump.
— Da, spuse el.
— Urmă o pauză, apoi vocea ei se auzi din nou mult prea forţat degajată.
— Oh, nici nu-ţi imaginezi pe cine am văzut la Leaford, Willfred.
— Pe cine? ' '
— Pe Prudence.
— Prudence?
— Da… Prudence a lui Roger.
— Oh! Ce mai face?
— Nu ştiu. N-am avut ocazia să vorbesc cu ea. Venise cu un bărbat. Venise cu bagaj şi m-am gânrlit, ei bine, nu era momentul ca tocmai o rudă să deranjeze, nu-i aşa?
Bineînţeles, am crezut c-ar putea fi ceva nevinovat, dar s-au trecut în registru ca soţ şi soţie. Mai târziu m-am uitat. Din simplă curiozitate… cum ar fi făcut oricine.
Numele era Dl. şi Dna. Clive Briggs. Briggs. Nu cunosc nici un Briggs, tu cunoşti?
Ascultă inflexiunea ascendentă a vocii ei, prea metalic limpede şi se gândi: „Acum mă are la mână. Mi-a spus asta ca să nu-mi calc promisiunea… ameninţare cu scandal! Foarte bine. Un schimb echitabil”.
— Nu, zău? Dacă as fi în locul tău eu as uita de chestia asta. Şi între timp eu o să mă ocup de problema ta.
— Eşti un scump, Willfred. La revedere.
Cu privirea fixă în gol, el închise telefonul şi apăsă pe butonul soneriei.
Acum toţi vin la el. Iris, Hamish… în curând şi tatăl lui. Asta înseamnă putere, să vină toţi la tine; în sfârşit, e semnul puterii care se apropie.
Şi stând acolo, simţii fiorul care trebuie să-l fi trecut pe un Metternich, pe un Richelieu. Tresări aproape fizic când secretara îi vorbi lângă el.
— Oh, domnişoară Lancaster. Cumnata mea doreşte să plece în America împreună cu copiii.
Ea îşi notă în caiet.
— Asta o poate rezolva Şir Arthur Drewling, spuse ea. Să-l chem?
— Da. Ai putea să-l chemi imediat.
Văzu că ea are o ezitare.
— Ei bine?
— Ştiţi, problema aceea despre care v-a vorbit. N-am iacut încă nimic…
— Ah, da, făcu el. Da, Hai să i-o rezolvăm. Hai să i-o rezolvăm!
— Să-i dăm întâi un telefon în legătură cu asta şi apoi, mâine dimineaţă să-i scăpăm o vorbă despre copii?
— Foarte bine, o aprobă el. E cel mai bun lucru de făcut.
După ce uşa se închise se rezemă' în scaun zicându-şi în gând: „Domnişoara Lancaster asta e într-adevăr o femeie foarte eficientă. Foarte eficientă'.
Bătrânul Hamish trecu din lumina strălucitoare care inunda 'străzile Londrei în penumbra odihnitoare a clubului. Se.îndreptă alene spre sala de lectură apoi, ca să-şi treacă vremea, răsfoi paginile unei reviste până când îl văzu pe Bullyer intrând la garderobă.
„Bullyer e în haine civile, dar e neschimbat, gândi Hamish. Aceeaşi, faţă pătrată, frumoasă… faţa care inspiră încredere, optimism şi lealitate”, îşi strânseră mâna.
— Apreciez faptul că-mi acorzi câteva minute din timpul dumitale,. generale.
— Vai, generale, eu am întotdeauna timp pentru foştii mei camarazi de luptă.
Hamish simţi cum umerii lui se îndreptă. Generale!
Titlul acesta venind din partea lui Bullyer însemna mai mult. decât îşi putea imagina cineva. Dar apoi – în timpul ăsta se îndreptau spre sufragerie – propoziţia care urmase era exact aceeaşi pe care o folosise el de atâtea ori adresându-se vreunui soldat care cerea ajutor dar pe care, cu politeţe, avea să-l refuze din motive obiective, bineînţeles: „Am întotdeauna timp să stau de vorbă cu un fost combatant”.
Îşi simţi umerii căzâncl din nou şi se aşeză la masă urmărindu-l pe Bullyer mâncând meticulos. Participă cu răspunsuri concise la dialogul banal care se înfiripă, aşteptând ca omul, după ce-şi va fi satisfăcut cerinţele burţii, să fie într-o dispoziţie mai bună.
Bullyer îşi aprinse trabucul şi se rezemă confortabil.
— Ei, Cathaway. Ce-aş putea face pentru dumneata?
Bătfânul Hamish râse.
— Toţi venim să-ţi cerem câte ceva, Bullyer, nu-i aşa?
— Aş dori să pot face de două ori mai mult pentru camarazii din fosta noastră bandă.
„Acelaşi ton prevestitor de rele, gândi Hamish.
Totuşi,.”.'
— Evident, spuse. Am făcut războiul cu dumneata. Ştii. cine suntem şi ce putem face. Nu ne-a trecut niciodată prin cap că s-ar putea repeta, dar iată-l din nou aici şi noi.de asemenea, aici!
El îşi întinse mâinile într-un gest rapid, vioi, şi Bullyer râse.
— Nimeni nu se mai întrebă unde sunt acum băieţii din fosta noastră brigadă, nu-i aşa? răspunse el. Dar e o mică diferenţă de data aceasta. „E lung drumul până la Tipperary”, ei? E lung până acolo, şi de acolo înapoi.
Doar cât a pomenit cuvântul şi melodia a răsărit deodată în mintea lui Hamish, neauzita muzică ce rămăsese vie în memoria lui. Şi prin faţa ochilor îi defila fanfara regimentului de gardă cmtând imnul naţional… La strofa a treia tobele mari şi tamburinele făceau ca totul să sune cu adevărat grandios.
Cântând Tipperary. Păşind în cadenţă de-a lungul drumurilor… toţi băieţii aceia minunaţi! Ah, Thiepval şi Flers şi Courcelette şi Ypres şi La Bassee! întreaga coloană cântând, cântâncl şi, în pas de marş, croindu-şi drum în istorie.
Apoi, în fulgerarea unei clipe, ceva în inima lui se nărui, simţind ca o strângere dureroasă. Cei mai mulţi dintre ei… unde sunt acum… atât de puţini au mai rămas care să sară din nou la primul semn pentru a ţine piept duşmanului.
— Da, spuse el abia şoptit. E un drum lung, foarte lung, generale.
A înţeles că i se dăduse răspunsul. Nu avea nici un rost să se prefacă. Acum a înţeles ce era el, un desuet general veteran. Asta era. Figura ridicolă pe care o vezi mereu în caricaturile din Punch ' era întocmai el, până în cele mai mici amănunte, mustaţa albă, obrazul purpuriu, nasul coroiat şi un început de burtă.
Şi Bullyer, pe punctul de a se retrage el însuşi din cauza acelei dezastruoase înfrângeri de la Dunkerque, în care el, de fapt nu a avut nici un amestec. Bullyer, cu destule necazuri pe cap. Ar fi curată nesimţire să vii sămai adaugi la greutăţile cu care era împovărat chiar şi acea neînsemnată corvoadă de a trebui să spună nu unui prieten vechi.
Hamish îşi confecţiona un zâmbet apoi îşi împinse scaunul în lături.
— Ei bine, ştiu cât eşti de ocupat, Bullyer. M-am gândit că ar fi drăguţ să-ţi spun bună ziua. A fost frumos din partea dumitaie să sacrifici o oră şi să iei masa cu unul din vechea brigadă.
Simţea că a scos-o cu bine la capăt, îl văzu apoi pe Bullyer că îl priveşte, cu o prelungită strângere de mină.
— Cathaway, te-ai purtat cu multă decenţă. Ştiu ce doreşti. Pe vremuri ai comandat o divizie. Acum ai accepta o brigadă, un regiment, o funcţie oarecare într-un stat major, comanda unui centru de instrucţie. Şi, ei bine, aş dori ca o zecime din oamenii care vin să solicite câte ceva să ştie să primească răspunsul cu demnitatea cu care ai făcut-o dumneata. Şi sper că şi eu, în ceea ce mă priveşte, îl voi primi la fel.
Hamish simţi că se umflă în pene. Asta era Bullyer.
Era oare de mirare că se încrezuseră cu toţii în el? Până la ultimul om care servise sub comanda lui? Şi totuşi, va trebui să plece şi el. O ruşine. O nemaipomenită ruşine!
Un om atât de minunat ca Bullyer să fie scos, iar cei noi, incorecţi, intriganţi, oameni ai acestei tinere generaţii de neisprăviţi să poată participa la lupte!
Bullyer râdea şi-l bătea prieteneşte peste braţ.
— Cine a tras cu blestematul acela de minniewer'.e 2 hei?
1 Punch = revistă humoristică engleză, (N. trad.)
2 De la germ. minenwerfzr – morf'.er. (N. trad.)
Amândoi, deodată şi exploziv, izbucniră în râs, încât toate capetele se întoarseră spre ei cu mirare. Fraza fusese un fel de lozincă prin anii 1916. Odată, Bulllyer îşi vizita brigada şi cu toţii coborâseră jos la linia frontului, când, pe neaşteptate, se auzi o explozie, apoi comandantul companiei răcnind: „Cine a tras cu blestematul acela de minniewerfer?” Ca şi cum ar fi fost indignat că însuşi inamicul a îndrăznit să tragă când frontul lui se at'la sub inspecţie. Aproape că te aşteptai să vezi ivindu~se un cap de dincolo de fâşia stearpă de pământ dintre linii şi cu voce umilă să spună: „Să trăiţi, domnule căpitan, eu.
soldatul Gustav Schmidt din regimentul 18 Bavarez!” Şi toţi îşi imaginară pe loc şi răspunsul care ar fi putut să vină: „Sergent major! Notează-i numele şi să se prezinte deseară la raport în biroul companiei!”
— Cine a tras ou blestematul acela de minnienuerjer?
Hamish râse înveselit.
— Frontul acela a fost un; punct crucial, spuse el.
— Acela, şi multe altele, răspunse Bullyer.
Apoi îşi împinse şi el scaunul.
— Trebuie s-o şterg, Cathaway, dar vreau să ştii că n-aş prefera pe nimeni altul în locul dumitale. Şi nu te descuraja. O să te am în vedere. Lucrurile pot lua o altă întorsătură. E posibil să mi se încredinţeze noi sarcini.
Este încă un secret. Despre ce e vorba nu putem decât să ne imaginăm. S-ar putea să fie un post important. S-a schimbat întreaga situaţie tactică. Se preconizează linii interioare de apărare, în mod necesar vor trebui să descentralizeze comandamentul… în subcomandainente… în unităţi organizate astfel încât să menţină punctele ameninţate până la sosirea forţelor majore. Una peste alta, situaţia ş de aşa natură încât va fi indispensabil să se; întoarcă la vechile principii de apărare, la ideea gărzilor voluntare.
Atunci vor fi o mulţime de lucruri de făcut. De ce nu-ţi îndrepţi interesul spre asta? Organizarea gărzilor voluntare de apărare locală. Nu peste mult vor trebui 'incluse în cadrul armatei pentru a-i sili la o activitate regulată. Şi este un lucru important, la fel de important ca oricare altul.
— Mulţumesc, spuse Hamish.
Dădea din cap şi zâmbea în timp ce părăseau sufrageria, în minte îi răsări o imagine: el, un ramolit fost ofiţer superior, mărşăluind pe pajiştea satului cu paisprezece randaşi de fermă şi şase haimanale de prin cârciumi, răzleţiţi în urma lui.
Înghiţi, apoi strânse mâna lui Bullyer.
— O să mă gândesc la asta, spuse.
— Se îndepărtă apoi, ca nu cumva Bullyer să-l întrebe dacă poate să-l lase şi pe el cu maşina, undeva, oriunde.
Căci nu avea de mers niciunde. Pentru el nu mai era nimic de făcut.
Nimic… nimic pentru el de făcut aici. Nimic pentru el de făcut la Londra. Nu mai'avea nici un motiv să rămână aici. Putea foarte bine să se ducă acasă şi să nu facă1 nimic. Nimeni nu mai avea nevoie de el. Era bătrân! Lumea isprăvise cu el, înainte ca el să isprăvească cu lumea!
Cu pas încet se duse la garderobă să-şi ia pălăria şi bastonul.
Prentiss urmări cum fata cobora povârnişul muntelui în plin galop. Strânse din dinţi. Era ireal, imposibil. Nimeni nu călărea la vale un cal în plin galop pe o pantă stâncoasă în felul acesta.
Era exact ca tot ce se petrecea aici, ireal. Ca şicălăritul ei, ca şi calul pe care-l călărea, cu teatrala lui coadă şi coamă argintie. Un palomino ', ăsta-i cuvântul pe care-l folosesc ei. Ireal, fabulos, întocmai ca şaua şi hamurile împodobite cu argint de pe calul negru pe care stătea Lachran urmărind-o pe Mary cum se îndrepta spre ei. Totul era ireal, fantastica şi melodramatica îndemânare cu care îşi opri calul făcându-l să se lase pe piciorul dinapoi.
— Sunt cam trei sute cincizeci acolo, în vale, spuse ea.
Şi aproape toate sunt cu viţei. Oh, sunt adorabili.
Se întoarse spre Prentiss.
— Au nişte căpşoare mici, albe.
„Ala Bala Portocala”, se pomeni Prentiss gândind.
Chiar şi vacile din rasa Hereford erau ca toate celelalte de aici, o ficţiune, un joc. O ficţiune pe care Vestul şi-o povesteşte sie însuşi pentru propria lui desfătare: simularea unei lumi a cowboy-lor. Reproduceau în mod
1 Palomino (sp.) – pui de porumbel. (N. trad.) artificial o lume care dispăruse cu aceeaşi veridicitate cu care o face cinematograful.
Pe Lachran cireada de vite trebuie să-l fi costat o avere. Preţul exorbitant al taurilor, numerosul personal format din văcari, paznici de noapte, slugi, bucătari. Totul era ficţiune. Ceva plăzmuit de avuţia unui om bogat pentru a simula sănătoasa simplitate ce nu mai exista.
Lachran se întoarse spre fată.
— Du~te jos la camionetă şi spune-i lui Jose că venim.
Sub privirea lui Prentiss ea îşi roti palomino şi porni în salturi peste hârtoapele văii. când la vedere, când dispărând, dar în neşovăitor galop.
Prentiss îl auzi pe Lachran chicotind.
— Pe Dumnezeul meu, iată un călăreţ pe cinste.
„Poate, se gândi Prentiss, că asta face parte din eterna dorinţă a omului ajuns la maturitate de a-şi împlini visurile copilăriei. Fără îndoială că aşa se explică. In timpul tinereţii lui, Lachran visase să aibă cirezi, pământuri, ferme. Acum, cu bogăţia pe care o avea îşi cumpărase toate aceste lucruri, împlinindu-şi vechile dorinţi. Tu însă, nu poţi face aşa ceva. Căci îmbătrâneşti, îmbătrâneşti”'-
Lachran îşi oprise calul lângă un pârâu adânc, secat.
Prentiss îl văzu uitându-se fix în jos, uitându-se de parcă ceva s-ar fi aflat pe fundul lui. îşi îndreptă şi el privirea într-acolo. Dar nu era nimic. Se uită apoi din nou ia Lachran. Ochii lui obosiţi, bătrâni, erau aproape închişi.
Deodată, Lachran îi aruncă o privire piezişă, aproape răutăcioasă apoi spuse:
— Vrei să discutăm afaceri?
Prentiss încercă să-şi adune gândurile.
— Afaceri?
— Da. Doar pentra asta ai venit aici, nu?
Lachran zâmbi şi-şi plâmbă privirea asupra peisajului.
— Splendidă regiune, nu-i aşa?
— Da.
— Totuşi, nu doreşti să rămâi aici?
— Nu.
— De ce nu?
— Deoarece sunt englez. Anglia este căminul meu şi totul e mult mai… mult mai real, acolo.
Lachran se sprijini cu mina pe oblâncul argintiu şi se aşeză mai comod în sa.
— într-o zi, toate astea vor fi ale ei, spuse.
Cu un efort, Prentiss înţelese că acum vorbea despre Mary.
— într-adevăr? zise el.
Apoi, fără ca Prentiss să vadă care ar fi motivul, Lachran se aplecă înainte şi începu să râdă. Râse până îl apucă tuşea, apoi, când spasmul îi trecu, îşi ridică privirea.
— Ascultă. Sunt dispus să fac afaceri cu dumneata.
Şi o să-ţi spun în ce fel o să le fac. Dumneata o să-mi spui exact, absolut-exact ce preţ te gândeşti că ar trebui să-ţi cer eu. Livrarea în vagoane de zece mii de tone, în cantitatea de care ai nevoie. O să-mi spui singur la cit
: l-ai vinde dumneata Imperiului Britanic dacă ai fi în locul; meu.
Prentiss urmări cu privirea muchiile stâncoase ale văii.
Omul nu vorbea în bătaie de joc. îşi dădea seama. Acesta era modul lui de a rezolva lucrurile, iar tu trebuia să te 'acomodezi acestui mod. El avea toate atuurile. Preţul!
: Preţul!
În fapt, Lachran putea să le impună punctul lui de; vedere. Totul nu era decât o farsă. Puţin îi păsa lui de | speranţele Imperiului Britanic. Or, cel mai bun preţ pe care ei îl puteau spera, era şase cenţi şi jumătate. In mo[nedă americană. Şase şi jumătate. Ar fi minunat. Şase * şi jumătate ar însemna că misiunea lui este încununată „de succes. Şase şi trei optimi ar fi un triumf. Şase şi un sfert un adevărat miracol! Nimeni nu îndrăznise să | spere…
— Haide, propune un preţ. Ceva, ca punct de plecare, preţ destul de scăzut, aşa încât dacă Lachran vrea să-l ridice, diferenţa 'să poată fi făcută pe din două. Oferă un
:preţ destul de scăzut, foarte scăzut. Să-l faci pe Lachran „să lase din preţ cât mai mult.
— Cel mai bun preţ pe care noi l-am putea spera, |domnule Lachran, ar fi şase cenţi şi jumătate.
Îşi auzi propria lui voce rostind asta cu răceală şi fu aproape surprins.
— Bineînţeles, dacă dumneavoastră hotărâţi să vă lenţineţi la unul mai ridicat…
Lachran se uita la el şi zâmbea. Apoi se aplecă înainte şi netezi coama calului, în clipa aceea abia, Prentiss băgă ie seamă că frumosul cal avea coama altfel împrăţită în iouă de o cărare perfect dreaptă încât îi cădea de o parte şi de alta a gâtului. Se gândi că era un lucru cu totul neobişnuit pe care va trebui să-l ţină minte. După un timp, Lachran îşi ridică din nou privirea şi-i zâmbi.
— Presupun că ştii, vom începe şi noi în curând un program de înarmare.
— Asta va putea influenţa volumul producţiei, domnule Lachran?
— Nu, dar asta va însemna o mai mare cerere decât ofertă, ceea ce va influenţa preţul, nu-i aşa?
Prentiss îşi îndreptă ochii spre albia pârâului secat.
— Da, răspunse. E adevărat.
li auzi pe Lachran izbucnind în râs în timp ce îşi îmboldi calul în josul malului. Acesta alunecă;se restabili pe picioare, făcu un salt şi ateriza pe prundişul celuilalt mal. In ciuda vârstei sale, Lachran călărea ca un centaur.
Apucat de furie, Prentiss îşi lovi calul cu pintenii, lui peste măsură de lungi. Animalul se ridică în două picioare, se avântă în jos pe panta alunecoasă şi ţâşni pe cealaltă parte a pârâului, oprindu-se spectaculos pe picioarele dinapoi.
Lachran ridică din sprâncene.
— Aşa-mi place să văd un bărbat călărind, spuse el.
Îşi plimbă apoi din nou privirea asupra peisajului, ca şi cum ar fi savurat această clipă de răgaz. După care, cu degetul arătător, îl împunse pe Prentiss în coaste, făcându-i parcă plăcere că împrejurarea îi permite un astfel de gest de familiaritate.
— Şase cenţi şi jumătate, va să zică, râse el. „Şase cenţi şi jumătate! îndreptându-şi din nou degetul spre Prentiss, continuă: Şi ştii ce am de gând să fac?
— Nu, răspunse Prentiss, încetişor.
— Ei bine, urmă Lachran ameninţător. Am de gând să tratez afacerea asta ca Isus Cristos în persoană. Am de gând să-ţi vând oţelul cu şase cenţi fix!
Prentiss înţepeni în şa cu sentimentul că amândoi, şi el şi Lachran erau nebuni. Apoi Lachran izbucni într-o chicoteală dogită.
— Ştii de ce fac asta?
Înghiţind, Prentiss clătină din cap.
— Pentru că îmi eşti simpatic, Jack. Şi ştii de ce îţi spun Jack?
— Nu.
— Iţi spun Jack pentru cal te cheamă Percival.
— Dar numele meu nu este Percival. Este Prentiss.
O clipă, Lachran se uită la el cu ochii larg deschişi şi apoi, într-o explozie grosolană de râs, dădu pinteni calului şi porni legănându-se în galop mic. Prentiss îl urmări cum se clătina în sa, zgâlţâit de hohote.
Se gândi: „Omul acesta e nebun. Are în el o doză de nebunie aşa cum au adesea oamenii care au reuşit pe deplin. E cât se poate de evident că e nebun”.
Dar pe de altă parte îşi zise: „Sase' cenţi, fix! Sfinte Dumnezeule! Dar dacă omul e nebun, atunci poate că asta nu-i decât o glumă de-a lui. Dar nici un om, n-ar face astfel de glume. Ah, dacă ar vedea odată scris, negru pe alb şi iscălit. Dacă ar vedea odată scris”.
CAPITOLUL 30
Prudence trase sertarele mesei de toaletă, unul câte unul, apoi le închise la loc. Se uită de jur împrejurul camerei.
— Nu mai e nimic, spuse ea, este la fel de dezolantă ca orice cameră în care ai trăit, apoi ai împachetat să pleci. Arată ca un pom de Crăciun după ce i-ai scos toate podoabele, nu-i aşa?
El dădu din cap, continuând să se uite pe fereastră.
Apoi se întoarse şi o văzu în picioare, înconjurată de valize. O privi, atât de îndelung încât ea îşi duse mâinile la uniformă şi începu să şi-o netezească.
— Mă face să arăt străină, dragul meu? Dar sunt aceeaşi.
Se duse la el şi-l sărută.
— Iată! Nu sunt aceeaşi?
— Eşti aceeaşi, răspunse el.
