marți, 25 februarie 2014

Ek5


CAPITOLUL 21
— Când eşti afară, la un grătar, se umflă în pene Lachran, atunci mănânci carne la grătar. Te afli în regiunea cirezilor de vite.
Vorbele lui sunau absurd, copilăresc de ostentative.
Şi totuşi era atât de adevărat. Prentiss Saintby îşi plimbă privirea de-a lungul vâlcelei înguste luminată de becuri electrice. Carne de vacă! Nimic altceva decât carne de vacă! Aşezaţi la mese lungi, oamenii,o mâncau de parcă ar fi îndeplinit un rit al acestei regiuni. Nici un fel de cartofi, nici un fel de legume. Doar hălci de carne de vacă.
Lachran în persoană, încins cu un sorţ alb, cu bonetă 'de bucătar pe cap şi cât se poate de. aferat le întorcea de pe o parte pe alta pe grătarul instalat în aer liber.
„Iată latura ostentativă a naturii americanului”, gândi Prentiss. Or tocmai latura aceasta era ceva greu de înţeles pentru un britanic. Americanul are o nestăvilită pornire de a exagera totul pentru a-şi reaminti permanent lui însuşi cine şi ce anume este, în vreme ce un englez, dimpotrivă, este înclinat să-şi minimalizeze atri.butele, tocmai pentru ca nu cumva să aibă aerul că încearcă să reamintească cuiva un lucru presupus a fi dinainte ştiut.
Exista aici un adevărat cult pentru tot ceea ce este mai mult şi mai mare, manifestat mereu ca un fel de memento. Bărbaţii îşi instalează pe birou şase telefoane pentru a-şi reaminti lor înşişi că sunt nişte oameni activi, deosebit de eficienţi; au construit zgârie-nori mai mari şi mai trainici pentru a-şi reaminti lor înşişi că acum sunt o naţiune mai mare şi mai puternică; iar în clipa de faţă nu mâncau altceva decât carne de vită pentru a-şi reaminti că se află într-unul din locurile cele mai bogate în vite din lumea întreagă. Bogaţii debordau de o grandomanie absurdă şi grosolană pentru a-şi dovedi că nu mai sunt sărăcanii de altă dată.
Totuşi, în spatele tuturor acestor lucruri, ţi se părea că întrezăreşti o anume nesiguranţă. Simţeai în această Americă mult prea multă teamă. Nimeni, de fapt, nu era cu desăvârşire încrezător în aceste lucruri. Le era teamă că s-ar putea ca ele să nu fie întru totul adevărate.
Chiar şi acest cult pentru ceea ce este mai mare şi mai bun pornea, dealtfel', din sentimentul de teamă.
Toate reclamele din ţara aceasta îşi aveau ca punct de plecare teama. Dacă nu vei folosi pasta de dinţi cutare, vei avea dinţi galbeni, vei fi posac, vei avea o înfăţişare necorespunzătoare şi îţi vei pierde slujba. Dacă nu-ţi faci o poliţă de asigurare, vei muri într-un accident, lăsând în urma ta o soţie drăguţă, dar neajutorată, cu patru copii pe cap şi cu creditorii care se vor repezi să-i înhaţe casa ipotecată. Dacă nu foloseşti cutare, sau nu mănânci asta, sau nu cumperi cealaltă, îţi vei pierde poziţia socială, sănătatea, frumuseţea, sau chiar viaţa… nu vei fi niciodată zvelt, nici frumos, nici căsătorit şi nu vei avea niciodată popularitate.
Era ceea ce s-ar putea numi teama în masă. Teama bogătaşilor, de pildă, era aceea că averea lor să nu fie reală. Bineînţeles că în partea de răsărit a Americii, acolo unde exista o mai veche tradiţie a familiilor bogate, ei aveau o mai mare siguranţă de sine. Pe când aici, se părea că în mod constant simţeau nevoia să-şi reamintească de propria lor avere prin gesturi extravagante, încă nu apucaseră să-nveţe a considera lucrurile ca de la sine înţelese.
Numai că şi în a considera lucrurile ca de la sine înţelese exista un risc. Chiar şi în Anglia îţi puteai da seama de asta. La urma urmelor, să fim corecţi, în definitiv şi acolo viaţa cere un fel de pornire aprigă, avidă, nesăţioasă… un fel de… un fel de nesăţiozitate elisabetană. Da, ăsta-i cuvântul, elisabetană.
De bună seamă că, în timpul reginei Elisabeta, atunci când dinspre ţărmurile Spaniei se rostogoleau năvalnic în Anglia primele bogăţii imense, se statornicise acelaşi mod de viaţă, nătâng, somptuos, ostentativ, se mânca prea mult pentru a demonstra că aveau destul, se bea prea mult pentru a arăta că îşi puteau îngădui. O risipitoare şi stridentă opulenţă. '
Dar oare se temeau şi ei ca şi oamenii aceştia?
Deoarece aici, în spatele fiecărui cuvânt rostit de ei, se ascunde o teamă evidentă. Teama de oameni, de propriul lor guvern. Şi apoi, toată ura pe care o proferau împotriva „blestemaţilor de roşii”. Şi ce an'titpatie profundă manifestau chiar faţă de sistemul lor de guvernământ. Nici măcar nu se sinchiseau să poarte discuţii politice. Iată o deosebire substanţială între Anglia şi America pe care va trebui s-o ţină minte. Acasă de pildă, dacă intrai într-o cârciumă puteai auzi chiar şi pe muncitori susţinându-şi cu argumente inteligente convingerile politice. Aici, în schimb, nu auzeai decât refrene ale unei frazeologii goale. Nu vibra în ei sentimentul mândriei.
Erau doar îmbibaţi de prejudecăţi.
Felul în care vorbeau despre Roosvelt te îndreptăţea să crezi că acesta, departe de a fi fost ales de către o majoritate prin vot popular şi democratic, a făcut ce-a făcut şi a furat scaunul prezidenţial.
Prentiss se scutură brusc de gândurile care-l năpădiseră căci Lachran se apropia de el cu o friptură înfiptă în dinţii unei furculiţe lungi.
— Haide, mănânc-o!
— Mulţumesc, zău că nu mai pot. Nici o bucăţică.
— Te distrezi bine?
— Oh, splendid.
— Când te întorci acasă, o să poţi spune la toată lumea că în America ai văzut un adevărat grătar în aer liber.
Debordând de veselie, Lachran fâlfâia biftecul din furculiţă. Sub imensa bonetă de bucătar, chipul lui devenise stacojiu în cazna de a-şi desfăşura cordiala ospitalitate.
— Când regele şi regina au venit în America, bubui Lachran, se pare că le-au dat hoţ dog i la frigare! Hoţ dog! Sfinte Dumnezeule atotputernic! Hoţ dog! Dacă ar fi venit aici am fi ştiut noi să le dăm o mâncare cu adevărat bărbătească! '.
Un bărbat îşi încleşta,mâna pe umărul lui Lachran.
— Aceea a fost noua politică economică a lui Rofosvelt, strigă el cu glas ascuţit.
Toţi cei de faţă hohotiră apreciativ si, înălţându-se pe deasupra tuturor, râsul piţigăiat, strangulat al unei femei izbi urechea lui Prentiss.
Dădu să se retragă, dar mâna bărbatului părăsi umărul | lui Lachran şi se încleşta de braţul lui Prentiss.
— Ştii, nu cred că dumneata ai fi în stare să-l faci pe Roosevelt un om de nimic, i se adresă acesta.
Prentiss îşi înălţă capul, rigid.
— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, şir, îi răspunse.
1 Hot dog – pâiniţă tăiată în două cu un cârnat sau crenvurşt cald la mijloc;
— Nu. Nu înainte de a născoci ceva şi mai rău.' Omul se tăvăli de râs iar cercul de oameni din jur gustă gluma cu ţipete stridente.
Prentiss se simţi dintr-o dată nespus de însingurat şi îngrozitor de britanic. Fu, de asemeni, teribil de jenat. La urma urmei, era treaba lor. El era un „străin şi nu avea dreptul să-şi exprime vreo opinie.
Dealtfel, el mai avea şi acel tradiţional respect, profund britanic, pentru un om care exercita o funcţie oficială. In definitiv” vorbeau despre Preşedintele Statelor Unite; omul care deţinea cea mai augustă funcţie în ţara asta care avea mai mult de o sută de milioane de locuitori.
Şi cu toate acestea…
Probabil că tocmai asta însemna democraţia, să fii liber şi egal. Totuşi, era ceva ce el nu va înţelege niciodată.
— Mă scuzaţi, spuse el ceremonios.
Se îndreptă de spate şi se strecură afară din grup. Repede, se îndepărtă de vâlceaua îngustă luminată de becuri.
Şi atunci, _doar la câţiva metri depărtare, lumea îi apăru cu desăvârşire schimbată. In spatele lui, printre pini, luminile licăreau slab. Aici totul părea învăluit în întunecime, doar ici şi colo presărată de lumina lunii. Se mai zăreau, îa depărtare, scânteierile albe ale crestelor acoperite de zăpadă.
Doar ţipetele şi hohotele de râs veneau să tulbure frumuseţea austeră a acestui loc. Râsul acelei femei care se ridica în ascuţimi stridente răsuna acum cu atât mai vulgar. O profanare a ceva minunat, suava adiere a nopţii ca un vin răcoros, splendoarea acestui ţinut într-un anume fel mai grandios chiar decât munţii Scoţiei.
Porni de-a lungul lacului, urmând poteca ce ducea spre cabana lui. Şi atunci, zări pe debarcader o pată albă, au-f reolată de lumina lunii. Se opri. y.
— Bună seara, şopti el cu voce întrebătoare. ' '^
— Bună!
Era vocea lui Mary. încetişor, păşi pe platforma de scânduri.
— Nu eşti la sindrofie? întrebă el.
— Ba da, nu vezi că sânt-acolo?
Vocea ei sună ciudat de arţăgoasă. El se aşeză lângă ea şi începu să râdă de lipsa de sens a observaţiei lui.
— Nu-ţi place ce se petrece acolo? întrebă el.
Ea plescăi din buze, făcând cu mâna un gest ca şi cum ar fi măturat ceva din cale.
— Se presupune că noi nu trebuie să ne băgăm nasul, zise ea. Se pornesc să spună anecdote, si, oricum, îl stingherim pe unchiul Mickey când îşi dă drumul la gură. Nu-i.
place să auzim şi noi.
— înţeleg.
— Nu că n-aş fi ascultat tot ce merita să fie ascultat, urmă ea repede. Când eram mici, ne căţăram în copaci, eu şi Jim, vărul meu. Am auzit tot ce spuneau.
Dacă mă întrebi, era obscen aproape tot ce se spunea.
Făcu un gest, profund dezamăgită.
— Ai face mai bine să te întorci, îl sfătui ea.
— Oh, nicidecum. As sta mai curând aici, dacă n-ai nimic împotrivă.
Ea îşi întoarse brusc capul.
— Crezi într-adevăr ceea ce spui?
— Bineînţeles că da.
Răsuflă adânc, ca şi cum, pe neaşteptate, s-ar fi simţit fericită. Apoi se îndreptă de spate.
— Ştii ce, urmă ea însufleţită. Hai să facem ceva, eu şi dumneata.
— Să facem ceva? Dar ce anume?
— Oh, ceva. Ascultă, hai. să luăm o maşină sisă mergem în oraş. Ce zici?
— Păi, dacă nu-i nimic rău în asta.
— Bineînţeles că nu-i nimic rău în asta. Haide.
Ea sări în picioare înainte ca el să poată face vreo mişcare, aşa că o urmă pe potecă până la garaj.
— Aşteaptă aici, spuse ea încetişor. Scot eu maşina.
El rămase sub razele reci ale lunii, ascultând huruitul uşilor glisante. Văzu dâra de lumină, apoi, după un timp, auzi zgomotul unui motor care se pune în mişcare. Prundişul scârţâi sub roţi şi sunetul se răspândi în noapte.
Lumina orbitoare a farurilor se prelinse la picioarele lui apoi, ea îi deschise uşa unei mici camionete.
— Hopa sus, îl îndemnă ea.
Nu apucă să se instaleze în scaun, că ea ambrele şi maşina ţâşni înainte. Sub zvâcnitură, uşa se închise singură. El se apucă de minerul uşii, cu ochii aţintiţi la drumul deasupra căruia farurile se străduiau să străpungă lumina albicioasă a lunii. La curbe, maşina se clătina uşor şi prundişul izbea cu zgomot în apărătorile de la roţi. El întoarse privirea spre Mary. Puternicele faruri aruncau lumini pe chipul ei frumos. Conducea crispată, cu un fel de încordare nervoasă.
— Ţine bine volanul, fetiţo, îi spuse aproape involuntar, în timp ce luau o curbă.
— Nu-ţi face griji. Cunosc drumurile astea.
O văzu că nu întoarce capul în timp ce vorbea.
— Aici nu există limită de viteză?
— Aici drumul e încă proprietatea noastră, şi oricum, nu-i pasă nimănui. Afară de cazul că faci un accident. Eu conduc de c'ând aveam şase ani.
— Şase?
— Mda! Când eram mici, eu şi cu Jim şterpeleam maşini. Odată am luat o camionetă Mack, Unchiul Michey avea un Mack pentru transportul de materiale. Am eoborât cu ea pe aici, ne-am împotmolit în vad şi tocmai a'tunci s-a pornit un puhoi. Mi-ar fi plăcut să vezi ce s-a întâmplat cu camioneta. Apa a dus-o la vale vreo cinci kilometri de-<a lungul canionului, unde a îngropat-o sub c'âteva tone de piatra.
— Şi ce-a spus unchiul dumitale?
— Era gata, gata să-nnebunească. A urlat la noi c-am fi putut fi omorâţi şi că dacă se mai întâmplă ^vreodată să împotmolim o maşină în. vad, o să ne tăbăcească. el pielea. Şi imediat după aceea a adus nişte antreprenori şi i-a pus să construiască podul, ca să nu mai trecem râul prin vad. Deşi mie îmi plăcea grozav. Priveşte, este acolo, jos.
Cu un viraj brusc maşina intră pe podul de piatră şi beton, a'poi ţâşni pe drumul suspendat ca o terasă pe celălalt mal, care cobora abrupt până la marginea apei.
El se apucă de mânerul uşii.
— Nu-ţi fie teamă, zise ea. Drumul ăsta ne aparţine încă nouă aşa că n-o să vină nimeni din partea cealaltă.
Maşina gonea înainte, căţărându-se pe drumul şerpuit şi îngust. Abisul se căsca străpuns de magnifice stânci colţuroase, ca un decor pentru opera Walkiria, gândi Prentiss. îşi întoarse ochii din nou spre fată. Părea aureolată de o stranie frumuseţe, o zeitate a maşinii… lumina jucăuşă a farurilor, făclie a templului în care oficia.
— Iată, rosti ea.
Maşina era acum sus, pe culme.
— N-a mers prea rău pentru o camionetă uşoara, nu-i aşa? Am vrut să scot una din maşini, dar lipseau cheile 'de la toate, aşa că a trebuit să iau acest pickup.
— Pickup?
— Da. Camioneta asta. Noi îi^zicem pickup.
Smuci maşina de pe drum' pe tăpşanul deschis al
( podişului înalt, năpustindu-se spre canion. Prentiss strânfse din dinţi şi împinse din picior ca şi cum ar fi apăsat | pe o frână invizibilă, întinse mâna spre uşă, dar în: ultima secundă ea frână şi maşina se opri pe buza prăpastiei.
— Nu-i aşa că e frumos? şopti ea.
— Da, îngăimă el. E cu adevărat magnific.
— Am ştiut c-o să-ţi placă. Şi mie îmi place să stau aici, noaptea, să privesc.
Stinse farurile şi, pe dată, sălbaticul peisaj de la picioarele lor îşi schimbă”, relief ui sub lumina lunii. Umbrele prelungi tăiau în stâncă nenumărate firide şi văgăuni. Cu greu îţi venea a crede că existau cu adevărat pe pământ locuri atât de necrezut de ostile, de înfricoşătoare şi măreţe, ca această privelişte ce se desfăşura în faţa lui.
— Splendid, şopti Prentiss.
Ea îşi duse leneş mâinile după ceafă şi se întinse.
Apoi se întoarse şi se uită în ochii lui.
— îmi place aici, murmură.
Şi, în timp ce ea vorbea, în chiar clipa aceea, Prentiss fu din nou năpădit de o nestăvilită pornire erotică.
Fără măcar să-şi întoarcă ochii, o putea vedea întreagă… coloanele. brun-aurii ale pulpelor ei goale pe care strălucea lumina firavă, tremurătoare; bronzul întunecat al braţelor, al feţei şi al gâtului, în lumina lunii.
O parte a minţii sale îl îmboldea stăruitor, şoptindu-i: Trezeşte-te. Te-a adus aici… pentru ce?
Ca şi oum ar fi răspuns la o provocare, se întoarse şi se uită la ea. întoarse şi ea capul şi îl privi cu francheţe.
— Ştii, şopti ea. îmi placi foarte mult.
Şi, în timp ce se minuna el însuşi de îndrăzneala lui, îi strecură mâna sub cap. Ea rămase cu obrazul întins spre el aşteptând. Atunci îi cuprinse capul în palme şi-i sărută buzele pline.
— Eşti foarte frumoasă, murmură el.
Pe chipul ei luminat de o mulţumire lăuntrică înflori încetişor un zâmbet şiret, îşi aplecă apoi capul, iar el se îndreptă din nou. Ea întinse mâna spre cheia de contact.
— Hai să mergem în oraş, zise. Şi să bem ceva.
El îşi trecu mâna peste frunte. Se străduia să pătrundă înţelesul spuselor ei.
— Foarte bine, răspunse.
Îl copleşi un sentiment neaşteptat, ca şi cum ar fi fost un înotător ce abia învăţase să înoate şi care la prima senzaţie a curentului ce-l târăşte în josul râului, nu ştie dacă îi face plăcere sau nu.
Ea porni maşina, începu să gonească peste un câmp deschis, după care, pe un drum.de ţară, neasfaltat. Maşina zbura coborând o pantă nesfârşită. El putea percepe acum aroma şesurilor întinse, mirosul neplăcut de ţarină uscată, de tufe de salvie şi de aer încins.
Şi, în timp ce goneau în noapte, el se simţi cuprins de o stranie exaltare.
Ea a provocat toată această nebunie, repetă o parte a minţii lui. Nu va fi nicidecum vina ta.
Dar pe măsură ce senzaţia de dorinţă fizică scădea, acestui sentiment îi lua locul un altul. Acela de a fi fost prins în cursă. Mai bine n-ar fi venit. Dacă ea era, să zicem, expertă în astfel de lucruri? Şi el nu era? Atunci demult, pe când mai era încă la universitate, în noaptea aceea anume, nu fusese prea îndemânatic, încurcase teribil. lucrurile. Şi atunci se lăsase să cadă în cursă.
— Cât… cât mai e? se agită el.
Ea zâmbi fără a întoarce capul.
— Şaizeci de kilometri. Vezi la orizont pata aceea luminoasă? Acolo e oraşul. Ajungem într-o jumătate de oră.
Îşi dădu seama de situaţia absurdă în care se vârâse.
Lufcrul cel mai bun era să scape din ea cât mai repede.
Mâine chiar îl va căuta pe Lachran şi-i va cere să pună cărţile pe faţă şi să termine odată cu afacerea asta.
Şezu mai departe rigid, îndârjindu-se în hotărârea lui, până când ajunseră în oraş. Apărură întâi nişte cocioabe,' apoi case cu ferestre întunecate, apoi străzi pustii cu toate vitrinele stinse. Totul părea cam dărăpănat, dar avea un aer de curăţenie montană.
O singură casă luminată strălucea puternic în noapte.
O urmări pe Mary cum trage botul camionetei la bordură lângă vreo alte şase maşini oprite acolo şi cum întoarce cheia de contact.
— Perfect, spuse ea veselă.
O urmă de aproape, întrebându-se de câte ori făcuse lucrul acesta, cât de bine cunoştea drumul pe care să apuce. Se întreba unde îl va duce acum.
Fata o luă spre vitrina ce lumina orbitor strada noptatică.
— Aici este, zise apoi.
Ea deschise uşa. Urmând-o înăuntru, Prentiss rămase uluit.
Undeva, în mintea lui, imaginase o speluncă, un fel de stabiliment din vestul sălbatic unde oamenii şedeau la o masă de brad sub un balcon de lemn ce ducea spre odăiţele sordide. Pe eând aici…
Era un local foarte curat, însufleţit de o lumină care-ţi lua ochii, de plăcile de faianţă albă, de arhitectura lui sanitară, de larma de glasuri. Nici chiar văicăreala strident amplificată a tonomatului nu izbutea să acopere asurzitoarea trăncăneală. Trăncăneală de tineret. Mereu aceiaşi tineri americani prea înalţi, prea frumoşi, prea bine-hrăniţi. Devenea de o monotonie aproape insuportabilă această frumuiseţe tinerească. In spatele tejghelei, ridicând uriaşe pocale, tot tineri, la fel de frumoşi, şi pe oare nu i-ai putea deosebi de ceilalţi fără bonetele şi uniformele scrobite, de o albeaţă imaculată. Un neasemuit amalgam de albeaţă, zgomot şi acea stranie vitalitate americană.
Şi el care crezuse…
Era pe cale să izbucnească în râs când Mary îl împinse spre două scaune libere în faţa tejghelei, îl manevrase abil, ajungând înaintea unui grup de tineri ce se năpustea din cealaltă direcţie.
— I-am păcălit, spuse ea triumfător. Eşti invitatul jmeu Whitey! Whitey!
Tânărul cu boneta albă înclinată spre spate la un, unghi incredibil peste părul său, blond, aruncă o privire de jur-împrejur şi zâmbi aproape sever.
— Hei, cei de la masa de zece cenţi, mai puiţină gălăgie, îi admonestă el.
Făcu să alunece de-a lungul tejghelei câteva pahare groase, apoi veni spre ei. Ochii lui îl măsurară rapid pe Prentiss.
— Bună, Mary, zise afabil. Ce iei?
— Un malţ frapat. Dumneata, domnule Saintby, ce iei? Malţul frapat e grozav de bun.
— Atunci, acelaşi lucru.
— Două, Whitey.
Tânărul se îndepărtă. Cu o uluitoare îndemânare apuca paharele, apăsa pe leviere, manevra maşini învârtejite. O splendidă poezie a mişcării, perfecţionată în timp. Peste o clipă paharele aterizară pe tejghea în faţa lor, venind parcă din zbor.
— Vine, anunţă el.
— Mulţumesc, îi zâmbi Mary.
Băiatul îşi puse apoi mâinile pe tejghea şi din nou îi aruncă lui Prentiss o privire rapidă. După care spuse:
— Supraomul tău este aici.
— O, Doamne Sfinte, oftă ea. N-am ce-i face.
Şi, pe oând Whitey se îndepărta, ea se întoarse sprş Prentiss. *;*
— Nu-i aşa că-i un local fain?
— Fain?
— Da. Anul acesta despre totul se zice fain. Anul trecut totul era extra.
— Oh, un argou.
Ea făcu din cap un semn că da în timp ce se apleca spre paiul din pahar.
— Nu-i aşa că este cea mai bună din băuturile de-' zece cenţi?
— Evident.
Mary îşi clătina capul în ritmul cadenţatei stridenţe înăbuşită de glasuri a tonomatulul care, nu numai că schimba disc după disc, dar împrăştia şi un fel de au^roră boreală de lumini ţipătoare ce se scurgeau prin panourile din sticlă colorată în dosul cărora, în nişte tuburi umplute cu lichid se ridicau, neostoit,băşicuţe de aer.
— Artie Shaw, îi spuse ea. Iţi place?
— Nu-l cunosc, răspunse el nedumerit.
— în Anglia nu-l ascultaţi pe Artie Shaw? Dar Ray Noble îţi place?
— Nici pe ăsta nu-l cunosc. -
— Bine, dar Ray Noble este englez.
— Chiar este?:
— Bineînţeles. El e…
Brusc, se opri.
— Aoleu! Iată-l că vine.
Ea întoarse repede privirea. Prentiss văzu răsărind lingă ei un tânăr trist cu părul ondulat.
— Bună, Mary, suspină el mâhnit.
— Bună, Joe College, ciripi ea cristalin. ŢI-l prezint pe domnul Saintby, a venit de curând din Anglia. Biil „Sou'thers!
Prentiss observă la ea un curios aer de posesiune. Tânărul ridică spre el o privire goală.
— îmi pare bine, rosti fără nici o intonaţie, apoi se îndepărtă.
— Cine-i ăsta, sărmanul de el? întrebă Prentiss. '
— Oh, ăsta? N-are decât să fie morocănos. I. s-au înecat corăbiile. Mai bem unul?
— Mi-e teamă că nu pot.
— Asta-i plictiseala. Le fac atât de raari că nu mai poţi bea pe-al doilea. Plata, Whitey!
Ea se dădu jos de pe scaun în timp ce Prentiss apucă peticul! de hârrtie şi, după ce plăti la casă, se întoarseră la camionetă. Ea învârti cheia în contact şi porni.
— Mulţumesc. Parcă fusese vorba că eşti invitatul meu. '
Pe când ieşeau din oraş, Prentiss se simţi deodată invadat de un sentiment de mulţumire. „Lucrurile s-au petrecut de minune”, îşi zise în sinea lui. N-a fost ceea cs se aşteptase el aşa că n-a trebuit ca o anumită parte din el să… să… să o pună la încercare. Se simţi teribil de uşurat că lucrurile.s-au petrecut aşa cum se petrecuseră.
Se rezemă confortabil de spătar în timp ce maşina străbătu câmpia apoi începu să urce. î. Iary îţi aruncă ochii spre el.
— A fost bună băutură, nu?
— Da, consimţi el. Şi foarte interesantă.
— Interesantă?
— Da. înţelegi tu… să cunoşti şi acel aspect al Americii. Pentru că şi asta este tot o faţă a Americii, foarte specifică în multe privinţe. Este instructiv să vezi astfel de lucruri.
— în Anglia nu aveţi bombe din astea unde se vând băuturi la gheaţă?
— Nu chiar de felul acesteia. De unde vin toţi tinerii aceia?
— De la universitate, în apropiere se află o universitate.
— înţeleg.
Prentiss se lăsă pe spate. Se simţi dintr-o dată îmbătrânit, înstrăinat. Rămase aşa, nemişcat, şi nu mai vorbiră nimic până nu ajunseră din nou la pod. Acolo, ea opri maşina.
— A fost drăguţ din partea dumitale să mergi cu mine. A fost nemaipomenit.
Cu seninătate, ea îşi întinse obrazul pentru a fi sărutată.
Prentiss se aplecă şi o sărută, străduindu-se s-o facă la modul anodin. Dar chiar în timp ce se străduia, simţi din nou valul de dorinţă, atât de străin naturii sale. Tânji să-şi plimbe palmele pe rotunjimea mătăsoasă a sânilor ei. înainte însă de a-şi duce gândul mai departe, ea se îndreptă.
— Mulţumesc, spuse ea, zâmbind, apoi porni maşina şi începură să urce pe drumul ce şerpuia prin pădurea de pini. Când ajunseră lângă casă ea coti, intră în garaj, opri motorul şi întinse mâna să stingă luminile. In clipa aceea Prentiss încremeni căci o voce aspră, necruţătoare îi tăie răsuflarea?
— Unde ai fost?
Întrebarea fulgeră plină de mânie şi ameninţare. Ca pe un elev prins cu grave păcate, pe Prentiss îl trecu o sudoare rece. Totul fusese atât de nevinovat, dar cum putea Lachran să ştie asta? Sumbru, obrazul bătrânului se ivi în deschizătura uşii.
— Am făcut un tur cu domnul Saintby, bâigui Mary.
Înainte ca ea să isprăvească, Prentiss văzu cum faţa lui Lachran se destinse şi deveni amicală.
— Oh, ai fost şi dumneata cu ea! Şi izbucni imediat în râs. Domnişoară, urmă el, era cât p-aci să-l vezi pe dracu'! Arn crezut c-ai plecat în crailâc singură.
Ieşi cu ei din garaj, apoi continuă:
— Ştii dumneaei are obiceiul să ia câte o maşină d-asta afurisită şi să gonească prin tot ţinutul. Nu m-aş sinchisi eu de asta, dar dacă s-ar întâmpla cumva să aibă un accident, singură, ar sta dracului acolo toată noaptea fără s-o găsească nimeni.
— Eu conduc foarte bine, sări Mary furioasă. Dumneata inventezi tot felul de lucruri.
— E-n regulă, răspunse Lachran. Cu toate acestea, însă să nu cumva să mai îndrăzneşti să conduci singură pe toate coclaurile. Ţi-o mai spun încă o dată. Am şi eu dreptul la puţină linişte sufletească. Dar acum, de vreme ce n-ai fost singură, e-n regulă.
Şi, îndreptându-se spre podeţul rustic, îşi puse. mâna pe umărul lui Prentiss.
— Atunci, pe mâine. Vezi că am lăsat ceva pentru dumneata, ţi l-am trimis în cabana dumitale.
— Oh,. vă mulţumesc, răspunse Prentiss. Aaaa… noapte bună.
Ros de incertitudini, trecu podeţul îngust şi o luă spre cabana lui. îşi duse mâna la frunte. Era brobonită de sudoare.
Ce curios”, gândi el, ca un bărbat să fie cu desăvârşire inocent, şi totuşi să se simtă atât de vinovat. Sau ca o fată să fie atât de neprihănită şi totuşi aparenţele să fie inverse.”
Cuprinse cu privirea această lume cufundată în întuneric care îl înconjura. Luna coborâse mai jos şi noaptea părea acum mai neagră.
Un paradis. Dar un paradis trăsnit. Şi toate acestea nu aveau nimic de-a face cu misiunea lui. Mâine va trebui să-l roage pe Lachran să prezinte cifrele. Nu mai avea nici un sens să-şi irosească vremea.
Intră în cabană şi aprinse lumina. Pe patul lui trona o imensă pălărie de cowboy cenuşie. Pe banderola de piele din interior,, imprimate în litere aurite erau următoarele: „Posesorul acestei pălării este prietenul lui J. Michael Lachran”.
Şi rămase în picioare, cu ochii ţintă la ea.
CAPITOLUL 22
Când Clive puse receptorul în furcă şi se întoarse spre ea, o găsi stând în acelaşi fel: în picioare, cu două degete de la mâna dreaptă îndesându-şi părul sub pălărie.
„Are culoarea ierbii uscate, gândi el. Asta e. Culoarea ierbii uscate.”'
— A apărut şi Monty, o anunţă el. I-am spus să urce
— Am auzit, răspunse ea.
Îşi scoase pălăria, după care luă halatul lui Clive de pe un scaun şi-l atârnă în dulap. Apoi se duse la scaunul de lângă fereastră şi se aşeză.
— O să rnâncăm împreună, spuse Clive. O'să vezi Monty e un tip nemaipomenit.
Aşteptară în tăcere până când se auziră paşi şi atunci el deschise larg uşa. Prue, care nu se mişcase de pe scaun, gândi că niciodată nu-l văzuse făcând ceva cu atâta încântare.
— Sunt bucuros că te văd, Nipper '. Al naibii de bucuros că te vaci!
Apoi dădu cu ochii de ea şi se opri. Vocea lui îi zgâriase enervant urechea, era supărător de puternică. Statura-i pântecoasă umfla uniforma de simplu soldat ca un balon.”Era scund, aproape gras… şi, gândi ea, avea o faţă vulgară, abrutizată.” La vederea ei îşi scoase capela, dând la iveală un păr negru, tuns scurt, perie. Ea ghici că la spate, gâtul lui gros făcea una cu ceafa,
— Ea este Prudence, Monty!
Omul arboră un zâmbet de salut, arătând nişte dinţi perfecţi, strălucitor de albi,' ca-n reclama unui dentist.
Dar nu făcu nici un pas spre ea. îşi întoarse privirea înapoi spre Clive şi-l înghionti uşor.
— Va să zică de-asta n-ai venit la Londra. N-aş putea zice că-ţi fac vreo vină, câtuşi de puţin, băiete. Câtuşi de puţin.
Şi, în timp ce vorbea, se întoarse spre Prudence, zâmbindu-i, de parcă ar fi aşteptat o încuviinţare. Iar ea gândi: „Mă examinează ca şi cum ar examina un cal.
Totul la omul acesta este grosolan, vulgar, mitocănesc”.
Se întoarse spre fereastră.
— Nu luaţi loc, domnule Montague?
Cu mâna, îi arătase scaunul, dar îl văzu asezându-sd pe patul ei. Ea îşi încleşta mâinile.:
— N-ai vrea să-mi spui mai bine Monty, Prudence?
zise el. Aşa-mi zice toată lumea. Auzi, Montague. Nu se prea potriveşte numele ăsta cu mutra mea, nu-i aşa?
,Si rânji spre Clive ca la o glumă nemaipomenită. Ea rămase tăcută, silindu-se să-şi descleşteze mâinile. Şi le
1 Nipper (slang) – băiat; copil fără părinţi sau fără casă.
„(N. trad) abandonă inerte în poală, apoi, ca dintr-o obscură intenţie, lăsă să se strecoare între toţi trei o linişte penibilă.
Clive începu să dea semne de agitaţie.,sSe gândea: „Niciodată n-o să izbuteşti, niciodată n-o să izbuteşti să faci o femeie să înţeleagă de ce îţi place, sau îl iubeşti, sau îl admiri pe un alt bărbat. Ele nu văd decât lucrurile formale, exterioare”.
Mâniat, se întoarse spre Monty, îşi strânse pumnul şi şi-i puse pe genunchiul acestuia.
— Ei, Monty, milionarul din Monte Carlo! Pe toţi sfinţii, ai făcut foarte bine c-ai venit, spuse. O să tragem un chef! Prue, nu-i aşa c-a făcut foarte bine c-a venit?
Dorea ca ea să spună da. înţelegea că el o dezamăgise, dar dorea ca ea să spună da, doar pentru ca Monty să se simtă bine.
— Aţi călătorit bine, domnule Montague? rosti ea.
— Foarte bine! întorcându-se spre Clive, urmă: Am întâlnit în tren doi ostaşi din Wiltshires şi un voiajor comercial. Toţi trei l-am ademenit pe civil la un pocker şi i-am stors ultima para. Eu am câştigat aproape două lire.
Prudence se întoarse cu spatele când îl văzu pe Clive clătinând din cap, topit de admiraţie, ca şi când aceasta ar fi fost o fantastică ispravă, de aşteptat doar din partea unui om atât de măreţ. Apoi îl auzi spunând:
— Nespus de mult mă bucur că ai venit, Monty.
Ţi-ai luat o.cameră aici?
— E prea simandicos pentru mine, băiete. Găsesc eu undeva vreun culcuş la vreo casă particulară.
— Atunci trebuie să te instalăm pe tine mai întâi. Şi după aceea sărbătorim evenimentul. Ce zici de asta, Prue?
Ea îşi întoarse capul spre ei.
— Mergeţi voi doi. Vin şi eu la „Amfitrionul Nostru”, pe la şapte.
Clive se simţi puţin stingherit de hotărârea ei şi vru să protesteze. Dar Monty îl opri.
— Perfect. Să mergem, Nipper. Deci ne-ntâlnim mai târziu, -Prudence.
Vrând, nevrând, Clive se supuse.
— Bine, răspunse el. Fii atentă.
— La ce anume? <
— Păi la camuflaj şi vezi cum umbli singură si…
— Şi ce-i cu asta? '
— Nu poţi şti niciodată. Motocicletele. Şi tot felul de drăcii care gonesc fără faruri şi ei bine, orice.
Ea flutură din mână.
— La revedere.
Împotriva voinţei lui, Clive se întoarse căci Monty aştepta la uşă. Fără nici o vorbă, ieşiră. Ajunşi în stradă, Monty spuse, în sfârşit:
— Foarte delicat din partea ei.
— Ce anume? „
— Să ne trimită singuri. Ştia că asta îmi va da prilejul să te întreb cine este şi ce-i cu tine, şi ce-i cu toată povestea, şi aşa mai departe.
— N-a făcut-o din motivul ăsta.
— Atunci înseamnă că nu ştii prea multe despre femei, Nipper. Unde-ai găsit-o?
— Oii, o cunosc de multă vreme.
— Nu crezi nici tu ceea ce spui.;
— Ascultă, Monty. E o fată subţire.
— Bineînţeles că este,
— Da, chiar este.
— Arrf'spus doar că este, nu-i iasă?
— Dar.în felul în care ai spus-o…
— Vino-ţi în fire, Nipper. Nu m-am născut ieri şi nici nu fac parte din asociaţia tinerilor creştini care cântă în corul bisericii. Când un băiat merge în vacanţă cu o fată, ei bine, ce-i rău în asta?
— Este o fată bună, Monty. Numai că ţie nu-ţi place.
— Nici măcar nu o cunosc, Nipper, aşa că nu te necăji. N-am cum să ştiu prea multe despre fete de felul ei.
— Ce fel?
— Nu răstălmăci. Prin „felul ei” înţeleg clasă. Are „ clasă, Nipper. Oricine poate vedea asta. E de mare clasă.
Cu educaţie aleasă. Dar totul este în regulă. Şi tu eşti la fel. Este exact genul de fată de care ai tu nevoie, nu o vagaboandâ oarecare. Se vede cât colo că are clasă şi arată de milioane.
— E frumoasă, nu-i aşa, Monty?
— Da, este. Dar fiecare şi-o vede pe fata lui frumoasă. Nu ştiai asta? Nu cred c-a existat vreo femeie, oricât de urâtă, pentru ca să nu se găsească vreun bar-; bat care să o creadă mai frumoasă decât ar putea-o picta oricare artist. La fel şi cu bărbaţii. Oricât de respingător ar fi un bărbat, şi tot se găseşte o femeie care să întru-; – chipeze în el toate statuile de la Tate Gallery, la un loc.
A fost o vreme când şi despre mine credeau femeile că sunt cineva.
Clive îşi înălţă capul. Acum se afla lângă el acelaşi Monty dintotdeauna. Acum lucrurile erau ca mai-nainte.
— Nu se poate, zise el.
— Fără sarcasme, băiete. Să nu crezi că mă laud.
Ţi-am dat doar un exemplu.
— A fost bogăţia ta, Monty. Asta le-a atras.
— Bogăţie. Ascultă ce-ţi spun eu, Am fost întotdeauna mai mult chipeş decât bogat, poţi să-ţi dai seama şi singur de asta.
— înseamnă că acum eşti falit în ambele sensuri.
— Nici pe jumătate din cât crezi.
Mergeau pe trotuar în pas cadenţat, păşind la unison.
Clive se simţi brusc înveselit.
— Dar este frumoasă, nu-i aşa?
— Foarte bine, dacă vrei să-ţi spun neapărat, este ea glazura-de pe prăjitură.
— Nu trebuie musai s-o spui. N-am nevoie de confirmare.
— Atunci la ce-ai mai întrebat?
— Eu nu te-am întrebat. Ţi-am spus.
— Şi e cunoşti de mult, hei?
— Da, destul de mult.
— Ei bine, meriţi o fată bună.
— Nu, Monty. Nu o merit.
— Oh, te rog frumos, nu le pune pe piedestal. Pe lume sunt fete bune şi fete rele, asta-i tot. Dacă dai peste una rea, atunci iadul o să ţi se pară pământul făgăduinţei unde îţi vei găsi alinarea după ce mori. Şi dacă dai peste una bună, atunci când mori o să vrei să mergi în iad pentru că ai avut pe pământ tot raiul pe care-l poate cere un bărbat cât timp este în viaţă. Dar nu le pune pe piedestal, căci într-o zi vei plânge amarnic crezând că au căzut de pe el când de fapt ele nu fuseseră niciodată acolo.
— înţeleptul din Soho. Bem mai întâi ceva?
— Nu, hai să-mi găsesc mai întâi un adăpost. Cum a fost la spitalul tău?
— Foarte bine. Dar la al tău cum a fost?
— Binişor.
Merseră un timp în tăcere, savurând amândoi această linişte.
— Al naibii de p u. -; t.f u bârlogul ăsta, spuse într-un târziu Monty.
— De obicei, în timpul verii e tixit până sub acoperişuri.
— Slavă domnului că acum nu g aşa.
— De ce?
— Păi altfel nc-arn trezi cu-nemţii peste noi. E de la sin'-nţeles, nu-i aşa? Doar n-or fi nebuni.
— Presupun că da. Dar acum suntem în permisie, hai să uităm.
— Ai dreptate, dacă zici că eşti sătul până-n gât.
P-aci pare să fie locul care ne trebuie.
— Ce te face să crezi asta?
— Mirosul, Nipper. Străzile cu case de închiriat au peste tot acelaşi miros, ficat prăjit şi ceapă în bucătăriile din subsol şi rahat de pisică în holul, de la etaj. Pretutindeni acelaşi miros. Iată un anunţ.
* în seara aceea „Amfitrionul. Nostru” era înţesat de clienţi când Prudence intră, îşi dădu seama că ei nu o văzuseră venind. Pria valurile de fum de ţigară îl văzu pe Clive vorbind cu animaţie, dar, din cauza zarvei, cuvintele lui nu ajungeau până la ea. în clipa următoare se afla lângă masă şi Clive îşi înălţă privirea spre ea.
„Câtă fericire în ochii lui, gândi ea. Se vede că se simte înviorat, stimulat, fericit. Bărbaţii simt nevoia; altor bărbaţi.”
— Acum suntem cu toţii împreună, zâmbi el. Bem.
ceva! Un whisky! '
— Nu, un porto, te rog.
— Mare aglomeraţie în seara asta. Mgrg eu şi fac săpături ca să-ţi găsesc unul.
Ea se întoarse şi-l urmări cu privirea. Apoi începu să-şi scoată mănuşile, pe îndelete. După ce isprăvi, nu mai era nimic altceva de făcut, îşi ridică privirea spre bărbatul din faţă. El îşi plimba ochii în voie pe făptura ei, cu un zâmbet în colţul buzelor.
— Ei bine, rosti ea cu o voce plină de răceală.
Aproape cu insolenţă, Monty îşi aprinse-o ţigară. Olăsă în gură şi fumul începu să i se prelingă prin nări. (
— În ceea ce mă priveşte, nu-mi pasă, spuse el. Dar pentru el, ai putea să-ţi dai silinţa să fii mai drăguţă.
Ştiu că pentru o femeie nu este prea plăcut să facă cunoştinţă cu.prietenii iubitului ei. întotdeauna se întreabă: ce-o fi găsind la tipul ăsta? Nu trebuie să exagerezi.
Ea îşi împături cu grijă mănuşile, fără să-i răspundă.
— Cum doreşti. Eşti o fată subţire. Eu nu suit. Dar şi el este un băiat subţire. Şi el are o educaţie aleasă dar nu-ţi. azvârle cu asta în obraz. Asta înseamnă să fii un adevărat gentleman. Este de ajuns să schimbi doar câteva cuvinte cu el ca să-ţi dai seama că e un adevărat gentleman. Faţă de alţii, distanţa e ca de la cer la pământ.
Pe ea o dezarma atâta putere de admiraţie.
— El… el are de asemenea o părere foarte bună despre dumneata.