O strânse în braţe şi se întoarseră să privească pe fe|reastră petele de lumină ce licăreau pe netezimea mării.
— E atât de frumos, şopti ea. Şi a trecut atât de repede, îmi pare că abia ieri am venit aici şi totiJsi, nenumărate lumi s-au perindat de atunci, şi timpul a trecut; nu pot să cred că a zburat atât de repede. Sunt banală, dragul meu?
— Nu. Spui, într-adevăr, cele mai măgulitoare lucruri cu putinţă. Nu mai are nici un sens să spui ceva, eând oamenii se despart în felul acesta. Totul a fost spus înainte. Blestemaţii de romancieri şi autori de cântece au luat toate cele ce ar fi putut fi spuse de un om într-o astfel de împrejurare şi le-au folosit şi le-au răsfolosit, până când au pervertit toate înţelesurile şi au nimicit, au pustiit toate cuvintele şi frazele şi sentimentele. Nici eu n-am crezut vreodată că toate acestea se vor întâmpla.
— A fost nostim, totuşi, felul în care ne-am întâlnit.
De ce ai venit aici din capul locului, Clive?
— Am vrut să merg undeva singur, – să pot reflecta în voie.
— Şi n-ai fost singur. De ce ai vorbit cu mine la concert?
— Un joc al întâmplării/ Şi apoi, oricât de frământat ar fi un bărbat, un anumit apetit fizic continuă să-l sâcâie.
Ea râse.
— Şi ţi-ai saturat apetitul fizic cu mine?
— Dacă vrei s-o iei în felul acesta, spuse el calm.
Ştii că nu a fost aşa.
— Clive, cum ţi-ai rezolvat apetiturile fizice de-a lungul vieţii tale, până acum?
— Ici şi colo. Dar cea mai mare parte a timpului umbli flămând. E o belea. Nu e momentul acum să vorbim despre asta. Bagajele sunt gata. Am crezut că am epuizat tot ce-am avut de spus despre noi.
— Asta o crezi tu, dar mai sunt atâtea lucruri pe.care nu le ştiu. Toate au, f ost la fel? Sunt şi eu la fel ca ele?
El se gândi: „Uiţi de atâtea ori şi doreşti să uiţi de atâtea ori”.
Un acoperiş de împletitură de nuiele pe care se întindeau flori de bougainvillaea… un tangou hârâit de un gramofon pe o căldură toridă… un cântec spaniol… o maimuţă ţinând în palmă un cub de gheaţă scos dintr-un pahar de Cuba libre, privind cum se topeşte, cu uimirea întipărită pe chipul ei ciudat, pe jumătate uman.
Aşa se întâmpla. Iţi aminteşti împrejurările, locurile, ambianţa, dar niciodată lucrul în sine. Nu-ţi aminteşti nici dorinţa, nici senzaţia de uşurare ce urmează.
— E o întrebare la care un bărbat nu poate răspunde, zise el. Dacă ai fi fost la fel, aş fi jurat pe toate bibliile din lume că nu eşti. Şi dacă n-ai fi fost la fel, ce altceva aş fi-putut spune. Totuşi…
Când el se opri, ea îi privi faţa. Era lipsită de expresie, absentă. Şi rămase aşa aproape un minut. Apoi, dintr-o dată, continuă:
— Niciuna n-a fost la fel ca tine.
— Ai făcut o pauză cam lungă până să scoţi această mărturisire, observă ea.
— Pauză… ce pauză?
Îl apucă de rever şi se uită în ochii lui.
— Te simţi bine, dragul meu?
— Evident că mă simt bine. Ce s-a-ntârnplat?
— Mă întrebam unde ţi-a zburat mintea când te-ai oprit din vorbit? La ce te-ai gândit?
— M-am oprit din vorbit? Am spus că…
— Şi nu te-ai întrerupt?
— Eu? Ce naiba se petrece cu tine.?
— Deci asta-i! spuse ea. Vezi? Tu nu ştii. Am mai observat asta şi înainte: începi să vorbeşti, apoi te opreşti şi parcă o perdea ţi se lasă pe minte. Apoi se ridică şi continui să vorbeşti. Dar tu nu ştii. Nu ştii că de la unele clipe ale vieţii tale tu lipseşti.
— Ascultă, încerci să-mi spui că sunt ţicnit?' încetişor, îl împinse.spre un scaun, apoi'se lăsă în genunchi şi-şi ridică privirea spre el.
— Clive, este un fel de afazie. Ai suferit şocuri îngrozitoare. Nu te simţi bine…
— Eu? N-am fost bolnav nici măcar o zi în toată viaţa mea, în afară de răceala aceea…
— Dar durerile de cap? Te doare capul în fiecare dimineaţă.
— Dacă bei toată seara şi trăncăneşti toată noaptea, bineînţeles că te doare capul.
El încercă să se ridice dar, cu blândeţe, ea îl ţinu pe loc.
— Te rog, Cli-ve. Ştiu ce vorbesc. Eşti bolnav. Cere să fii văzut de o comisie de medici. Ei înţeleg astfel de lucruri, traumă psihică şi un fel de afazie. Cere să fii reinternat în spital. Eşti cu adevărat bolnav. Ştiu. Tatăl meu este specialist în boli cerebrale, aşa că sunt sigură!
El se uită la ea cu ochii mari, văzându-i dulcea simetrie a trăsăturilor sub boneta ţuguiată, reflexele argintii ale părului blond, acum acoperit aproape în întregime şi care se zărea doar puţin deasupra urechilor, îi văzu ochii, sprâncenele încruntate de vehemenţa cu care vorbea.
Apoi zâmbi, îşi strecură mâinile sub braţele ei şi, sculându-se, o ridică şi pe ea în picioare.
— A fost frumos din partea ta, spuse, să imaginezi o asemenea scuză minunată pentru mine. Dacă un bărbat hotărăşte că nu se mai duce în armată, atunci, din punct de vedere mintal, el trebuie să fie dezechilibrat, ipso facto. Nostimada e că am reuşi perfect, pun rămăşag. Dar n-are rost. Sunt în toate minţile şi nu vreau să te mai necăjesc, dar trebuie să-ţi spun: eu nu mă mai întorc.
— Clive. Jur în faţa lui Dumnezeu…
— Ahhh! făcu el, punându-i mâna pe gură. Şi-o dădu apoi deoparte, o sărută repede şi apucă bagajul.
— O să pierzi trenul, o dojeni el.
— Ducă-se dracului de tren!
O văzu stând abătută lângă fereastră.
— Hei, o strigă el. Unde e ţinuta morală,a celor de scoală veche? Capul sus! Anglia va dăinui cle-a pururi, Puse jos valizele, se duse la ea şi-i ridică bărbia cu pumnul încleştat.
— Nu aceasta e starea de spirit care a clădit Imperiul Britanic, urmă el. Ascultă, om superior din înalta societate. Detaşamentul sexului slab, înainte!
Ea râse încetişor la gluma lui, apoi dădu afirmativ din cap. El luă din nou bagajul şi ieşiră din odaie, străbătură salonul pustiu, coborâră cele câteva trepte până în holul pardosit cu marmură.
Omuleţul din spatele recepţiei îi privi mâhnit şi Clive îşi aminti de câte ori îl pusese să facă socoteala.
— De data aceasta, zise el, plecăm cu adevărat… dar aş dori să aveţi grijă de bagajul meu până când o să vi-1 cer.
Tipul contemplă sacul cu aerul suspicios al cuiva care se teme că nu va scăpa, nici măcar acum.
Clive plăti şi porniră de-a lungul esplanadei sub lumina strălucitoare a soarelui, mergând repede aşa cum fac oamenii care, sufleteşte, şi-au luat rămas bun, iar ceea ce a mai rămas de spus nu sunt decât vorbe goale.
Şi în timp ce se îndepărtau de mare îndreptându-se spre gară, ea îl întrebă:
— Ai destui bani? Ar fi trebuit să mă laşi să contribui şi eu la cheltuieli. /
— Nu e nevoie, zise el.
Apoi ajunseră la gară. El îşi cumpără un bilet de peron şi rămaseră să aştepte în picioare, în mirosul de abur şi fum. Ea îşi imagină trenul gonind spre ei prea repede, mult prea repede.
— Clive, zise ea cu sufletul la gură. Voiam să-ţi mai spun ceva. N-ai greşit ciA nimic, n-a fost minciună. Am ştiut tot timpulAm ştiut.
— Ai ştiut ce?
— Oh, că ceva nu era în regulă cu tine. Numele tău.
În registru ai trecut Clive Briggs, iar numele tău e de fapt, Hanley, nu-i aşa?
— Monty m-a dat de gol?
— Nu. A făcut-o şi el, dar înaintea lui te-ai dat singur de gol. Vorbindu-mi odată despre tine, te-ai numit domnul Hanley. Totul a fost atât de transparent,” dar n-am vrut să spun nimic pentru a nu te sili să mă minţi. Nu are importanţă. Dar fii atent! Clive, dragul meu, nu* te pricepi să.minţi. Te-am cunoscut puţin timp, totuşi, puteam întotdeauna să-mi dau seama când minţeai. Nu vei fi niciodată un conspirator iscusit. Aşa că, te rog, fii atent. Ce-o să faci acum? Oh, as dori să mai avem puţin timp. Unde te duci? Ce-o să faci?
— Ţi-am mai spus. O să trebuiască să-mi fac planuri.
— Dar unde vei merge? O să-mi scrii? Ai destui bani? O să ai nevoie de bani…
Trenul alunecă spre ei, unduindu-se la curbă şi zgomotul acoperi vocea lui Clive. El dădu din cap şi îi vorbi în ureche.
— O să-ţi scriu într-o zi.
— Când?
— Când lucrurile vor intra pe un făgaş.
Apoi ea se repezi în tren, aplecându-se pe fereastră.
El o ţinea de mână.
— Ascultă, urmă el. Nu ajută la nimic să-ţi faci griji.
Nu-ţi. face griji. Aminteşte-ţi doar ea totul s-a întâmplat aşa cum trebuia să se întâmple. Aşa cum amândoi dorim să se întâmple. Pentru mine nu poate fi altfel. Convingerile tale te poartă pe un drum. Ale mele mă poartă pe alt drum, asta-i tot. Amândoi am fost oneşti. Problema nu se pune că o alegere este dreaptă şi cealaltă greşită. Poate că amândouă sunt drepte, cu condiţia să ai destul curaj să o urmezi pe drumul pe care te poartă.
Ea începu să spună ceva dar în aceeaşi clipă trenul porni, fără îndurare. El îi urmări buzele cum se deschid şi se închid, iar ea, înţelegând că el nu auzise nimic, îşi ridică braţele apoi le lăsă să cadă într-un gest de neputinţă. Cu palma îndreptată spre ea, el îi făcu semn cu mâna şi râse.
Apoi, pentru a alunga viziunea acestei prelungite, mult prea prelungite smulgeri a ei din faţa ochilor lui, el se întoarse şi părăsi repede gara. Acum avea să înfrunte o nouă, o altfel de lume.
Se opri în stradă, îşi scoase portofelul şi-şi numără banii. Două lire şi ceva mărunţiş.
Atâta timp cât ăştia îi vor ajunge, totul va fi în regulă.
Va putea trăi, mânca, va putea umbla liber. Dar după asta îi va fi foarte greu.
Se pomeni mirându-se de ce se îndrepta înapoi spre hotel. Nu mai avea nici un motiv s-o facă. Se putea duce spre răsărit, spre apus, spre nord. Toată Anglia era a lui cât timp nu va fi prins.
Permisia lui se isprăvea în noaptea asta. După aceea va începe hăituiala.
Făcu stingă împrejur şi porni spre nord, apoi, după un timp, o luă spre apus; păşind hotărât în liniştea duminicală a străzilor. Curând oraşul rămase în urmă.
Lachran se ridică cu greutate de pe balansoarul din porţia de parcă l-ar fi durut toate încheieturile, îl măsură cu privirea pe Prentiss care, în costum de oraş, cu melon, cu raglanul pe braţ şi cu mănuşile de rigoare, stătea în faţa lui.
— îmbrăcat şi gata de drum, ei? spuse Lachran şi vocea îi sună ca scârţâitul unei roţi de căruţă neunsă.
Prentiss fu din nou frapat ele ochii bătrânului care, îngropaţi în riduri, puteau avea o căutătură când jovială, când iscoditoare, prevestitoare de rele. Doamne, ce s-ar fi întâmplat dacă Lachran nu l-ar fi simpatizat!
Îi întinse mâna.
— încă o dată, la revedere, domnule Lachran. Nu am cuvinte să vă mulţumesc din nou pentru bunăvoinţă, ospitalitate, şi toate celălalte.
Lachran râse.
— Şi pentru contract, de asemenea, nu-i aşa?
Prentiss-făcu o mică plecăciune, ceremonios.
— Bineînţeles, şi pentru asta, domnule Lachran. Nu pot să-mi exprim sentimentele faţă de înţelegerea pe care aţi arătat-o, dar voi aduce la cunoştinţă guvernului meu totul despre generozitatea dumneavoastră.
— Vrei să spui că vei scrie în raport că dumneata ai oferit şase şi jumătate iar eu am spus şase?
— Evident.
Lachran se apropie încetişor de Prentiss şi-l apucă de braţ. Apoi clătină din cap cu tristeţe.
— Pe Dumnezeul meu, zise el. Voi, englezii, sunteţi atât de îngrozitor de corecţi încât… încât nu înţeleg cum dracu' izbutiţi s-o scoateţi la capăt.
Foarte stingherit, Prentiss îşi mută greutatea de pe un picior pe altul.
— Ce-ai zice de-un păhărel, ei?
— Nu beau niciodată în timpul zilei, se scuză Prentiss.
— Foarte bine. Nici eu nu beau decât între mese, afară de cazul că mi se iveşte ocazia. Bagajele dumitale sunt deja în maşină. S-a telegrafiat la Calamosa şi se va semnaliza rapidului ca să oprească pentru dumneata, în două zile vei fi la New York, vei sta acolo câteva zile, nu-i aşa?
— E posibil.
— Ai fi îndreptăţit, după afacerea pe care ai făcut-o cu mine. Ar fi trebuit să te ţină tot timpul aici, de vreme ce obţii astfel de contracte. Ar fi foarte înţelept dacă ai face aşa încât să te stabileşti aici. La dracu' cu gândul de a te întoarce riscând să fii torpilat sau bombardat. Războiul acesta nu va dura o veşnicie şi dacă te hotăreşti să rămâi, aminteşte-ţi că acesta este un tărâm binecuvântat de Dumnezeu, vino aici în vest. Vino să mă vezi. Vei veni?
— Vă mulţumesc, domnule Lachran.
tN-ai pentru ce. Atâta doar că, de obicei, obţin ceea ce urmăresc de cele mai multe ori. Te duce Mary cu maşina?
— Cred că da.
— Atunci, la revedere. Şi… în legătură cu sora dumitale şi copii. Ţine minte, dacă poate veni aici…
— A primit aprobarea pentru plecare, tocmai am primit o telegramă.
— Am vorbit foarte serios. Casa mea îi este deschisă.
— Dacă e vorba de o vizită scurtă va veni.
— Se întâmplă că vin pentru week-end şi rămân tot restul vieţii. Ăsta e vestul. Ei bine, la revedere!
— La revedere, domnule.
Prentiss coborî repede treptele. Pentru prima oară,.după atâtea zile, se simţi-că respiră uşurat, ca şi cum ar fi'scăpat din cuşca unui leu. Un leu binevoitor, nimic de zis, dar care, în orice clipă, se putea preschimba întrunul sălbatic,.după cum îţi puteai da seama.
Apoi se trezi în maşină, alături de Mary, care spuse:
— O să luăm iarăşi pickup-ul. Asta o să te-nveţe minte să mai strâmbi din nas la camionete.
— Dar n-am strâmbat. Eu…
—jAş! Am văzut eu ce mutră ai făcut, în prima seară când ne-am dus la garaj şi am scos camioneta.
Pietrişul scrâşni sub roţi. Ea conducea cu încordare, cu atenţie îndârjită şi nu mai spuseră niciunul nimic până când, după vreo şaizeci de kilometri, au ajuns în gara unui mic orăşel din vest, pustie în această zi de duminică.
Prentiss se uită în jur. Nici uh semn de viaţă, 'nimeni să-ţi ia bagajele. Spatele gării, tabele indicatoare: Tren express, Uniunea de Vest… straniile indicatoare ale Americii. Nostalgica aspiraţie pentru lucruri mai bârne, pictată pe firma atârnată de peretele de cărămidă al unei clădiri cu trei etaje: Hotel Monte Carlo.
— Nici în timpul săptămânii nu prea e multă mişcare aici, cu atât mai puţin duminica, dar ar trebui să vezi cum arată sâmbăta seara, râse Mary, Haide, te ajut eu la bagaje.
— Nu, protestă el. Nu.
Înşfacă valizele singur dar în timp ce le căra pe peron, lovindu-se cu ele peste picioare, se gândi că ea ar fi făcut treaba asta mai iscusit clecât el. Apoi o văzu făcând semne pe geam cuiva care se afla înăuntru. Se duse lângă ea şi văzu un bărbat n'ebărbierit, fără guler, cu un cozoroc verde pe frunte şi care bolborosea ceva făcând un gest cu degetul.
— Soseşte la timp, spuse Mary. Acum vine.
Se aşeză pe un cărucior de bagaje şi îşi întinse picioarele, uitându-se în ochii lui. El îi pivi picioarele legănându-se în nişte pantaloni albaştri de pânză, cu cizme din piele de cangur cu toc înalt, cizme fine, cu ornamente complicate din piele albă în formă de fluturi şi frunze. Apoi ea vorbi din nou privind drept înainte peste capul lui:
— Va să zică, pleci. Vezi, am avut dreptate, nu-i aşa?
Să aştepţi cu răbdare şi să-l laşi pe el să rezolve totul în felul lui.
Se întoarse şi din nou se uită în ochii lui, tulburându-1 profund cu sinceritatea privirii ei.
— Nu pot să-ţi mulţumesc îndeajuns. Ştii asta, spuse el.
— Da. Ştiu. Poate că într-o bună zî, te vei întoarce. Eu ţin la tine, ştii şi tu asta, nu-i aşa?
El îşi încheie nasturele de la mănuşă cu un aer reprobator.
— în orice caz ai obţinut contractul. Şi ăsta e lucrul principal urmă ea.
Prentiss simţi că se înroşeşte până în vârful urechilor.
— Nu trebuie s-o iei în felul acesta, protestă el. Vorbeşti ca şi cum contractul ar fi fost totul şi acum şterg putina, încearcă să înţelegi, suntem în război, iar eu nu sunt propriul meu stăpân.
— Da, dar pleci, răspunse ea. Nu-ţi plac, nu-i aşa?
Nu sunt genul tău.
El dorea din toată inima ca trenul să vină mai repede.
— Ascultă Mary. Ai fost nespus de drăguţă, şi toate celelalte. Dar… 'Se uită la ea cu intensitate şi din nou simţi, ca de atâtea ori înainte.dorinţa s-o ia în braţe, să-i atingă pielea, să-i sărute buzele, gâtul, să se afunde cu totul în trupul ei. Dar astfel de simţăminte ca acestea… nu erau… ei bine, nu erau cuviincioase. Erau animalice, iraţionale!
— înţeleg spuse ea. Eşti supraeducat, se întâmplă uneori acelaşi lucru la câte o rasă de cai.
Fu uimit cu câtă claritate îi citise ea gândurile, mai clar decât ar fi putut să se înţeleagă el însuşi.
— Atunci, să-ţi explic, şopti el. Mary, tu ai într-adevăr înfăţişarea unei femei mature; dar la urma urmelor, nu ai decât optsprezece ani. Prima dată când te-am văzut, am crezut, că eşti o femeie în toată firea.
— Şi,ce e rău în asta? Poţi fi matur şi la optsprezece ani, dacă eşti matur. Asta nu depinde de tine.
x – Dar eu sunt destul de bătrân. Pot să-ţi fiu tată.
— Nu arăţi mai mult de treizeci de ani, spuse ea zâmbând.
— Nu înţelegi nimic…
Ea încetă de a-şi legăna picioarele.
— Foarte bine, îl întrerupse, cu o răbufnire de furie.
E de prisos să mai discutăm. Nu trebuie să-ţi dai atâta osteneală să-mi bagi în cap că nu eşti potrivit pentru mine. Dacă cel puţin ar fi adevărat. Ştiu că ţii la mine şi că mă doreşti. 'Dar nu izbutesc să te fac 'să te priveşti cu încredere pe tine însuţi. Asta-i tot, începu din nou să-şi legene picioarele, vorbind cu însufleţire:
— Ei bine, peste dor ani mi voi mai avea optsprezece.
Crezi că atunci te vei întoarce?
Prentisss o învălui cu privirea. Mintea îi rămase animată de gândul acesta. Peste doi ani, războiul terminat, el, un om liber, afaceri aici, cu Lachran, un cămin, această fată frumoasă ca soţie, copii…
Gânduri care în clipa Următoare se risipiră cum se prelinge apa în nisip, într-o străfulgerare, înţelese că asta nu se va întâmpla niciodată. Niciodată nu va avea curajul,,cutezanţa să facă un astfel de lucru.
Se strădui să caute o justificare. Deodată o găsi. Peste doi ani ea îl va uita. îşi va da seama că n-a fost decât o înflăcărare copilărească. Se va mărita cu un băiat tânăr, cu Joe College. Şi e firesc. De fapt, ea îl iubea pe Joc College. Şi cu atâta înţelepciune el va renunţa la ea, cu multă gingăşie, cu multă tristeţe, bineînţeles; dar cu atâta înţelepciune.
Totuşi, imensele posibilităţi pe care le poate avea aici u n bărbat, tabloul unui cămin, cu fata aceasta cu sânii pietroşi, în prag, înconjurată de copii, aşteptându-l seara acasă…
— S-af putea ca într-o zi să mă întorc, spuse.
Era singura modalitate de a o scoate la capăt cu bine.
Problema rămânea deschisă, în suspensie, nu te obliga cu nimic să faci ceva concret, bineînţeles, dar te lăsa să te joci în gând cu această eventualitate.
Brusc, ea îşi înălţă capul.
— Vine trenul, rosti cu răceală.
Ea se ridică de pe cărucior când vagoanele lucitoare de oţel trecură ca săgeata pe lângă ei, apoi, cu un scârţâit de roţi, trenul se opri. Într-un fel, Prentiss se simţi pătruns de un ciudat sentiment de importanţă. Alta din faţetele greu de conceput ale Americii: să opreşti un expres într-o gară lăturalnică pentru un singur pasager.