Pe chipul bărbatului se răspândi un surâs. Când a vorbit din nou, se părea că între ei lucrurile se limpeziseră.
— Oh, asta e doar din cauză că sântsm împreună în această grea încercare, răspunse el. Ştii, mereu alături, umăr la umăr. Când luni de zile mănânci şi dormi, lângă un camarad, cum se întâmplă în _ armată, ei bine, ajungi să te împrieteneşti. El e un.tip nemaipomenit. Iar tu eşti foarte potrivită pentru el.
— Nu ştiu.
— Ba da. Nu spun că eşti genul de femeie care mi-ar place mie. Spun că ai fi foarte potrivită pentru el. Este inteligent, şi tânăr şi o va scoate foarte bine la capăt dacă găseşte o fată bună. O mulţime de idei trec prin bostanul acestui băiat. Şi are stofă băiatul, nu glumă.
Ea rămăsese cu ochii aţintiţi asupra mesei.
— Clive a fost un bun soldat în Franţa?
— Dacă a fost un bun soldat!
Văzând că el nu continuă, ea îşi ridică privirea şi atunci băgă de seamă că ochii lui erau do un cenuşiu nefiresc. Apoi el începu din nou să vorbească cu ochii ţintă în ochii ei.
— Dacă a fost un bun soldat i repetă el încetişor.
Doar îl cunoşti, nu-i aşa? Tu ce părere ai?
O învălui într-o privire, aproape dezagreabilă, gândi ea. După care îl văzu că-şi ridică ochii şi că, zâmbind, rosteşte pe deasupra capului ei.
— Ai găsit ceva, hei? Lasă pe seama unui soldat bătrân dacă e vorba de şterpelit repede nişte raţii.
Şi pe când Glive punea paharele pe masă, Prue se întoarse spre el.
— Eu am tras deja două pahare, dacă tot mă aflam acolo, zise el. Niciodată n-am văzut aici o aglomeraţie atât de mare.
Se aşeză adresându-i lui Prue un zâmbet.
— Ei bine, unde eraţi când am apărut?
— In Franţa, răspunse Monty.
Ea încercă să-l oprească de a vorbi.
— Tocmai începusem să vorbim despre Franţa, continuă el. Şi apropo de asta, Nipper. Am auzit c-o să primeşti o medalie afurisită.
Cu o neîncredere aproape mânioasă Clive clătinădin cap.
— Nu, rosti el. Nu!
— Adevărul gol-goluţ. M-am întâlnit deunăzi în Piccadilly cu sergentul major şi i-am zis veteranului să ne cinstim cu un păhăruţ, ştiam eu de mult că-i place, aşa că s-a simţit destul de relaxat ca să tragă vreo trei sau patru, şi mi-a spus că şi tu şi eu o să căpătăm câte-o decoraţie, pentru treaba aceea cu Allen.
— Nu, protestă Clive cu un aer dezgustat. Nu, nu!
— Foarte bine, erou afurisit. Aşteaptă şi-o să vezi.
— Despre ce e vorba? întrebă Prudence. Ce e cu căpitanul Allen?
— Acest erou afurisit l-a scos afară. Nu ţi-a spus?
— Oh, nu! Nu începe acum să ridici osanale, Monty.
Uită de asta. Iată, hai să bem.
Monty nu-l luă în seamă.
— A fost cu adevărat un erou afurisit, Prue. Mie nu-mi plac afurisiţii de eroi, rânji el. Eu sunt soldat bătrân. Vrei s-auzi ce s-a-ntâmplat?
— Nu, nu vrea.
— Oh, nu fi atât de afurisit de modest, Nipper. Detest modeştii chiar mai mult decât detest eroii, în defi nitiv tu ai făcut-o, aşa că n-ai decât să te împaci cu ideea.
— Ce anume a făcut, Monty?
— Mă speriasem îngrozitor, asta am făcut. Cu adevărat. Eram atât de speriat încât am luat-o la fugă. Acum gata, haideţi să ne distrăm, suntem în permisie.
— Oricine e speriat, Nipper, în momente ca acelea.
De. fapt, nu tocmai în momentul acela. Fie înainte, fie după. Acel care spune că nu i-a fost frică înseamnă că n-a trăit lucrul acela. Fapt e că exact în momentul acela…
— Lui Monty-|i place războiul, Prue. îi place atât de mult că nu i-a fost de ajuns celălalt, aşa încât a trebuit să-şi bage nasul şi în aceasta. Dar cel mai mult îi place să vorbească despre el…
— îmi place tot atât de mult să merg la război pe cât mi-ar plăcea să-mi câştig existenţa ca angrosist de zarzavaturi. Şi zău că nu-i minciună.
— Dar ce-a fost cu căpitanul Allen? întrebă Prue.
— Nu ţi-a povestit despre Douai?
— Nu.'
— I-am povestit.
— Nu, Monty, nu mi-a povesti. Nu-l asculta pe el.
Spune-mi te rog.
— Oh, a fost ceva cumplit, fără-ndoială.
— Poţi fi mulţumită acum, interveni Clive.
— Cât vedeai cu ochii, o mizerie şi o jale de nedescris.
— Poţi fi mulţumită acum.
— Vezi cât e de modest, Prudence. Asta e ceea ce nu-mi place la el. Deci eram la Douai. Trebuia să ne menţinem.
— Urma să ne menţinem poziţia până la ultimul om.
I-am povestit asta, Monty.
— Foarte bine. Chiar aşa a şi fost, până la ultimul om.
— Şi până la ultima picătură de sânge.
— Exact, deci…
— O rarefiată linie de eroi scăldaţi în sânge. Prue.
— Clive, lasă-l pe Monty să povestească. Nu-l tot întrerupe.
— Va fi foarte mulţumit.
— Şi mai departe, Monty?
Clive începu să se joace cu paharul.
— Să nu-ţi prezinţi niciodată prietena uriui camarad, şopti el. Căci primul lucru care se întâmplă e-să te trezeşti în afara triunghiului.
Prudence se întoarse spre el şi-i zâmbi. Ştia că se bucură că ea şi Monty păreau a se împrieteni. Mai ştia de asemenea că modestia nu era la el o poză. Pur şi simplu nu-i plăcea să vorbească despre război; dar faptul că easi Monty se împrieteniseră era mai important decât asta.
— Va să zică, noi ne aflam lângă ceea ce mai rămăsese dintr-o seră, urmă Monty cu vioiciune. Căzuse o bombă în apropiere şi făcuse totul ţăndări afară de un perete, o adevărată cazemată în miniatură. Un acoperiş deasupra capului şi printr-o gaură în perete, un perfect câmp vizual pentru tir. Stăteam amândoi acolo confortabil ca nişte puişori într-un cuibar, fără a fi văzuţi din avion.
— Ăsta camuflaj zic şi eu, noi înşine eram o ruină, asta-i tot.
— Clive, te rog să taci din gură.
— Deci stăteam frumuşel acolo, când deodată, iată-i că se apropie. Şi-atunci noi ne-am înşfăcat maşinile de scris şi ne-am întipărit, iniţialele asupra lor. Ne goniseră de colo colo, încă de la început şi de când intrasem în Douai, acestea erau primele focuri de armă pe – care le trăgeam asupra lor. Aşteptasem atât de mult, încât eram de-a dreptul bucuroşi că, în fine, împuţitul de inamic apărea în f aţa-noastră.
— Vrea să spună că aceasta era, în fine, o schimbare faţă de monotonia de a fugi necontenit, Prue.
— Nu e nimic ruşinos într-o retragere,, băiete. Şi apoi, am fost despăgubiţi. Oh, i-am ras parcă i-am fi măturat cii furtunul, îţi venea să râzi şi să plângi, în acelaşi timp, de felul în care se năpusteau spre noi. Era ceva cumplit în felul în care se năpusteau spre noi.
li făceam una cu pământul. După care alţii dădeau năvală, iar noi îi seceram. Ca la popice. Cumplit! După un timp, grupuri mai mici încercau să se repeadă ca să pună mâna pe noi, dar nu ştiau sigur unde ne aflam.
Parcă ne jucam de-a şoarecele cu pisica… iar ei erau şoarecele. I-am ţinut aşa pe loc toată după-amiaza şi apoi toată noaptea. Ţac-ţac. Eu am început să cotrobăi încolo şi-ncoŁice ţi s-a întâmplat să găsesc o sticlă de whisk}'„…
— S-a întâmplat să furi o sticlă de whisky.
— Nu fi obraznic, Nipper. Pe timp de război e acelaşi lucru. Oricare soldat bătrân ar fi…
— Soldaţii bătrâni nu mor niciodată.
— Doar nătăfleţii dispar, se şterg de pe faţa pământului. Ei, fără îndoială c-arn şters şi noi câţiva duşmani, cum mă vezi şi cum te văd.
— După care am şters-o noi. Spune-i, te rog, cum am şters-o noi după ce s-a-ngroşat gluma.
— Doar nu te-oi fi aşteptat ca duşmanul să-şi pună să defileze prin faţa noastră rămăşiţa de pluton, în semn de apreciere. Trebuia să te aştepţi că-şi va aduce întărituri împuţite. Dar de bună seamă c-a fost ceva grozav cât timp am putut face faţă. Parcă trăgeam la ţintă în păpuşele, la un bâlci. Dar a venit, apoi, rândul lui şi a adus câteva tancuri…
— Nu uita acele splendide flammenwerfer 'L. N-o s-o laşi pe Prudence să creadă că doar câteva tănculeţe au pus, armata britanică pe fugă.
— Oooh, aceea a fost o treabă afurisită, aşa-i! Nu poţi să-i porţi pică pentru asta. Era rândul lui să se joace de-a şoarecele şi pisica şi de data asta el era pisica, îmi vine şi acum să râd cum ne mai fugărea de jur împrejurul'acelui oraş afurisit… ajungeam la toţi dracii şi iarăşi ne întorceam.
— Râzi, te rog, şi pentru mine. Ai un teribil simţ al umorului. Ascultă, dacă nu vrei Jnăutura aia, o iau eu.
— Ba o laşi în pace. Deci, Prudence, cotesc după un colţ şi iată-l din nou pe Nipper în vârful unui morman de cărămizi, demontându-şi arma.
— Dimpotrivă o montam.
— Indiferent de ceea ce făceai, erai în vârful unui morman de.cărămizi. Am azvârlit cât colo arma lui şi am păstrat-o pe a mea şi am pornit în căutarea „unui loc în care să nu fie nemţi. Pe naiba, erau nemţi peste tot. Fiecare pivniţă din'oraş era plină ochi. Clive iese alergând dintr-una din ele, iar mie mi-a venit să râd. Era alb ca o nălucă şi începuse să.bâiguie: „Oooh, sunt aproape cincizeci de nemţi acolo. Cât p-aci să dau peste ei.” „Atunci n-au decât să-şi împartă între ei ceea ce le dau acum”, zic eu şi le arunc o grenadă. După care.am început să ne retragem.
— Fugeam de rupeam pământul.
— Foarte bine. Am luat hotărârea de a avansa strategic spre spatele frontului. Asta e. Mergeam de-a lungul unei străzi… şi dintr-o dată, ciudat lucru, îţi aminteşti Clive, mie mi-a venit să râd. Drept în mijlocul străzii se afla un joben. Un joben, dă-ţi seama Prudence. Imagi-
1 Flammenwerfer – aruncătoare de flăcări. (N. trad.) nează-ţi, în plin război sângeros. Un joben aşezat frumos drept în mijlocul străzii. Iar eu am început să râd întrebându-mă cum o fi ajuns acolo. Iţi aminteşti, Clive?
— Nu. E o plăsmuire a ta.
— Pe Dumnezeul meu ea nu e. Asta s-a întâmplat înainte ca noi să ajungem la strada aceea unde se aflau înşiruiţi nenoriciţii aceia.
— Ştiu. Ce-ar fi să bem? Nu înţeleg cum poţi vorbi atât de mult fără să bei nimic. Nu ţi se usucă gura?
— Pe legea mea, strada aceea a fost totuşi ceva, nu glumă, îi aranjaseră frumos pe băieţi, în prima clipă am crezut că este unitatea noastră care se retrăgea şi s-a aşezat jos să se odihnească. Chiar” aşa părea să fâe, o companie întreagă pornită în marş, care s-a întins pe jos să se odihnească cinci minute. Numai că toţi erau morţi… până la ultimul nenorocit. Probabil că se încolonaseră pentru retragere şi i-au surprins de la amândouă capetele străzii, şi au secerat tot grupul acela nenorocit.
Pe legea mea, simt şi acum fiori, pe spate când mă gândesc Ia strada aceea. Toţi băieţii noştri acolo, poate o sută din băieţii noştri zăceau în strada aceea. Şi toţi, nenorociţii de ei, morţi, afară de mine şi Clive. Stăteau acolo de parcă se aşezaseră sa se odihnească în timpul unui marş. Unii păreau să sadă în. fund, alţii aşezaţi pe vine, rezemaţi de pereţi şi de uşi, iar alţii întinşi pe pământ ca nişte oameni obosiţi, dar având curelele de la raniţă slobozite pentru a se odihni confortabil.
Iar noi păşeam peste trupurile camarazilor noştri, şi strada era cufundată în linişte, şi numai noi doi în viaţă.
Era ca şi cum ne-am fi aflat într-o biserică, dacă înţelegi ceea ce vreau să spun. Cu foarte mare respect, bineînţeles. Ciudat că nici măcar nu am fugit… nu-ţi putea trece prin minte că un neamţ ar fi putut să deschidă acolo focul asupra ta mai mult decât ar fi făcut-o într-o biserică.
Am ieşit din strada aceea, apoi am trecut printr-un.
scuar şi numai după aceea am auzit c-au început să ţacănească în urma noastră, dar împroşcam şi noi oleacă în l jur cu arma ca să-i ţinem la respect. Nu mult după aceea ] am dat peste câţiva din plutonul nostru care fuseseră, doborâţi.
Acolo l-am văzut pe tânărul Harris, Clive. Izbit drept în cap… avea în ceafă o gaură de puteai să bagi prin ea o farfurie întinsă. Am mai văzut şi pe alţii din plutonul nostru şi am înţeles că pe acolo ne retrăseserăm. Apoi am dat peste căpitanul Allen zăcând într-o rigolă cu pieptul ciuruit de vreo şase gloanţe de mitralieră.
— De ce nu-ţi ţii clanţa? întrebă Clive.
Prudence observă că vocea lui sună urât, plină de răceală.
— Ii, povestesc ei, nu ţie, răspunse Monty arţăgos.
— Ii povesteşti ei! Pentru numele lui Dumnezeu, uită războiul pentru zece minute, nu vrei? Mie puţin îmi pasă, dar, Isuse Cristoase, o să ajungi ca acei ostaşi decrepiţi care trăncănesc întruna despre război, până la sfârşitul vieţii, înainte să apuci să mori o să ucizi cu gura mai mulţi oameni decât a ucis toată armata noastră în Franţa, în război, în acesta şi în celălalt.
— Nu fi nesuferit.
— Nu sunt nesuferit. Ţi-arn spus că m-am săturat.
— Eu nu, răspunse repede, Prudence. Eu nu, continuă te rog.
Amândoi bărbaţii se uitară la ea. O uitaseră cu desăvârşire. Obrazul ei era de nepătruns, iar dinţii şi-i finea atât de strânşi, încât cei de jos ieşeau la iveală.
„De ce-o fi oare fata asta aşa? gândi Clive. Ce anume poate determina o, femeie să se transpună în asemenea măsură într-un alt eu? Ca într-un fel de transă. Femeile sunt mult mai crude decât bărbaţii.
— Dumnezeu să ocrotească lumea dacă femeile vor începe vreodată să porească războaie. Va fi mai groaznic decât tot ceea ce eu jcunoscut bărbaţii până acum. Dumnezeu să ocrotească.urnea atunci”.
— Fir-ar a naibii de treabă, izbucni el. Eu mă duc la bar. Rămâneţi voi cu războiul vostru.
Prudence îl urmări îndepărtându-se, fără ca expresia de pe chipul ei să se schimbe.
— Aşa. Povesteşte-mi mai departe, spuse ea.
— Chiar vrei, într-adevăr?
— Nu. Dar tu simţi că trebuie să povesteşti. Iar eu că trebuie să ascult. Ai rămas la căpitanul Allen.
— Eu mă uit în jos şi zic: „La naiba, iată că şi Allen a dat ortul popii”. Atunci el deschide ochii şi ne spune:Căraţi-vă. N-aţi primit ordinul să vă căraţi?” S-ar fi zis că ne certa. Iar eu îi răspund: „Nu, domnule. Noi am fost ascunşi prin pivniţe, n-am primit nici un ordin”.
„Atunci, zise el, căraţi-vă. Ar fi trebuit să vă căraţi încă de azi noapte”.
Apoi a închis ochii ca şi cum ar fi fost foarte obosit şi supărat pe noi că nu-l lăsăm să doarmă. Dar Olive zice: „Şi cu dumneavoastră cum rămne, domnule?” El a deschis ochii şi-a spus: „La naiba cu mine sau cu oricare altul care nu-i în stare să se ţină pe picioare. Dacă voi vă puteţi căra, atunci căraţi-vă. După care a închis iarăşi ochii”.
Şi-am rămas acolo. Eu rn-am aşezat pe marginea trotuarului, Allen lungit în rigolă, iar Clive stătea în pî|| cioare mângâindu-şi afurisita lui de armă, iar de pe undeva de vizavi, vreo cincizeci de nemţi afurisiţi trăgeau asupra noastră şi gloanţele săreau de jur împrejur pe trotuar. Parcă ne-am fi aflat drept' în mijlocul poligon de tragere şi gloanţele pocneau, şuierau şi ricoşau în jurul nostru.
Ei bine, nu puteam nici să-l lăsăm acolo şi nu puteam nici să rămânem acolo, aşa încât Clive îmi dă mie arma, îl apucă de curelele de la umăr şi-l ia în spate, iar eu mă trântesc în rigolă şi încep să trag într-acolo unde ar putea fi mai cu folos.
Îl auzeam pe Allen zicând:Nu, lasă-mă aici. Te rog, e mai rău aşa. Lasă-mă aici, te rog”. Iar Clive z'icând si.el: „Oh, taci dracului. Aş fi un căcănar dacă te-aş lăsa.
Oh, taci dracului!” Şi-l înjura pe căpitan cum îi venea la gură.
Vezi, ăsta e un lucru ciudat. Dar o mulţime de băieţi fac lucrul acesta. Băieţi pe care-i ştii sigur că n-au spus o vorbă urâtă sau n-au blestemat niciodată-n viaţa lor înjură de mama focului. Şi după aceea nu-şi mai amintesc nimic. Mai ales băieţii tineri în prima lor luptă. Unii din ei plâng, unii încep să verse şi varsă şi varsă, tot timpul cât ţine atacul, unii fac pe ei, şi i-am văzut adesea alergând cu puşca într-o mână şi cu cealaltă ţinându-şi nădragii. Câteodată, unii din ei cântă cât îi ţin bojociî. Iar alţii nu fac decât să-njure cât timp durează toată afacerea. Dar vezi, acum, dacă mă gândesc la asta, mi se pare ciudat, niciodată n-am auzit pe vreunul rugându-se în timpul unui atac. Nu, cei mai mulţi înjură de toate alea care le trec prin cap dar habar n-au de ce fac. Căci dacă ar şti, nu-ţi vine să crezi că vreunul ar ciori să treacă pe lumea cealaltă cu asemenea vorbe pe buze, nu-i aşa?
— Nu. Şi după aceea? Căpitanul Allen?
— Oh, i-am scos afară. A fost totuşi o treabă afurisită. Nemţii şi-au ieşit clin fire, doborâseră destui dintr-ai noştri ca să vrea să ne lase pe noi trei să scăpăm. Ne-au fugărit aşa prin tot oraşul, aproape toată ziua. Parc-am li fost doi borfaşi care încercau să scoată afară din Londra un sac cu arginţi în plină zi. Toţi erau pe urmele noastre… şi din ce în ce mai mulţi. A fost perfect cât timp ne-a ţinut muniţia. Eu îi împroşcam cu arma, apoi o luam repede diri loc după Nipper: Apoi iarăşi mă trânteam pe jos şi împroşcam în ei până când el cotea după colţul următor. Apoi o zbughiam iarăşi după el şi iute aşa, mereu. După un timp mi s-a terminat muniţia, aşa că mi-am azvârlit arma şi-am început s-arunc în ei cu grenade.
Când s-au terminat şi-astea, am strigat după Nipper şi el mi le-a dat pe ale lui. Când le-am terminat şi p-astea,. strig din nou să-mi dea altele, în felul ăsta ne-am strecurat prin oraşul acela afurisit, dive îl trăgea pe căpitan după colţul unei străzi, apoi se ducea să caute grenade, iar eu trăgeam cu dinţii de inelul de siguranţă şi le aruncam în ei până când ei se apropiau iarăşi de noi şi erau gata-gata să ne înconjoare, şi atunci iarăşi o ştergeam.
Iar eu strigam: „Alte' grenade, Nipper”. Iar el îmi răspundea de fiecare dată. „Asta ' e ultima. Nu mai e niciuna”. Asta ca să. mă facă să nu le risipesc pe degeaba.
Dar întotdeauna mai găsea altele…-
— Nu rnai e niciuna, repetă ear în şoaptă. Da, dar de unde le lua?
— Oh, le găsea prin gentile pentru grenade aruncate pe jos sau scotocea printre cadavrele camarazilor noştri.
Mă păcălea de fiecare dată că e ultima ca să nu le risipesc pe degeaba, înţelegi. Dar de câte ori le terminam, îi strigam: „Alte grenade, Nipper”. Şi, ca un copil ascultător, se ducea şi rnai găsea, îl căra pe căpitan o stradă mai încolo, apoi scotocea împrejur şi mai găsea câteva şi-mi zicea că.e ultima.
— Nu mai e niciUna. N-am de unde să mai găsesc şopti ea.
— Exact. La un moment dat am ajuns într-o stradă mărginită cu copaci de amândouă părţile şi începusem
— să ne jucăm de-a v-aţi ascunselea pe după trunchiurile copacilor, când îl aud că-mi zice: „Cu adevărat, de data asta, Monty. Cu adevărat nu mai e niciuna. N-am unde să mai găsesc”. Avea o voce atât de gravă că mi-am dat seama că spunea adevărul. Iacătă-ne, prinşi în cursă. Aşa că eu îi zic: Va să zică, pân-aici ne-a fost”. „Pe dracu', zice el, şi-aşa,şi-aşa, şi mama mă-si, şi aşa şi pe dincolo.
Haidem!”
Şi-l înşfăcăm pe Allen, el de umeri, eu de picioare şi-o luăm la goană până când eu eram gata-gata să-mi dau sufletul şi nu mă mai puteam ţine pe picioare. Iar Allen, care nu-şi pierduse nici o clipă cunoştinţa se văicărea întruna. „Vă rog, lăsaţi-mă jos. Vă rog! E mai rău aşa. Vă rog”.
Eu eram atât de vlăguit că-i zic: „Nu mai e nimic de făcut, Clive”. Eram sfârşit, ştii ce vreau să spun, ajungi să nu-ţi mai pese dacă stai jos şi mori acolo… atâta vreme cât poţi să stai jos. Eşti atât de obosit, eşti istovit. Nu mai ştiam ce-am mai fi putut face şi nici nu-mi mai păsa.
Atunci Clive se uită în jur, şi iată, puţin mai încolo pe stradă, o afurisită de maşină, întâlneai d-astea în drum cu zecile. Abandonate. Refugiaţii mergeau cu ele cât puteau, şi apoi, fie că rămâneau fără benzină, fie că aveau cu ele vreun bucluc. Se vedea că şi asta făcuse războiul.
Avea geamurile zob şi.un cauciuc din faţă spart, şi alte alea, Nipper îmi spunea să-l cărăm pe căpitan până acolo şi să ne uităm. Aşa că l-am cărat. Lângă ea, doi din camarazii noştri zăceau morţi, împuşcaţi de undeva din apropierea maşinii, apoi azvârliţi afară de un tun greu de la vreun tanc, as zice. îl înghesuim pe Allen înăuntru şi Nipper îmi spune: „Are benzină, Monty”. „Dar cheie de contact?” întreb eu. Bineînţeles că nu era nici o cheie, dar îl aud pe Nipper: „Las-că pornesc eu nenorocita asta, mama ei de maşină”. Şi înjura cât îl ţinea gura. Apoi io. un ac de siguranţă din bandajul de prim ajutor al unuia din camarazii morţi şi-l înfige undeva pe sub volan. Eu mă tăvăleam de râs: el, cu capul în jos şi cu amândouă picioarele în aer, în timp ce războiul se desfăşura din plin. Şi nemţii trăgeau în noi de mama focului. Eu mă trântesc jos şi iau o puşcă de la un camarad mort şi, până când să ia aminte, ţintesc în doi din ei.
Aud cum porneşte motorul şi Nipper ţipă la mine să sar înăuntru. Eu sar pe dată iar el face contactul cu acul, e un truc obişnuit când ciordeşti o maşină, ştii, anumiţi indivizi fură din când în când câte o maşină. Şi iacătă-ne pe noi stând în maşină şi starterul făcând vuvu-vu-vu, aud bateria din ce în ce mai slabă, dar de'plecat nu plecăm, în schimb se simte miros de benzină, semn că s-a înecat carburatorul.
— Nu-i vine benzina, zic eu.
Nipper sare jos şi ridică capota, cobor şi eu, şi îmi iau jucăria, ştii tu, puşca, şi mă arunc în rigolă ca să-i ţin pe loc. Trag un foc apoi o încarc din nou cu ce găsesc în geanta de muniţii a camaradului mort şi mă uit în jur să văd unde să mai ţintesc. Dar ei se strecuraseră prin case, încolţindu-ne rău de tot. Mă uitam din când.
În când în sus să văd cum se descurcă Nipper. Ştii, se petrecea un lucru straniu, încetase să mai înjure; nu scotea nici o vorbă. Pe Dumnezeul meu, n-o să uit niciodată clipa aceea. Stătea în picioare, lucrând de zor la maşină, tot atât de calm de parcă s-ar fi aflat acasă, în propriul lui garaj, îmi amintesc că, în timp ce mă uitam la el, îşi împinse cu dosul palmei casca mai spre spate, îşi şterse nasul cu încheietura mâinii si, mânjindu-se pe obraz de ulei, îşi încruntă fruntea.
Nu părea câtuşi de puţin să se grăbească. Dar nu arăta nici că n-ar auzi răpăiala gloanţelor din jur. Pur şi simplu părea că uitase despre război şi toate celelalte, şi că era profund pasionat de treaba pe care o făcea. Nu te-at; fi surprins să-l auzi zicând: Amuzantă şi interesantă reparaţia asta! /
Oh, eram mândru de el, ascultă ce-ţi spun eu. Stăpân „ pe sine, rece, castravetele e ceva fierbinte faţă de cum arăta el. Deodată trânteşte capota, ocoleşte în fugă epava, sare înăuntru şi vuuf! Motorul porneşte. Mă urc şi eu, el bagă în viteză, şi-i dăm drumul, târţa-pârţa, cu roata din faţă dezumflată şi cauciucul plescăind pe geantă.
Şi… asta-l poanta cea mai grozavă, ajungem la colţ şi tocmai când să cotim, ne Sare cauciucul şi-o ia la vale drept înaintea noastră. Noi o cârmim pe după colţ, şi nimerim buluc peste o grămadă de nemţi care se strecuraui tiptil de peste tot ca să ne taie calea. Şi chiar lângă bordură, oprit, un tanc, şi lângă el, un ofiţer neamţ care-i spunea ceva tipului din tanc.
Am dat peste ei chiar după colţ. Şi ce crezi ea face Nipper? Se ridică drepţi, în spatele volanului, şi-l văd pe ofiţerul neamţ că se uită fix la el şi pe Clive care se uită fix la ofiţer. Atunci Clive îşi ridică o mână, jumătate în semn de salut, jumătate fluturând-o. Iar ofiţerul e gata-gata să pornească a saluta dar mai apoi pare că se răzgândeşte. în orice caz eu n-am mai putut vedea nimic. Dar ce surpriză! Nemţii aceia au fost atât de sur-( prinşi, încât au încremenit acolo, şi n-au tras nici măcar un singur glonte afurisit. Nici măcar un singur glonte afurisit. Poţi crede una ca asta?
Şi, fii atentă, am trecut atât de aproape de ei, aşa cum sunt eu de tine acum, şi eu ridic mâna şi le dau cu tifla, apoi mă uit înapoi şi iacătă-i şi pe ei că ne dau cu tifla, ca o şleahtă de copii, fluturându-ne toţi degetele la nas.
Şi spune asta cuiva dacă poţi! Spune-o şi cere-i cuiva să te creadă. Dar, aşa să m-ajute Dumnezeu, ăsta-i adevărul. Şi dacă Nipper ar fi oprit, sau ar fi încercat să-i ocolească, sau ar fi încercat să dea înapoi, pun rămăşag că tancul acela ne-ar fi făcut praf. Bineînţeles că toată treaba n-a durat mai mult decât un minut sau aşa ceva. Dar orişicum, asta a fost… am trecut cu maşina pruntre o sută de Hanz-î, dându-ne cu tifla unii la alţii.
Şi dă-i şi râzi! După aceea am început să râd de mă ţineam cu mâinile de burtă. Ce mutre au putut face, şi roata noastră din faţă.zdrăngănind pe asfalt ca un tăvălug, m-am prăpădit de râs.
Aşa am ieşit din Douai. Pe drum am cules doi băieţi din Gardă, răniţi, şi mai încolo alţi doi răniţi care mergeau pe sosea au sărit pe scara maşinii până când am dat peste un post de ariergardă de rnitralieristi, şi am trecut şi de aceştia. Apoi ne-am întâlnit cu o ambulanţă adevărată care ne-a preluat toţi răniţii. Noi am mai mers încă vreo doi kilometri până când să ne lase benzina, după care am pornit-o pe jos şi în cele din urmă am dat peste băieţii din regimentul Green Howard, iar mai încolo peste regimentul de gardă din Ţara Galilor care venea în marş dinspre Arras, trecând printre liniile nemţilor, şi abia atunci am înţeles că noi ţinuserăm Douai-ul destul de mult timp pentru ca băieţii din Arras să se poată retrage.
Ne-am întâlnit pe drum cu grupuri întregi de rătăciţi… din regimentele Green Howard şi West Kent şi Durham precum.si cu puşcaşii din Northumberland. Ne-am amestecat cu toţii laolaltă… în afară de cei din regimentul de gardă din Ţara Galilor. Pe legea mea, se retrăgeau clin încăierarea aceea în pas de defilare, ca la p paradă militară. Numai că dacă noi n-am fi ţinut Douai-ul n-ar mai fi ajuns s-o facă deoarece retragerea le-ar fi fost tăiată.
Deci, una peste alta, ne-am descurcat bine, pe căpitan l-au dus la spital, şi după aceea l-au scos cu bine din Dunkerque, si, după cum ani auzit, e pe cale de a se însănătoşi. E un băiat de ispravă, Allen ăsta. L-am cunoscut foarte bine. Are toate însuşirile ostaşului de şcoală veche. Când ne-am despărţit l-am întrebat cum se simte, dar n-a răspuns nimic. După un timp, însă, îl aud că zice: „Slavă Domnului că avem o marină, Monty”.
Asta era o glumă, ştii, pe care o spuneam noi în celălalt război. Şi habar n-avea cât e de adevărat, dacă ţinem seama de ce întorsătură au luat apoi lucrurile.
Monty rămase cu privirea aţintită asupra mesei. Apoi îşi ridică paharul.
— îţi mulţumesc pentru această poveste, îi zâmbi ea.
— Ah, e-n ordine.
— Nu, îţi mulţumesc într-adevăr. Doream s-o ascult.
— N-arn povestit-o prea frumos.
— Ai povestit-o foarte frumos. N-au scăpat prea mulţi din regimentul vostru.
— Oh, n-a fost chiar, atât de rău după cum crezi. Au scăpat destui d-ai noştri. Câte unul, câte doi, câte trei, cum am fost eu cu Nipper. A fost chiar de mirare cât de mulţi au scăpat. „ -
— Cam câţi?:
— Oh; n-aş putea să-ţi spun o cifră… bineînţeles, o acţiune de ariergardă… ei bine, pentru asta este ariergarda, ştii. Nu poate scăpa toată lumea, nu-i aşa?
— Nu. Ai dreptate. Nu pot scăpa toţi.
Ea rămase gândâtoare jucându-se cu paharul si, brusc, o cuprinse dorinţa să se întoarcă Clive.
Cu amândouă mâinile încleştate pe pahar, Clive stătea la tejgheaua din bar, privind absent mânerele albe de porţelan ale lungilor leviere de la aparatul de pompat bere.
Se gândea: „Să ucizi sau să fii ucis nu are prea mare însemnătate. Când tu ucizi, nu-ţi pasă. Când tu eşti ucis, nu are cum să-ţi mai pese. Abia. mai târziu, stând şi gândindu-te la asta, desprins de clipele acelea, amintirea faptelor tale devine chinuitoare. Când, departe de acele fapte, dominat de sentimente paşnice, eşti în stare să priveşti retrospectiv filmul acţiunilor tale, atunci nici nu le mai poţi înţelege, nici nu te mai simţi mândru de ele, In timpul săvârşirii lor, însă, nu ţi se par chiar atât de îngrozitoare. Ci numai după ce te-ai desprins de ele. Şi nici măcar nu poţi vorbi deschis despre asta, afară doar dacă minţi, căci nu mai crezi în faptele tale şi nu le găseşti justificare. Dar în timpul desfăşurării lor, o anume forţă şi o stare de spirit total diferită pun stăpânire pe tine şi faci ceea ce trebuie să faci fără a te simţi nici implicat, nici afectat, împlinindu-ţi fapta repede şi cu sânge rece, eliberat de orice etică pe care ai respecta-o în timp de pace.
În timpul desfăşurării lor eşti în stare să curmi o viaţă cu tot atâta imparţialitate şi hotărâre cum iei în timp de pace un foarfece şi tai un trandafir şi nu te mai gândeşti la asta după aceea. Şi nu e vorba numai de nemţi, inamici. Oricine, orice, viaţă. Chiar şi a camarazilor lai”.
Camaradul acela care venea spre ei de-a lungul zidului, aplecându-se, alergând repede, strecurându-se prin palele de fum ce răbufneau din casele în flăcări, ocolind încâlcelile de sârme căzute în stradă. Monty ii strigă: „Hei, camarade! Unde te duci?” Omul se apropie, alergând, scrâşnind sub tălpi sticla sfărâmată a serei în care se adăposteau. Se ghemui la pământ si, ca împins de puterea obişnuinţei, îşi ţinea puşca în poziţie de atac, în timp ce buzele, scăpate de sub control, îi tremurau, într-un târziu spuse:
— Eu o întind de-aici.
— Stai binişor, îi zise Monty. Stai binişor. Cât timp băieţii noştri mai rezistă în casele din stingă aici suntem în siguranţă. N-au cum s-ajungă la noi. Asază-te colo jos la capătul zidului şi trage-n ei din când în când.
— Nu, răspunse omul. Nu. Eu o-ntind de-aici.
— Oh, stăpâneşte-te puţin şi aşază-te jos lângă zid, zise Monty.
— Nu. Nu poţi să-mi dai tu mie ordine. N-ai nici un drept!
— Nici un drept, ei? Şi Monty se târî în patru labe spre el. Nici un drept? Am tot dreptul. Sunt cel mai bătrân sqldat de aici şi eu îţi zic să te aşezi jos lângă zid.
Atunci, sărind ca un arc ce se destinde brusc, omul se propti în picioare, cu genunchiul stâng îndoit ca la paradă şi-l înfruntă pe Monty cu arma întinsă în poziţie de tragere, punându-i baioneta în gât.
— Eu o şterg de-aici şi-l împuşc pe oricare nenorocit care-ncearcă să mă oprească.
Repede, el întoarse vârful baionetei întâi spre Monty, apoi spre Clive, apoi iar spre Monty. Zra limpede că băiatul era nebun. Cât se poate de nebun. Un nebun periculos, întinzând baioneta întâi spre unul, apoi spre celălalt. Nebun sau spion.
Dar orice ar fi fost, a doua oară când el se întoarse spre Monty, Clive îşi ridică arma şi-l împuşcă în cap.
— Ce chestie, zise Monty. Bietul nenorocit.
Asta a fost tot. După care s-au întors amânrbî la pi cioarele zidului. Fapta era terminată Citată.
Atunci, da, uitată; dar amintită acum, ea avea cu totul alte dimensiuni. Dimensiuni atât de uriaşe, incit nici nu puteai vorbi despre ea. Nu te puteai decât tândi la ea: „Cum am putut eu, persoana mea, eu, cu aceste niâinl pe care le ridic în faţa ochilor şi le văd, eu, cu aceste mâini ale mele? Cum am putut cu s-o fac cu atâta sânge rece şi niciodată după aceea. să nu mă mai gândesc la asta, şi să nu mai pomenesc despre asta nici o vorbă?
Dacă atunci am putut să săvârşesc fapta aceea, fără să mi-o mai reamintesc, pentru ce, acum, o văd înaintea ochilor, fără să o pot uita?
Oh, drace. Uite de asta. Individul a meritat-o!
A meritat-o? Cine eşti tu să hotărăşti ca un om, orice om, orice creatură, să înceteze brusc de a mai fi, de a mai şti?
Poate că a fost un spion.
Dar n-a fost! A fost un biet om obosit, istovit.
Era înnebunit de spaimă.
Foarte bine. Făcuse săracul de el ceea ce a putut, şi a rezistat atât cât a putut. Cine poate şti cât de curajos fusese până în clipa în care n-a mai putut rezista?
Războaiele moderne au un efect nefast asupra nervilor şi în ceie din urmă…
O. K., va să zică. O. K. Ar fi trebuit să mă stăpânesc şi să-l duc la psihanalist. I-am fi verificat reflexele…
Era o fiinţă omenească vie.
Era înnebunit de groază.
Dar oare tu, nu erai şi tu terorizat, bântuit de spaimă?
Eu m-am purtat aşa cum trebuia. La fel au făcut şi ceilalţi. Erau plini de bărbăţie. Şi-au ţinut curajul. In fond, omul acela nu se deosebea cu nimic de restul. Ar fi trebuit să-şi ţină şi el cumpătul ca toţi ceilalţi… chiar şi răniţii, şi cei pentru care nu mai exista nici o speranţă, nu se lăsau copleşiţi de spaimă. Chiar şi cei loviţi mortal, care ştiau că pentru ei totul se terminase, zăceau acolo învăluiţi într-6 aură de demnitate care îi înălţa deasupra tuturor lucrurilor, aşa încât tu, cel care trăiai, erai mic şi, neînsemnat pe lângă ei, cei care mureau, şi care, fără să rostească nici o vorbă, aşteptau senini să se desprindă de lume.
Asta făceau unii! Dar omul acela nu era nici măcar rănit. Din atâţia şi-atâţia, singurul cu o astfel de comportare. Ceilalţi, însă, au murit cuviincios.
La toţi dracii, au murit cuviincios! Ce frază bine ticluită. Cum ţi-ar place, de pildă, să-ţi iei o după-amiazăţj liberă şi să te duci să mori cuviincios?!;
Cuvintele nu au nici o însemnătate. Dar în spatele lorfj se ascunde un adevăr pe care nu ştiu să-J rostesc. Au mu-&j rit cu adevărat cuviincios tinerii, copiii aceia. Pe Dumne- „ zeu, pe Isus Christos şi pe domnul Chamberlain şi pe tot guvernul, ei'au murit şi felul în care ^u murit ne va urmări de-a pururi, ca o amarnică mustrare pe noi, cei care.
n-am murit.
Îţi apăreau în faţa ochilor, ivindu-se dintre gunoaiele străzilor, de pe trotuarele pustii ca ziua de duminică într-un centru comercial, ivindu-se prin pâcla şi fumul ce răbufneau din casele în flăcări, prin palele de pulbere de cărămidă şi mortar, ivindu-se dintre dărâmături; cei morţi, în miriadele de atitudini atât de lipsite de demnitate, pe care numai moartea subită le poate inventa, iar cei răniţi grav sau de moarte, învăluiţi într-o misterioasă izolare care-i făcea intangibili.
Era zadarnic să încerci a-i atinge ori a-i ajuta. Iţi simţeai inima sfâşiată de ruşine şi ură faţă de tine însuţi că tu trăiai şi treceai mai departe pe lângă ei abandonându-i; şi chiar dacă te opreai încercând să-i ajuţi, era de prisos.
Ştiai lucrul acesta, totuşi te. duceai la ei. Te duceai la ei împins de acelaşi motiv pentru care omul bogat dă cerşetorului câteva parale: pentru a-şi împăca propria conştiinţă.
Dacă, să zicem, nu te lăsa inima să treci pe lângă următorul rănit şi te opreai să-l întrebi: „Pot să te ajut cu ceva, camarade?”, felul în care te privea însemna limpede o mustrare că ai încălcat cu brutalitate un teritoriu unde tu, ca om viu, nu aveai îngăduinţa de a păşi.
Spuneau că nu, sau clătinau doar din cap că nu, şi uneori chipurile lor erau schimonosite de durere, alteori erau calme pentru că socul rănirii si. al morţii apropiate îi strămutase dincolo d'e senzaţia de durere, dar privirea lor era întotdeauna aceeaşi. Ochii lor te priveau întotdeauna parcă cu milă, ca şi cum te-ar fi iertat pentru imensa grosolănie de a fi rostit o asemenea nesăbuită prostie.
Dacă încercai să-i ridici din locul acela, protestau cu vădit resentiment. Doreau să moară cuviincios. „Nu, nu… lasă-mă aici, camarade!” Ce îi făcea oare să se poarte astfel? La fel şi căpitanul Allen, cu toate că a scăpat cu viaţă. Aproape toţi spuneau acelaşi lucru de parcă ar fi fost sub efectul unei narcoze şi nu mai simţeau dorinţa să se elibereze de ea.
Era zadarnic să încerci a-i ajuta. De pildă, băiatul acela cu părul auriu pe care au încercat să-l ia cu ei înainte de a da peste Allen.
— Nu, nu! Lasă-mă aici, camarade!
— Haide! Uite aşa, o să te simţi mai bine. Pune-ţi mâna pe după umărul meu. Monty, apucă-l de celălalt braţ.
Trei, patru, cinci paşi. Apoi:
— Camarade, camarade!
— O să te simţi mai bine.
— Nu, camarade! Vrei să… trebuie să. să-mi dau jos pantalonii.
— Nu avem timp!
— Trebuie! Trebuie! Vă rog!
li văd şi-acum părul auriu şi pielea albă ca de ceară pe care o au adesea cei cu părul roşu, şi expresia confuză a chipului în care se amestecau durerea şi stinghereala.
Un om stingherit chiar şi în clipa morţii de funcţiile fiziologice.
Atunci îi băgară mâna sub pulpanele tunicii, îi desfăcură cureaua de piele de care era prinsă o adevărată colecţie de insigne, îi descheiară nasturii şi-i lăsară bretelele în jos. Coapsele lui aveau acea culoare alb-albăstruie, surprinzător de deschisă, îl ţinură de subsuori în timp ce el se ghemui, scremându-se, dar nu se întâmplă nimic. Ii traseră pantalonii sus şi-l ridicară din nou. Apoi încă o dată:
— Nu, iarăşi! Trebuie! Vreau să fac ceva, fraţilor!