Nişte negri îmbrăcaţi în alb îi luară bagajul şi îi aşezară un scăunel în faţa treptelor vagonului de dormit.
El se întoarse spre Mery. înfricoşat că ea ar putea dori să-l sărute sub privirea tuturor oamenilor acestora, îi întinse repede mâna.
Ea i-o reţinu, privindu-l grav.
— Ştii, spuse, eşti un dezertor!
Îl încremeni vehemenţa tonului ei, dar înainte de a putea articula o vorbă, ea îşi încheie propoziţia.
— Să fugi de mine în felul acesta.
— La revedere, a fost minunat, răspunse el.
Ea dădu drumul mâinii lui şi, dintr-o mişcare, îşi descătărămă centura, întinzându-i-o.
— Ia asta ca să-ţi aminteşti de mine, spuse şi pleca imediat, iar el rămase încremenit, cu ochii ţintă la cingătoarea de culoarea tutunului. Era o fâşie lată de piele, împodobită din belşug cu plăci de argint gravate cu motive indiene. Nu-şi putea lua ochii de la ea.
E îngrozitor de grea, trebuie că are tone de ornamente pe ea. Dar…
Hamalii îi urcaseră bagajul sus şi îl aşteptau. Se caţără pe scară. Privi înapoi. Ea stătea rezemată de colţul gării, urmărindu-1, apoi îi făcu cu mâna.
Îl năpădi dorinţa să se avânte în jos pe trepte, să alerge la ea, strigându-i:
— E adevărat,, Mary! Niciodată în viaţa mea n-am mai simţit ceva asemănător. Este adevărat. Aşteaptă-mă.
Mă voi întoarce! Mă voi întoarce.
Dar apoi se gândi că asemenea lucruri nu se petrec decât în filmele stupide de cinema. Şi… şi toţi oamenii aceştia holbându-se prin ferestrele trenului… hamalii negri şi oamenii albi în uniforme, albastre care îl aşteptau.
Aşa că îşi scoase doar pălăria şi spuse:
— Cu bine!
Apoi trenul porni, iar el intră în vagon, socotind că trebuie să fi fost din cale afară de ridicol, urcându-se în felul acesta. Drăcia dracului, e total idiot să te urci într-un tren numai tu singur ca toată lumea să se uite la' tine. Să te urci ţinând în mâna această blestemată, excentrică colecţie de argintărie.
Se trânti pe banchetă punând centura între el şi fereastră.
— Hamal! Poţi să-mi aduci un ziar?
— Da, domnule, spuse negrul, încântat.
Prentiss se uită pe fereastră. La urma urmei, astfel de lucruri erau fireşti, totuşi, asemenea incidente n-ar trebui să abată pe un bărbat de la obiectivul său principal. Căci, la urma urmei, el avea o datorie de îndeplinit. Acesta a fost lucrul principal şi a izbutit să-l ducă la bun sfârşit. Toate celelalte au fost lucruri întâmplătoare, se justifică el.
Hamalul se întoarse cu ziarul şi Prentiss îl deschise, izolându-se astfel într-o lume tainică, numai a lui.
Acum, în sfârşit, se simţea din nou sigur de sine.
CAPITOLUL 31
Generalul Cathaway stătea cu ochii închişi la masa lui de scris în biblioteca de la Oddale. Compunea în minte o scrisoare:,Către redactorul ziarului Times.
Domnule, Este de necontestat că în acest moment de criză, Anglia ar trebui să se folosească de toată forţa umană disponibilă. Sunt, în ziua de azi, mii de oameni cu experienţă, pregătiţi şi dornici să-şi servească ţara. Departe, după cum se pare, de a se folosi de aceşti oameni cu experienţă, guvernul… (Nu, nu guvernul. Să spunem mai bine naţiunea – e de mai mare anvergură). Astăzi naţiunea pare mult prea oarbă…”
Şirul ideilor începu să i se învolbure şi se smulse din concentrare simţind că o umbră trecuse prin uşa terasei.
Emily tocmai o deschise. Aerul după-amiezii se strecură impetuos înăuntru, aşa cum intră într-o sală de bal o impunătare matroană, aducându-i mirosul de pământ, de iederă şi de fân încins la soare.
— Ah, deci aici eşti, spuse ea.
El ridică din umeri, iritat. Ia uite, domnule, vorbea de parcă tocmai în clipa asta s-ar fi aşezat aici. Oricine ar fi trebuit să ştie că el stătea aici de aproape şase ore bune, încsrcând să reflecteze asupra acestui lucru. Dorea ca ea să plece astfel încât să-şi poată relua firul scrisorii de acolo de unde o întrerupse.
— Ar trebui să ieşi afară, spuse Emily. E prea frumos, ca să stai închis în casă, dăliile sunt nemaipomenite anul acesta! îi făcu semn cu foarfecă de gradină. Ar trebui să te plimbi.
După care ea plecă.
Fu cuprins de un val de mânie, deşi îşi dădea seama că e absurd. Dorise ca ea să-l lase în pace; iar acum că.plecase în felul acesta, se simţea jignit că a plecat ignorând cu totul faptul că el era atât de frământat.
Îşi întoarse mintea spre consolarea pe care i-ar fi putut-o aduce scrisoarea… dar de prisos. Părea că ea i-ar fi alunecat din minte, iar el nu mai putea simţi nici un entuziasm anticipând redactarea ei.
Îşi trecu palma peste frunte. Oricum, nu mai avea însemnătate. Era zadarnic să scrii scrisori către Times. Ziarul acesta nu era altceva decât dezminţire;! vie a tot ce el încercase să dovedească. Doar oamenii bătrâni, nefolositori, cu alte cuvinte neputincioşi, mai puteau găsi uşurare în a scrie scrisori de 'protest ziarului Tn7T.es. Simplul fapt de a o scrie venea să demonstreze ceea ce el încercase să nege, că era un om bătrân. Că nu mai putea face nimic. Doar să moară.
Ah, da. dacă tot trebuia să moară, mai bine s-ar afla acum în fruntea unui escadron de cavalerie şi să atace… drept în liniile nemţilor! Cui i-ar păsa că moare dacă e să fie în felul acesta. Dacă e ca moartea ta să fie utilă.
Dar nu mai există cavalerie! Noile războaie! Avioane.'Ce-ar fi să te urci într-un avion şi să te arunci ca trăsnetul asupra.asupra. asupra lui Hitler? Ei da, asta ar fi o idee i Crasşs… s-a isprăvit cu generalul Cathaway, s-a isprăvit cu Hitler. Asta da, mai zic şi eu sfârşit! „Sfârşitul demn al unei îndelungate vieţi de ostaş” ar spune necrologul.
Dacă ai putea să faci asta! Dacă ai…
Apoi, dintr-o dată, visul lui se dezumflă ca un sufleu care se lasă şi un fior rece îi trecu prin inimă. Adevărul era că nu ştia să conducă un avion.
Încercă să se agate de alte visuri măreţe mai posibile.
Sinuciderea unui întreg. pluton de ostaşi bătrâni cărora nu le pasă de moarte? De ce nu? La Omdurman… oh.
Doamne, atunci nu voia să moară. Era tânăr atunci, dorea să trăiască. Oamenilor bătrâni, însă, nu le pasă…
Degeaba. Fantezia nu-l mai ajuta. N-avea nici un rost să viseze cu ochii deschişi lucruri prosteşti. Trebuia să admită că era un om bătrân, inutil, din ce în ce mai capricios. Un sfârşit fără nobleţe, fără frumuseţe, senilitatea. Mai bine s-o rupi cu viaţa în vreun anume fel onorabil. Să iei un cal şi s-o porneşti în galop nebuneşte, să dai peste ceva, să cazi şi să-ţi rupi gâtul. Nu, mult prea neverosimil. Ca şi cum i-ai cere unui înotător să se înece. Ar călări, probabil, ani de-a rândul, ajungând unul din acei spăimoşi bătrâni ce-şi fac o reputaţie de călăreţi neînfricaţi şi până la urmă s-ar complăcea în rol şi-ar începe să sară cu prudenţă.
Totuşi era bătrân… bătrân… bătrân…
Nu era decât un singur lucru de făcut. Umil singur!
Încetişor, trase sertarul mesei si, cu ochii mari, contemplă revolverul.
„Curios, se gândi el. în toată viaţa mea, nu m-am gândit niciodată la sinucidere”.
Dar niciodată, pină acum, nu fusese atât de conştient de ceea ce devenise: un manechin nefolositor, îmbătrânit, poate chiar ridicol. De câte ori trebuie să fi chicotit lumea în spatele lui!
Generalul în retragere. Nici măcar în retragere. Ci lăsat pradă mucegaiului.
Sinucidere, laşitate? Câtuşi de puţin. Unui om îi trebuie mult curaj ca sa ia pistolul, să-l ducă la tâmplă şi să apese pe trăgaci.
Îşi scoase, cu mare grijă, revolverul. Observă cu surprindere că, pentru prima oară în viaţa lui, îi trecu prin cap că este o armă periculoasă.
Atent, îl puse pe masă dinaintea lui, apoi se uită la el îndelung.
Începu să-şi imagineze ce-ar urma după aceea. O mare belea, bineînţeles. Totul.va fi muşamalizat. Accident, Dar Emily! Toată dandanaua.
Nu puteai face aşa ceva. Unui om din clasa lui socială, nu-i rămânea nici măcar consolarea unei sinucideri.
Şi-apoi (gândul îl fulgeră deodată) dacă faci asta, n-o să ştii niciodată cum s-a terminat războiul. Pentru' tot restul eternităţii va rămâne cu grija acestui război, deocamdată în avantajul nemţilor.
Da, era un personaj rizibil., îşi amintea de câte zeci de ori, în ultima vreme tinerii izbucneau în râs când începea să vorbească. Acum îşi dădea seama de ce râdeau.
Era ridicol! Ridicol! Oh, ce ruşine!
Revolverul stătea în faţa lui şi el îl privea necontenit, până când ajunse să nu mai vadă nimic altceva. Tot restul încăperii era cufundat în întuneric, doar revolverul, în haloul de lumină, zăcea înaintea lui.
Mult timp după aceea, îl dezmetici.o bătaie în uşă.
Apucă repede arrna şi o puse în sertar, acoperind-o cu mâna.
— Cine e?
— Eu, dom'le general. Blenkinthorpe.
Închise încet sertarul.
— Intră, răspunse el.
Şchiopătând, cu pălăria în mână, intră un bătrân. Mirosea a staul de vaci. Făcu o plecăciune şi dădu din cap.
— Am auzit că v-aţi întors, dom'general.
Bătrânul Hamish trase aer în piept.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el furios.
Dorea să-l vadă plecat pe bătrân, pentru a se reîntoarce să-şi contemple propria lui persoană pe marginea ameţitorului abis al eternităţii.
— Ah, toate sunt bine şi la locul lor.
— Şi atunci ce doreşti?
— Să vă spun vreo doua lucruri.
— Ce lucruri? Spune mai repede, omule!
— Ei, nu prea multe. Toate sunt bine, în afară că n-avem nutreţ. Nu poţi creşte vaci dacă n-ai cereale si…
— O să mă îngrijesc eu de asta. Dar fii cu băgare de seamă, sunt scumpe! Cum s~or fi aşteptând dumnealor să creştem producţia de alimente fixânciu-nc preţuri atât de scăzute pe ceea ce producem în timp ce ei urcă preţul la furaje până la ceruri?
— Da, timpuri nenorocite, dom'le general.
— Asta-i tot?
— Da – afară de câteva fleacuri. Scroafa aceea care stă lingă aia mare de Jorkshire.
— Ce-i cu ea?
— A fătat şi i-a mâncat pe toţi. Până la unu.
— Pe Dumnezeul meu, cum întorc spatele un minut…
— Asta nu-i tot. Vaca aia de Tinkerbell şi-a lepădat viţelul. Afară de astea suntem destul de norocoşi.
— Norocoşi? Dar viţelul! Nu era termenul să…
— Adevărat, dom'le general. Dar avem o consolare.
Era un tăuraş, aşa că nu e cine ştie ce pagubă. Afară numai că vaca a făcut febra laptelui. Are ugeru” uite aşa de mare şi vinele ieşite în afară… şi nu curge nici o picătură de lapte…
— Dumnezeule atotputernic'! Asta-i o casă de nebuni. Cum îmi întorc spatele… Şi tu ce-ai făcut?
Bătrânul Blenkinthorpe îşi lăsă capul pe-o parte şi recită clin memorie: '
— I-am dat cincizeci de grame de piper alb măcinat, o sută de grame mithridatum, o sută de grame lictar calmant, toate într-un sfert de gin olandez şi i-am luat sânge de trei ori pe zi şi-am muls-o de opt ori pe zi ca să mă căznesc să…
— Dumnezeule atotputernic, vrei să omori nenorocita de vacă!
— Nu dom'le general. Asta-i o reţetă pe care noi o folosim de mai bine de două sute de ani. O am de la stră-stră-bunicul meu. Scrisă de mâna lui.
— Îţi zic eu acuş ceva de stră-stră-străbunică ta, ex~. plodă bătrânul Hamish. Oh, Doamne, dacă Fenley nti.s-ar fi înrolat toate ar fi mers bine.
— Ia ascultă, dom'le general, zise Blenkinthorpe încet. N-aveţi motiv sa vorbiţi aşa cu un om. Nu ştiu de ce atâta supărare mare, dar să nu săriţi cu gura la mine.
Am făcut tot ce-am putut mar bine, aşa, fără ajutor. Am stat de veghe două nopţi să îngrijesc vitele şi dacă ce ştiu eu nu e destul de bine, atunci faceţi dumneavoastră ce ştiţi că trebuie făcut!
Se întoarse şi-o porni greoi spre uşă.
— Stai o clipă, îl opri Hamish. Nu fi obraznic şi îndărătnic ca toţi cei din Yorkshire. Unde-i nătărăul de nepotu-tău? Doar l-am angajat. De ce nu-l faci să muncească şi să stea el cu vitele?
Blenkinthorpe se opri şi întoarse capul.
— Citeaţi fost dumneavoastră la Londra, dom'le general, s-a înhăitat cu o bandă pe care a adunat-o Purkis's ca să gâtuie paraşutiştii nemţi şi zice că asta îi ia tot timpul.
— Iarăşi nenorocitul ăla? Iar s-a-ntors? Nu are autoritatea să adune o armată aici, în satul ăsta.
— Ei bine, a şi făcut-o. îi învaţă pe oameni cum să-i siringă pe nemţi de gât, cu o sârmă, pe întuneric şi cum să arunce în tancuri cu bombe făcute din sticle cu petrol.si alte năzbâtii. Zice că ăsta e războiul poporului, cum a fost ăla din Spania unde a fost el. A garota ' oameni, aşa îi spune el la asta. Un fel de crimă afurisită.
Bătrânul Hamish îşi puse mâinile în şold, umflându-şi pieptul.
— Cred că m-am întors tocmai la moment ca să văd ce se întâmplă pe aici. Acum du-te să te odihneşti.
— Nu, dom'le general. Nu vreau să-mi vorbiţi ca şi cum n-aş mai fi bun de nimic, şi dacă ce-am făcut nu-i destul de bine pentru dumneata…
— Hai, du-te şi nu mă bate la cap, spuse Hamish, cu blândeţe. Du-te la căsuţa ta şi trage un pui de somn.
Cobor şi eu să caut pe cineva care să te ajute.
— în ziua de azi n-o să găsiţi pe cineva care să se-mpace cu ce-am făcut eu. Dacă nu găsiţi pe niciunul…
— Atunci o să vin şi-o să te ajut eu singur. Acum, du-te, odihneşte-te puţin.
1 Garrote (sp.) -pedeapsă cu moartea prin gâtuire (N. trad.).

Hamish îl împinse uşurel spre uşă. Apoi, cu pasul hotărât, se duse în vestibul şi-şi puse o pălărie de fetru, îl l'rământa o vagă senzaţie că se îndepărtase de ceva anume.
Dar viaţa te hartuieşte a naibii cu iritantele şi neimportantele amănunte ale traiului cotidian! Viaţa este o, necontenită ocupaţie.
CAPITOLUL 32
În punctul acesta un pod de cale ferată trecea pe deasupra şoselei. Tânărul soldat stătea ascuns sub el cu sentimentul că se va simţi cu atât mai în siguranţă cu cit întunericul care îl învăluia va fi mai dens.
Era de felul său din Cardiff şi gândurile i se întorceau mereu la casa lui care se afla dincolo de castelul restaurat al marchizului de Bute, ce părea tot atât de autentic, acum, după restaurare, ca uriaşul castel din filmul despre Ilobin Hood.
Se gândea că era din cale afară de ciudat să se afle atât de departe de casă, ducând o viaţă care îl obliga să se scoale la ore neobişnuite şi să stea de pază aici, unde nu avea nirriic.de făcut. Din când în câhd trenurile vuiau 'asurzitor pe deasupra capului şi atunci se gândea la sfârşitul lumii şi la Dumnezeu. De fiecare dată se întreba: Ce-ar fi să se prăbuşească podul? Dar, tremurând, continua să stea acolo, să stea neclintit.
Afară de asta.singurul lucru pe care îl avea de făcut era să ţină urechile ciulite. Când sergentul venea să facă controlul santinelelor sau să schimbe garda, începea să tropăiască în sus şi în jos cu pas vioi şi în cadenţă soldăţească, aşa cum învăţase, până când era sigur că bătaia cizmelor lui era auzită. Apoi îşi pocnea călcâiele în poziţie de drepţi şi striga:
— Stai, cine-i acolo?
Iar acela răspundea:
— Sergentul de gardă cu schimbul.
După care începea să se gândească la altceva, cum schimbul va lua locul lui şi cum el va lua locul schimbului, după care cu toţii vor porni în marş să-l schimbe pe cel din postul următor. Total idiot, să nu te lase să mergi direct la culcare. Dar trebuia să te învârţi aşa, împreună cu ceilalţi, să-i culegi pe toţi din gardă, lăsând în loc noile santinele până când toate santinelele erau schimbate şi numai după aceea se puteau întoarce la culcuş.
Trebuia să ţină minte nenumărate lucruri. Noaptea trecută caporalul de gardă îi spusese: „Ascultă, Davis, fii atent. Trebuie să înveţi chestia asta”. Era partea în care un om dădea peste tine în timp ce patrulai şi tu îl lăsai să treacă.
Asta era greu de ţinut minte. Restul – era uşor. Dacă venea oricare altul, stăteai pe loc în întuneric şi spuneai: „Stai, cine-i acolo?” Iar el răspundea: „Sunt eu. Mă întorc acasă din sat'*. După cum zice sergentul, ar trebui să răspundă „Prieten” iar tu trebuie să-i spui: „înaintează prietene, să te recunosc”. Dar oamenii nu răspundeau niciodată aşa. De. obicei ziceau: „Ce mama dracului, mă duc acasă”. Şi trebuia să-i laşi să treacă. Nu puteai face altceva.
Ar fi vrut grozav ca oamenii să înveţe totuşi şi cealaltă formulă. Asta ar fi făcut ca lucrurile să meargă' mai bine şi mai milităreşte. Civilii ar trebui învăţaţi toate regulile şi ce înseamnă a sta de gardă.
Îşi scutură umerii şi'âncepu să calculeze timpul. Cu siguranţă că era ora unsprezece. Probabil că era chiar mai mult, dar era mai sigur să spui că e unsprezece. Apoi la douăsprezece şi un sfert va fi în dormitor. Deci va putea dormi până la trei şi un sfert. Două ore în gardă. Patru ore repaus.
Se opri din cugetare, auzind un zgomot de paşi pe sosea. Un civil venind dinspre oraş, de data aceasta. Se încorda şi-şi puse piciorul stâng înainte. Normal era să întindă arma în poziţia de „în gardă” cu baioneta înainte, dar era prea riscant s-o faci pe întuneric. Soldaţii mai bătrâni, sergentul şi ceilalţi pot să facă asta cu ochii închişi fără să-şi lase puşca în jos nici o clipă. Dar cel mai bine era să… îşi ridică şi el arma cu baioneta înainte, apoi trase aer în piept.
— Stai! Cine-i acolo? întrebă el ameninţător.
— Prieten, răspunse o voce.
Soldatul Davis se zăpăci. Era prima oară că primea un răspuns corect. Probabil că era vreun ofiţer oarecare.
Trase1 cu zgomot aer pe nas. Paşii se opriră. Ce va urma acum? Acum i s-a înfundat. '„
— înaintează, prietene, să te recunosc!
Aşteptă. Din întuneric, auzi nişte sunete slabe, misterioase. Nedesluşit, vedea ceva ca o mişcare lângă gardul viu de tufişuri.
— Haide, repetă el convingător, înaintează să te recunosc.
Nici un răspuns. N-a fost decât imaginaţie, decretă soldatul Davis, Dar apoi tresări. Nu putea fi imaginaţie fiindcă cineva răspunsese: „Prieten!” Cineva fusese acolo şi a şters-o, s-a strecurat prin gardul ăla nenorocit si, fără îndoială, a luat-o în sus pe deal.
Cine ar face un astfel de lucru? Un spion neamţ! Un paraşutist. Asta era! Cu siguranţă că nemţii ăia au studiat totul foarte bine. Numai un spion neamţ ar şti să spună atât de corect „prieten”. Şi acum el ce-ar trebui să facă? Să tragă cu puşca?
Ar face un tărăboi îngrozitor şi apoi ar mai avea bătaia de cap să-şi cureţe puşca dimineaţa. Să tragă vergeaua de curăţat în sus şi în jos ca la inspecţie să aibă ţeava lună. In plus, o să-i lipsească un cartuş. Se face atâta tevatură ca fiecare om să aibă numărul exact de car tuşe la inspecţia echipamentului şi ţi se face raport dacă îţi lipseşte vreunul. Cel mai bine, e să te fereşti să intri singur în tot felul de buclucuri, ca atunci când el şi cu Dai Thomas s-au gândit să-şi unească păturile şi ca să poată avea una sub ei şi alta deasupra, s-au culcat împreună, iar ofiţerul care le dădea târcoale, noaptea i-a trezit cu ghionturi le-a luat numele, iar a doua zi diminează au fost scoşHa raport în faţa companiei, căci după cum se părea, existau o mulţime de regulamente pentru ca oamenii să nu doarmă împreună.
Dar acum trebuia, totuşi, să facă ceva. Ce aveai de făcut când tu spuneai: „înaintează” şi individul nu înainta?
Nimeni nu pusese vreodată întrebarea asta. Dar trebuia să facă ceva, să întrebe pe cineva.
— Caporal!