Şi iarăşi se opriră, asudând, în strada presărată cu cărămizi sfărâmate, uitându-se înapoi şi întrebându-se în câte secunde vor apărea de după colţ tancurile şi maşinile, blindate, apoi aplecându-şi din nou privirea asupra baiatului ghem uit pe vine. '
Şi îl târâră aşa mai departe, simţindu-l cum devine din: ce în ce mai greu după fiecare oprire, când, ghemuindu-se, se scremea dar nu se întâmpla nimic, îl târâră aşa ]până când Mon-y strigă deodată:;'
— Hei! ' '^
Când Clive întoarse privirea spre el văzu capul roşcat J răsturnat pe spate cu faţa îndreptată spre cer, cu bărbia t atârnându-i moale şi gura larg căscată. > |
L-au lăsat jos încetişor, cu toate că ri-ar mai fi avuta, acum nici o însemnătate dacă i-ar fi dat drumul dintr-o * dată, şi-l privi cum zăcea acolo jos pe caldarâm, îşiprivi propriile lui picioare, apoi picioarele lui Monty, şi în cele clin urmă îl auzi pe Monty spunând:
— împuşcat în burtă! De-asta li se pare că trebuie să-şi facă nevoile!
— Crezi că asta a fost?
— Da. Aşa se întâmpla întotdeauna. Haide să ne carărn de-aici.
Asta a fost tot ceea ce au spus atunci. Ca relatarea unui buletin medical. Şi-abia acum, mult timp după aceea, când suntem din nou stăpâni pe mintea noastră din timpuri de linişte, revedem lucrurile acelea, avem gustul lor pe buze şi le simţim şi ne dăm seama de faptele pe care le-am săvârşit. înţelegem enormitatea lor, descumpănitoarea lor irealitate. Nu tu, tu nu ai fi fost în stare s-o spui în felul acela! Nimic din toate acelea nu au fost adevărate! Nu, atunci nu a murit cu adevărat un om, s-a petrecut într-un film! Nu a murit cu adevărat c fiinţă vie!
Foarte bine, încearcă să povesteşti cuiva ce înseamnă asta? Ce înseamnă războiul: să stai lângă un băiat ghemuit care încearcă să-şi uşureze maţele lui ciuruite, umilit că nevoia lui atât de intimă trebuie etalată privirii 'unor străini!
Fă din asta povestirea ta de război, Monty! Povesteşte-i-o şi ei, Monty, când te vei simţi mai în formă!
Povesteşte-le-o celor care te vor invita la ceai într-o după-amiază şi bagă de seamă cu câtă răbdare şi smerenie te vor asculta!
Povesteşte-le şi despre celălalt, despre acela care stătea rezemat de maşina în care am fugit. Când te-ai apropiat şi-ai zis: „Puteţi porni maşina asta?”, crezând că cei doi voiau s-o pornească. Numai că unul zăcea în, rigolă în acea imposibilă poziţie care însemna că e mort, iar celălalt, rezemat de aripa maşinii, cu mâinile încrucişate peste pântece, îşi deschise ochii şi atunci am înţeles că era încă unul din aceia care, cu un fel de satisfacţie, parcă, aştepta moartea, nedorind decât ca ea să vină, mai repede, pentru a lăsa în urmă această lume care pentru el nu mai însemna decât geamăt de durere.
Cu toate că nu părea câtuşi de puţin rănit. Celălalt din rigolă, da. Cu piciorul smuls de deasupra genunchiului, zăcea într-o baltă de sânge deja înnegrită, pe care se lipise, alburiu, un strat de praf şi cenuşă. Dar celălalt, însă, mai stătea încă în picioare, şi văzând' cum îşi încleşta pântecele, am întins o mână spre el.
— Nu, camarade! Nu! Lasă-mă-n pace ' Dar nu purta nici un semn. Nu putea să fie rănit prea tare, I-am dat la o parte mâinile slăbite să ne uităm, şi-am început să-i descheiem tunica, şi-n clipa aceea totul se prăvăli afară, o cascadă alunecoasă şi umedă revărsându-se peste bocancii noştri în timp ce omul, de asemenea, alunecă încet într-o parte, apoi se întinse, cu capul răsturnat pe spate, oprit în spiţele roţii.
Şi iată-ne pe noi, cu picioarele în măruntaiele unui om viu, apoi, retrăgând reverenţios bocancul de sub ele, privind trupul cutremurat de spasme, ascultând horcăitul care ar fi trebuit să înceteze, dar care continua… continua…
Şi Monty spunând:
— Să-i curmăm bietului nenorocit suferinţa, Nipper. Haide!
El, încetişor, solemn, se dădu la o parte, iar Monty se întoarse, îşi luă arma, şi, ţinând-o cu o singură mână, o puse cu repeziciune pe gâtul răsucit, înapoia urechii, şi apăsă pe trăgaci.
În clipa următoare, întâmplarea nu mai avea nici uri sens, nici o realitate, străduindu-se amândoi de zor să-1 urce pe căpitanul Allen în maşină şi apoi, după ce descoperi că are benzină, se auzi spunând:
— O pornesc eu fără cheie. După care, moşmondind sub capotă, verificând bujiile ancrasate… distribuitorul, magnetoul… magnetoul…: Cine Dumnezeii lui o fi fost cârpaciul care s-a dat drept mecanic şi şi-a băgat mâinile în hodoroaga asta! Gata, am aranjat-o, Monty.
Au fost lucruri reale, toată partea aceasta. Dar nu şi cealaltă. Până în clipa aceasta. De ce, dintr-o dată, ea capătă realitate tocmai în clipa aceasta?
Pentru că mi-o amintesc şi, ştiu că aşa s-a întâmplat şi pot să rostesc răspicat:
Este adevărat şi s-a petrecut sub ochii mei, căci dacă n-ar fi fost adevărat şi râu s-ar fi petrecut sub.ochii mei, atunci de unde as fi putut eu; să ştiu?
As fi putut să inventez toate astea.
Nu, aşa ceva nu se poate inventa. Nimeni nu poate.
Poţi inventa un bandaj aşezat estetic pe frunte într-un' unghi perfect eroic, sau un braţ prins într-o eşarfă, sau,# cum zice cântecul, oh, lasă-mă să cad ca un adevărat sol-| dat în câmp deschis, cu pieptul dezvelit în j aţa gloanţelor [ pentru a spăla orice ocară, sau, o poţi inventa pe Florence' Nightingale fâţâindu-se printre răniţi pe tocuri înalte, sau pe simbolica soră de cruce roşie stând în mijlocul şuvoiului marelui război ca trandafirul în ţara nimănui, sau povestea despre Lady Sylvia Putz care şi-a urmat până la sfârşit cursul de infirmieră, fără ca nimeni să-i descopere identitatea.
Poţi foarte bine inventa un braţ amputat şi un picior amputat, cu pielea frumos cusută peste bonturi, sau o mânecă ce atârnă goală,.sau povestea vreunuia căzut pe câmpiile Flandrei presărate cu şiruri de maci, sub înaltul cerului străpuns de stoluri de ciocârlii, dar vai, nu, aceia nu erau maci, erau şiruri de cruci. De asemenea poţi inventa un monument de război, sau chiar pe soldatul necunoscut.
Poţi imagina astfel de lucruri.
Dar nu poţi imagina şi celelalte lucruri.
Nimeni nu poate fi atât de înzestrat. Nimeni nu poate avea o fantezie atât de cutezătoare în ce priveşte războiul, ca războiul însuşi. Tocmai de aceea este adevărat, şi tu ai săvârşit toate acele lucruri, şi mâinile acelea cu care le-ai săvârşit atunci sunt aceleaşi cu care acum îţi ţii paharul, şi dacă, acum, ele sunt aici dinaintea ta, atunci tot restul este aici, de asemenea. Oare dacă te-ai putea lepăda de mâinile tale, te-ai putea lepăda şi de celelalte lucruri,?
Este pe deplin adevărat.
Ei bine, şi ce-i cu asta? Aceleaşi lucruri s-au petrecut timp de secole… chiar mii de ani. Nu eu am născocit războiul. Nu eu m-am născocit pe mine, nici mintea mea, nici memoria mea, nici nervii mei. Poate că aşa trebuie să fii, atâta vreme cât se petrec astfel de lucruri. Trebuie sa fii aşa, căci altfel nu ai putea-o scoate la capăt. Şi dacă eşti aşa când se întâmplă astfel de lucruri, atunci nu are nici un sens să fii altfel după ce totul s-a terminat.
La naiba, înalţă capul, vino-ţi în fire şi nu te mai gâncli la asta. Ia lucrurile aşa cum sunt. Bea paharul până la fund şi trăieşte, iubeşte şi râzi ca toţi ceilalţi. Cine eşti tu să vrei să fii altfel decât ceilalţi, tu, un egocentric păduchios? Cu ce eşti mai bun decât ducele de Wellington, sau Nelson… Oh, sărută-mă, Hardy! Sărută-mă, Hardy, snrută-mă cu foc. Oricum, e tot una până la urmă, iar tu nu eşti cu nimic deosebit. Morţii cu morţii, şi dacă, să zicem, n-ar fi murit acolo, atunci bătrâneţea, sau bolile profesionale, sau calculii biliari, sau ateroscleroza, i-ar fi dat gata oricum.
Haide, bea. Şi-apoi mai comandă încă un rând şi du-te de vezi ce face Monty, milionarul din Monte Car Io. Niciodată nu trebuie să faci iubitei tale cunoştinţă cu un camarad.
Glumesc. Pentru nimic în lume 'Monty nu ar încerca aşa ceva.
Pe dracu' nu ar încerca. Orice bărbat ar f ace-o dacă împrejurarea îi este prielnică. Prue, însă, nu ar face-o.
Orice femeie ar face-o, dacă împrejurarea îi este prielnică.
Dar nu Prue. îţi poţi lesne da seama de asta. Femeile de felul ei sunt altfel, în general, fie că te poţi încrede în ele chiar când se află la mii de kilometri distanţă, fie că nu te poţi încrede în ele nici până dai fuga la closet. Dar ea este din acelea în care1 te poţi încrede. De fapt, pe bărbaţi nu prea poţi să-i păcăleşti cu una cu două. Le intuieşti cu uşurinţă pe cele, nenumărate, în care nu poţi avea încredere, după cum la fel de uşor le intuieşti pe cele în care poţi avea încredere.
De unde ştii?
Chiar aşa, de unde? Nu dar cu toate acestea ştii.
poţi explica de unde ştii…
Ce filosof nemaipomenit eşti. Filosof de două whisky-uri!” îşi ridică degetul arătător spre fata de la bar şi zise:
— Trei whisky-uri cu sifon.
— Trei?
— Nu sunt toate pentru mine. Şi pentru ceilalţi.
Ea îi zâmbi. Când băuturile fură gata, el, cu pas încet şi puţin prea concentrat, se îndreptă spre masă. Văzu că, peste capul lui Monty, Prue îl priveşte, zâmbindu-i, iar Monty, văzându-i zâmbetul, se întoarse şi el şi-i rânji.
— Ai stat cam mult, Nipper. Aproape am omorât-o cu poveştile mele.
„Ce rost are să te frămânţi atât? Ia lucrurile aşa cum sunt”.:
Se strecură în scaunul lui de lângă Prue.
— Cel puţin ai povestit lucruri grandioase şi eroice^, Monty? întrebă el. „
— A povestit cu mult haz, Clive, răspunse Prue. '*.
Mintea lui începu iarăşi să gonească febril.
„Haz. Oh, Dumnezeul meu! Să spui haz, dar folosind acest cuvânt pentru a-ţi masca admiraţia. Felul în care şi-a ridicat privirea spre mine când a spus asta. E ultima picătură, limita dincolo de care lucrurile devin intolerabile, să fii privit astfel, cu ochi strălucitori, cu o licărire de exaltare în ei. Haz! Habar nu are de băiatul care nu se mai putea târî, sau de acela cu burta spintecată şi maţele-i revărsate pe picioarele mele. Femeile sunt mai crâncene decât bărbaţii, mai crâncene din cauza ignoranţei lor.
Ar trebui lăsaţi să cunoască războiul şi civilii şi femeile.
Femeile din Franţa ştiu ce înseamnă asta”.
— Da, a avut foarte mult haz, spuse el.
Ea prinse tăişul din muchia cuvintelor.
— Vreau să spun, când aţi fugit… mi-a povestit despre maşina pe care ai reparat-o şi cum aţi fugit, aproape morţi de râs, dându-vă cu tifla.
— Departe de a fi morţi, vrei să spui.
— îţi aminteşti, Nipper?
— Nu.
— Acum vezi, Prudence? Ţi-am spus eu că am memoria mai bună decât el.
— N-am negat asta niciodată. Eşti plin de amintiri.
Eşti recitatorul oficial.
— Cine anume?
— Tu. Mai spune-i nişte poveşti. Dă-i înainte şi bate din gură.
— Eu nu bat din gură, băiete.
— Ba da, întocmai. Eşti recitatorul oficial. Eşti doldora de contes militaire.
— Frumos e să vorbeşti aşa în faţa unei doamne?
Monty râdea, dar Prudence îşi dădu seama că în dosul acestei măşti începuse să se înfurie.
— Este un cuvânt folosit de societatea înaltă la sindrofii, Monty, răspunse Clive. N-ai cum să-l înţelegi.
Haide, mai serveşte-ne un conte militaire.
— Acuşi îţi servesc eu un conte după ceafă. Eşti beat.
— Serveşte-i ei, te rog, acel conte despre cum ai vor[ bit tu la telefon cu generalul de divizie.
— Asta s-a întâmplat în celălalt război.
— Eu am auzit altfel povestea asta. S-a întâmplat în războiul acesta. Las-că i-o spun eu. E rândul meu să fiu raconteur, vezi, are aceeaşi rădăcină, Monty.
— S-a întâmplat în celălalt război.
— El e beat, Prue. S-a întâmplat în războiul acesta.
A găsit pe undeva un telefon şi. cu un ac de siguranţă i-a făcut legătura la un fir şi s-a pomenit că o voce îl întreabă, o voce foarte plăcută: „Cine-i acolo?” „Aici este comandantul eşalonului de avangardă, zice Monty. Vreau să vorbesc cu generalul-maior”.
Şi pe Dumnezeul meu dacă nu i-au făcut legătura cu. generalul-maior şi şi-a bătut joc de el. „Aici este soldatul Effingwell. Clancey din regimentul Clancey Covent Garden, ii zice el. Nemţii aruncă în noi cu fel şi fel de lucruri. N-aţi putea face ceva să-i opriţi?” „Ascultă, îi răspunde generalul, nu-i momentul pentru glume proaste. Noi, ăştia de aici, suntem cât se poate de ocupaţi”. „Ocupaţi? spune Monty. Şi ce dracu' crezi că facem noi, ăştia de aici? Ne plimbăm cu barca pe lac?
Ascultă tu, regele hodorogilor, de ce nu vii aici între noi să mă sancţionezi?”
— Eşti beat, Nipper.
— Nu sunt beat. Doa'r fiindcă povestesc şi eu ceva |, despre tine…
— Hu aşa s-a întâmplat. N-a fost aşa. A fost în celălalt război şi…
— Ah, deci vezi? Vezi cum adevărul apare deformat când prea multă lume se apucă să vorbească. De data asta nici măcar tu nu mai ştii cum s-a întâmplat cu adevărat.
— Eşti beat.
— Nu sunt şi chiar clac-aş fi, cine are ceva împotrivă?
— Fii atent cum îmi vorbeşti, Nipper, că-ţi trag vreo două la fund.
— Şi mai ce, pe deasupra?
— Atât, doar atât. Oricând pofteşti!
Prudence îşi duse mâna la gură când îl văzu pe Monty că se ridică, cu labele sprijinite pe masă. Clive se ridică i şi el, cu vârful degetelor răsfirate abia atingând tăblia.
mesei. ţ.
— Vă rog, îngăimă ea. Ei, vă rog… '' Şi în timp ce ea rostea acestea, Monty îşi ridică' mii-i nile cu palmele înăuntru, clătinându-şl capul cu o mis-fi care rapidă şi unduitoare. Când Clive îşi ridică braţele; | acest bondoc de om întinse mâna mai iute decât puteaţi băga de seamă şi, cu palma deschisă, îl plesni peste poli pou apoi şi-o trase înapoi, înainte ca Clive să poată schiţei'' un gest.
Prue auzi… zgomotul surd, ca atunci când pocneşti o pungă de hârtie. Monty începuse să zâmbcască.
— Aşa, zise el. Va să zică, aşa.
Clive se îndreptă încetişor apoi, dintr-o dată, începu să-şi scuture capul cu un fel de admiraţie amuzată şi nedumerită în acelaşi timp. Cu un gest copilăresc îşi freca popoul.
— Pe Dumnezeul meu, eşti singurul om care îşi poate îngădui aşa ceva, Monty. Şi ştii de ce, Prue? Pentru că el este Monty din Monte Carlo, cel mai iubit tip din nenorocita aceea de infanterie, babacul infanteriei, perenul ochitor al puşcaşilor. Haide Monty, cântă-ne cântecul puşcaşilor.
— Ei, ei, Nipper. Nu se cade, nu în faţa doamnelor.
Clive îl urmări pe Monty cum se aşază la loc. Apoi se lăsă şi el pe scaun, întorcându-se spre Prudence.
— Vezi, nu-l mai ştie. '
— Dacă nu se cade să-l cânte, nu-l pune într-o situaţie jenantă.
— Jenantă pentru cine? Pentru el? Rinocerul ăsta bătrân se ruşinează? Dacă nu-l cântă, înseamnă că nu-1 ştie. Ia zi, ii ştii sau nu-l ştii?
— E-n regulă, nu-l ştiu, Nipper. Acum eşti mulţu-' mit?
— Da. Dar în schimb ştii „Bătrânii soldaţi”.
— Ah da, ăsta se cuvine.
— Ăsta-i cântecul lui Monty, Prue. Este cântecul nostru. Haide, Monty. Să-i cântăm „Bătrânii soldaţi”, să cântăm tare. Aşteaptă, să ne terminăm întâi băutura.
Şi, în timp ce amândoi îl urmăreau, Clive îşi bău paharul.
— Acum, haide, Monty. „Soldaţii bătrâni”. Gata?
Bătu măsura cu mâna şi amândoi începură să cânte.
Prudence se uită de la unul la altul, ascultând cuvintele şi glasurile lor zgârâitoare:
Soldaţii bătrâni nu mor niciodată, Nu mor niciodată, nu mor niciodată.
Soldaţii bătrâni nu mor niciodată Ei pur şi simplu dispar.
După ce-au termiat, amândoi se uitară spre ea şi văzură că obrazul ei era schimonosit într-o expresie aproape dureroasă.
— Ei, ce s-a-ntâmplat? întrebă Clive, foarte mulţumit de el.
— Doamne1 Sfinte!
— E ca un cântec frumos. Monty l-a învăţat în celălalt război. E cântecul nostru preferat.
— Cântecul e foarte frumos, dar n-aţi vrut să mă tachinaţi?
— Să te tachinăm? Cum adică?
Ea înţelese că nici nu le-a trecut prin cap.
— Atunci amândoi sunteţi cu desăvârşire afoni, zâmbi ea. Acum îmi dau seama ele ce tu şi cu Monty sunteţi prieteni. Sunteţi singurii oameni de pe lume care pot!'i, fiecare la fel de afon ca şi celălalt. Ştiţi cum… amândoi împreună sunteţi… ca şi cum în acelaşi oraş s-ar fi născut două rânduri de cvintupâi.
— Ascultă, la mii de oameni.le face plăcere să ne audă cântând cântecul ăsta.
— Chiar mii?
— Ei bine, n-a fost concert la care noi să nu cântăm asta la cerere. Cerere unanimă. Ovaţii, însemna că acela
^nici nu era concert dacă noi nu cântăm. Colonelul ne zicea că senzaţia spectacolului e întotdeauna „Bătrânii soldaţi” cântat de mineşi de Monty. Ori de câte ori l-am cântat am primit aplauze furtunoase. Nu este aia, Monty?
— Adevărat, Nipper.
— Sunt convinsă că v-au aplaudat, spuse Prudence, brusc pătrunsă de duioşie faţă de amândoi. De fapt, voi nu vă daţi seama că sunteţi afoni, nu-i aşa? lnc,
— Ce-nseamnă asta, Nipper?
— E ca şi cum ai fi daltonist la urechi.
— Acum înţeleg.: (<]
— Tu nu-ţi dai seama că eşti afon, nu-i aşa, Monty?
— Mie mi se pare că totul merge strună, din moment ce începem amândoi să cântăm, e perfect.
— E de-a dreptul uimitor, zise ea. Ştiţi că amândoi aţi schimbat de două ori cheia şi că de fiecare dată aţi sărit cu câte o cvintă?
— Ce vrea să-nsemne asta, Nipper? Simplific-o mai pe înţelesul meu.
— O ovintă. O cincime. A cincea parte dintr-un galon. In jargon american înseamnă o cinzeacă de whisky.
Deci ea vrea să zică că avem nevoie de încă o cinzeacă de whisky. Ce părere ai?
Şi, în timp ce el se ridică, simţi pe mânecă mama ei.
— Nu, Clive! Nu mai bea.
Clive îşi coborî privirea, concentrând-o asupra ei.”întotdeauna se întâmplă la fel, gândi el. E impulsul lor de a te îndrepta. La început toate se poartă frumos şi beau alături de tine pahar după pahar. Apoi deodată, înainte s-apuci a-ţi da seama, le auzi spunând: „Nu, te rog. Nu mai bea”. Pe unde te-nvârţi n-auzi decât asta: „Oh, hai acasă, Alf. Ştii bine că ai băut destul”„ încercă să se ţină drept.
— Nu vreau să fiu luat drept ceea ce nu sunt, îi răspunse, nu prea sigur de sine.
— Nu, zise ea, întinzând spre el mâna. Şezi, te rog, şi oântă-mi altceva.
— Nu. „Bătrânii soldaţi” e singurul pe care-l ştiu ca lumea.
— Atunci o să vă cânt eu.
El o privi îndelung, clătinându-se uşor, apoi se aşeză brusc.
— Foarte bine. Ne câiiţi tu ceva. E drăguţ din partea ta, nu-i aşa, Monty?
Pe neaşteptate, o cuprinse un sentiment de stinghereală şi-şi muşcă buzele. Prin gând i se perindau cântece… cântece. Apoi îşi înălţă uşor capul şi începu, îşi auzi propria-i voce nervoasă şi firavă ca un firicel în mijlocul yacarmului.
Crede-mă, dacă tot acest îndrăgit farmec tineresc Pe care astăzi îl mvălui tandru cu privirea…
Deşi cânta încetişor, ori poate tocmai deoarece cânta încetişor şi atât de altfel faţă de răcnetele obişnuite ale beţivanilor dintr-o cârciumă, oamenii de la mesele apropiate s-au întors să asculte, în încăpere se făcu linişte, iar ea dori amarnic ca zumzetul şi flecăreala să reînceapă pentru a nu se vedea cât era de fâstâcită.
În clipa aceea, pe neaşteptate, simţi că pluteşte într-o irealitate. Ce căuta ea acolo, ea, şezând la masă într-o încăpere ordinară dintr-o cârciumă muncitorească cu doi soldaţi de rând care-i ziceau pe nume? între toţi aceşti oameni de rând care se holbau la ea?
Încercă să se împotrivească acestei răbufniri de snobism. „Oamenii aceştia sunt atât de prietenoşi”, îşi spuse ea în gând.1 îi arătau o bunăvoinţă caldă, învăluitoare… semn că au acceptat-o… un anume sentiment de grup de care nu trebuia să te ruşinezi şi pe care nu-l trăise niciodată în West End, cartierul aristocraţiei din Londra. Se uită la Clive care, neclintit, îşi fixase pe chipul ei ochii: tulburi de om băut.
Dragostea… asta însemna dragostea? Toate acestea la un loc? Ameţeala produsă de băutură şi faptul de a urma un bărbat în locurile obişnuite modului său de viaţă?
„Oh, la naiba, se gândi ea. înseamnă totul. Ceea ce în viaţă este şi bun şi rău… ceea ce este şi greu şi minunat.
Iar deosebirea dintre acest bărbat şi ceilalţi pe care îi cunoscuse era că el nu-şi făcea un punct de orgoliu din ceea ee era mai bun în el şi nu se ruşina de ceea ce era rău, îmbinându-le pe amândouă sub o înfăţişare atât de j umană. Comportamentul ales din înalta societate era o < înşelătorie de care el nu era în stare şi nici aceşti oameni din jur şi pentru care s-ar fi dispreţuit dacă l-ar fi avut”.
Îşi ridică privirea spre^ el, cântând la fel de stânjenită:
Precum floarea soarelui îşi întoarce spre zeul ei, când apune, Acelaşi chip ca atunci, când răsare.
O năpădi, nesăbuit, un cald sentiment de emoţie şi/l, încântare'când lumea începu să aplaude.;| îl auzi pe Monty spunând: ţ k.
— Lasă, mulţumesc eu în numele tău! Şi ridicân-jrf' du-se în picioare, ca un artist de varietăţi, făcu plecă-;i| ciuni oamenilor care începură să rida, pe când îşi ridicauşţ din nou paharele cu băutură.
Dar Clive continua să se uite la ea şi, aproape cu ges-||.
tul unui orb, întinse mâna, atingându-i uşor părul – or* vârful degetelor.
Oh, clipa aceasta, cu Monty stând în picioare şi Clive întinzând încetişor mâna; cu învolburarea de zgomote şi mirosul de bere şi fum de ţigară.
Se simţi cutremurată şi ar fi vrut 'să,poată plânge: „Asta înseamnă totul! Opreşte-te, timpule! Opreşte-te şi lasă-mă să trăiesc clipa aceasta. Nu mă zori. Timpule, te rog, opreşte-te! Asta înseamnă totul!”
CAPITOLUL 23
Clive stătea întins pe spate pe fâşia de nisip înghesuită între stânci. Privit de jos în „sus, malul abrupt părea cu mult mai falnic decât când te aflai în vârful lui impresionându-te puternic, ca atunci când, copil fiind, intrai într-o catedrală şi imensitatea coloanelor de piatră te copleşea cu un fel de teamă respectuoasă.
Deasupra capului pescăruşii ţipau înclinându-şi aripile în timp ce se roteau aproape de peretele stâncos.
Îşi închise ochii. Senzaţia de arsuri şi greaţă ce te încearcă de obicei dimineaţa, după o noapte de băut, îl lăsase golit de orice altă dorinţă decât aceea de a zăcea nemişcat.
Lumina puternică îi rănea ochii şi fulgerări de durere îi zvâcneau în tâmple. Zăcea ascultând vâjâitul vântului care se izbea de uriaşul zid calcaros, vânzoleala şi zbaterea mării, ţipătul pescăruşilor, glasul lui Monty şi al lui Prue care stăteau de vorbă cu spatele rezemat de stâncă.
—…a fost o faptă de mare curaj.
Era vocea lui Prue vorbind iarăşi despre război. Şi de ce nu? Aşa se face istoria, în orice caz acum îl plăcea pe Monty… începi să-ţi dai seama ce este Monty în realitate numai după ce treci de primul şoc pricinuit de înfăţişarea lui exterioară, de stângăciile lui şi de lipsa lui de educaţie.
—…faci ceea ce trebuie să faci. Nu c-ai fi curajos şi nici erou. Ştii că asta trebuie să faci, şi-o faci. Dac-ai şti că nu trebuie musai s-o faci, n-ai face-o.
— îndeplineşti un ordin, totuşi, nu-i aşa? Vreau să spun, dacă ţi s-ar cere să faci un lucru, chiar de-ar fi ' ceva nesăbuit, îl faci, nu-i aşa… după cum se pare că fac şi nemţii?
— Cine a spus o astfel de tâmpenie, protestă Clive.
Teribil îl durea capul când vorbea. Probabil că nici nu-1 auziseră.
— Depinde. Dacă ordinul are cât de cit o noimă.
— Să presupunem că ţie nu ţi se pare c-ar avea vreo raţiune.
— Oh, aşa. Depinde de câţi ofiţeri sunt cu ochii pe tine. Deşi unii din ei sunt foarte de treabă şi uneori chiar te ajută să te abaţi de la un ordin. Cum s-a-ntâmplat odată când trebuia să pornim la un atac şi nu ne-am mai dus. Am tras chiulul. N-o porneşti aşa ca prostul ca să fii oraorât cu orice preţ.
— Ce atac? '
— Oh, asta a fost în celălalt război… aşa m-am împrietenit eu cu căpitanul Allen. Numai că pe atunci era sublocotenent. A fost ceva detot râsul.
Vântul aduse la urechea lui Clive chicotul lui Monty, vocea lui Prue.
— Spune-mi şi mie.
Aidoma unui copil. Spune-mi o poveste. Poveşti care să-i confirme şi să-i întărească propriile ei convingeri despre elanul patriotic al poporului englez.
— Ei bine, s-a-ntâmplat într-o zonă nu departe de Ypres. Mai întâi, treaba a început cu măsurarea lacului.
La fiecare două ore un om trebuia să se târască pe mal şi să afunde o vergea de metal lângă o anumită stâncă.
pentru a vedea cit de adâncă e apa.
De ce? -
— Să-mi sară ochii dacă ştiu. Probabil le era teamă că nemţii ar fi putut să ne inunde, înţelegi, s-o dirijeze spre 'tranşeele noastre, în zona aia aveam nişte pompe care mergeau tot timpul.
Trebuia s-o măsurăm de şase ori pe noapte, sau cam aşa ceva. Nemţii trebuiau s-o măsoare şi ei, de asemenea.
Drăguţ şi prieteneşte. Ei ştiau că noi trebuia s-o facem.
Noi ştiam că ei trebuiau s-o facă. Fără a ne provoca vreun rău unii altora.
Noi auzeam cum se târăşte omul lor şi ne prefăceam că nu-l auzim. Ei auzeau cum se târăşte omul nostru şi se prefăceau că nu-l aud. Ajunseserăm până acolo încât eând al nostru era înapoi, făceam nemţilor un semnal, ca la un fel de joc. Un camarad de-al nostru avea o astfel de îndemânare încât când apăsa pe trăgaciul de la arma sa Lewis, scotea ca un fel de melodie.' Deci, când omul nostru era înapoi, el dădea-drumul la melodie. Ştii tu: ras-tuns-si-frizat. La fel şi cu nemţii. Când omul lor era înapoi, făceau acelaşi lucru. Ras-tuns-şi-frizat.
Ştia toată lumea. Chiar şi comandanţii brigăzii de mitraliere – d-alea grele, care trăgeau pe deasupra capetelor noastre1- ştiau de treaba asta şi stăteau liniştiţi.
Deci, după ce şi unul şi celălalt erau înapoi, n-aveai decât să tragi rachete luminoase şi să seceri cu vechile ţăcănitoare la stânga şi la dreapta în caz că apare cineva, căci fiecare ştiam că nu e nimeni acolo ca să-l răneşti cumva, şi toată lumea era mulţumită.
Ei bine, totul a mers de minune până în ziua în care maiorul a plecat într-o permisie de două săptămâni şi, următorul în grad, pe nume căpitanul Goss, a preluat comanda. Era de felul lui colecţionar de tinichele, ştii tu, avea Crucea Militară cu barete şi era mort să pună mina pe Ordinul pentru Merite Excepţionale. Ori asta însemna pentru el o şansă unică. Superioritatea morală.
Noi eram stăpâni în ţara nimănui până la reţeaua de sârmă ghimpată. Patrulele mişunau tot timpul. Astea erau instrucţiunile lui.
Deci patrulele se foiau de colo colo, una din ele s-a rătăcit şi-a nimerit în postul inamic, puştiul de la mitralieră şi-a pierdut capul şi,a de&qărcat-o în doi oameni şi-un locotenent… omorând ofiţerul. Aproape că l-a tăiat în două.
'Ei bine, sângerosul căpitan Goss e nevoit să raporteze pierderile. E furios. Musai să se răzbune. Şi mai multe patrule. Sânge pentru sânge. în noaptea următoare iese el însuşi cu o patrulă şi se nimereşte să-l prindă pe nenorocitul de neamţ care măsura apa şi-l înşfacă, dar acesta zbieră aşa că ei îl împuşcă şi se întorc.
Noi tocmai le trimisesem nemţilor semnalul ras-tunsşi-frizat ca să-i anunţăm că omul nostru s-a întors, după care le doborâm omul lor. Ce puteau spune decât că totul a fost o farsă împuţită. Aşa că încep şi ei să patruleze.
Asta înseamnă superioritate morală până la reţeaua de sârmă ghimpată despărţitoare. Cei din cealaltă parte pot să adopte exact aceeaşi idee. Deci s-a terminat cu viaţa liniştită. Patrule, contra patrule, bombardamente, atacuri în forţă, contraatacuri, în cele din urmă nemţii pornesc un atac de baraj, dau buzna peste noi, capturează trei şi doboară patru. Sergentul major al companiei este omorât. Era un băiat nemaipomenit. Servise ani mulţi, nenumăraţi, chiar şi în India, şi urma ca peste |. trei săptămâni să fie lăsat la vatră pentru a fi pensionat.
Goss devine furibund. Tocmai atunci se întoarce Allen care fusese rănit şi trimis în spatele frontului, la spital.
Aşa încât Goss îl înhaţă pentru această misiune… de vreme ce stătuse atâta timp la odihnă.
Treaba avea să fie aşa: echipa pornea de la postul numărul trei la ora zero minus ceva, trebuind să restabilească superioritatea morală şi, dacă era posibil, să aducă şi vreun prizonier pentru identificare, să nimib ceaşcă orice patrulă inamică ce le ieşea în cale şi să se E întoarcă la ora zero şi ceva prin postul numărul nouă.
I! Ne camuflăm cu toţii şi plecăm. Nimerim într-un craii' ter de obuz şi ne pitim în el, apoi Allen ne spune că porneşte el înainte, în recunoaştere: „O să-l iau pe bătrânul Monty cu mine”, zice el.
Clive se miră cu voce tare.
— Chiar şi pe vremea aceea îţi ziceau bătrânul Monty?
— Eram tânăr, bineînţeles, dar eram totuşi puţintel mai bătrân decât unii din mucoşii aceia.
— Puţintel mai bătrân! Acum trebuie că eşti mai bătrân decât însuşi bunul Dumnezeu. Chiar, oâti ani ai, fără glumă?
— Lasă-l să continue, Clive. Spune mai departe despre atac.
— Da, şi-atunci Allen zice: „Unde eşti, Monty?” „Aici”, zic eu. „La naiba, zice el. Nu te-am recunoscut aşa deghizat ca un lăutar negru. Nici măcar asta nu te face să arăţi mai bine. Haidem”.
Aşa că am început să ne târâm, şi ne-am târât, şi ne-am târât până când, în cele din urmă, am nimerit într-altă gaură de obuz.
După un timp îmi zice:
— Montague, ce-ai zice tu dacă eu ţi-aş spune că am trecut amândoi dincolo de reţeaua de sârmă a duşmanului?
— Dacă dumneavoastră spuneţi aşa, atunci e adevărat, domnule, zic eu. Iar câncl eu ştiu că ceva este adevărat, nimic pe lume nu mă poate face să cred altfel.
Nici măcar curtea marţială cu zece generali în faţa mea cocoţaţi pe scaune mari cât monumentul lui Nelson.
— Mulţumesc, făcu el. Dar, din păcate, n-avem cum s-o prezentăm drept o incursiune palpitantă.
— Staţi niţel zic eu, nemţii au tras astăzi înapoi un mortier, şi nu cred că ştie multă lume despre treaba asta. Putem zice că l-au mutat în noaptea asta, după ce noi le-am bombardat zdravăn poziţia acolo, lângă vechile ruine. Poate că am omorât şi vreo doi nemţi cu ocazia aceasta.
— Ai prea multă fantezie, zice el. Dacă am omorât nişte nemţi atunci de ce n-am luat nici o dovadă a identităţii lor?
— Ştiu eu unde găsim un neamţ mort, cu epoleţi la uniformă, zic.
Şi am pus la cale o poveste perfect veridică, apoi arn început să ne târâm. Pe mine m-a apucat râsul căci Allen mă prinde de picior şi-mi şopteşte:
— Pe Dumnezeul meu, nu mă mir c-ai fost atât de sigur că-l vei găsi pe întuneric. Ne apropiem de el, nu?
— Da, n-aş putea spune că ceea ce mirosim este un trandafir, zic eu.
Aşa că eu merg mai departe şi smulg neamţului un epolet. Când m-am întors, Allen îşi ţinea cu multă gingăşie batista la nas.
— Nu ştiu din ce regiment este, şoptesc eu. Atunci el începe să rida: Las' că ştiu eu. Trebuie că aparţine acelui faimos regiment Limburger despre care am auzit atâtea.
După care Allen scoate revolverul slobozind în aer câteva cartuşe, iar eu arunc vreo douăsprezece grenade.
Imediat nemţii încep să-şi pună semnături pe toată lungimea liniei lor şi timp de cinci minute zgomote de luptă răsună ca în iad. După ce totul s-a potolit, noi ne târâm înapoi şi ne unim cu patrula.
În ziua următoare mă trezesc cu Allen că-mi zice:
— îţi aminteşti de măgarul acela de lângă Menin Gate?
— Da, zic eu, îmi este foarte clar în amintire.
— Pe Dumnezeul meu, zice el. Am crezut că acela a fost cel mai oribil miros pe care l-am simţit vreodată.
Dar a fost suav ca o violetă în comparaţie cu cel de azinoapte. Soldat Montague, azi-noapte ai săvârşit una din cele mai eroice fapte din războiul acesta.
— N-a fost mare lucru, domnule, zic eu. Când eram copil locuiam vizavi de o tăbăcărie.
— In ochii mei rămâi totuşi un erou, zice el. O să am eu grijă să primeşti Medalia Militară la primul prilej care mi se iveşte.
Şi pe Dumnezeul meu, s-a ţinut de cuvânt şi aşa am căpătat eu Medalia Militară… numai şi numai pentru că am smuls epoletul unui cadavru.
După isprava asta, toată lumea a fost cât se poate de mulţumită. Allen i-a istorisit lui Goss totul despre cum am izgonit noi de la locul lui un minnie 1, bombardându-1 cu grenade şi Goss a fost focirte mulţumit, iar peste vreo săptămână maiorul nostru s-a întors din permisie aşa că şi noi la rândul nostru am fost foarte mulţumiţi. Toată lumea a fost cât se poate de mulţumită. Cam aşa se petrec uneori lucrurile.
Monty îşi ridică amândouă mâinile, în semn că povestea se terminase. Prue, cu fruntea încreţită, clătină încetişor din cap.
— S-au întâmplat de multe ori astfel de lucruri?
Întrebă ea.
— Tot timpul, răspunse Monty. Orice bărbat care a fost pe front a făcut ceva ele felul acesta. Toţi au făcut-o.
Este o poveste veche de când lumea.
1 Minnie – mortier prescurtare de la Minenwerţer. (N. trad.)
Zăcând aşa pe spate, Clive simţea cum îi zvâcneşte capul – ciocănele lovind sincopat ca spargerea valurilor la ţărm.
— Poţi pune rămăşag că este o poveste veche, spuse el. E mult prea bună pentru a fi adevărată.
— S-a trezit somnorosul, scanda Monty. S-a trezit somnorosul. Orice ai spune tu, este un fapt real.
— Un fapt real este o minciună şi jumătate, îl tachina Clive.
— îţi repet că este adevărat.
— Haide, haide! Povestea ta e plină de găuri.
— Ce fel de găuri?
— Ţi-aş răspunde eu cum meriţi dacă n-ar fi şi Prue aici.
Clive se porni să râdă, dar săgeţi de durere îi străpunseră capul.
— Ce nu-ţi place la povestea mea, Nipper?
Clive se întoarse pe burtă, îşi ridică privirea spre Prue care şedea cu spatele rezemat de stâncă, cu mâinile împreunate pe genunchi, cu fusta perfect întinsă peste picioare. Zâmbi, brusc năpădit de încântare pentru că era atât de îngrijită. Unele femei sunt atât de neglijente în ţinută şi îmbrăcăminte…
Se răsuci spre Monty.
— E-ii regulă. Cum explici totuşi un amănunt? Ceilalţi din patrulă n-au participat la toată treaba asta.
— Păi, ei au auzit împuşcăturile şi grenadele şi le-am spus că noi am atacat, iar Allen le-a dat să înţeleagă că în raport va spune că toţi au luat parte. Dac-ar veni unul la tine să-ţi spună că n-o să menţioneze în raport faptul că tu, de fapt, te-ai fofilat de la un amănunt împuţit, n-ai zice bodaproste?
— Da. Presupun că as zice, în ultimă instanţă.
— Deci recunoşti?
— Nu, ceva tot nu-mi sună bine. Ceva în legătură cu epoletul. Dacă neamţul stătuse acolo destul timp ca să ajungă a duhni, însemnează că făcuse parte dintr-o unitate care părăsise de mult locul acela.
— Oh, ce ne păsa nouă de chestia asta? Mai ales că după aceea lucrurile au luat o întorsătură din cele mai bune. Goss a trimis un raport uriaş în care spunea că în ultimele zece zile noi am restabilit superioritatea morală astfel încât regimentul Saxon a trebuit să fie retras, iar nemţii au trimis forţe proaspete din regimentul Wurtem-
|berger pentru a încerca să ne facă faţă.
— Nu exagera, zise Clive. Serviciul de informaţii krebuia să ştie unde se afla de fapt acel regiment Wur-
|temberger.
— Ai dreptate, băiatule. Dar ce-ai fi vrut să facă.
Să interpeleze parlamentul? Nu, probabil că au râs şi şi-au spus că este una din isprăvile lui Goss. Serviciul rde informaţii ştia foarte bine ce se întâmpla. Toată lumea ştie ce se întâmpla în realitate într-un război, afară 'de câţiva fanatici împuţiţi de tipul lui Goss. După ce s-a întors maiorul nostru, Goss a fost transferat la o scoală, sau aşa ceva şi-am scăpat de el.
! Soldaţilor adevăraţi nu le place să aibă în preajmă
1 indivizi de felul ăstuia, dar uneori nu ai încotro. L-am mai văzut odată, în 1918, în atacul de la Amiens. Noi mărşăluiam cu tot echipamentul în spinare când, din spate, vine o maşină uriaşă şi, claxonând, ne goneşte pe
; toţi în şanţ stropindu-ne de sus şi până jos cu noroi şi mizerie. Şi iată-l pe Goss, acum maior, purtând cască de ' alamă şi uniformă de ofiţer de stat major, aferat de parc-ar fi fost generalul Haig în persoană.
Era mare amator de medalii şi panglici nenorocitul ăsta de Goss. Aşa sunt unii.:N-ai ce le face.
Clive se uită din nou la Prue. Nemişcată, scruta infinitul, îşi-purtă apoi încetişor privirea spre ochii lui şi-i zâmbi.
— Bună, îi întâmpină el zâmbetul.
— Bună.
— îţi plac poveştile?