Strigă cât putu de tare. După ce ecoul vocii sale sună şi răsună sub pod, mai căpătă puţină încredere. Ieşi de sub pod şi o luă la fugăspre sat. Zbiera cât îl ţinea gura.
— Caporal! Caporal de gardă! Caporal de gardă!
Era foarte bine să-l cheme pe caporal. Asta n-o să se înfurie atât de tare ca sergentul dacă face ceva rău.
Aplecat înainte, Clive începu, să urce dealul în goană, îşi spunea în gând: „în fine, a început. Te aşteptai la asta, te aşteptai. Acum a început. Ai început să alergi.
Cel puţin fă-o ca lumea. Fă-i şi pe ei să alerge mult, cit mai mult. Să se sature”.
Dar o altă parte a minţii lui râse de prostia pe care o făcea. I se părea ridicol, melodramatic. Totuşi, dacă ar fi mers înainte, poate că santinela i-ar fi cerut actele şi ar fi fost arestat.
Brusc, inima începu să-i bată mai repede când auzi santinela strigându-l în noapte pe caporalul de gardă.
De ce oare inima îi sări în piept şi gâtul i se' usca'„ deodată? O reacţie confuză, nedesluşită. Reacţia la fap-3 tul de a fi urmărit.
Asta trebuia să fie. Un lucru vechi de când lumea;j| teama de a fi urmărit, teama de a fi hăituit. O spaimă ca de vis rău. Asta e, în copilărie-aveai~un coşmar în care nişte tigri goneau în urma ta, iar tu alergai, alergai, ca într-un film cu încetinitorul. Ori, în visul acela aveai exact aceeaşi senzaţie care te-a trăsnit acum, făcându-te alb de spaimă când vocea soldatului a răsunat în noapte.
A vina trebuie să fie una din cele mai „vechi experienţe omeneşti.
Din nou începu să râdă, dar i mediat” se porni să înjure simţind că se poticneşte într-o turmă de oi.1 Le auzi cum se îmbulzesc şi behăie în timp ce se dădeau la o parte din calea lui, întocmai ca valurile în f aţa. prorei unei corăbii.
Mai bine până la genunchi printre oi'decât până la genunchi în mlaştină.
Un nou sunet, neaşteptat şi ameninţător. Ca o alarmă, din stânga se ridică lătratul unui cline'. O cârmi spre dreapta şi îi simţi genunchiul izbindu-se de piatră. Un zid! ' '
Se opri pe loc răsuflând adânc din cauza durerii. Apoi îşi întoarse capul. Din spate se auzea vocea unui bărbat asmuţind câinele. A nimerit-o prost, înseamnă că mersese spre nord. Drumul ăsta îi era acum tăiat. Ar putea să se întoarcă, să facă din nou un ocol sau ce importanţă avea?
Spre nord sau spre sud. Adevărul era că nu avea unde să se ducă.
Alergând, începu să coboare celălalt povârniş, până când sim-ţi în plămâni ca o arsură dureroasă, din pricina efortului.
„Stai frate, eşti al naibii de obosit”, îşi spuse sie însuşi.
În ultimele două zile străbătuse peste optzeci de kilometri. Nu putea, continua aşa la infinit. Şi în plus, îi rnai era şi foame. ' >
În faţa lui se vedea nedesluşit un gard. îl pipăi cu mâinile – tufe înalte de păducel! Căută cu mâinile şi descoperi un spaţiu gol, se strecură prin el şi ajunse în şosea.
Ducea spre răsărit şi spre apus. încotro s-o apuce? Apus, du-te spre apus, tinere. Şi o luă-spre apus.
Merse înainte până când băgă de seamă că şchiopătează. Se aşeză lângă gardul viu şi-şi ridică cracul de îa pantalon. Simţi sub mână sânge lipicios, îşi udă degetul cu salivă şi încercă să-şi şteargă rana.
E cât se poate de prost cu toată beleaua asta. Avusese de gând să se odihnească, şi iată că era din nou pe drum.
Din şanţ se răspândea un miros dulceag de umezeală şi ierburi. S-ar putea târî pe sub gard şi să se odihnească… să se odihnească.
Mai şezu un timp încercând să-şi adune forţele pentru a se putea ridica şi a trece la fapte. Dar auzi cum în liniştea nopţii un zgomot se porneşte în depărtare şi înţelese că era pârâitul unei, motociclete care demarează. Şi imediat după asta, o alta.
Se ridică si, pentru o secundă, se simţi din nou gâtuit de spaima celui vânat. Dar se strădui să şi-e potolească.
Însemna pur şi simplu că putea să rămână aici. Ei trecuseră pe drumul acesta. Dar el se îndreptase spre nord.
Au dedus, probabil, că el va ocoli pe drumul acesta şi ea va încerca să ajungă din nou spre nord, prin altă parte.
Aşa că se vă duce spre sud.
Traversă drumul şi escaladă zidul de piatră. Simţii sub tălpi o păşune. Dacă mergea cu atenţie putea să facă o bună distanţă până în zori. înainte de a se crăpa de ziuă va găsi el vreun loc unde să doarmă.
De la Douai nu mai simţise o.asemenea dorinţă să doarmă.
Dunkerque fusese eeva dincolo de orice putere de a mai avea vreo dorinţă. Dar ca să vrei' aiât de mult să dormi, ca acum, era totuşi o descătuşare. Cel puţin excludea orice altceva. Căci nu e posibil să 'doreşti ceva atât de mult cum dorea el acum să doarmă şi în acelaşi timp să mai ai vreun alt gând în minte.
Omul poate să se ţină pe picioare şi să meargă înainte, dar e nevoie de un crez suprem să-l îndemne cu stăruinţă atunci când este istovit… Oamenii au nevoie ca, în haosul complicatei vieţi din ziua de azi, o anume credinţă să-i călăuzească, prin ordine şi metodă, pe făgaşul ales… Pruclence credea în… credea…
Capul îi căzu deodată apoi şi-l zmuci din nou în sus.
Îşi dădu seama că mersese dormind. Ar trebui să se concentreze pentru a se ţine treaz. Nu putea să se ţină treaz, cu toate acestea,. De fiecare dată să se trezească îi era şi mai… şi mai…
Se trezi şi văzu că stă în picioare lingă o căpiţă de f în. Se prăbuşi în genunchi şi rămase o clipă aşa. Dar adormi înainte chiar de a se întinde cu tot trupul.
0 încet, cu un cumplit efort, încercă să se dezmeticească.
Mai întâi îşi închise la loc ochii în faţa luminii prea violente şi apoi îşi aminti cu un fel de furie că în şold persista o durere. Fusese lovit cu piciorul.
Clipi şi, uitându-se în sus, văzu bărbatul. Pe loc îl fulgeră.gândul că aşa era prezentat întotdeauna eroul ţăran-muncitor în filmele sovietice – de jos în sus, Sncât figura să apară de dimensiuni eroice.
Senzaţia loviturii i se reîntorsese în coapsă ca un mesaj întârziat şi, simţind durerea în os, se ridică într-un cot ţinându-şi cu mâna locul atins.
— Bastard ticălos, spuse el.
Asta fu de ajuns ca să-l trezească. Omul îl lovise cu piciorul. Nu-l mişcase cu piciorul ci îl lovise, astfel încât vârful bocancului greu, izbind prin stofă şi prin carne ajunse până la os.
Apoi văzu că omul ţinea o furcă la două palme de obrazul lui şi rânjea triumfător de această superioritate, arătându-şi cioturile înnegrite 'ale dinţilor. Avea nişte ochi mici, porceşti.
„Ridică-te, o, nobile ţăran, gândi el. Ţăranul nobil. Un porc de câine, Viclean şi rău”.
Continuă să şadă. E preferabil să te gândeşti bine când ai de a face cu o brută.
— Ei bine? rosti el.
— Am zis, vorbi omul, tărăgănat, ce dracu' crezi că faci aici?
Ciive începu să-şi scuture firele de fân de pe mânecă.
— Am dormit aici, răspunse el.
Continuă să-şi cureţe şi să-şi netezească hainele, ridicându-se în genunchi şi aplecându-se spre pantaloni, fără să se uite la om.
— Hei, ce faci tu aici?
Încă aplecat,'Clive se uită în sus. Se întreba de ce îl apucase o ură atât de înverşunată faţă de omul acesta.
Sub ochii oblici, obrajii grăsoşi erau roşii, sângerii. Asta nu era un motiv să urăşti un om pentru că obrajii lui sunt astfel, ochii aşa, nasul nu ştiu cum, şi aşa mai departe?
— Am dormit aici, repetă el. Am făcut o excursie.
— Eeeei, tu nu eşti oxcursionist.
— De unde ştii?
Omul îşi împinse bărbia înainte cu un aer victorios.
— Fin'că n-ai rucsac.
Deci asta era. Argumentul final. Rucsac: excursionist. Fără rucsac: nu e excursionist. Cum poate cineva pleda dincolo de această simplitate?
— Oricine poate face o excursie fără rucsac, spuse Clive.
Capul îl durea cumplit şi îşi dădu seama că era foarte l. obosit. Cugetul său istovit îl mina spre o polemică, sub| tilă. Gândul nu mai putea urma o linie dreaptă, făţişă, şi simţea imperios nevoia de a-l convinge pe om că judecata lui e ilogică.
— Ba nu poate, răspunse acesta, cu o privire răutăcioasă.
— Dar dumneata ai putea. Ascultă, să presupunem că ai lua hotărârea să porneşti din locul acesta pe jos şi să j faci o excursie…
— Eu n-aş face aşa ceva.
— Dar dacă ai face-o, doar eşti un englez liber, nu-i aşa?
— Da, sunt.
— Şi ai putea foarte bine să pleci în excursie fără rucsac, nu-i aşa? Nimeni nu te-ar putea sili să iei un rucsac dacă dumneata n-ai vrea, nu?
— Nu, n-ar putea, nimeni.
— Vezi, deci recunoşti, îi spuse zâmbind Clive.
Dădu să plece, repede şi cu dezinvoltură, Omul ezită o clipă apoi, ca şi cum ar fi fost o baionetă, îi puse furca în. gât.,
— Stai pe loc, se răsti el. A umblat pe aici un spion toată noaptea. Am primit ordin să-nhăţăm orice persoană suspectă. Fă bine şi vi.no cu mine să vorbeşti cu colonelu'.
— N-o face pe prostul, spuse Clive cu blândeţe.
Foarte calm ridică mina, prinse coarnele furcii şi le dădu la o parte. Apoi se întoarse să plece. Nehotărât, nedumerit, omul îl lăsă să-i dea arma la o parte. Dar imediat, ca şi cum şi-ar,fi dat acordul la o acţiune mai puţin riguroasă, îl apucă pe Clive de haină.
— Hei, îl opri el.
O furie oarbă, nesăbuită – aceeaşi furie care îi împinge pe oameni în timpul luptei – puse stăpânire pe Clive. Fără să se mai controleze, se întoarse cu o privire feroce.,
— Nu pune mina pe mine, şuieră el. ' Omul se apropie, cu piciorul stâng şi cu mâna stângă înainte, aşa cum face cineva când vrea să pună o „piedică. Se încăierară şi Clive îl lovi. puternic în plex.
— Jigodie, ţipă bărbatul.
În timp ce acesta, clătinându-se, făcu câţiva paşi ina^ poi, îşi apucă furca cu amândouă.mâinile si, ameţit de lovitură, nu-şi mai controla fapta. Aruncă furca cu sălbăticie şi Clive, încercând să se ferească din faţa loviturii, simţi, colţii izbindu-l în cap, în spatele urechii. Din cauza.socului capul începu să-i vâjâie, Abia când l-a văzut pe om întins jos, lingă căpiţă, ţinându-se cu mâna de gura însângerată, şi dădu seama că-şi pierduse firea cu totul şi că-L pocnise peste faţă, în plin. Fredndu-şi încheieturile degetelor, se aplecă deasupra lui.
— Iată, spuse el încet. Acum lasă-mă în pace.
Se întoarse şi o porni spre nord. Când fu aproape de gardul de tufe simţi că, din cauza durerii din ceafă, brusc, îl năpădeşte greaţa. Se aplecă ţinându-se de stomac şi se căzni să verse. Scuipă, apoi se îndreptă. Privind înapoi, văzu că omul alerga spre clădirile fermei, îi era mult prea rău pentru a merge înainte, aşa că o luă pe urmele paşilor lui, se reîntoarse la căpiţă şi se întinse jos.
După un timp, când se uită din nou de după căpiţă, îl văzu pe om pe o bicicletă, pedalând de zor pe un drum lăturalnic. Ajuns în şosea o coti spre apus şi goni înainte.
„De-acum totul s-a isprăvit, gândi Clive. Sunt prea obosti să mă scol şi să plec, şi oricum, vor împânzi toată zona cu oameni. Cel puţin mă voi odihni ca lumea. Dacă el n-a văzut că m-am întors, căpiţa asta va fi ultimul loc unde vor căuta. După ce vor vedea că nu mă găsesc, vor pune ia îndoială povestea lui şi atunci îi va aduce aici ca să le arate exact unde am dormit şi ce-a spus el şi ce-am spus eu. Dar până atunci o să mai prind ceva putere. Pe Dumnezeul meu, o să le dau ceva de furcă,.până una alta.
Se destinse şi, cu toată detaşarea, începu să se preocupe de ceea ce se întâmpla, ca şi cum era vorba de o altă persoană. Rămase culcat lângă căpiţă, supraveghind' şoseaua, cam jumătate de oră. Apoi, urcând pe şosea, se desprinseră două figurine pe biciclete – omul şi un poliţist. Curând după aceea apăru o maşină cu oameni agăţaţi pe scară de 6 parte şi de alta. Maşina îi ajunse din urmă pe biciclişti exact când aceştia cotiră pe drumul lateral care era” însă prea îngust pentru a fi urcat de toţi deodată aşa că.hurducăind, maşina o luă pe făgaşul de roţi în urma bicicliştilor, cu viteză redusă.
El gândi: „Este întocmai ca atunci când urmăreşti o lecţie de tactică militară pe planşeta care reprezintă câmpul de luptă pe care muţi steguleţe colorate simbolizând companii, plutoane şi echipe de mitralieri”.
Acum forţele începuseră să se desfăşoare împrăştiindu-se de la clădirile fermei şi, înaintând în linie, cotiră spre nord, siluetele lor profilându-se la orizont.
Era atât de amuzant încât zâmbi. Când dispărură dincolo de creasta dealului se simţi dintr-o dată dezamăgit, ca la sfârşitul unui joc. Domol, se ridică şi porni alene spre fermă. Se simţi înviorat şi încrezător în timp ce intra în curte. Un câine legat în lanţ începu să latre şi nevasta fermierului ieşi în pragul bucătăriei.
— Bună dimineaţa, îi ură el.
— L-aţi prins? întrebă femeia.
— Nu cred.
— Oh.
„O să înceapă să se întrebe”, gândi el…
— M-au trimis înapoi să păzesc maşina.
— Oh, deci asta e. Arăţi de parcă ai fi avut o încurcătură.
— Tocmai mă sculasem şi-mi luam micral dejran.
— Vrei o cană de ceai?
Aş vrea, răspunse el. Dar nu-mi pot părăsi postul
— E gata făcut, zise femeia, îţi aduc o cană afară pe scări.
El se îndreptă spre uşă, învăluit de o senzaţie de calm şi tihnă, ca într-un vis plăcut. Ea îi aduse ceaiul fierbinte şi când îl bău, ochii i se umplură de lacrimi, îi dădu înapoi ulcica grea, apoi se duse până la maşină, Se aşeză pe scaunul şoferului. Cheia de contact lipsea. Fu plăcut impresionat că necunoscutul şofer era atât de îngrijit şi ordonat.
Încercă compartimentul din bordul maşinii, în speranţa că va găsi ceva scule cu care să pornească maşina fără cheie, dar şi uşiţa acestuia era încuiată. Şi nu avea timp să facă treaba asta fără scule.
Coborî din maşină şi examina bicicletele. Cea a poliţaiului era mai bună, dar mai grea.
Se urcă pe cealaltă, coborî repede drumeagul şi când ajunse în şosea vira spre apus. La o cotitură, o alt4 maşină încărcată cu oameni trecu pe lângă el ca o săgeată şi el îşi flutură mâna în semn de salut. Văzu câteva mâini răspurizându-i cu semne şi apoi, desprinsă de celelalte o faţă care se holba cuprinsă de uimire. După care totul dispăru.
„Nici un motiv de îngrijorare”, îşi spuse el, calm.
Continuă să meargă până când ajunse la o curioasă încrucişare din cinci colţuri. Apucă pe drumul ce ducea spre sud-est, pedalând fără grabă.
Fata stătea în picioare cu mâna ridicată, când maşina trecu pe lângă ea, învârtejind în urma-i un nor de praf.
O urmări cu privirea înjurând. Era atât de absorbită încât nici nu se întoarse când tânărul coborî de pe bicicletă lângă ea.
— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el.
I se părea neobişnuit – o fată lângă o maşină în pană la o oră atât de timpurie.
— împuţiţii! zise ea. împuţiţi dezgustători. Ai crede că măcar unul se va opri. Eu mă opresc întotdeauna, chiar când, sunt singură.
— Careţi necazul?
— A stat. Şi să nu mă întrebi dacă am benzină, fiindcă am. Şi să nu rnă-ntrebi dacă îmi vine curent la bujii, fiindcă îmi vine.
El se apropie de maşina ei micuţă şi se uită sub capota ridicată.
— Urcă şi porneşte-o.
— Te pricepi la maşini?
Se uită fix la hainele lui ponosite.
— Sunt vrăjitor în materie de maşini. Dă-i la automat.
Fata se urcă în maşină şi el auzi demarorul huruind.
Îşi trase repede mâna când scânteia din fise îl înţepă la deget.
—7- Chestiile astea curentează, îi ricana fata.
— Ştiu, ştiu, răspunse el enervat. Dar e modalitatea cea mai rapidă. Sunt grăbit. Trage socul şi menţine contactul.
El auzi cum huruie, cum trece aerul prin carburator, cum tuşeşte, vrea să pornească, apoi cum, zgâlţâindu-se, se opreşte. Examina carburatorul, vasul de sticlă al pom- ' pei de benzină care arăta că, într-adevăr, era benzină suficientă. Deodată începu să râdă, amintindu-şi defectul de fabricaţie al acestui tip de maşină, închise capota.
— Treci alături, spuse.
Tânăra femeie se uită la el contrariată.
— N-o să pornească, se încumetă ea.
— Pe ce pui pariu? râse el.
Cu o mişcare repezită fata se aşeză pe celălalt scaun.
El se urcă în maşină, dădu drumul la frână şi lăsă maşina să alunece cu spatele la vale pe panta lină. Ambreie şi băgă în viteză.
— Asta-i viteza a patra, îl luă ea peste picior.
El nu răspunse. Debreie şi auzi pistoanele mergând înapoi, trăgând aer în carburator. Opri maşina şi dădu la automat. Motorul hurui, tuşi, apoi se auzi mergând normal, „
Aduse schimbătorul în punctul mort, apoi băgă în viteza întâi şi porni fără nici o dificultate.
Ea îl bătu uşor pe braţ.
— Foarte bine. Mulţumesc.
— Conduc eu puţin, spuse el. Am acelaşi drum,
— Dar bicicleta dumitale?
— Nu e a mea. Am împrumutat-o doar.
Ea tăcu o clipă. Apoi răbufni.;
— Ascultă! Opreştemaşina şi coboară! Dacă n-oâj faci, o să pun să te aresteze primul poliţist pe care-l în-f; tâlnesc.
— Să nu faci asta, spuse el. O să mă înfurii. Sunt obosit. Sunt Jack Spintecătorul, un individ foarte periculos, afară de cazul că sunt lăsat în pace.
Ea nu răspunse, dar după un timp o auzi plângând, un fel de bocet cu sughiţuri. El încetini puţin maşina.
— Ascultă, o linişti el. Nu-ţi fie teamă. Chiar ţi-e frică? Cu adevărat? Sau te prefaci numai, ca să cobor?
Ea se îndreptă repede ca înţepată cu acul şi el văzu că obrazul îi era uscat.
— Pe dracu, mie nu mi-e frică de nimic, de nici un bărbat,-se răsti ea. Dacă ai avea puţină bună-cuviinţă, ai coborî.
— Dacă ai avea puţină bună-cuviinţă nu te-ai preface că plângi.
El conduse mai departe în tăcere.
— Până unde mergi? o întrebă el.
— Până la Little Reshmore, – cam cincizeci de kilometri de aici, spre apus. Şi când o să ajungem acolo o să te predau.
— Oh, dragă, spuse el împăciuitor. Ştii bine că n-o s-o faci.
— Ba o fac. Zău c-o fee.
Conducea cu mare atenţie, ştiind că era obosit şi te mându-se să nu facă vreo greşeală.
— De cine anume fugi? îl întrebă ea pe neaşteptate.
— Eu nu fug de ceva. De fapt, eu fug după ceva. Un om urmărindu-şi propria lui conştiinţă.
— Mai curând fugind de propria lui conştiinţă,
— Asta în cazul obişnuit, eu, însă, sunt un caz neobişnuit.
Ea se întoarse spre el şi-l studie îndelung.
— Ascultă, te-ar deranja să conduci puţin mai repede? Sunt deja în întârziere. Trebuie să fiu la Little Reshmore la opt şi douăzeci şi cinci. Eu conduc mult mai repede.”
— Femeile conduc întotdeauna prea repede. Maşinile astea automate se desfac în bucăţi după un an dacă le goneşti.
— Ce nu-ţi place la maşina asta?
— Iartă-mă. E o maşină frumoasă. N-am vrut s-o ponegresc. Ce faci la Little Reshmore?
Ea privea ţintă înainte.
— Sunt infirmieră districtuală.
— Ai fost la un pacient?
— Nu. Da.
— Care din ele?
— Nu. Am făcut o vizită unor prieteni.
: El întoarse capul şi-i aruncă o privire rapidă.
— Pentru ce porţi ochelarii ăştia îngrozitori cu ramă de baga? o întrebă.
— Pentru vedere, răspunse ea, repezit.
— N-ai nevoie de ramele astea spăimoase.
;: Ea oftă.
r – îmi dă un. aer mai profesional… ori asta ajută. Ii l face pe oameni să se ridice în picioare şi să asculte mai | cu atenţie, sunt mult mai înclinaţi să facă ce le spun.
— E o ruşine, urmă el. Ai fi cu adevărat drăguţă fără ei.
— Apă de ploaie, se repezi ea.
— Ştii prea bine că-i adevărat. Eşti foarte drăguţă.