Ea zâmbi cu un aer uşor întristat.
— Nu-mi dau seama. Totul pare atât de straniu, atât de incredibil. Nu seamănă deloc cu poveştile pe care le citeşti în ziare.
— Bineînţeles că nu, zise Monty. Totuşi, este adevă. rât. Nipper spune că sunt un mincinos împuţit. Dar eu „ ştiu foarte bine ce s-a-ntâmplat. Şi n-am de gând să-ncerc a-l convinge.
Clive se ridică de jos şi se aşeză turceşte.
— Nu te-am făcut mincinos, Monty. Fără îndoială că brodezi puţin şi tigheleşti cu ajur marginile povestirii tale. Dar, în esenţă, probabil că povestea este corectă.
Presupun că în toate războaiele se întâmplă aceleaşi lucruri.
— Eu pun rămăşag, răspunse Monty.
— Bineînţeles, continuă Clive. Legenda populară şi soldatul. Fără doar şi poate că atunci când lulius Cezar a acostat undeva, nu departe de locul acesta, cu siguranţă că în mare măsură a aranjat şi el din condei raportul pe care l-a trimis alegătorilor la Roma, prezentând lucrurile aşa cum ar fi trebuit să fie şi nu aşa cum au fost de fapt. Şi cine să se încumete, atunci sau acum, să pună la îndoială versiunea lui Cezar?
Cred că nouăzeci la sută din istoria pe care o cunoaştem nu s-a întâmplat nici pe departe aşa cum se spune.
Dar va continua să fie scrisă în felul acesta atâta timp cât oamenii de rând vor lupta în războaie iar generalii vor întocmi rapoartele.
Dacă un general pierde o bătălie, îşi recunoaşte el greşelile? Câtuşi de puţin. Dacă o pierde, va spune că el a prevăzut asta, numai că politicienii nu i-au dat mai multe tancuri sau brigăzi de puşcaşi, sau mai multe hărţi şi acadele mai bune pentru trupă sau orice altceva, dar dacă se întâmplă să câştige, atunci va spune că totul a decurs exact după cum plănuise el.
— Nu, spuse Prudence, clătinând din cap. Strategia şi măiestria generalilor trebuie să aibă o semnificaţie.
Gândeşte-te numai, 'Napoleon… Marlborough… campaniile lor grandioase.
— Aş, Nipper are dreptate. Eu nu ştiu mare lucru despre ei, dar mai întâi de toate vreau să mi se spună cine anume a spus ce s-a-ntâmplat în acele campanii. Ei au spus-o, nu-i aşa, iar restul ortacilor a trebuit să ia de bună vorbele lor.
— Bine dar ei au câştigat campaniile acelea!
— Asta eu n-o ştiu, urmă Monty. Odată mi-a căzut în mână o carte despre celălalt război. Despre încăierări la care luasem şi eu parte. Citeam şi mă tăvăleam de râs.
Totul era scris după nişte şabloane răsuflate. Absolut nimic din. ce s-a întâmplat cu adevărat.
— Dar un simplu soldat nu poate să-şi dea seama de ansamblul operaţiunilor militare!
— îşi dă foarte bine seama de ceea ce este esenţial într-o operaţiune, interveni Clive. Iar pentru el esenţial este dacă scapă cu viaţă sau nu.
Vezi tu, asta e ceea ce ştiu soldaţii, dar nu o ştiu cei care scriu istoria. Întâia îndatorire a unui general este de a-şi menţine reputaţia, iar întâia îndatorire a unui soldat este de a se menţine în viaţă.
— Şi ce se întâmplă când cele două poziţii intră în conflict?
— Tu cam ce crezi? Viaţa unui soldat valorează mult mai puţin decât reputaţia unui general. Soldaţii, ca şi muniţia, sunt lucruri consumabile şi uşor se pot lua măsuri pentru a fi înlocuite.
— Dragule, faci o mutră!
— Şi de ce n-aş face o mutră?
— Nu se poate ca toţi soldaţii să gândească în felul aoesta. Căci dacă ar gândi…
— N-ar mai fi războaie.
— Nu, nu-i aşa/ continuă Monty. Eu văd lucrurile altfel. Trebuie să recunoaştem că băieţii care au luptat la Douai şi Dunkerque s-au purtat straşnic. Mulţi dintre ei şi-ar fi dat bucuros viaţa pentru bătrâna Anglie; dar soldaţii pricepuţi sau cei mai vârstnici nu se avântă prosteşte să-şi piardă viaţa dacă nu văd un sens în asta. In tot lungul istoriei oamenii au fost mereu gata să lupte şi să moară pentru Anglia dacă îşi” dădeau singuri seama că faptul acesta avea cât de cât o noimă.
— Dacă poţi spune că faptul de a fi ucis are atât de cât o noimă, îl întrerupse Clive.
— Ei bine, cum văd eu lucrurile, Nipper, un bărbat admite că e gata să moară în ziua chiar în care se înrolează. Cu soldaţii tineri, însă, lipsiţi de experienţă, necazul e că nu-şi dau destul de bine seama dacă lupta în care sunt aruncaţi are sau nu un sens.
Dacă toţi sunt tineri, se vor năpusti riscându-şi viaţa pentru nimic, şi până să te dezmeticeşti ai în faţa ochilor o armată moartă. Pe cită vreme primul lucru pe care-1 ştie un soldat încercat este…
— Să aibă arma curată şi scaun regulat, îi ricana Clive.
— Nu, el ştie.:
— Să asculte orbeşte ordinele superiorilor.
— Apă de ploaie.
— Să păşească-n cadenţă frumos şi soldăţeşte…
— Isprăveşte. Întâia lui datorie este să rămână în viaţă, după cum singur ai spus-o, aşa încât să poată fi pe mai departe soldat.
— E preferabil să zici: iată, trece un laş In viaţa decât aici odihneşte un erou mort, nu-i aşa?
— Un erou mort nu mai poate să tragă cu puşca, în schimb un las în viaţă poate oricând să arunce o grenadă.
— Bine, dar dacă ieri a fost las, de ce ar mai lupta astăzi? întrebă Prue.
— Asta-i o întrebare la care greu poţi răspunde, spuse Monty. Nimeni nu ştie ce anume determină pe un soldat ca odată să dea bir cu fugiţii şi ziua următoare să se avânte în luptă. I-am văzut făcând amândouă aceste lucruri, eu însumi le-am făcut pe amândouă. In principal, din două motive luptă un soldat. Trebuie să lupte căci altfel e ucis sau consideră că ceea ce face are pentru el un sens profund. Dacă lucrurile sunt ca la Douai sau Dunkerque, ei bine, atunci totul are un sens. Dacă lucrurile sunt ca în atacul lui Goss, adică lipsite de sens,.atunci el va face exact atât cit trebuie ca să nu fie împuşcat de plutonul de execuţie pentru încălcarea de ordine, dar nu îndeajuns pentru a fi împuşcat de nemţi.
Prue îşi plimbă privirea mirată de la unul la altul.
— Vrei să spui, deci, că războaiele sunt duse la capăt eu milioane de individualităţi care decid singure, pe cont propriu, dacă vor da sau nu vor da ascultare ordinelor, fiecare în parte hotărând dacă pentru el are sau nu un sens ceea ce face?
— Este absolut adevărat, spuse Clive. Şi asta generalii n-o înţeleg niciodată. Soldaţii, ca persoane individuale, judecă, şi când se ajunge în acel moment critic în care persoanele individuale nu mai văd că ar avea vreun sens felul în care se face uz de viaţa lor… atunci războiul s-a terminat. Prjmul război mondial nu l-am câştigat pentru că vreun general a găsit soluţia de a-l câştiga.
Ci pur şi simplu pentru că nemţii au văzut că nu mai are nici un sens felul în care sunt omorâţi, aşa că au plecat acasă.
— Este adevărat, interveni Monty. Dacă totuşi trebuie să-ţi dai viaţa, atunci doreşti ca asta să aibă un sens.
— Dar când anume lucrul acesta are un sens? întrebă Prue.
— Ei bine, la Douai a avut şi la Dunkerque, răspunse Monty. Acolo da, a avut un sens. Acolo băieţii au rămas pe poziţii şi apoi au fost ucişi. Acum ziarele spun c-au fost eroi. Baliverne pentru publicul cititor. Nu e vorba de eroism. A fost pur şi simplu bunul simţ de a şti că o ariergardă trebuie să găsească un loc potrivit în care să se menţină astfel încât ceilalţi să se poată retrage.
Când s-a dat ordin: Recuceriţi Douai-ul şi menţineţi-l sau menţineţi canalul de Bergues, nimănui nu i-a trecut prin cap c-ar putea ajunge erou, după cum nimeni nu,s-a gândit la moarte.
Niciunul nu-şi spunea în sinea lui nu vreau să fiu ucis. îşi spuneau simplu, ei bine, e de la sine înţeles că cineva trebuie să rămână în urmă şi s-o ia pe coajă, iar norocul a căzut pe capul nostru, asta-i tot. Şi poate că-şi mai spuneau, de asemenea, că asta înseamnă că cei de la comandament socotesc unitatea noastră a dracului de bună dacă îi' oferă ceea ce ei numesc onoarea de a rămâne în urmă. Când eşti soldat nu-ţi mai rămân, decât două lucruri în care să crezi: să fii mândru de tine că eşti soldat destoinic şi să nutreşti convingerea că regimentul tău.poate lăsa cu gura căscată pe toţi ceilalţi aliniaţi la paradă. Se prea poate ca la început să fi fost puţin înspăimântaţi, dar după un timp îşi spuneau râzând: desigur că orice trupă de neisprăviţi se poate descurca uneori încât să iasă cu bine dintr-o situaţie dificilă; dar ca să rămâi în urmă şi să menţii poziţia trebuie să ai un regiment de soldaţi adevăraţi. După mine, cred că asta e trăsătura cea mai de preţ a naţiunii engleze, dacă e s-o luăm aşa. Suntem capabili să apărăm şi să menţinem o poziţie mai bine decât oricare altă afurisită de naţiune de pe, pământ.
În orice caz, şi la Douai şi la Dunkerque noi ştiam foarte bine că trebuie să ne menţinem şi băieţii s-au străduit din răsputeri pentru că acolo totul avea un sens; căci dacă n-ar fi avut nici'un sens, n-am fi făcut nimic. -
La fel după cum la Dunkerque şi marina a înţeles că trupele trebuiesc evacuate, asta da, pentru ei avea un sens şi-au început să ne scoată din iadul acela, deşi cu riscul unor mari primejdii. Dar n-a cârtit niciunul.
Ascultă ce-ţi spun eu, dacă i-ai fi văzut cum urcau răniţii pe punte, apoi întindeau rânduri, rânduri şi bieţii de ei nu scoteau o vorbă, zăceau acolo aşteptând în tăcere, ţinânclu-se din toate puterile să nu geamă, iar unii băieţi, ca Nipper de exemplu, stând o zi întreagă în apă până la gât, lăsându-i pe alţii să le ia locul în bărci, apoi întorcându-se la ţărm pentru a mai sta o zi sub răpăiala Stukas-urilor… dar nimeni n-a cârtit. Clive, îţi aminteşti de colonelul acela care şi-a retras unitatea punându-şi oamenii care i-au mai rămas să care fiecare câte două arme pentru a nu fi capturate de nemţi?
— Da, răspunse Clive.
— Ei bine, toate astea au avut un sens, continuă Monty. Aritmetică simplă! Pierzi 50.000 pentru a salva 250.000. N-aveai de ales. Dacă cei 50.000 n-ar fi ţinut piept, toată nenorocita aia de armată ar fi fost nimicită.
Ciudat, dar odată m-am pomenit gândindu-mă că dacă e să mari, eşti tot atât de mort chit că odată cu tine se duc pe lumea cealaltă 50.000 sau 250.000. Dar e o neghiobie ca în acele momente să gândeşti astfel, şi o ştiam prea bine. De cele mai multe ori, însă îmi ziceam: ei bine, dacă o mierleşti, o mierleşti şi mama a avut dreptate când a zis că n-ar fi trebuit să mă înrolez. Totuşi, te-ai perindat prin nenumărate locuri şi ai văzut nenumărate lucruri şi nu prea mai ai mare lucru de făcut în viaţă care să nu-1, fi făcut, aşa că ce mama dracului! Doar n-oi fi vrând să; trăieşti o vecie! Şi tot eu îmi răspundeam: adevărat.
După care iarăşi îmi ziceam: numai că n-o să te duci pe copcă oricum; în drum iei cu tine cât mai mulţi nemţi cu putinţă şi astfel se poate numi că ai făcut un troc onorabil.
Şi n-aş putea spune că n-am luat destui. Primul val care s-a apropiat de noi… i-a în făcut praf şi pulbere!
Îţi aminteşti, Clive, primul cârd blestemat care înainta, cântând, spre noi?
— Da, îmi amintesc.
— Felul în care cântau nenorociţii aceia de bastarzi, suna atât de neobişnuit, îţi aminteşti? '
— Da.
Încetişor, Clive se ridică simţind briza _ răcorindu-i fruntea care pulsa de durere.
— Mă duc să mă plimb, spuse el.
Merse până la marginea apei şi se rezemă de o stâncă zgrunţuroasă, acoperită cu cochilii de moluşte, în jurul căreia plutea un pătrunzător miros de descompunere a vietăţilor din mare. Urmări un timp cum muchea valurilor se prelingea lin prin pârâiaşe de nisip aproape până la stâncă… aproape”.
Se gând.i:Dacă un val ar mătura stâncă aceasta, tu ai fi mort. Tot atât de sigur ca nesfârşita mişcare a valurilor, tot atât de sigur ca însuşi timpul, lucrul acesta s-ar întâmpla. Mort, ca toţi aceia care dănţuiau dincolo de cătarea puştii”.
Atunci când primul val de nemţi s-a apropiat de noi, parcă nu era ceva real. Se prea poate ca ei să fi cântat.
Abia acum îţi aminteşti că, în depărtare, se auzea un zgomot, un sunet slab în răbufniri intermitente. Să fi fost ăsta un cântec? Erai mult prea preocupat de nenumăratele senzaţii care se zbăteau în tine, pentru a mai lua aminte. Şi îţi ziceai în sinea ta: „în sfârşit, bastarzi nenorociţi! în sfârşit! Ne-aţi făcu't să fugim, să mărşăluim, să săpăm şi iar să mărşăluim, şi iar să fugim, dar acum e rândul nostru, în sfârşit'!”
Când te-ai uitat peste cătare, în prima clipă, ţi-au apăIrut nedesluşit, ca-n ceaţă, dar apoi ţinta a devenit clară, jtfigurine ca nişte furnici, legănându-se şi dănţuind pe linia j. de ochire, încet, încet, însă, descopereai că nu ei erau cei;ce dănţuiau, ei mergeau liniştiţi, ci puşca ta îţi tremura jj nestăp'ânit în mână.
Atunci l-ai auzit pe Monty spunând: „Cam opt sute ie metri! Lăsaţi-i să se apropie la două sute. Să nu-i ladeţi încă”.
Ţi-ai ridicat privirea spre el, ai zâmibit, ţi-ai lins Iuzcle, simţindu-le crăpate, fierbinţi şi uscate. Gâtul îţi ra uscat şi inima îţi bubuia sus, în capul pieptului şi te Eorţai din răsputeri să nu vomiţi.
Stăteai aşa, aşteptând, şi încercai să-nghiţi dar înghi-
(itura îţi hârşâia pe gâtlejul uscat şi în cele din urmă nu e-ai mai putut ţine, ţi-ai întors capul şi-ai început să /erşi – şi-ai vărsat, şi-ai vărsat… Numai că n-aveai ce /arsa. Nu mai mâncaseşi de foarte multă vreme. Doar o jpă amară după cazna de a vomita, şi-ai încercat să scuipi, împroşcând saliva lipicioasă din gură şi ţi-ai şters jurma de lacrimi de pe ochi, gândind: „Acum el ştie.
lonty ştie acum cât sunt de înnebunit de spaimă”.
Dar când te-ai uitat la el clipind des şi silindu-ţi muşchii feţei să zâmbească pentru a arăta că nimic deosebit |nu se întâmpla cu tine, el ţi-a spus deodată: „E-n regulă, mulţime de băieţi fac asta, fie înainte, fie după”.
Apoi, cu ochii mai limpezi* te-ai uitat din nou peste cătare ca să descoperi. că, de trac, întreg trupul îţi este astfel zgâlţâit încât puşca îţi saltă străbătând încolo şi încoace întinderea peisajului.
Dar, ai strâns din dinţi si, concentrându-te, ai ordonat plămânilor să respire rar pentru a pune capăt gâfâielii şi, dintr-o dată, ţeava pustii a devenit nemişcată şi ai putut fixa în vârful cătării unduitorul rând de furnici care se târau spre 'tine, când, deodată, o puşcă a trăsnit în stânga ta şi era cât p-aci să cazi jos speriat de zgomot.
Atunci Monty a ţipat: „Ah, de ce nu i-or fi lăsat să se apropie mai tare? De ce nu i-or fi lăsat să se apropie?”
Ţi-ai dat, însă, seama că de-acum nu mai are nici un rost s-aştepţi aşa, că ţi-ai apucat puşca strâns şi, asurzit de păcănitul propriei tale arme, te străduiai să ţii patul puştii lipit de umăr ca să nu te tot salte de colo colo şi când după fiecare clipit deschideai ochii, vedeai căzând oameni.
La început nu-ţi venea să crezi că le-ai făcut vreun rău. Părea de neînţeles cum o neînsemnată acţiune a fie. căruia în parte putea aduce cu sine carne şi oase sfârtecate, sau finalitatea şi ireversibilitatea morţii unei fiinţe omeneşti. Tu nu puteai crede una ca asta şi mai ales sperai să nu fie a<;a Nu, carncni; aceia nu erau m^rU. Se ascundeau doar. Auzeau venind gloanţele tale şi se trânteau la pământ.
Şi aşteptai, cu arma la ochi, aşteptai să se ridice din nou pentru a trage din nou asupra lor. Dar ei nu se mai ridicau. Te uitai cu încordare, doar, doar, ceva se va întâmpla, dar nu se mai întâmpla nimic. Ţi-ai ridicat apoi privirea spre Monty care spuse: „Prima repriză! S-o aşteptăm p-a doua”.
După asta lucrurile s-au petrecut altfel. Următoarea dată când s-au apropiat ai privit totul cu detaşare, la modul impersonal. Erai preocupat de distanţa de bătaie, sau te gândeai că locul în care te aflai e foarte bun, cu o desăvârşită protecţie şi cu un minunat câmp deschis pentru ochire. Da, după asta, ai săvârşit lucrul acela încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, ca într-un; vis fără de sfârşit a cărui monotonie n-a fost întreruptă decât când Stukasurile ne-au descoperit şi s-au năpustit asupra noastră me1 reu şi mereu, iar tu, orbit de fulgerările exploziilor îţi simţeai căpui ca un dovleac pe care cineva îl strângea cu putere apoi, brusc, îi dădea drumul, mereu şi mereu.
Asta a fost în ziua a doua. Timpul se scurgea într-un mod atât de curios. Da, în ziua a doua. Şi ce curios răsunase vocea aceea care a strigat în gura mare: „Hei, compania A, sunteţi toţi teferi acolo jos?” Iar tu i-ai strigat înapoi: „E-n regulă!”
Şi atunci Monty a sugerat un truc: „să ne prefacem c-am fost „omorâţi de Stukas~uri, rămânând nemişcaţi” Când nemţii s-au apropiat târându-se de-a buşilea, n-a tras nimeni, îi urmăreai cum înaintau din ce în ce mai încrezători, venind mai aproape, tot mai aproape până când, din 'stânga, un tun se porni să-i secere, încercând să măture tot câmpul pe care-l putea cuprinde.
Parcă priveai un film la cinema; ofiţerul german, ghemuindu-se pentru a se ascunde de tunul din stânga. dar perfect la vedere în câmpul nostru de ochire, îşi îndemna oamenii lui să ocolească spre flanc. Tu stăteai nemişcat observându-l cum făcea semn cu mâna şi cum striga, îi urmăreai cum, leoarcă de sudoare, îşi împingeau mitraliera, încercând apoi s-o potrivească. Dar tocmai când erau pe punctul de a se porni să tragă Monty, te-a atins cu cotul: „Acum să-i ardem!”
Toate puştile noastre au început să ţăcănească, iar pe deasupra pocniturilor îi auzeai pe camarazii din stânga urlându-ţi: „Bravo, compania A!” Crezuseră şi ei că eram morţi cu toţii.
A fost un truc infam – s-o faci pe mortul lăsându-i pe nemţi să creadă că sunt în siguranţă. La două sute de metri nu puteai greşi ţinta.
După isprava asta ai ştiut că oamenii aceia nu se ascundeau din cauza gloanţelor tale. Căci i-ai văzut căzând… peste vârful catarii l-ai văzut pe ofiţer făcând un salt în sus, apoi rotindu-se ca şi cum o mână nevăzută l-ar li smucit de umăr. S-a ridicat din nou şi a început să se târască, dar s-a prăbuşit, deodată, lat. Şi râu s-a mai mişcat, şi ori de câte ori te uitai într-acolo, îl zăreai în aceeaşi poziţie, aşa cum l-ai oprit tu pe când încerca să se târască.