— Da, spuse ea încetişor. Ar trebui ca cineva să-mi spună asta în fiecare dimineaţă. Ar fi de ajutor.
— El nu ţi-o spune?
— Cine?
— Eu n-am spus că era un „el”.
— E-n regulă, zise Clive. Viaţa poate fi o mare por,carie, nu-i aşa? PJină de belele şi probleme. Dar nu-i |treaba mea. lartă-mă.
Un timp ea rămase tăcută. Apoi îl examina cu atenţie.
— Ştii, spuse ea. Eşti un tip ciudat. Cine te urmăreşte?
— Asta e necazul meu, răspunse el.
— Presupun că ştii că ai o rană urâtă aici, după ureche.
— Pielea e sfâşiată?
— Da.
— Ascultă, ce oraş e ăsta?
— N-cir trebui să-ţi dau nici o informaţie dacă…
— Nu-mi pasă ce este, dar vreau să ştiu, ai de gând să faci tevatură?
— Trebuie. E datoria mea. O să chem primul poliţist care-mi iese în cale.
— Ah, datoria, exclamă el. în cazul acesta o să trebuiască să ocolesc în vreun fel oraşul şi o să ne ia mai mult timp. O să ajungi mai târziu decât oricând.
Ea nu răspunse.
— Ascultă, vorbi el mai departe. O să fac un pact.
Dumneata stai cuminte, eu te conduc până la Little Reshmore şi cobor imediat. Dacă eu fac asta, dumneata ce-o să faci apoi?
— O să te denunţ, răspunse ea. Trebuie. Suntem în război. Nu ştiu cine eşti.
— N-o să faci nimic în oraşul de care ne apropiem acum?
— Nu.
— Atunci mergem pe acolo.
Trecură prin oraş fără să vorbească. Pe când părăseau Strada Mare, el observă:
— N-am văzut nici un poliţist în tot oraşul.
Ea tăcu strângând buzele. Curând ajunseră pe sosea.
Maşina gonea înainte şi aerul făcea să-i fâlfâie acoperişul de pânză.
— Cât mai avem? întrebă el.
— Cam cinci kilometri.
— Tot mai eşti hotărâtă să mă predai?
— Sunt nevoită.
— Ascultă, o rugă el. Acordă-mi zece minute păsuire.
Chiar şi animalelor li se dă asta, nu-i aşa? Chiar şi vulpii i se face graţie de a fi lăsată să ia un avans, nu-i aşa?
— Nu ştiu, răspunse ea. Nu mă interesează vânătoarea. Dacă ai vedea atâta mizerie, murdărie, şi sărăcie câtă văd eu, nu te-ar mai interesa nici pe dumneata jachetele roşii.
— Văd că acesta nu este singurul drum pe care mergem împreună, îi zâmbi el. Bravo, sus cu răzvrătiţii.
Atunci dă-mi zece minute avantaj la plecare. Aşa e sportiv. Şi când te joci de-a hoţii şi vardiştii trebuie să le laşi timp hoţilor să se ascundă. Nu cer prea mult. în fond, as putea să-ţi iau maşina şi să merg mai departe.
— Ar trebui să te opreşti curând pentru benzină.
— Este suficientă, – maşinile de tipul ăsta merg mulţi kilometri cu un rezervor.
— Asta nu merge.
— Merge dacă ştii cum s-o mânuieşti.
Ea trase adânc aer în piept.
— Aproape am ajuns, continuă el. Zece minute?
— Bine, spuse ea. Te rog să înţelegi, îmi pare rău. Nu doresc s-o fac. Dar trebuie;
— Toţi oamenii trebuie să-şi urmeze convingerile lor, răspunse el. E-n regulă. N-am făcut nimic rău. Nu trebuie să te necăjeşti. Am nevoie de puţin timp, asta-i tot.
Am nevoie de timp ca să reflectez.
— La ce?
— La un lucru cu care n-o să te plictisesc pe dumneata, domnişoară infirmieră.
— Acolo, îi arătă ea. Parchează acolo.
El încetini maşina până în dreptul unei clădiri joase, ou un singur etaj.
— Aici e cabinetul dumitale?
— Nu. Dar vreau să cobori aici. Cabinetul meu este mai încolo, pe strada următoare.
El opri motorul şi deschise uşa.
— îţi mulţumesc. Ai fost foarte bună.
O văzu ridicându-şi manşeta stingă cu arătătorul de la mâna dreaptă şi că-şi priveşte ceasul cu o evlavie de infirmieră.
— Nouă minute şi patruzeci de secunde, anunţă ea.
El zâmbi şi se uită la chipul ei.
— Insist, fără ochelarii ăştia ai fi foarte drăguţă.
Ea îşi muşcă buza.
— Nouă minute şi treizeci de secunde. Brusc, ea îşi ridică privirea spre el. Oh, te rog, nu-mi pune răbdarea la încercare,, spuse.
— Plec. lartă-mă.
— Aşteaptă. Intră în maşină, încetişor, el intră înapoi.
— Să nu-mi spui că ai de gând să mă conduci mai departe.
— Nu! răspunse, în timp ce-şi deschidea geanta, întoarce capul.
El îşi duse bărbia la umăr şi imediat după aceea simţi usturimea medicamentului după ureche. Ea ii tampona, cu mişcări repezi, rana inflamată. Simţi apoi cum apasă marginile plasturelui peste pansament.
După ce isprăvi, el se întoarse spre ea.
— De ce-ai făcut asta spune-mi, mereu mă întreb ce-i determină pe oameni.su facă anumite lucruri?
— E datoria mea, răspunse ea. Asta am învăţat: oamenii neglijează tăieturile şi zgârieturile, se infectează şi suferă din propria lor ignoranţă şi după aceea noi tre”buie să… să. E de datoria me'a s-o fac, asta-i tot.
Se uită la el cu asprime.
— Dar, de asemenea, e de datoria mea să te denunţ şi o s-o fac,…să nu crezi că n-am s-o fac. De data asta chiar că nu mă mai opresc. Ai zece minute.
Îşi coborî privirea spre ceas.
— Fugi, strigă ea, aproape cu acelaşi ton cu care îndemni copiii la o întrecere de alergări.
El se strecură din maşină şi o luă de-a lungul trotuarului. La colţ se opri, apoi se întoarse.
— Nouă minute şi douăzeci de secunde, spuse ea. Te rog, pleacă!
— Ştiu, zise el. Vreau doar să-ţi spun. Tipul ăsta de maşină e deliciul mecanicilor. Fac averi, cu carburatorul ăsta. Defectul e de proiectare. Un fir.de praf o.poate face să meargă anapoda.
— Nouă minute şi cinci secunde.
— Mecanicii de garaje ştiu asta – şi-o aplaudă. cu bucurie. Pun pariu c-ai mai păţit acelaşi necaz de.vreo zece ori şi că de fiecare dată ai plătit cinci şilingi. Tot ce trebuie să faci…
— Opt minute şi cincizeci de secunde.
—…este să ajungi la o pantă când înce'pe” să tuşească, las-o să ruleze singură şi pune-o în viteză opusă. Deci, dacă merge cu spatele, pune-o în viteza întâi; dacă merge înainte, pune-o în marşarier. Asta scoate gunoiul din carburator/ înţelegi?
— Opt minute şi treizeci de secunde.
— înţelegi?
— Opt minute şi douăzeci de secunde. Da. Am auzit ce mi-ai spus şi-ţi mulţumesc. „ -
— Cel mai bine ar fi să-ţi procuri un filtru de aer şi să ţi-l monteze cineva. Poţi lua unul ieftin. ' -''
— Opt minute şi cincisprezece secunde. Mulţumesc.
— Asta e pentru pansament, e datoria mea, în egală măsură, ştii bine. La revedere.
— Opt minute şi zece secunde. Cu bine.
El se îndepărtă repede. Dar se întoarse.
— E foarte important, îi mai spuse. Nu uita să opreşti motorul când cureţi carburatorul. Altfel.te vei trezi cu un foc drăguţ sub capotă când aruncă benzina, înţelegi?
Cu buzele crispate, ea continuă să-şi ţină privirea aţintită pe ceas. Pe când el se îndepărta, o auzi spunând:
— Şapte minute şi zece secunde.
Trecu după colţ şi ajunse într-o piaţă publică. Pe o latură, un şir de autobuze stăteau aliniate lângă trotuar.
Porni în fugă spre ele şi sări în cel care tocmai se pusese în mişcare. -
Parcă o mai auzea încă pe fată; nurnărând. îşi duse mâna la ureche şi simţi pansamentul. Va trebui, bineînţeles, să menţioneze şi asta. Datoria!
Î] trase repede jos, simţindu-şi capul pulsând când Uanda de leucoplast îi smuci pielea.
Cu greu, din cale afară de greu se trezi, plescăind din buze şi simţindu-şi obrazul cald în locul în. care se sprijinise pe mâini.
Văzu halba de bere dinaintea lui, neatinsă, şi.abia atunci îşi aminti că intrase într-o cârciumă, în spatele lui bărbatul îlscutură din nou de umăr.
— Haide. E ora închiderii!
Recunoscu tonul omului: tonul răstit pe care îl folosesc de obicei cârciumarii faţă de beţivi şi vagabonzi, oameni care adorm în cârciumi, cu.capul pe masă.
Ieşi somnoros din local şi se pomeni în întuneric, Târziu după aceea, încă îi mai răsuna în urechi tonul individului, repetându-şi vorbele lui ca pe un cântec pentru copii învăţat pe de rost: „Haide. E ora închiderii”.
Mergea de-a lungul unei şosele asfaltate. Acum în.
minte îi stăruia un cântec stupid pe care-l cântase unul din băieţi, în Franţa, înaintea primului atac:
Nu-mi trimiteţi băiatul la Eton!
Vă rog trimiteţi-l mai bine la Limehouse…
Continua să meargă – i se părea lui – vioi, pe ritmul acestei melodii neauzite. Dar apoi îşi dădu seama că stă pe muchea, unui şanţ la marginea drumului. Se întinse şi adormi.
Fără să aibă impresia că timpul s-ar fi oprit, fu din nou treaz şi, auzind zgomot înţelese că era acelaşi pe ca- | re-l auzise de nenumărate ori în stare de semitrezie. Era lumină de-a binelea şi soarele se ridicase sus, pe cer. Ră-[ mase întins, cu ochii deschişi până când zgomotul se auzi din nou: acela al unei maşini gonind pe lângă el, la câţiva?
metri de capul lui… un vijlit de aer şi uruitul motorului.
Trecu mai departe: vvvjjjuuufff!
Se gândi:Curios că niciunul nu m-a văzut. Apoi îşi aminti că viteza maşinii îl desprinde în mod straniu pe conducătorul ei de lumea prin care se mişcă”.
Se ridică şi porni din nou la drum cu pas hotărât.
Când văzu intersecţia, îşi dădu seama că de fapt, îşi dorise să ajungă în locul acesta, îritr-un fel, era chiar bucuros că lunga lui peregrinare din după-amiaza aceasta nu fusese cu totul lipsită de rost.
Zâmbi cu nespuiâ mulţumire apoi, năpădit de amintiri plăcute, trecu pe Ungă prăvălii, pe lângă hotel, alte prăvălii, monumentul de război, după care o luă de-a lungul cărării, până la zidul scurrd al cimitirului.
Se aşeză pe zid şi, cu un sentiment de încântare, privi pietrele funerare până începu să se lase înserarea. Nu voia nimic, nu dorea să facă nimic.
Se smulse din această curioasă toropeală agreabilă numai când îl văzu pe pastor ieşind din biserică şi îndreptându-se spre presbiteriu. Clive îl urmări, gândind că stiharul alb îl face să arate ca o molie în amurg. Apoi băgă de seamă că omul se uita la el, întrebător:
— Oh, nu sunt paraşutist sau neamţ deghizat, dacă vreţi, mă puteţi căuta de arme.'
Clive îşi auzi propriile cuvinte şi, repetându-şi-le în minte, fu de-a dreptul surprins.
Se apăra prea insistent. Ar fi trebuit să spună altceva.
Omul se opri. Clive se uită în ochii lui şi zâmbi.
— Adevărul este, continuă el, că semănaţi prea mult cu un astfel de personaj.
Nici asta nu părea a fi mai clar.
— Vreau să spun că semănaţi prea mult cu cei care joacă astfel de roluri înx filmele de cinema, roluri de compoziţie.
Se gândi că asta avea mai mult sens, pentru că, de fapt chiar aşa şi era. Machiajul era desăvârşit: părul uşor argintiu, privirea calmă, pacea interioară ce sălăşluia în el de ani nenumăraţi aşternându-i pe chip această seninătate.
Dar omul îl privea încremenit. Nici acum nu spusese lucrul potrivit. Ar trebui să se concentreze ca un automobilist beat, oprit de poliţai.
— Aş putea face ceva pentru dumneata? întrebă pastorul.
— Ah, milostivire creştinească! Mâna care se întinde să ajute! Clive coborî de pe zid.
— Nu, continuă el cu răceală. Nu puteţi ajuta pe niciunul din noi.
Privirea îi căzu pe cuvintele aproape şterse de pe una din pietrele funerare. Citi cu voce tare: „Aici odihneşte cu Dumnezeu Aram Fletcher din parohia Wythe. n. 1742. m. 1821.” Ridicându-şi din nou privirea spuse: A trăit în timpul l-ui Napoleon. Cu siguranţă că şi el a trecut exact prin aceleaşi…
Gândul i se risipi şi atunci el urmă un altul.
— E nostim, vorbi mai departe. De pretutindeni au scos mii de indicatoare rutiere, din motive de securitate.
Gândiţi-vă numai, mii de paraşutişti picând din ceruri şi, fiind o rasă foarte meticuloasă, ar porni în marş până la primul indicator, dar el nu mai există. Planurile lor au 'fost dejucate. Se vor opri şi vor spune: „Suntem pierduţi!
Heil Hitler! Nu putem merge mai departe!”
Asta deoarece ştiţi că vandalii. n-a-r putea coborî cu avioanele atât de jos încât să poată citi.aceste lespezi de mormânt şi astfel s'ă ştie că se află în Whyte. Căci altfel, afară cu lespezile.
Văzu trecând pe chipul omului un fior dureros.
— Oh, vai, continuă el. N-am spus să le distrugem.
Nu distrugeţi vechea Anglie. Noua noastră Anglie, asta da! Asta lăsaţi-o să fie distrusă. Să distrugem toatesperanţele unei noi Anglii,! Dar nu puneţi în pericol iedera sacră de pe năruitele ziduri din Basingstoke *. Nu pângăriţi vechile tradiţii. Pentru că… îşi întoarse privirea spre biserica ce se profila ca o siluetă în lumina slabă a înserării.
1 Basingstoke – oraş în Anglia, reg. Hampshire. (N. trad.).
— E frumoasă… normandă, nu-i aşa? Cu adevărat veche.
— Da, cu adevărat veche, spuse pastorul în şoaptă.
Clive se rezemă de zid cu braţele încrucişate. Era conştient de oboseala care punea stăpânire pe el, ca un fel de transă. Era ceva care trecuse dincolo de oboseală, încât avea senzaţia că trăia într-o a patra dimensiune, unde timpul era o ceaţă strălucitoare care îl învăluia ţinându-1 încătuşat, îi părea că dintotdeauna stătuse aici, lângă acest cimitir, că va sta aici pentru totdeauna şi că era cel mai Inevitabil lu'cru din lume ca el să vorbească cu o neobişnuită clarviziune acestui necunoscut în haine clericale.
— Fără îndoială, urmă Clive, că în vremea aceea oamenii aveau credinţă. Adevărată şi sinceră credinţă… ca să supună piatra îndărătnică şi să-i dea formă omenească… să pună piatră peste piatră astfel încât ea să dăinuiască şi atunci eând ei nu vor mai fi, pentru a ne reaminti nouă preceptul: credinţa supravieţuieşte trupului muritor.
— Acum o clipă doreai să vezi astfel de lucruri distruse.
— Da, doream, ridică Clive vocea. Doream. Dumnea-' voastră, însă, veţi plânge şi veţi boci în faţa lumii, dacă vor fi distruse, cu mult mai jalnic decât dacă ar fi distruse vieţi omeneşti. Câtă trufie în atitudinea dumneavoastră!
Câtă.trufie să vorbeşti ca şi cum ceea ce spiritul britanic a creat odată, el nu mai poate crea din nou. Spiritul care a pus pietrele astea aici este important, nu pietrele în sine.
— Deci dumneata socoti că noua dumitale Anglie ar putea construi o astfel de biserică?
— Nu, aveţi dreptate, răspunse Clive. Noi am construi unele şi mai mari, dar numai pentru că unii vor crede în profitul care-l vor avea la sfârşit. Oamenii din vremurile acelea, însă, aveau adevărată credinţă.
— O clipă încerci să-mi spui că acelaşi spirit supravieţuieşte şi astăzi, iar în clipa următoare îmi spui că spi-: ritul acela nu mai există.
— Aveţi dreptate, consimţi Clive. Mă învârt într-un cerc vicios, nu-i aşa? Astăzi nimeni nu mai are credinţă.
Nimeni. Nu acel fel de credinţă.
— Probabil că dumneata vorbeşti numai în ceea ce te priveşte, fiule.
— Cit de frumos mă dojeniţi. Sunteţi un om fin. Nu sunteţi ca preoţii aceia care fumează pipă sau merg'călare sau dau palme peste fund, sau cum sunt, de pildă, preoţii militari… aţi văzut vreodată unul din aceia care înjură şi dau palme peste fund numai ca să demonstreze că sunt, în egală măsură, fiinţe omeneşti ca şi tine? Nu cumva vreţi să mă convertiţi?
— Nu, îmi pare doar foarte rău pentru dumneata,, fiule. Pentru grosolănia dumitale şi… nu, ăsta e un lucru minor, îmi pare rău pentru toţi acei care nu găsesc mângâiere în religie şi pacea pe care ţi-o dă credinţa în rugăciune.
— Oh, dar eu am găsit. Eu am găsit pace în rugăciune.
Izbucni repede în râs, apoi continuă:
— Să nu-i credeţi pe cei care fac pe grozavii, padre.
in situaţiile disperate toţi ne rugăm, chiar şi indivizi ca mine. Pe Dumnezeul meu, m-am rugat şi eu. La Douai m-am rugat lui Dumnezeu şi lui Isus, lui Lenin şl Buda şi Papei şi Fecioarei Măria, tuturor. Mai târziu am fost prea obosit ca să mă mai rog. Dar când am putut să mă rog, n-am omis pe niciunul din ei, n-are nici un sens să rişti când nu te costă nimic în plus, nu-i aşa?
Preotul dădu să plece, dar apoi se opri şi se întoarse repede.
— Ai fost în Franţa?
— Da.
— Ce faci aici?
— Tocmai mă gândeam să-mi ofer plăcerea de a mă lămuri asupra acestui lucru Când voi avea un moment liber. Nu mă puteam hotărî dacă este sentiment sau sentimentalism sau 'chiar instinct. Odată, într-o veselă şi însorită după-amiază, am stat pe zidul.acesta cu o fată.
Amândoi doream să… ei bine, ştiţi dumneavoastră. Nu aveam unde sa ne ducem. Ne-am dus la hotelul din oraş, dar nu ne-au primit. Aşa că ne-am urcat în autobuz şi ne-am întors acasă. Ea era foarte frumoasă.
— Chiar ai fost în Franţa?
— Oh, da, cu adevărat. E cât se poate de adevărat că am fost. Schimbă asta ceva? Asta mă face şi pe mine unul din băieţii noştri, nu-i aşa? Ar trebui să mă invitaţi la ceai. Aşa ar trebui să faceţi. Haide-ţi, invitaţi-mă la ceai.
— Dar dumneata nu eşti în uniformă.
— Nu. Nu sunt. Vedeţi dumneavoastră, eu sunt dezertor.
Preotul îşi coborî privirea în pământ.
— Ar trebui să mă invitaţi la ceai, continuă Clive.
Este lucrul… aşa cum spune Sfânta Scriptură.
Preotul se încruntă şi făcu un gest cu mâna…
— Te rog, nu călca pe morminte.
— In curând vom călca în picioare muribunzii, dar pe morţi, îi vom feri întodeauna. Ce uşor îmi vine să vorbesc în felul acesta. Probabil este influenţa religiei.
Îl cuprinse o senzaţie de rău ca şi cum ar fi fost absorbit într-un puţ, dar făcu sforţări să se ţină pe picioare.
Trecu prin mai multe uşi până ajunse într-o încăpere unde ardea focul în cămin. Se aşeză înaintea lui într-un fotoliu iar căldura îl pătrunse ca un narcotic. Nici nu-şi dădu seama când adormi. Când se trezi, văzu că preotul îşi scosese anteriul. Arăta mai bătrân şi mai slab în costumul griânchis. O femeie puse o tavă, pe masă, apoi dispăru.
— Ar trebui să fiţi cel puţin episcop, spuse Clive.
— Am rugat să-ţi facă nişte sandvişuri cu şuncă. Aşază-te aici.
Clive îşi întoarse scaunul spre tava de pe măsuţa joasă.
— Mă numesc Polkingthorne, se prezentă preotul, cu un aer foarte stăpânit.
— Iar eu Halliburton – Richard Halliburton – alias Clive Hanley, alias Clive Briggs, un faimos explorator.
Dezertorii folosesc întotdeauna un nume fals.
— Zahăr?
— N-are nici o importanţă, atât timp cât e ceva cald.
Îţi dă un sentiment ciudat să fii înfometat şi foarte obosit. Te face să te simţi evlavios.
— Nu e nevoie să vorbeşti aşa.
— Iertaţi-mă. Am vorbit prea mult. Mult, mult prea mult. N-aş vorbi în felul acesta dacă n-aş fi atât de obosit. Oboseala te poartă parcă printr-un fel de spaţiu plutitor şi trăncăneşti în neştire – deşi ţi se pare că vezi cu mare claritate. Poate că eu chiar văd, poate că numai îmi imaginez, aşa cum, adesea, oamenii beţi îşi imaginează că sunt foarte spirituali. Acum înţeleg de ce drept-eredincioşii postesc, te transpui într-o stare de extaz… şi mie ar putea să-mi apară o revelaţie în orice clipă.
Preotul îi întinse ceaşca de ceai.
— Cu siguranţă că toată viaţa dumitale limba ţi-a fost cel mai mare duşman. E o cravaşa plină de noduri cu care te flagelezi pe spinare.
— Nu, am fost întotdeauna un tip foarte tăcut. Abia în ultima vreme am început cu această revărsare de cuvinte. Văd că devine obişnuinţă. N-aş vorbi aşa, vrute şi nevrute, dacă… înţelegeţi dumneavoastră… oboseala. Mă face să apar extrem de nebritanic, nu-i aşa?
— Mai bine ai mânca în loc să vorbeşti.
Clive începu să mănânce în tăcere, apoi brusc, se simţi prea sătul.
— Nu pot să mai mănânc.
— Odihneşte-te o clipă şi încearcă'din nou.
— Nu. E-n regulă, îmi pare rău că am fost atât de limbut şi grosolan. Ar trebui să plec.
— Unde?
— Oh, aşa, înainte. N-am” unde, nu pot rămâne aici.
Sau aş putea. Aş intra şi-aş cere azil. Nu aşa se face?
Azil! Iar dumneavoastră ar trebui să baricadaţi uşile şi nimeni nu m-ar putea scoate de acolo.
— în biserică se poate găsi azil, nu unul fizic, ci unul mai important, spiritual.
— Ar fi trebuit să mă aştept. Eu l-am cerut, nu-i aşa!
Dumneavoastră trebuie să încercaţi a mă salva.
— Omul trebuie să se salveze singur.
— Adevărat, padre, adevărat. Toţi căutăm o cale de a ne salva pe noi înşine, dar nu mai găsim nimic în care să credem. Pe vremuri oamenii credeau, dar nu şi acum Deoarece aţi dat greş. Biserica dumneavoastră a dat greş.
Odinioară, biserica era flacăra din credinţa arzătoare a tuturor oamenilor, acum, nici măcar unul din douăzeci nu mai are nici'o speranţă în religie şi nu mai crede că religia are ea însăşi vreo speranţă.
Aţi dat greş. Aţi dat greş încă în celălalt război. V-aţi alăturat jocului politicii aşa încât Dumnezeul nostru se află de amândouă părţile… Or dacă nemţii au pierdut, atunci de ce să ne căinăm că ei nu mai cred în Dumnezeu şi că şi-au creat un nou obiect de veneraţie? Dumnezeu nu i-a salvat, oricât de mult au crezut în el.
— Poate că, atunci, cauza noastră a fost dreaptă.
— Da, dar ei au crezut, iar preoţii lor le spuneau că Dumnezeu – acelaşi pentru toat” lumea – le dă dreptate. Totul nu e decât politică. Aceeaşi politică pe care a jucat-o biserica atunci când l-aţi dat jos de pe tron pe propriul nostru rege. Ducele de Windsor, omul care acum ar fi putut să ne ajute. Daţi greş şi acum, în războiul.
acesta. Biserica voastră şi Dumnezeul vostru nu vor opri vărsarea de sânge, nu vor împiedica să fie ucise femeile şi copiii. Nu vor pune capăt avariţiei, cupidităţii, cruzimii.
Nu vor da nici un fel de garanţii…
— Noi-nu garantăm nimic. Un rezultat garantat nu are nevoie de religie. Religia înseamnă a crede atunci când nu ţi-a mai rămas nimic în care să crezi decât religia care-ţi insuflă speranţă.
— Adevărat, dar acum e prea târziu pentru această religie, pentru.biserica dumneavoastră. Aţi binecuvântat prea multe războaie, în numele dreptăţii, „de ambele părţi beligerante.
Se ridică şi îşi plimbă privirea prin încăpere, îşi văzu boţita lui pălărie de fetru pe scaunul de lângă uşă. O luă.
— Ar trebui să plec. Mulţumesc că aţi avut răbdare.
Cât despre frumoasa şi vechea dumneavoastră biserică, menţineţi-o lipsită de noimă şi goală în timp ce viermii…
Rămase încremenit câteva secunde în şir, apoi continuă: care infestează acum rănile leului ' bătrân şi bolnav, îl vor devora de moarte.
— Leul nu este încă mort, fiule. Este singur, adevărat, dar nu e mort. Şi vor veni din cele patru colţuri ale lumii şi îi vom ului.
— Sunt trei colţuri, padre. Vă rog să citaţi corect şi până la capăt, Până la capăt. „Dacă Anglia sie însăşi şi-ar rămâne credincioasă!” 2”Şi-ar rămâne credincioasă!
Asta-i nenorocirea. Anglia a fost credincioasă anumitor lucruri, dar n-a fost credincioasă poporului care, în esenţă, înseamnă ea însăşi. Cu bine şi vă mulţumesc. A fost o 'conversaţie foarte instructivă. O să mă denunţaţi?
— Trebuie s-o fac pentru conştiinţa mea.
— Nu lăsaţi conştiinţa să lucreze prea repede, padre.
Ieri dimineaţă o infirmieră mi-a acordat zece minute păsuire. Cum ar putea face biserica mai puţin decât un mirean?
— Ştii că eşti bolnav, fiule. Dacă crezi că aş putea…
— Sunt doar puţin ameţit, padre, asta-i tot. N-am nevoie de nimic. Pot pleca acum?
— Da. Eu… pot să mă rog pentru dumneata?
1 Leul – emblema naţională a Marii Britanii.
2 Citat din piesa Regele Ioan din Shakespeare.
— De ce nu? Dacă asta vă face fericit, vă rog, ruga'ţi-vă. Aş face-o şi eu dacă… dacă mi s-ar părea c-ar avea cât de cit un rost. Ei bine…
— Aşteaptă. Nu pleca. Eşti un băiat inteligent…
— Mulţumesc.
— Ai spus lucruri care m-au înfuriat grozav, dacă as fi fost mai tânăr, acum câţiva ani…
— Vă rog să mă iertaţi.
— N-are importanţă. Dar aş vrea să te fac să înţelegi un lucru. Eu nu te privesc pe dumneata ca pe o persoană individuală, ei mai curând ca pe un simbol al epocii dumitale. Dumneata eşti produsul epocii raţiunii, nu al epocii credinţei. Biserica aceasta, cu multă vreme în urmă a fost clădită în epoca credinţei. De atunci încoace, am intrat în epoca progresului intelectual care nu acceptă nimic dincolo de limitele raţionalului.
Deoarece, intelectualiceşte, voi nu credeţi în viaţa de apoi, vă refuzaţi, în viaţa aceasta, mângâierea pe care ţi-o dă credinţa în nemurirea sufletului. Astfel, epoca voastră a raţiunii, a intelectului şi a ştiinţei a adus războiul – mizeria, bestialitatea, vărsarea de sânge, foametea, cruzimea inutilă. Iar dumneata, exponentul epocii raţiunii, îndrăzneşti să ne blamezi pe noi, care încă mai credem în epoca cucerniciei.
Olive îşi trecu palma peste faţă.
— Mă siliţi să glndesc şi eu sunt obosit. Vreţi să spuneţi că aţi dori ca noi să credem în nişte lucruri despre care raţiunea ne spune să nu credem în ele? Să credem în suflet şi în-viaţa viitoare despre care noi avem convingerea că nu există?
— Da.
— Dumneavoastră credeţi în sufletul nemuritor si” în lumea cealaltă… în cer, în iad şi în atotputernicia lui Dumnezeu?
— Nu. Intelectualiceşte nu cred în ele şi totuşi, am credinţă în ele. Orice imbecil poate să creadă în ceea ce raţiunea lui îi spune că există cu certitudine. Credinţa înseamnă capacitatea de a crede mai presus de raţiune.
Ţine minte asta… Când lumea îşi va recăpăta din nou credinţa, afâtea necazuri se vor risipi, atâtea probleme se vor soluţiona. Convingerile politice sunt convingeri prin excelenţă intelectuale. Totuşi, convingerile religioase vor soluţiona ceea ce acestea nu vor izbuti. Este ceea ce cauţi dumneata acum. Dumneata cauţi ceva în care să poţi crede.
Încerci să găseşti printr-un proces intelectual şi lucrul acesta îl face, dealtfel, întreaga omenire. Dar nu găseşte nimic în care să-şi pună speranţele, nimic care s-o îndemne spre ceva glorios.
Nu te mai gândi atâta. Simte! Întreabă-ţi simţămintele, nu raţiunea. Dacă vei face astfel, problema dumitale îşi va găsi rezlovarea. O să'te întorci la regimentul dumitale, la postul sau la ceea ce faci acolo în armată.
— Oh nu, asta n-o voi face.
— O s-o faci… din cauza unui sentimerit… ceva ce e mai presus de raţionamentul rece, esenţa a ceea ce noi numim patriotism.
— Nu, padr'e, dumneavoastră nu înţelegeţi. Nu vă daţi seama că asta nu mă convinge? Patriotismul? Nu e suficient.
Cuvintele rămaseră parcă suspendate în încăpere şi Clive se întoarse stingherit.
— Mă scuzaţi, spuse el, ca şi cum ar fi făcut o greşeală de tact. Apoi clătină din cap şi vorbi din nou: Ciudat… Edith Cavei1 a spus asta, nu-i aşa? Patriotismul nu este suficient. Am crezut că este doar.un fel de lozincă, n-am înţeles niciodată Ce-a vrut să spună, până acum.
Probabil că m-am maturizat.
Aţi fost amabil, padre, aşa că o să încerc să mă achit.
O să vă ofer în schimb ceva, ceva rar. Un adevăr! Adevărul unui om de rând este ceva preţios pentru că var putea ajuta să rie înţelegeţi pe.noi.
Aţi spus că eu caut ceva în care să pot crede. Este adevărat. Eu şi alte milioane ca mine. Şi acum, întrebaţi-vă de ce dispreţuim ideea de a căuta focarul acestei credinţe în biserica dumneavoastră.
Deoarece biserica dumneavoastră n-a arătat nici cea mai mică înţelegere faţă de oribila mlaştină în care noi, oamenii de rând, ne bălăcim. Drept urmare, bisericile voastre sunt goale, în timp ce noi ne ducem, cu milioanele, la cinematografe, teatre, meciuri de fotbal. De ce? Deoarece, în nemuritorul meu suflet, aceste lucruri, aşa pervertite şi sterile cum pot să pară, sunt mai aproape de Dumnezeu şi de nevoia de Dumnezeu a omului simplu decât biserica voastră, cu toate temerile ei.
1 Cavel Edith (Louisa), 1865-1915, infirmieră, eroină a primului război mondial, executată pentru că a ajutat soldaţii aliaţi să evadeze din Belgia ocupată de nemţi. (N. trad.).

Biserica voastră a trăit în spaimă timp de generaţii.
Spaimă, Multele şi frumoasele învăţături ale lui Cristos le-aţi repudiat deoarece ştiaţi că ele ar putea jigni pe cei bogaţi şi privilegiaţi pe care îi iubiţi şi-i linguşiţi. Ca sa acoperiţi lipsa, aţi umplut biserica lui Cristos cu odăjdii încărcate de pietre preţioase şi fast, lucruri pe care el nu le-a cunoscut şi care n-ar fi putut să-i placă. Iar din toate păcatele catalogate de Cristos voi aţi ales unul singur care n-avea cum să-i supere pe bogaţi deoarece e universal şi nu are nimic de-a face cu faptul de a fi bogat – păcatul sexual! Şi astfel aţi făcut di'n sexul în sine un păcat.
Singurul păcat despre care, în spaima voastră, vă încumetaţi a provădui. <
Aţi predicat atâta, încât taina şi nimbul procreaţiei – cea mai inexplicabilă si, astfel, poate cea mai sacră dintre faptele omului – a ajuns a fi pângărită, iar copiii pe care îi iniţiaţi şuşotesc despre ea ca despre o obscenitate.
Aţi transformat într-un învederat păcat ceea. ce milioane de oameni normali simt în inimile lor că este o bucurie sfinţită de Dumnezeu, că este chintesenţa vieţii, a căminului, a familiei. Singurul păcat pe care îl mărturisiţi!
Şi apoi vă miraţi de ce milioane de oameni au părăsit biserica şi se duc să se închine într-un templu mai sincer, în faţa unui nevinovat film de dragoste, la cinema.
Milioane de oameni vă întorc spatele vouă şi învăţăturii voastre denaturate, iar în bisericile voastre nu răsună decât paşii câtorva asexuaţi, ai fecioarslor slute şi ai; văduvelor resemnate; în ochii oamenilor ele rând, biserica voastră a ajuns aşezământul unde se adună tinerii descurajaţi şi trişti, lipsiţi de instinctele sexuale fireşti.
Şi toate astea deoarece nu îndrăzniţi să propovăduiţi adevărata.învăţătură a lui Cristos ca nu cumva să-i ofensaţi pe cei bogaţi şi egoişti, pe cei care huzuresc în privilegii.
Oh, padre, dacă nimeni nu vă va oferi vreodată acest.dar de nepreţuit, adevărul omului simplu, iată, vi l-am '-t”ferit eu; iar eu nu fac decât să spun deschis ceea ce oamenii de rând îşi spun între ei, în cuvinte mult mai neiertătoare, pe tot cuprinsul acestei ţări.
Padre, acum câteva zile am trăit în ceea ce dumneavoastră aţi numi o stare de păcat. Dar, jur pe Domnul care ne-a zămislit, că m-am simţit, cred, mai aproape de Dumnezeu decât de învăţătura bisericii voastre.
Iar biserica voastră nu va fi niciodată atât de aproape de Dumnezeu precum am fost eu, până când nu va înceta să încurajeze corupţia, mizeria şi sărăcia, până când nu va înceta să mai afirme că preceptul „dă tot ce ai săracului” a fost valabil acum două mii de ani, dar că azi nu mai are nici o valoare.
Să daţi săracilor? Voi prosperaţi de pe urma sărăciei i în oraşul în care m-am născut, cele mai renumite cartiere de cocioabe dărăpănate şi casele cele mai sărace aparţineau bisericii şi erau administrate de biserică, precum, dealtfel, şi terenurile subterane în care minerii scormoneau pentru nişte lefuri de mizerie.
Din productiva lopată a celui care asuda nici măcar un coş nenorocit de cărbune nu ajunge în căminul omului sărac fără ca mâna bisericii să nu se întindă spre a-şi trage taxele asupra cărbunelui, după care îşi încasează cealaltă monedă de argint pentru dreptul de folosinţă al căminului în care ard cărbunii.
Încetaţi toate acestea! Puneţi capăt ridicolei versiuni a. păcatului, fastului şi ritualul vostru! Eliberaţi-vă de sub teroarea celor privilegiaţi! Biserica să se întoarcă la noi-şi să ia parte la viaţa noastră aşa cum o trăim azi, să trăiască temerile noastre de azi, să lupte azi alături de noi.
Dacă aţi face toate astea, n-ar mai fi nevoie să ne rugaţi să ne întoarcem la biserica voastră. Nu noi v-am părăsit. Voi ne-aţi părăsit. Poate că nu e prea târziu. Noi aşteptăm, aproape patruzeci de milioane de suflete ale ţării acesteia, ca voi să ne.daţi înapoi biserica!
Se sprijini cu mâna de perete şi îşi întoarse capul simţind, brusc, un val de ameţeală.
— îmi pare rău, şopti el. îmi pare rău că a trebuit să vă vorbesc în felul acesta.
Porni împleticindu-se, dar auzi că omul îl strigă. Se opri lingă uşă fără să se întoarcă şi preotul îi spuse:
— Du-te cu Dumnezeu. Eu o să mă rog pentru dumneata.
— Da, răspunse el fără să-şi întoarcă privirea spre odaie. Rugaţi-vă pentru mine. Rugaţi-vă şi pentru dumneavoastră. De ce să nu cuprindeţi o arie mai mare de vreme ce tot faceţi asta. Rugaţi-vă pentru Anglia, biata, nenorocita Anglie. Nu, rugaţi-vă pentru umanitate. Pentru fiecare din nenorociţii aceia care sunt pe cale să arunce pe cineva în aer, sau vor fi aruncaţi ei înşişi în aer; sau pentru aceia care vor fi sfârtecaţi în bucăţi, sau înecaţi, sau îngropaţi de vii, sau arşi, sau gazaţi, în timp ce, cu adevărat, noi continuăm acest război. Rugaţi-vă pentru biata, mizera, rătăcita umanitate.
Ieşi repede, chinuit de furie faţă de el însuşi şi în acelaşi timp de ruşine că vorbise ca un orator. Lumina amurgului se mistuise cu totul iar „liliecii zburau în volte, năpustindu-se spre felinarul din portul cu ţipete 'ascuţite.
Iarba scotea un miros împrospătat sub stratul gros de rouă.
Se dispreţuia pentru că intrase la parohie, se dispreţuia pentru oboseala lui şi pentru că o făcuse pe deşteptul, pentru sinceritatea lui si, în fine, îşi dispreţuia propria enervare faţă de toate aceste lucruri.
O luă pe drumul care ducea spre sud, străbătu oraşul şi ajunse la şosea.
Zorile îl găsiră privind în adâncitura unei văi. Jos, în depresiune, se aşternea satul. Se simţi inundat de un sentiment de satisfacţie, ceva ca un fel de împlinire că, în sfârşit, ajunsese aici.
Se aşeză pe un gard urmărind joaca norilor care, sub lumina pură se împrăştiau ea nişte scame colorate. Auzi păsările domolindu-şi vacarmul cu care se minunează în fiecare dimineaţă de apariţia veşnic nouă a soarelui.
În sat, şuviţele de fum începeau să se înalţe din coşuri… o căsuţă, apoi alta. Dârele se uneau formând o masă care aluneca de-a lungul văii, apoi rămase aeol-o, suspendată ca o ceaţă.
El aşteptă până când oamenii ieşiră din case, apoi coborî în drum. Deodată încremeni, văzând o uniformă. Dar începu să râdă de propria-i spaimă, căci nu era decât poştaşul care-şi începuse turul de rutină.
Bătu la uşa căsuţei şi dinăuntru se auzi mişcare de paşi. Uşa se deschise şi el fu învăluit de magia acestei întâmplări atât de simple.
Bună ziua, doamnă Telson. spuse el, cu un ton degajat, îi privi părul arămiu proaspăt periat şi strălucitor. '
Era eu totul nepregătit pentru reacţia ei. Ea îl apucă de braţ, îl trase înăuntru repede, apoi închise uşa. El se aşeză pe un scaun şi numai după aceea o yvăzu că stă înaintea lui, netezindu-şi şorţul cu mâinile.
— Ce este? întrebă ea repezit. Ce s-a întâmplat?
Clive îşi ridică privirea spre faţa ei, leită a lui Joe, decât că mai mică, cu pielea mai uscată şi mai fină.
— Nimic, răspunse el. Am trecut doar pe-aici şi măântrebam dacă Joe o fi acasă.
— Nu, spuse. ea. El s-a înrolat pe un vas culegător de mine. Ştii asta foarte bineS-a întâmplat vreo nenorocire cu Joe?
Ultimele cuvinte ţişniră, pline de agitaţie.
— Nu, nu, o linişti el văzând-o atât de îngrozită. N-am primit nici o veste de la el. Am trecut doar p-aici şi m-am gândit să intru o clipă să spun bună ziua.
Ea nu răspunse dar el o văzu că-şi mototoleşte sorţul, cu un aer nehotărât. Atunci îşi ridică privirea sp're ea şi-i zâmbi.
— Domnule Briggs, zise ea, arăţi îngrozitor de istovit. Ce s-a-ntâmplat?
— Nimic, răspunse el uşor enervat. Nimic. Nu mă cheamă Briggs. Mă cheamă Han-ley.
Vocea ei sună abia şoptit, nedumerită.
— Foarte bine. Te cheamă Hanley. Vrei o ceaşcă de de ceai?
— Da. Vreau.
O auzi apoi vorbind mai departe.
— Tocmai îmi pregăteam ceva de mâncare. N-are nici un rost să prepar un mic dejun ca lumea când Joe nu-i acasă. Doar pentru mine.
Când se trezi, simţi pe obraz căldura unei cuverturi croşetate. Se ridică într-un cot pe canapea. Miracolul ' timpului scurs se petrecuse din nou. Ziua era pe sfârşite.
În căsuţă era aproape întuneric şi nu se auzea decât ticăitul puţin prea puternic al unei pendule.
Se dădu jos, îşi găsi pantofii şi se încălţă. învioră focul, apoi se aşeză pe un scaun să aştepte.
Doamna Telson se întoarse, cu pălăria ei uzată de catifea aşezată patetic pe părul roşcat, îngrijit.
— Ah, spuse ca. Am ieşit să fac nişte cumpărături.
— Am adormit.
— Da. Te-am pus pe canapea şi ţi-am scos pantofii.
— Dumneavoastră rii-aţi pus acolo?
— Oh, ai mers singur, dar erai întocmai ca un mort.
Păru să-i placă propoziţia aşa că o repetă.
— întocmai ca un mort. Bănuiesc c-o să vrei să mănânci ceva.
— Da, răspunse el. Mi-e tare foame.
— îşi simţi capul din nou limpede şi gândurile i se ordonară cu precizie. O urmări mişcându-se prin încăpere, aşezând mâncarea pe farfurii: câteva felii de şuncă fiartă, câteva rondele de salam polonez. Puse ceainicul la fiert, puse ceai în esenţieră, tăie pâine. Apoi prepară ceaiul, gâtul arcuit al ceainicului imprimând o curbă foarte energică jetului de apă clocotită.
Mâncară amândoi, vorbind doar atunci când ca îi întindea farfuriile.
Când terminară de mâncat, el se ridică în picioare, scotocindu-se după ţigări.
— O să rnă duc să-mi cumpăr.ţigări, zise.
Îşi luă pălăria din cârligul de pe uşă. Cu mâna ne clanţă, se întoarse.
— Eu trebuie să plec. Mulţumesc şi… îmi permiteţi să vă dau nişte bani?
Ea făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi alungat o muscă.
— Nici nu mă gândesc, Joe n~ar fi de acord. Pot să-i spun lui Joe unde mergi?
— Oh, eu merg aşa, înainte, zise el.
— Dacă doreşti să rămâi eşti binevenit. Cămeşa te aşteaptă.
El se gândi: „Dacă” o să fiu prins, nu va fi deloc bine pentru ea. Şi bani mai. am foarte puţini. Atât a timp cât o să-mi ajungă banii, o să mă: descurc. Dar după aceea, când n-o să mai am, s-a terminat cu mine”, i – Mulţumesc, dar nu pot. Trebuie să plec. Vă mulţumesc pentru ceai.
; Ieşi, apoi fără ezitare coti şi o luă de-a lungul potecii. Trecu podul şi porni pe dfumul.pavat cu macadam, învăluit cu totul în întuneric.
i Când ajunse la fagul cu crengile atârnânde se uită la el
; cu surprindere, apoi începu să râdă la această neaşteptată
; revelaţie.
Deci într-aici te-ai îndreptat în ultimile trei zile, îşi ' spuse el. Aici… locul acesta. Către el veneai.
Din nou se simţi puţin ameţit. Dar clătină din cap i aproape apreciativ faţă de propria lui isteţime care îl condusese spre această ţintă. Se duse la zid şi se aşeză pe el.
La început nu simţi decât mulţumire pentru faptul de a se afla aici. Apoi mintea lui începu să caute mai departe.
Venise, bineînţeles, s-o întâlnească pe Prue. Dar asta nu va face decât să încurce lucrurile, să-i producă necazuri ei, în egală măsură cât şi lui, să-i tulbure liniştea ei sufletească. Oh', dacă ar vedea-o, ar însemna că el se va fi hotărât într-un fel, că lucrurile au intrat pe un făgaş.
„Bine, lucrurile sunt pe un făgaş, îşi zise în sinea lui.
Nu te mai întorci, e ceva hotărât. Nu se mai poate schimba nimic.
Deci nu ai nici un motiv s-o vezi.”
Şedea acolo în întuneric şi, într-un târziu, începu să se gândească la răbdarea pe care o avea să aştepte de atâtea ori, ore atât de îndelungate.
,,Ţi-ai exersat un nou tip de răbdare, în ultimele zile, îşi zise. Câte zile? Ce zi e azi? Trebuie să aflu.”
Auzi nişte voci. Fetele veneau de la tabără şi se îndreptau spre sat.
Repede, în aceeaşi clipă, făcu un pact cu sine însuşi.
Dacă va auzi vocea lui Prue, o va striga. Dacă nu, atunci mulţumirea de a fi fost aici va fi tot ce-şi va putea îngădui.
Ascuns în. întuneric auzi nevăzutele fete trecând mai departe. Dorul pentru Prudence îl năpădi atât de puternic încât simţi ca o apăsare în capul pieptului, îşi spuse: „Dacă o aud pe Violet, atunci ăsta e un semn că pot s-o rog să-i spună lui Prue că sunt aici. Nu, ai făcut un pact cu Dumnezeu în legătură cu Prue. Dacă vine singură, doar atunci poţi să-i vorbeşti. Violet nu intră în învoiala asta.
Nu i-ai spus nimic lui Dumnezeu despre Violet, iar acum vrei s-o prinzi şi pe ea în hora aceasta.”
Apoi, se hotărî simultan pentru două lucruri. Că nu poţi face un pact cu Dumnezeu, de vreme ce nu crezi în el. Dar că trebuie să respecţi un pact pe care l-ai făcut indiferent cu cine, chiar dacă nu crezi în existenţa lui.
Auzi un alt grup de fete trecând pe lângă el. îl apucă, pe neaşteptate, un acces de tuse dar îl înăbuşi. Poate că ele nici nu-l auziseră, totuşi n-ar fi vrut să le sperie.
Se gândi la seara când Prue stătuse aici, în întuneric, alături de el, la cât de dulce era mireasma părului ei. încercă să-şi amintească mirosul, dar nu-l putu evoca. Poţi spune că un miros există, dar nu-l poţi recrea aşa cum poţi face cu o imagine vizuală sau o melodie.
Brusc, ca descărcarea unui flash, îşi aminti o melodie.
Însoţită de o imagine vizuală. Faţa lui Prue, stingherită, totuşi fără să se piardă cu firea, în noaptea aceea la cârciuma. Obrajii i se îmbujoraseră şi-şi aplecase uşor capul în timp ce cânta:
Tu vei fi mereu adorat Aşa cum eşti în clipa aceasta Chiar dacă frumuseţea ta se va ofili…
Ah, ce minunat să şi-o amintească pe Prue în felul acela… Iar acum, acum tânjea s-o vadă. De aceea venise pe jos atâţia kilometri, ajungând aici în mod aproape inconştient şi instinctiv. Nu cunoştea drumul care ducea aici, dar ajunsese aici. S-o vadă, să-şi bucure ochii din nou, să fie din nou fericit, numai că… nu putea. Trebuia sa hotărască ceva mai înainte, ceva…
Trecu uşor cu palma peste piatra zidului.
Undeva, spre dreapta de unde stătea el, la câteva sute ele metri doar, Prue exista, trăia, respira. Acum, în clipa asta, oare ce făcea? Stătea întinsă? Citea? Se dezbrăca cu indiferenţă în, baraca ei, înconjurată de femei? Braţele şi coapsele ei calde pe care le cunoştea acum atât de bine, forma umerilor ei drepţi, umeri atât de drepţi pentru o femeie.
— La gândul acesta i se opri răsuflarea. Ea… ea…
Se dădu jos de pe zid.”,,N-are nici un sens să te gândeşti, îşi spuse. N-are nici un sens să-şi trezeşti în minte astfel de imagini. N-are nici un sens s-o tragi şi pe ea în încurcătura asta.”; Porni prin întuneric de-a lungul cărării, apoi, fără timp de gândire, la numai câţiva paşi distanţă, simţi mai curând decât văzu, licărirea unei lanterne. Instantaneu, mintea lui se porni să lucreze. Trebuie să fie poliţistul care îşi împingea bicicleta pe cărare, îşi făcea rondul, special pentru a avea grijă ca niciuna din fete să nu fie molestată, adică niciuna care să nu vrea să fie…
— Bună seara, domnule inspector, zise. Sunt eu, din sat.
În timp ce vorbea zări bicicleta în lumina reflectată de lanternă şi ştiu că avusese dreptate. Era poliţistul.
Merse mai departe fără să se oprească. Dar în timp ce mergea ascultă cu atenţie. Poliţistul nu se mişca. Nu se auzea nici un zgomot de paşi. Lanterna fusese stinsă.
O parte a minţii sale gândi: „Câtă nepăsare, câtă indolenţă! Să presupunem c-aş fi fost un spion. Să mă lase să trec în felul acesta.”
Totuşi, numai felul dezinvolt în care trecuse îl scăpase de a fi chestionat. Omul o să fie desigur intrigat, în câteva secunde o să-şi dea seama că fusese păcălit. Se va întoarce, va cere actele şi atunci…
Clive traversă drumul. Pipăi cu mâinile perdeaua de iederă a unui zid înalt. Alergă de-a lungul lui până la poarta de fier a unei vile şi se strecură prin ea, întorcându-şi privirea înapoi. Lumina slabă a lanternei se arătă din nou. Omul se întorcea. Văzând pilpâirea luminii. Clive.
se trase în spatele zidului. Poliţistul îşi plimba lanterna la stânga şi la dreapta în timp ce pedala.
Se auzi sunetul înfundat al rolilor – fffsssttt. Acum omul se va duce cu siguranţă în sat. Se va întoarce în zece minute cu oameni din garda voluntară locală şi cu jumătate din beţivanii din cârciuma.
Ieşi de după zid şi alergă înapoi de-a lungul drumului.
Găsi o alee laterală între două garduri vii şi coti la stânga.
Se miră de certitudinea cu care se orienta. Apoi se gândi: „Fac asta instinctiv, ca un animal. Ei vor fi convinşi că mă voi îndepărta de. sat cât mai repede cu putinţă, în loc de asta eu fac un cerc, îl ocolesc, apoi o iau spre sud.
Cât de inteligent din partea mea să fac lucrul acesta fără să stau şi să judec înainte.”
Dădu peste un drum perpendicular care se îndrepta spre apus. O luă de-a lungul lui alergând în ritm moderat.
Dacă fugea prea repede începeau să-i ţiuie urechile. Găsi un alt drum principal, cu direcţia sud. O. coti din nou spre stânga. Simţea sub tălpi asfaltul tare. Alerga, apoi o lăsă din ce în ce mai încet, apoi mergea la pas, apoi iarăşi începea să alerge, dar tot timpul atent la zgomotul vreunei maşini. Era un drum foarte bun pentru maşini. Dacă ar fi apărut vreuna, ar fi trebuie să se ascundă în şanţ.
Dar oamenii încetaseră să mai meargă cu maşinile în timpul nopţii, de când cu camuflajul, afară doar dacă trebuiau neapărat să călătorească. Asta uşura mult lucrurile.
Era sigur că acum se afla în afară de pericol, începuse chiar să se îndoiască dacă, în adevăr, se pornise o vânătoare împotriva lui. Dar dintr-un motiv oarecare, obscur, nu putea încetini ritmul la un pas obişnuit. Alerga, apoi mergea cu paşi mari, dar o ţinea mereu aşa, trecând de la un ritm la altul, până când întreaga lui fiinţă se contopi cu chinul şi exaltarea de a parcurge o mare distanţă.
În noaptea aceea dormi într-un loc uscat şi confortabil, sub un pod ce trecea pe deasupra unui canal. Cărarea lată de la marginea apei era acoperită cu nisip şi cu balegă de cal, demult uscată; dar locul era comod şi lipsit de umezeală. La revărsatul zorilor se trezi dar rămase încă întins acolo mai bine de-o oră. Apoi se spălă pe mâini şi pe faţă în canal, c'ulcându-se pe burtă pe cărare şi aplecându-se să ajungă la apă. Zări nişte crapi şi făcu stropi cu degetele să vadă dacă se vor ridica la suprafaţă. Rar stăteau cam la o jumătatea de metru adâncime mişcându-şi încetişor aripioarele, mergând puţin îndărăt, scufundându-so apoi uşor la odihnă, după care, mişcându-şi din nou aripioarele, se ridicară câţiva centimetri mai sus.
Brusc, în minte îi apăru clar o scenă din copilărie un bărbat cu obrazul schimonosit smulgându-i clin mâna un borcan de gem şi izbindu-l pe asfaltul unui pod, în limp ce el tremura în furia lui de copil neputincios. Apa împroşcată în praf, peştişorul zbătându-se, plici-plici, murind. El înebunit să salveze pestele. Dar nu mai avea alt borcan în care să-l pună.
Se ridică si, scuturându-şi mâinile de apă, se simţi mult rnai înviorat.
„Bietul beţiv, se gândi el. Totul s-a păstrat foarte viu în memoria mea deoarece a fost primul act de cruzime deliberată pe care un adult l-a făcut faţă de mine.”
Or, asta însemna ceva, nu-i aşa? în lumea aceea copleşită de ignoranţă, de lipsuri, de sărăcie, de viaţă grea, nimeni nu fusese atât de bestial faţă de tine. până la vârstă de şapte ani!
Bărbaţii erau aspri, abrutizaţi, se irnbătau cumplit, erau sleiţi până la desensibilizare; clar încercau să fie blânzi şi drăguţi cu copiii din vecinătate, chiar când erau beţi criţă, în nopţile de sâmbătă.
Clive îşi şterse faţa cu batista murdară, simţind cât de neplăcută era atingerea ei.
— Bietul nenorocit, îşi zise. Dacă mai târziu şi-o fi amintit ce-a făcut, o fi avut, desigur, reni uscări. Dar nu, nu cred că şi-a amintit. A trebuit să fie util de beat ca să l'acă un astfel de lucru, incit nu <4-;t pulul aminti nimic după aceea. Un 'biol nenorocit, beai, rălăcind în neştire într-o duminică după-amiază. Bietul nenorocit.
Porni înainte urmând cărarea de la marginea apei până când, în dreptul unui stăvilar, o potecă bătătorită se ramifică de-a curmezişul unui câmp. O luă de-a lungul ei, ajunse în drumul mare şi merse înainte, cu soarele în stânga lui. Când soarele ajunse sus, deasupra capului, proiectându-i umbra în spate, părăsi drumul şi porni direct peste dealuri, păşind prin iarba deasă, fără se să oprească, obosit, dar cu un sentiment de nespusă mulţumire în inimă.
Din întunericul străzii intră la „Amfitrionul Nostru” şi dintr-o dată simţi că, în sfârşit, se află la adăpost. Exact ca în jocul acela din copilărie în care mutai jetoane colorate pe o tablă. Fiecare pătrat era la fel cu celelalte, totuşi, când te aflai pe unele nu erai în, siguranţă, iar când atingeai unul anumit, atunci erai în siguranţă. Cum dracu se numea jocul acela stupid? Dădeai cu zarul. Ludo ', ăsta era. Ludo!
Amfitrionul Nostru îi ură bun venit, holbându-se la el.
— Am făcut un drum lung pe jos, spuse Clive, dându-şr, totuşi, seama că vorbele aste.a nu erau o scuză suficientă. Te rog, o bere şi ai cumva plăcintă cu carne de viţel şi şuncă?
— Da, mai am puţină, domnule, răspunse omul; cu aerul că face o favoare unui vechi prieten.
— Adu-mi, te rog, o bucată mare. O bucată foarte mare.
Dar când o avu în faţă, nu o putu mânca pe toată. Fu din nou iritat şi surprins că, deşi atât de flămând, nu mai putea mânca. Se simţea sătul, cu stomacul plin, după câteva înghiţituri.
Sorbi din bere şi se simţi foarte fericit stând aşa la masă. Auzi oameni la bar şi ascultă discuţia lor despre nişte obstacole instalate pe câmpiile din apropiere pentru a împiedica încercarea de aterizare a oricărui avion.
Zâmbi în sinea lui, gândind:Ah, dacjă aţi şti voi ce ştiu cu. Eu ştiu ceva şi voi nu ştiţi. Eu am un secret”.
Absorbit cu totul în această curioasă linişte sufletească, rămase acolo până la ora închiderii. Când auzi din bar. vocea care anunţa închiderea, ieşi în strada întunecoasă,
1 Ludo – joc de provenienţă indiană, jucat de 4 parteneri.
(N. trad.).

Continuă să simtă aceeaşi stranie satisfacţie. Senzaţia din trup depăşise starea de oboseală, iar cugetul părea să-i plutească înlr-o netezime nespus de plăcută. Abia de-şi dădea seama că jnerge. înainta prin întuneric ca şi cum ar fi alunecat printr-un lichid catifelat care se deschidea şi se închidea în urma lui, conform unei secrete înţelegeri dintre el şi natură. Nimeni altul nu cunoaşte acest secret, clar era minunat să-l ai.
Se pomeni în faţa hotelului când îşi dădu seama că nu se putea duce acolo.
„Acum ţi-ar putea cere buletinul, îşi zise. înainte, când aveai biletul de voie, nu ţi l-a cerut nimeni. Acum că nu-1 mai ai o să ţi-l ceară. Este jocul naturii. Când o uşă se deschide, cealaljă se închide. Pentru toţi în afară de nemţi.
Ei au păcălit şi natura şi pe englezi refuzând gambitul Planului Schlieffen de două ori la rând.
Cine dracu' te crezi… un general? Parcă mare lucru ştii tu despre chestiile asta. Las-o baltă”.
Începu să urce pe cărarea care ducea pe faleză. Când ajunse în locul unde stătuse cu Prue în timpul bombardamentului se aşeză.
„Ai făcut un drum atât de lung, ca să ajungi aici; îşi spuse. Mâine – mâine… Nu ai.unde sa te mai duci mâine.
Acesta este sfârşitul. Ai ajuns aici. Nu mai ai unde să te duci după asta”.
I se păru o concluzie cu totul satisfăcătoare, liniştitoare. Dădu din cap, aprobator, ca pentru a şi-o confirma, „Totuşi, mâine ce-o să trebuiască să faci? îşi spuse.
Gândeşte-te acum. Acum.când judeci limpede. Hotărăşte care va fi pasul următor.”
Apoi deodată, luminos, triumfător, totul îi deveni cât se poate de clar.
„Mâine te duci şi te predai!”
I se păru o idee atât de luminată încât râse în sinea lui.
Adevărul este, gândi el, un lucru foarte simplu, nu e nici complicat, nici haotic.
„Tu n-ai fugit fiindcă eşti laş, îşi zise mai departe. Dar asta n-o vei putea dovedi nimănui. Motivele tale de-a te întoarce şi de nu te întoarce fiind în egală măsură îndreptăţite, se anulează de la sine. în consecinţă, ar trebui tras la sorţi. Poate că preotul a avut dreptate pomenindu-ţi despre înfruntarea dintre raţiune şi credinţă.
Raţiunea îţi spune că tu nu doreşti să lupţi într-un astfel de război nedrept şi cu obiective neclare. Credinţa îţi spune că trebuie să lupţi pentru ca Anglia să nu fie înfrântă. Judecata şi sentimentul încleştate într-o bătălie… fiinţa ta, câmpul de luptă.
Îţi dai seama cât e de simplu şi de clar? Nu mai poţi continua să fugi, eşti prea obosit, eşti epuizat. Aşa că te predai, prezinţi cartierului general antagonismul tău mintal şi emoţional şi le arunci în poală toată' dandanaua. Iar ei să hotărască.”
Din nou îşi zâmbi siexânsuşi. Era o glumă atât de bună să transferi asupra lor toată nedumerirea ta. Lasă-i pe ei să-şi bată capul.
— Atenţie, vă rog, în individul acesta axistă două euri opuse care se anulează unul pe altul. Ce putem face cu el?
— Regulamentele armatei precum şi deciziile şi ordonanţele regale nu menţionează nimic. E un caz fără precedent.
— Deci, dacă el se anulează pe sine, individul nu există. Este mort. Trimiteţi cazul la departamentul de înregistrare a morţilor.
— Dar tocmai acest departament ne-a trimis cazul nouă.
— Oh, atunci raportaţi-l dispărut în luptă.
Zâmbi şi se cufundă în somn, fericit că lucrurile erau atât de simple.
CAPITOLUL 33
Zorile se iviră în toată splendoarea şi Clive coborî pe lingă noile reţele de apărare din sârmă ghimpată pâriâ în oraş, ducându-se de-a dreptul la hotel.
Cu senzaţia că priveşte un film, el îl urmări pe directorul adjunct scoţându-i sacul de după tejghea. Se uita apoi la ceas. Era prea devreme pentru trenul de Londra.
Se duse în salon unde stătuse în prima zi şi apăsă pe sonerie. Comandă un coniac şi îl bău.
Adormi în fotoliu adânc, agăţat de un gând: „Doamne, te rog, trimite-mi un semn.”
Se trezi din nou, la început speriat că dormise prea mult, dar dându-şi apoi seama ce anume îl trezise. Cineva spunea:
— Dumnezeule, de ce nu-l opresc odată! Idioţii! E ca-n evul mediu măcelul acesta. Au să ne bombardeze oraşele…
Se întoarse într-acolo şi-atunci vocea îngrijorată, şoptită, se opri. Omul se uită la el. Era un grăsan cu obrajii atârnând într-un fel de guşă. Vorbea cu un tânăr slab ce stătea în faţa lui şi care dădea din cap, aprobator. Grasul se întoarse spre paharul lui, bău pe nerăsuflate şi râgâi.
Clive se ridică.
„Iţi mulţumesc, Doamne, spuse el în gând. Nu este chiar un semn de clasa-ntâi! Dar îmi arată drumul. Dacă aceşti doi indivizi se află de o parte a chestiunii, atunci eu doresc să fiu de cealaltă parte. Ceea ce înseamnă că sunt pe drumul cel bun.”
I se păru un raţionament sănătos şi satisfăcător.
Îşi luă sacul şi porni spre gară. Dormise, într-adevăr, prea mult acolo în salon, şi ceasul gării îl acuză de asta.
Se duse la ghişeul de bilete şi întrebă:
— La câte e următorul tren de Londra?
— Care vine sau care pleacă?
Vocea îi atrase atenţia asupra omului, era vocea cuiva căruia îi plăcea să vorbească, să despice firul în patru.
— Care pleacă.
— Cam peste douăzeci şi cinci de minute, domnule.
La.şase şi douăzeci.
— Mulţumesc. Unde-i toaleta?
— Acolo.
Clive se duse la locul arătat, îşi dezbrăcă haina, îşi scoase trusa de toaletă din sac, se spălă şi se bărbieri cu grijă. Se simţi mult mai bine şi mult mai înviorat după ce se spălă. După aceea îşi puse uniforma, îşi înghesui hainele civile în sacul de mână şi-şi puse trusa în rucsacul militar pe care şi-l atârnă pe umăr.
„Gata. Partea asta s-a terminat, îşi spuse. Acum ţi-ai tăiat calea de retragere.”
Cu un ţăcănit închise sacul şi se duse înapoi la ghişeu.
— Un bilet pentru Londra, zise.
Casierul se holbă la el, recunoscându-1.
— Aăă, făcu acest. Trebuie să-ţi văd actele.
În mod mecanic, acum că se afla din nou în uniformă, deci cu toate însemnele disciplinei, Clive îşi luă portofelul şi scoase din el biletul de voie. Omul îl studie, apoi clătină din cap. Clive i-o luă înainte.
— Da, într-adevăr, e făcut pentru Affield… asta se află în nord. Dar eu am preferat să vin aici.
Casierul clătină din cap întristat, dar apoi îi zâmbi.
— Asta înseamnă arest.
— N-are importanţă.
— Ştiu, dar pe biletul dumitale de voie scrie că n-ar trebui să fii aici.,Ar trebui.să fii în Affield.
Clive începu să se simtă încătuşat de puzderia de regulamente mărunte ale vieţii militare.
— Oh, şi ce importanţă are, spuse el. Te rog, dă-mi un bilet pentru Londra.
— Dar nu pot. Biletul dumitale de voie spune c-ar trebui să fii în Affield – şi nu eşti. Şi mai spune că la ora asta ar fi trebuit să fii deja înapoi – şi nu eşti. Cum ai ajuns aici?
Îl cuprinse exasperarea… era începutul explicaţiilor.
— Am făcut o excursie pe jos. Ascultă, când nu vreau să mă întorc, nimeni nu se amestecă. Iar când vreau să mă întorc, imediat vor să mă împiedice. Vrei, te rog,, să semnezi aici pe permisie faptul că refuzi să-mi vinzi un bilet?
Omul zâmbi apreciativ.
— Nu eu, băiete. Nu fac eu una ca asta. Te duci mata cu pi aici, la comenduire, să-ţi pună o ştampilă. După aceea îţi vând un bilet pentru Gollam, nu pentru Londra.
— Dar trebuie să trec prin Londra ca să ajung la Gollam, care se află puţin mai la nord de Londra. Ei ne-au trimis acolo când ne-am întors.-
Bătrânelul ţinea în mână biletul de voie.
— Oh, ai fost în Franţa?
— Da.
— Oohh!
Împături biletul şi se aplecă înainte, pe coate.
— Cum. a fost, camarade?
— Ca-n iad.
— Cred.
Omul îşi freca bărbia, gânditor.
— Ascultă, camarade, zise el. Ar trebui să te predau la comenduire, dar sunt şi eu soldat bătrân. Ştiu cum este.
Te duci în permisie, te distrezi al dracului de bine tot întru-n chef şi iacă-te, ai întârziat câteva zile.
— Deci, îmi dai un bilet?
— N-ar trebui. Dar… îi dădu biletul, iar Clive îi întinse ultima hârtie de o liră. Omul îi numără restul cu ezitări. Mai, mai să-1 reţină..
— Ştii, râse el ca unul care-şi aminteşte. Odată, era în '18, am întârziat şi eu peste permisie, era aproape de Crăciun. Ar fi trebuit să întârzii mai mult, dar unde te puteai duce în sezonul acela? Ne duceam într-o nenorocită de cârciumă amenajată într-o baracă pentru ianchei şi aţipeam pe scaune, dar pe la miezul nopţii veneau afurisiţii ăia de la poliţia militară iar noi săream pe fereastră, apoi peste gard şi ne duceam la cantonamentul australienilor, pe Kingsway. Ne aciuiam acolo. Nu apucam să-nchidern bâne ochii şi iar veneau nenorociţii de la poliţia militară. Noi o-ntindeam şi ne întorceam din nou la baraca iancheilor. Şi-iaca aşa, toată noaptea, ca nişte şobolani nenorociţi, fugeam de colo-colo.
Aşa că m-am predat la comenduire. şi m-am întors la Iregiment şi tot ce-am păţit a fost o mustrare. Nu m-aş Ifi întors eu nici atunci, dar nu puteai găsi nicăieri un loc lunde să stai cu biletul de voie depăşit şi nu te lăsau în pace să dormi şi ajungeai atât de obosit încât erai nevoit Isă te predai ca să te poţi odihni. Te oboseşte grozav Ichestia asta.
— Da, răspunse Clive. Te dă gata. Iţi zici că n-o să jte laşi biruit, dar n-ai încotro. Nu poţi să fugi toată viaţa.
— Adevărat. Ascultă, de fapt ar fi trebuit să te trimit jla comenduire, dar ştii de ce n-o fac?
— Fiindcă eşti un băiat de treabă.
— Nu… nu! Fiindcă eşti combatant. Să fiu al naibii, lac-ai fi fost un nenorocit de la serviciile auxiliare sau /reunul din mizerabilii de pe la intendenţă n-aş fi făcut-o.
— Serviciile auxiliare au luat-o şi ei pe coajă la Dunţerque ca noi toţi, răspunse Clive.
— Foarte bine, aşa le trebuie, în războiul celălalt nu tăceau altceva decât să se plimbe călare de colo colo şi să şterpelească gemul de căpşuni, şi până când transportul pjungea la infanterie, ce crezi că mai rămânea? Gem de Drune şi mere! în viaţa mea n-am mai pus în gură o lingură de gem de prune şi mere de-atunci, aşa m-am îngreţoşat de el. Artileria căpăta pepene galben, cei de la divizie marmeladă de portocale, geniştii înhăţau coacăze negre şi zmeură, căpşunele nu puteau trece niciodată dincolo de nenorociţii de la serviciile auxiliare, aşa că pentru Roi doar prune şi mere, tot războiul ăla afurisit!
Nimeni nu dă doi bani pe biata infanterie. D-asta ţi-am d'it biletul, pentru că-i timpul ca cineva să aibă o purtare omenoasă faţă de infanterie.
— Iţi mulţumesc, zâmbi Clive. Eu trebuie să plec.
Unde pot găsi hârtie şi plicuri?
— Ah, vrei să-i scrii fetei dumitale?
— Da. '
— Asta-i un lucru care-mi place. Ii scrii ceva frumos, apoi ţi-o smulgi din inimă şi te întorci la unitate, o să iei cel mult câteva zile de arest. Uite acolo pe peron, la chioşcul de ziare, o să-ţi dea fata aceea.
— Mulţumesc. Ascultă, la toaletă găseşti un sac frumos din piele de porc, înăuntru e un costum bun din tweed şi o pereche de pantofi. Dacă vrei, poţi să iei tot.
Se întoarse brusc, se duse la standul de pe peron şi cumpără un bloc ieftin şi câteva plicuri. Luă un creion şi aşezându-se pe o bancă, începu să scrie repede:,Dragă Prue, Nu ţi-am putut scrie înainte de-a fi luat o hotărâre – înainte de a avea ce-ţi spune. Acum am.
Într-un fel ai avut dreptate. Mă întorc. N-ai avut, însă, decât parţial dreptate. Mă întorc pentru a le spune ceea ce ţi-am spus şi ţie sau atât cât vor dori să asculte.
Nu mă întorc în chip de martir, mi-e teamă că n-aş fi un bun martir. O fac, cu adevărat, deoarece nu mai pot continua să fiu hoţ pentru vardiştii lor. O fac prost pe criminalul. Detest să fiu hăituit şi mi-e silă de mine să mă ascund de fiecare dată când văd o uniformă. E un sentiment care te murdăreşte.
Dar nu-mi retractez convingerile. Trebuie să fii integru. Un om are dreptul de a gândi liber numai dacă plăteşte preţul de a-şi recunoaşte gândul. Dacă nu îndrăznesc să recunosc ceea ce cred, atunci n-am dreptul de a crede în ceva.
Deci toţi trebuie să vorbim cu îndrăzneală şi atât de limpede pe cât ne este îngăduit în ziua de azi. Dacă toţi oamenii ar spune că ei cred din suflet într-o nouă lume a păcii pentru care să trăim şi nu în lumea veche a războiului pentru care trebuie să murim, dacă ar spune-o tare şi răspicat, nu ştiu ce s-ar întâmpla. Dealtfel, n-are importanţă. Un om este o lume pentru el însuşi – asta-i tot. Dacă nici un alt om pe lume n-ar vorbi ca mine, n-ar crede ca mine… dacă spusele mele ar însemna să-i ostracizeze pe ceilalţi sau să-i dispreţuiască pe ceilalţi, eu trebuie totuşi să-mi exprim credinţa, altfel n-aş fi vrednic de a o avea. Crezi că îmi iubesc propria mea demnitate mai mult decât se cuvine?
La revedere… şi faptul că am păşit din întuneric în lumina de a ne cunoaşte unul pe altul a fost foarte, foarte dulce. Ce se va întâmplia cu mine în uriaşa maşină a armatei, nu ştiu. Şi nu-mi pasă. Sunt obosit, Vreau să-ţi spun cât ai fost de minunată… răzleţe fragmente de gânduri şi amintiri… aş dori să fi fost şi eu mai bun pu tine. Nu-ţi face griji. O să te ţin la curent cu tot ce fee întâmpla. Într-o bună zi vom ieşi din toate, acestea.
?i până în ziua aceea, sper că eşti prietena mea aşa cum t şi eu.
Al tău, Soldat 2265657 QODLI, I. T. D., B. E. F.
Îmi zdrobeşte eul faptul de a şti că această colecţie ie cifre şi litere însemn eu… eu singur din toţi oamenii ie pe lume. împotriva acestui lucru se răzvrăteşte omul jtoată viaţa lui… acela de a fi cifre şi litere… un simbol.
Ne vom reîntâlni oare după ce războiul acesta se va îrmina? Eu sper că da.
Clive”
Adresă plicul taberei W. A. A. F. din Gosley şi-l dădu fetei de la chioşc.
— O să vreţi să cumpăraţi un timbru şi să puneţi:risoarea la poştă? O să vreţi să faceţi asta?
— Oh, bineînţeles că vreau! răspunse ea.
O ascultă urmărindu-i vocea urcând şi coborând, mândnd literele în accentul sudic. Găsi o jumătate de go:>ană şi i-o dădu apoi plecă de lângă fata care rămase:u ochii ţintă la monedă.
Acum totul era pus la punct. >Nu mai trebuia deeât să aştepte trenul.
CAPITOLUL 34
S-a întâmplat să-şi dea seama în tren. Să-şi dea seama ca într-o fulgerare de lumină.
Dormise un timp şi se trezi cu sentimentul că zâm bise în somn unui gând fericit. Apoi, rezemat de spătar, cu capul legănat de mişcarea trenului, cu ochii închişi, se abandonă jocului agreabil. Cugetul lui, în sfârşit liniştit, se juca depănând. amintiri. Balansul trenului îi trezi amintirea călătoriei cu Prue. Când şi-a scos uniforma a spus: „Te rog, nu te uita sau dacă vrei, poţi ţine ochii deschişi, cel puţin de data asta avem bagaj”.
El zâmbi înduioşat.
Avea fata asta un fel de bravură, o logică plină de bravură, în definitiv se aruncase într-o necunoscută şi teribilă experienţă de viaţă. Dar dorise să vină cu el, dorise sincer. El o întrebase: „Vrei să pleci cu mine?” Stăteau sub fag. Da, acolo sub fag ea spusese da fără ezitare. Nu. Tăcuse un timp şi-atunci el îi spusese: „Nu vrei să vii”. Ea spusese asta, el spusese aşa, ea spusese asta şi asta şi asta, iar el a uitat cel mai important lucru: felul deschis, fără fasoane în care o spusese, deşi trebuie să-i vină foarte greu unei fete să vorbească astfel de lucruri cu un bărbat pe care abia îl cunoaşte. Asta însemna francheţea lui Prue, acel soi de bravură de a spune lucrurilor pe nume, fără echivocuri.
„Te rog, nu fi obtuz ca toţi bărbaţii. Vreau să spun că eu nu voi fi bună la nimic, spre sfârşitul săptămânii viitoare”.
Cât de făţiş o spusese ea, pe când cele mai multe femei… în clipa aceea înţelese.
Se ridică în picioare auzind cuvintele ca şi cum, la un patefon lăuntric, el ar fi pus acul pe disc înapoi cu câteva rile.
„Ce-nseamnă că nu va fi bun la nimic?” (Vocea lui.
Acum a ei:),,Te rog nu fi obtuz. Vreau să spun că eu nu voi fi bună la nimic!”
Stătea în picioare, cu ochii larg deschişi, uitându-se de jur împrejurul compartimentului, de parcă ar fi vrut să oprească trenul, să se dea jos, să alerge înapoi în miezul lucrurilor care se întâmplaseră şi să le ţină pe loc.
Totuşi, pe ea n-o împiedicase nimic să… n-o împiedicase nimic să…
Probabil că nu socotise bine! Femeile se înşală uneori. Sau folosesc asta ca mijloc de apărare…
Se aşeză din nou jos, ordonând minţii să se desprindă de gândul acesta şi să treacă mai departe. Dar în ruptul capului aceasta nu voia să continue jocul liniştitor al amintirilor.
Dar nu Prue. Ea nu era din acelea care să socotească greşit sau să se folosească de minciuni pentru a se apăra.
Ea ar fi spus sau nu şi la naiba cu tot restul. Ea nu trecea prin viaţă uitând cu neglijenţă anumite lucruri sau ascunzându-se, ca alte femei, în spatele unor scuze ieftine.
Se întorsese la tabără ştiind: nu, nici o altă femeie n-ar fi făcut asta.
Prue, însă,da! Prue, însă da! Ţinând ea minte, s-a aşteptat ca şi tu să ţii minte!
Se bătu cu pumnul peste genunchi. Dacă trenul ăsta s-ar grăbi măcar să ajungă la Londra… la Londra… la Londra. Dacă trenul ăsta blestemat care se târăşte atât de încet s-ar mişca mai repede. Dacă timpul ar putea sări înainte fără ca omul să fie nevoit să trăiască scurgerea lui!
La Londra, coborî în fugă pe peron. Ajunsese aproape la poarta controlorului de bilete când văzu poliţia militară amintindu-şi abia atunci de acea parte a existenţei lui. Uitase cu desăvârşire despre asta. Se întoarse pe loc şi porni împotriva şuvoiului de călători.
Dacă va fi arestat acum, dar nu trebuie să fie arestat încă! Nu înainte de a vorbi cu Prue.
Se gândi că în curând peronul va fi gol şi poliţiştii îl vor vedea, aşa că se duse înapoi la vagonul lui şi se urcă înăuntru. Deschise o fereastră pe partea cealaltă, sări pe liniile ferate şi se urcă pe un peron pustiu. La capătul lui, porţile erau încuiate. Lângă gardul înalt de fier se afla spatele unui chioşc de ziare. De fiecare parte, panourile pentru afişe îl acopereau de ochii celor de afară. Se dădu după colţul standului dar sări repede în lături văzând pe cineva, un bărbat în uniformă. Vocea spuse încetişor:
— Intră repede aici să nu ne dai de gol.
După accent, vocea era a unui canadian. Clive văzu că omul se întoarce şi se uită cu atenţie printre panauri, în spre gară.
— Ticăloşii, spuse canadianul. Legitimează pe toată lumea.
Se întoarse spre Clive şi zâmbi:
— Cât ai întârziat, camarade?
— O săptămână.
— La naiba, eu două săptămâni. Dar mi-au mai rămas zece lire şi al dracului să fiu dacă mă întorc înainte de a le cheltui.
Camaraderia, uniforma şi felul deschis de a vorbi, tipic armatei îl liniştiră pe Clive.
— Eu trebuie neapărat să telefonez cuiva, spuse el.
Nu-mi pasă dacă mă înhaţă, dar să apuc să telefonez întâi.
— Bineînţeles. Telefonează-i avocatului tău să ceară să ţi se aplice legea Habeas Corpus 1. Avem toate şan-' sele să ne prindă, eh?
— Poate că se vor îndepărta după ce se goleşte trenul.
— Aş, încuie porţile. Uite, au pus mâna pe trei.
iSe uitară prin crăpături „şi-i văzură pe cei de la poliţia militară, fercheşi în uniformele lor, ducând trei soldaţi.
— Mama lor, înjură canadianul. Ai dracului să fie ei, ai dracului să fie Wilhelm de Orania şi Mary2 si…
— De ce Wilhelm şi Mary?
Închis în întuneric, Clive simţi că ameţeşte, dar era în acelaşi timp amuzat de vocea nervoasă, dură.
— Ei au permis să fie aplicată prima dată aşa-numita lege a răzvrătirii, înainte de asta, soldaţii se prezentau în faţa instanţei ca oricare alt civil. Dar gărzile scoţiene, cred, iau hotărât să se întoarcă acasă în masă.
Au fost prinşi lângă Lincoln. Ca urmare, au pus parlamentul să voteze legea răzvrătirii. După aceea s-a permanentizat. Nu ţi-ai pus niciodată întrebarea de ce, din clipa în care ridici mâna să depui jurământul, ţi-ai pierdut toate drepturile civile… nu mai poţi recurge la legile civile nici când e vorba de viaţa ta?
1 Habeas Corpus Act – legea (votată în Anglia în 1679) pentru garantarea libertăţii individuale. (N. trad.).
2 William III af Orange, 1650-1702, rege al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. A domnit împreună cu soţia lui, Mary II. (N. trad.).
— Interesant.
— Studiam dreptul, explică canadianul. E al naibii de interesant. Ia zi, cred că nu mai e nici un pericol.
Ce-ai zice să sărim gardul? Tragem la sorţi cine trece primul. Stai, am o jumtăate de dolar norocos.
Aruncă o monedă. Cap eu, pajură tu.
Îşi ridică mâna.
— Na, exclamă el. Pajură. Foarte bine. Eu te ridic de picioare, apoi tu îmi dai mâna. Allez-hop!
Se aplecă, împreunându-şi mâinile ca un expert. Clive păşi pe palmele lui încleştate.
— Hopa, îl îndemnă canadianul.
Clive sări, simţindu-se ridicat. Se prinse cu mâinile de vârful gardului înalt de peste trei metri şi se uită dincolo. Se părea că din gară nu-l văzuse nimeni.
Apoi se uită în jos. Chiar sub el, un soldat cu banderolă pe braţ stătea calm, aşteptând. Mustaţa lui ceruită era aranjată ca la carte.
— Bravo, spuse poliţaiul. Hai, coboară. Coboară.
O spuse mieros, tărăgănat, cum fac sergenţii-instruetori în varianta lor sarcastică.
Timp de o secundă, era ca într-un tablou vivant, nu clintea nimeni. Apoi Clive simţi cum, de jos canadianul îl trage de picior.
— Pentru numele lui Dumnezeu, treci odată dincolo, frate. ^
Clive dădu din picior pentru a şi-l elibera, apoi începu să râdă. Spectacolul era comic… omul de dedesubt, neştiutor de cum stăteau lucrurile, încerca să-l împingă peste gard, omul de cealaltă parte, ordonându-i să coboare, ca şi cum ponderea autorităţii l-ar fi putut face să se arunce în mod deliberat în captivitate, în cele din urmă canadianul îşi ridică privirea.
— Ce dracu se-ntâmplă? întrebă el.
— Poliţia militară.
Clive sări înapoi, jos.
Această mişcare sparse tabloul. Poliţistul porni în goană spre poartă. Fără o vorbă, Clive şi canadianul o rupseră la fugă de-a lungul peronului, apoi de-a curmezişul peste păienjenişul de linii ferate.
Mai târziu, Clive se întrebă ce-o fi devenit canadianul. Doi oameni în uniformă apărură pe neaşteptate din spatele a ceea ce părea ghereta unei santinele şi Clive Strigă;
— La stânga, Canada!
Dar canadianul alerga drept înainte, cu trupul aplecat într-un mod curios, ca şi cum ar fi clus ceva în spate.
Se năpusti în cei doi oameni şi, ca în scăpărarea unui blitz, Clive îi văzu pe atacanţi zvârliţi la pământ, ros”togolindu-se într-un fel caraghios, în aceeaşi clipă vira şi el la stingă, apoi iar schimbă direcţia, alergând în zig-zag peste şine şi traverse. Deodată, în faţă îi apăru balustrada unei pasarele ce trecea de-a curmezişul unei străzi. Dincolo de parapet, la şapte metri sub ea, se scurgea traficul oraşului. Aruncă o privire înapoi. Poliţistul mustăcios alerga în urma lui strigând:
— Stai! Iţi ordon să stai!
,,Toată povestea asta este ridicolă şi lipsită de demnitate”, gândi Clive furios.
Se târî pe burtă pe parapetul de piatră, rămase o clipă atârnat în mâini apoi, făcându-şi vânt cu piciorul pentru a se îndepărta de zid, îşi dădu drumul. Şocul aterizării păru să-i zguduie fiecare os. Simţii în dinţi o dure violentă şi în gură un curios gust metalic, în timp ce cu greu, ameţit de durere, se ridică de pe trotuar, un bărbat şi două femei se opriră să-l privească, înmărmuriţi.
El le făcu un gest vag cu mâna, apoi se pierdu repede în mulţimea londoneză, fără să se uite înapoi.
* în fine, uşa se deschise.
— Vai, domnule Hanley.
— Bună ziua, doamnă Anderson. Am sunat la soneria lui Blackidge. Nu-i acasă?
— Vai, dacă veneaţi puţin mai devreme îl găseaţi.
Pleacă cu trenul de seară la Edinburgh, nu-i nici o jumătate de oră de când a ieşit.
Clive îşi muşca buza.
— Oh, fir-ar să fie, se necăji el. Voiam să dau un telefon de la aparatul lui.
— Foarte bine. Poftiţi înăuntru. Vă deschid eu.
Intră în vestibulul întunecos, iar ea aprinse lumina zdrăngănind un inel de chei.
Nu m-aşteptam să vă văd. Mi-a spus c-aţi fost rănit şi că v-au dus la spital.
— Nu, n-am fost rănit. N-a fost decât o pneumonie.
Ea îl privi cu atenţie.
— Dacă mă-ntrebaţi pe mine, spuse, mai arătaţi încă îngrozitor de rău. E o ruşine să trimiţi băieţii afară din spital înainte de a fj perfect sănătoşi şi zdraveni.
O urmă în timp ce ea urca pe scară, trăgându-se greu de balustradă la fiecare treaptă.
— Ce face domnul Vollenbee?
— Nu l-am văzut, răspunse el. Acum am sosit şi am vrut să dau un telefon şi aic.i mi-a fost mai aproape.
— Da, confirmă ea cu mândrie, pe când descuia uşa.
Întotdeauna am spus că e atât de aproape de orice, – e foarte central. Poftiţi. Simţiţi-vă ca acasă, domnule Hanley. Mai doriţi ceva?
— Nu, doar să telefonez. Mulţumesc.
— Foarte bine, atunci. Foarte bine.
Auzi uşa închizându-se şi aproape că fugi spre telefon, începu lupta cu binevoitoarea impersonalitate a telefonistelor. Aşteptă, împingându-şi mai spre spate boneta, simţindu-şi fruntea grea de sudoare. Apoi, într-un târziu, cu un gest rapid, o scoase cu totul. Prin vidul bâzâitor veni o voce seacă, începu acum următoarea bătălie… cu insensibilitatea glacială a meschinei birocraţii militare.
— Nu putem aduce pe nimeni la telefon pentru convorbiri personale.
Vocea vibra cu un fel de satisfacţie, ca în urma unui lucru îndelung spus pe dinafară. Suna atât de decisiv.
— Dar chem de la Londra. Este foarte important.
— Cine sunteţi?
— Un membru al familiei.
— Vreţi să lăsaţi un mesaj, o să i-l transmitem dacă este important.
— Nu pot, e prea complicat.
Auzi voci mai îndepărtate discutând cazul, cu mare încetineală. Apoi din nou vocea operatoarei, aproape spărgându-i urechea.
— Vă rog, nu mă întrerupeţi, domnişoară, se grăbi el să intervină.
— Vorbiiiiţi? se interpuse o altă voce.
— Oh, pentru Dumnezeu, gemu el. Eliberaţi linia.
Glacialul formalism birocratic reapăru în persoana altei voci.
— Nu – putem – aduce – pe nimeni – la – telefon – pentru – convorbiri – personale, scanda ea încântată.
— Oh. Doamne! Mi s-a spus asta, oftă el! Când iese din serviciu?
Din nou întrebarea lui se auzi răsunând ca un ecou la celălalt capăt, după care o discuţie aprinsă. In cele din urmă fu şi el inclus în ea.
— Nu avem aici listele programelor.
Îl cuprinse disperarea.
— Ascultaţi, vă rog. Va fi liberă, probabil, cam pe la patru şi jumătate. Aţi vrea…
— Nu avem aici listele…
— Ştiu, ascultaţi. Notaţi, vă rog: A chemat domnul Hanley. Vreţi să notaţi asta? Apoi daţi-i nota, transmiteţi-i tot. Rugaţi-o să mă sune la…
Se uită la aparatul de telefon.
—…la Oxford, şapte, şapte, zero, trei. Aţi înţeles numărul?
— Oxford, şapte, şapte, zero trrei! vibra vocea.
— Perfect. Este foarte important. Eu o să aştept aici.
Şi vă mulţumesc.
Puse receptorul în furcă şi-şi şterse fruntea.