Nu mult după aceasta nemţii au început să aducă armament greu şi sub ochii tăi casele săreau în aer în tunete de explozii. Dar n-ai simţit cu adevărat că eşti pierdut decât când ai auzit vuietul oribil al unui flammenruerfer şi când tunul nostru din stânga a amuţit. Monty a pornit târâş, pe lângă peretele serei, furişându-se într-o pivniţă să vadă ce s-a întâmplat. Apoi aşa, fără măcar să prinzi de veste, din spate au apărut nişte tancuri iar tu te-ai întors şi, cu puşca proptită de umăr, ai început să tragi, reculul armei făcându-te să te bâţâi ca un apucat. Auzeai mugind aruncătorul de flăcări şi-ţi dădeai seama că tragi prosteşte nişte gloanţe neghioabe asupra unui uriaş în armură de fier şi oţel. Auzeai şuieratul ghiulelelor trase orizontal la cincizeci de metri şi-ai început să înţelegi că totul era pierdut. Frontul se rupsese undeva pe-aproape şi retra-
— gerea ne-a fost tăiată. Ai început să strigi după Monty copleşit de un teribil sentiment de singurătate, dur el nu s-a arătat de nicăieri. Aşa că te-ai pus pe fugă, ghemuindu-to din când în când, alergând de ceasul morţii, strecurându-te prin pivniţi. După uri timp totul s-a transformat într-un fel de ioc d'e-a hoţii şi vardiştii la giganta scară a oraşului.
Încercai cu disperare să-ţi croieşti drum afară din oraş; dar tot oraşul era în mâna nemţilor. Fugeai să te ascun/i de tancuri, te căţărai prin ferestre ca să ieşi pe uşile din dos, te ascundea! de tancuri şi trăgeai asupra infanteriei inamice care se infiltrase prin flancul rupt, şi-aşa într-una, alergai şi te-ascundeai pe străzile pustii. Te simţeai umilit, desfiinţat, pierdut, dar când întrezăreai o cât de mică speranţă, pentru o clipă nebună te cuprindea din nou dorinţa de libertate şi răzbunare.
Şi alergai, te ascundea! trăgeai, şi iarăşi alergai până când ai ajuns săi te simţi atât de istovit, şi în această istoveală atât de golit chiar şi de teama morţii, încât te-ai prăbuşit pe un morman de cărămizi şi, în mod absurd, deznădăjduit, ai încercat să-ţi încarci puşca din nou.
Şi-atunci, în chiar momentul acela, venind de nicăieri, a apărut Monty, viu şi nevătămat ca viaţa însăşi, cu trupul lui bondoc şi viguros, înaintând de-a lungul străzii cu arma în mâna pe care o ridicase spre a-ţi face semne, la fel de voios şi surâzător ca întotdeauna. Şi fără să ştii cum, doar văzându-l te-ai însufleţit din nou, şi din nou ai.
simţit ce-i frica, şi-astfel ai început din nou să crezi în viaţă. Te-ai ridicat atunci de pe morman şi i-ai zâmbit: „Bună, Monty!” Ah, un tip nemaipomenit Monty ăsta!
Un tip nemaipomenit!
Apa ajunsese aproape până la stâncă. Clive făcu un pas înainte si, cu călcâiul, sapă un mic pârâiaş. Următorul val alunecă prin pâriias şi, clipocind, linse zidul de piatră.
Se întoarse la ceilalţi doi.
— Ar trebui să plecăm, spuse el. O să ne apuce fluxul aici.
Monty încuviinţă din cap şi continuă să vorbească:
— Cred că atunci când indivizii dintr-o tabără ajung la concluzia că motivul pentru care sunt ucişi este lipsit de sens, s-a isprăvit cu războiul, căput!
— Dar, răspunse Prue, este foarte posibil ca nemţii să considere perfect îndreptăţit riscul de a fi ucişi pentru ceva, care pentru noi să nu aibă nici o valoare.
— îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu tine. Dacă există două dreptăţi, n-o să-mi bat eu capul cu dreptatea lor. Pentru mine.este important doar ceea ce noi considerăm că este drept, aşa că la dracu cu ideile lor.
— Ai vorbit din inimă, Monty, interveni Clive. Dar acum haideţi să mergem. Ai ajuns în punctul în care admiţi că, la urma urmelor, totul este o prejudecată. Trebuie să fii un om de curaj ca să recunoşti asta, Monty. La naiba cu ideile lor; trăiască.ideile noastre. Este cea mai simplă şi mai realistă analiză.
Prudence îşi ridică privirea spre Clive şi-i zâmbi. El întinse mina şi o ridică de jos, apoi porniră braţ la braţ pe sub peretele calcaros până când, pe o fâşie, apa ajungea pină la stâncă. Când valul se retrăgea oferea, pentru o clipă, o potecă peste nisipul măturat de ape ale golfuleţelor dintre colţurile stâncoase.
Clive o luă la fugă apoi se întoarse şi când următorul val se retrase o urmări pe Prudente. Râdea şi sărea peste palele de apă, ridicându-şi fusta peste genunchi încât, deasupra jartierelor de la ciorapi, se ivi albeaţa suavă a picioarelor ei zvelte, învăluită cu totul în razele piezişe ale soarelui în asfinţit, râdea ca o fetiţă.
Şi-aşa cum ţâşneşte lumina într-un răsărit, îl străfulgera gândul că, pentru el, va fi vital să-şi amintească toate acestea.
Ţine minte totul, îi şopti, năvalnic, cea mai tainică părticică a minţii lui. Aminteşte-ţi! Ora şi locul. Aminteşte-ţi ceea ce vezi acum, totul încremenit în ne-miscare, pentru a ţi-l readuce în memorie în orice moment. Cristalizată, puritatea acestei clipe va dăinui etern. Tot ce cuprinde secunda aceasta va dăinui în sufletul tău. îţi vei aminti şuieratul vântului care se izbeşte de stâncă, sono-” ritatea râsului ei, vuietul mării şi mirosul de alge, lumina soarelui care năvăleşte orizontal asupra ei în timp ce sare peste băltoace şi în spatele ei Monty, în picioare, aşteptându-şi rândul să treacă. Nu vei uita niciodată toate acestea. '
Şi pe c;nd gândea aşa îşi deschise braţele să o primească, căci alerga spre el. O ridică de la pământ şi-o învârti, şoptind:
— Oh, Doamne!
Îşi aplecă apoi privirea spre ea şi amândoi ştiură ce simte şi ce gândeşte fiecare. Ea se uită în ochii lui şi îi spuse:
— Bună!
— Teribil aş dori ca Monty să nu fie aici, spuse el, lipindu-şi obrazul de al ei.
Stătea cuminte, nemişcată în încleştarea lui.
— Poartă-te frumos, 11 dojeni ea.
— Ne-am duce acasă şi direct în pat.
— Te spun lui Monty. Cum poli vorbi aşa despre un prieten? zise, privindu-l cu ochii râzători.
— Hai, spune-i. N-o să-ndrăznesli.
— Sunt mult prea cuviincioasă şi timidă.
— Adevărat, spuse el. Chiar eşti. Şi.sunt fericit că eşti aşa.
Cu gingăşie, îi dădu drumul jos apoi o luă de braţ.
— Să-l aşteptăm pe Monty, îi reami ea.
— N-are decât să-şi găsească şi el o fată.
Dar îl sili să aştepte şi toţi t l ei, la braţ, se întoarseră în oraş la „Amfitrionul Nostru*' unde ascultară emisiunea de la BBC.
Fuseseră doborâte multe avioane germane şi toată lumea era cât se poate de încrezătoare în Churcliill şi în cuvintele pe care le rostise în Parlament.
CAPITOLUL 24
Harnish se îndrepta spre casă; înserarea londoneză stăruia în jur, acel îndelung crepuscul care alunecă încetişor, pe îndelete, aidoma oricărui alt lucru din Anglia… potolit, calm, fără zor, lipsit de vulgaritatea bruscheţii.
Intră în clădire şi chemă liftul. Păşi în el şi apăsă energic pe buton. Dacă şi propriile tale sentimente îe-ai putea dirija apăsând astfel pe nişte butoane!
Ajuns pe palier auzi ţârâitul îndepărtat al unui clopoţel. Se grăbi să deschidă uşa şi se repezi la telefon – o muţenie metalică.
Puse receptorul în furcă şi i'ărnase în picioare lângă fereastră, cu pălăria pe cap. Privi un timp scuarul de de desubt care, în lumina voalată, i se păru încântător.
Când telefonul sună din nou tresări aproape speriat de stridenţa lui.
Ridică repede receptorul şi în ureche i se revărsară trosnete, pocnete, voci nazale de operatoare şi în cele din urmă vocea lui Iris zicând:
— Dar trebuie să răspundă cineva!
— Iris, spuse el. Iris, sunt eu, Hamish!
_Oh, bună, Hamish. Am încercat să te găsesc de…
— Alo, Londra, se interpuse o voce de fată de l-i mare distanţă, amestec de fonfăit tipic de telefonista şi accent provincial. Alo, Londra!
— Vrei, te rog, să eliberezi firul? se răsti vocea lui Iris. Sau poate vrei să te reclam.
Brusc, zumzetul deveni şi mai puternic.
— Hamish?
— Da, sunt aici,' răspunse el. Mă bucur că ai chemat, Iris. M-am gândit la…' unde ai putea sta tu şi copiii. Willfred consideră că Leaford va fi…
— Nu mai suntem la Leaford. De asta te-am chemat.
Suntem în Somerset, un sătuleţ îngrozitor numit Pondeggan.
— Somerset! Dar.
— Bine, dar tu ai dorit să plecăm clin Leaford, nu-i aşa? întâi îmi spui că Leaford nu-i un loc potrivit în care să rămânem, iar când mă mut eşti indispus.
El tăcu ascultându-şi propria răsuflare urcând şi coborând… de trei ori. Apoi vorbi: '
— Iris.
— Da.
— N-ai vrea, n-ai vrea să te întorci la Londra, te rog! Dacă eu pot…
— Londra iese din discuţie, Hamish. Este mult prea periculos pentru copii.
Din nou răsuflă cu greutate.
— Chiar ăsta-i motivul, Iris? Din cauza unor posibile bombardamente şi nu din vreun alt motiv nu vrei să vii aici?
— Vai, desigur, Hamish! El auzi râsul ei înăllându-se dezarmant. Vai, desigur.
— înţeleg, spuse el.
Aşteptă până când iar îşi auzi propria răsuflare.
— Iris, continuă el în cele din urmă. Ascultă, o să vin eu acolo să vă văd. O săi putem vorbi şi limpezi lucrurile.
Auzi încă o dată râsul ei înălţându-se în frânturi, ca pârâitul sticlei când se sparge.
— Vai, Hamish, nici nu mă gândesc să te trag până aici. Tu eşti foarte ocupat.
— Ocupaţiile mele nu sunt atât de importante ca…
Dar ea continuă, înecându-l în cuvinte.
— Ne simţim foarte bine şi suntem instalaţi cât se poate de confortabil, Hamish. Şi sătuleţul ăsta este ado- „rabil…
Atunci el înţelese, încetă să mai asculte potopul cuvintelor ei. înţelegea foarte bine. Condusese prea multe interogatorii în tribunale şi văzuse prea mulţi oameni dezminţind un adevăr major printr-o contradicţie de o clipă, pentru a nu înţelege.
În secunda aceea o anumită parte din fiinţa lăuntrică a lui Hamish se nărui lăsând în Ide o sumbră şi pustiitoare suferinţă. Dar după cum, în instanţă, când un martor se dezminţea, lucrul acesta îl umplea mai curând de mâhnire decât de satisfacţie, la fel, acum, se simţi năpădit de compasiune.
Iris nu mai era soţia lui, ci doar un jalnic, neconvingător martor în faţa instanţei propriei ei vieţi. Vorbi din nou cu o nespusă tristeţe, conştient că şi ea îşi dădea seama de asta.
— Dar, Iris, adineauri aLspus că este un sat îngrozitor.
Aşteptă răspunsul cu aceeaşi imensă amărăciune.
ştiind că nimic din ceea ce va spune nu va schimba faptul că între ei totul se terminase şi că, din vreun anume motiv, de care el nu se mai sinchisea, ea nu era încă dispusă să-l recunoască.
— Oh, spuneam despre locul acela, despre sat spu neam că e îngrozitor. E o hârtoapă nenorocită, Hamish. Ai râde şi tu dacă ai vedea-o.
— Şi râse şi ea, ca pentru a-l îndemna să înceteze de a se mai gândi, ca să devină simţitor doar la vorbele ei.
— Căsuţa, însă, este încântătoare, veche, stranie, dar atât de tihnită.
El se gândi: „Este lipsit de cuviinţă ca un bărbat să-şi supună la interogatoriu propria lui soţie chiar şi atunci când în realitate ea nu-i mai este soţie”.
— înţeleg, zise el. Mulţumesc că m-ai chemat şi mi-ai spus. La revedere.
Puse receptorul în furcă fără a mai aştepta răspunsul ei. Apoi, cu mâna încă pe telefon se aşeză pe canapea, cu privirea pierdută pe fereastră.
O clipă i se înfiripă nădejdea că Londra i se va înfăţişa la ora ei cea mai suavă, ora când, încetişor, deasupra ei se aşternea vălul înserării în care se topea ultima melancolie a cerului purificat. Când, în mirosul drag, familiar de ceaţă şi fum de cărbune, ferestrele din scuar începeau a licări una câte una.
Aceasta era clipa în care Londra devenea cea mai frumoasă… bătrâna doamnă, străbuna tuturor oraşelor, îşi purta cu măreţie tainica mantie de întuneric peste care străluceau modest luminile celor două şiraguri de giuvaere – unul pe pieptul opulent al clădirilor şi celălalt jos, la picioare, reflectat pe umezeala trotuarelor.
Acum, în scuar ar fi trebuit să vezi oameni îndreptându-se, cu capul plecat, spre casă, străbătând o clipă cercul de lumină al felinarelor pe caldarâmul spălat de ploaie şi apoi pierzându-se din nou în întuneric.
Dar cât cuprindeai cu ochii nu era decât camuflajul.
Viaţa se schimbase… cursul vieţii şi obiceiurile ei… cursul vieţii a şapte milioane de,oameni şi obiceiurile lor se schimbaseră.
Cu toate acestea nu puteai accepta gândul că ceva s-ar putea întâmpla Londrei cu adevărat. Nici război, nici bombardamente.
La fel după cum nici un bărbat nu putea accepta gândul că ceva s-ar putea întâmpla cu viaţa lui, căminul lui, unitatea familiei lui, cu dragostea pentru soţia lui până în clipa când asta se întâmpla. Lucrul acesta lui i se întâmplase, aşa că se va întâmpla şi celălalt. De vreme ce pentru el Iris nu mai exista, la fel de bine.ar putea şi Londra să fie bombardată. Or dacă ar putea fi, atunci va fi.
— Cât sunt de nerod, zise el cu voce tare.
Dar rămas* pe loc, ţintuit într-o stare de prostraţie şi timpul se scurgea netulburat căci dangătul de clopot nu mai marca trecerea orelor. Timpul se scurgea şi era dus, dar el continua să stea cu mintea încremenită în zădărnicie.
Îşi trimise corăbiile gândului în îndepărtate şi temerare călătorii, dar ele au plutit îndelung, apoi s-au întors fără să fi atins nici un liman.
— Într-un târziu, ridică receptorul şi, dibuincl pe întuneric, formă numărul fratelui său. Dar n-o găsi decât pe domnişoara Lankaster care îi.spuse că Willt'red era la o întrunire.
Îşi scoase pălăria şi şezu mai departe Krigă fereastră, într-o totală apatie. Când, mult timp după aceea, Willfred sună, el îşi compuse o voce caldă şi voioasă.
— Oh, Willfred, uite ce-i vrei să-mi faci o favoare, o mare favoare?
— Bineînţeles, bineînţeles.
Vocea fratelui mai mare suna puternică şi bucuroasă.
— La…ăă… cui trebuie să mă adresez. pentru… ăă… ca să mă-nrolez… în R. A. F.?
— Doamne sfinte, exclamă Willfred. Doamne sfinte!
— Ce te-a apucat, Will? La urma urmei suntem în război şi când un individ poate fi de folos…
— Ştiu, Hamish. Dar tu ai fi de mult mai mare folos într-un departament oarecare de justiţie militară.
— Nu, Will, nu mă interesează să fiu un spilcuit conţopist de salon cu cizme înalte de lac. Dacă poţi să m-ajuţi cvi ce te-am rugat, bine. Ori R. A. F. ori nimic.
— Dar ţine seama de vârsta ta, Hamish! La R. A. F. se cer adevăraţi puşti.
— în mod sigur au nevoie şi de bărbaţi mai vârstnici, adjuncţi de comandanţi sau ceva asemănător, în definitiv n-am decât treizeci şi cinci de ani. Şi-am avut o foarte bună caracterizare ca ofiţer în comanda tactică.
— Ştiu, dar cum rămâne cu Iris şi cu cei mici, Hamish? Ei i-ai spus?
— Nu. Abia acum m-am hotărât, după o îndelungă chibzuinţă.
— Nu crezi c-o să-i fie cam greu? S-o laşi cu toate grijile şi cu responsabilitatea…
— Ea se simte foarte bine. Tocmai i-am aranjat frumuşel în Somerset. Dealtfel, sunt de părere că şi femeile trebuie să se acomodeze cu o oarecare lipsă de confort pe timp de război, nu-i aşa? Acum fii băiat bun şi ocupă-te de asta. Vreau o numire imediată. Imediată! Te-ai angajat să-rni faci o mare favoare.
— E-n regulă, Hamish. O rezolv eu.
— Eşti un băiat bun, Will.
Willfred îşi limpezi vocea.
— Ascultă, Hamish, continuă el. Nu cumva faci asta din cauza tatei? Ca să fie cu sufletu-mpăcat? Deoarece, într-un anumit fel, eu îmi slujesc ţara, iar Roger o slujeşte cu adevărat…
— Nu, Will. Pe cuvânt de onoare că nici nu mi-a trecut prin cap. Mă înrolez pentru că aşa doresc eu, nici de dragul tatei, nici de dragul numelui Cathaway. Totuşi, asta îl va face fericit pe bătrân, nu-i aşa? Să nu-i spui nimic până nu trec examenul medical şi sunt numit. Atunci o să-i aduc.eu vestea cea bună. Plecarea este o veste bună, ce zici?
— Într-adevăr, într-adevăr, răspunse Willfred. Şi de vreme ce te-ai decis, îţi pot spune că prinde foarte bine.
să avem un Cathaway în armată… l Hamish se gândi: „Numai că nu spune cui îi prinde jatât de bine”.
| Zâmbi crispat şi amar.
— Mulţumesc, Will. Urgentează toată treaba, vrei?
— îţi telefonez eu în clipa în care am un răspuns.
Hamish puse receptorul în furcă. Oarecum, se astepItase să simtă o mare uşurare. Dar nu simţi nimic.
Rămase nemişcat lângă fereastră, cu privirea pierdută în întuneric.
Monty îşi puse halba jos.
— Pe Dumnezeul meu, aerul acesta de mare îţi dă o poftă de mâncare grozavă, spuse el. Haideţi să mâncăm nişte peşte şi cartofi prăjiţi. Să tragem la sorţi care merge.să găsească o pescărie, Nipper. Dacă-i cap merg eu, dacă-i pajură.
— Nu cu moneda ta, bădie, râse Clive. E posibil să aibă pajură pe amândouă feţele.
— Vai, ce-mpuţit şi suspicios… e-n regulă. Atunci, ce ^număr e, cu soţ sau fără soţ? Eu nu m-am uitat.
— Cu soţ.
— E fără soţ. Te duci tu.
— Ia să văd şi eu.
— Nici nu mă gândesc. Crezi c-aş fi în stare să mint?
— Da.
— Atunci chiar că nu te las să vezî. Să se uite. Prue, Ia vezi… nu-i fără soţ? Pe el să nu-l laşi să se uite.
— Da, spuse ea, izbucnind în râs. Este 1907, Clive. Ai sierdut.
— Haide, băiete. Pentru mine aduci două bucăţi, una la mijloc şi una de la coadă, cu mult oţet.
— Escrocule, răspunse Clive. Eşti în stare să-mi sufli |ata în timp ce lipsesc.
Prue îşi ridică privirea spre el şi-i întoarse zâmbetul, oi îl urmări cum se îndreaptă spre uşă. în timpul acesta flVlonty o observa. Când ochii lor se întâlniră, el spuse:
— E un băiat minunat, Nipper ăsta, nu-i aşa?
— Da, consimţi ea.
— Trebuie să ai grijă de el, Prue. Nu ţi se pare că-i foarte slab?
— Nu-mi dau seama. Eu nu-l cunosc de prea multă vreme.
— Oh, credeam că vă cunoaşteţi de mult. A slăbit pe puţin vreo şapte kilograme în spitalul ăla.
— A stat în spital! A fost rănit?
— Nu, a avut pneumonie.
— Nu glumeşti?
— Să mă trăsnească! Dealtfel, era normal s-o facă după cât a stat în apă, întii în cana! apoi în mare. E vorba de canalul de Bergnes. Când ne-am apropiat de Dunkerque, un locotenent colonel – comandant grozav dealtfela luat la nimereală pe câţiva d-ai noştri ca să dea o mină de ajutor la menţinerea canalului. Aceştia urmau să apere capetele de pod până când toată trupa noastră avea să treacă dincolo, după care inginerii trebuiau să arunce podul în aer. Numai că nemţii au ajuns la pod înnaintea noastră; au tras una la mare fix şi toată încărcătura noastră de explozibil a sărit în aer cu un zgomof infernal fără să ne mai aştepte pe noi să apăsam pe buton. Şi iată-ne rămaşi pe cealaltă parte a canalului. Colonelul ăsta era un tip foarte zelos şi-a început să alerge de la unul la altul, încurajâadu-ne:Nu-i nimic, băieţi, stăm cât se poate de bine. Avem armament destul. Stăm cit se poate de bine”.
Dar în timpul nopţii ne-a spus că ar fi mai bine să trecem pe malul celălalt, la ai noştri, aşa că toţi a trebuit să înotăm. După mine, acolo a răcit Nipper. Apoi, cât s-a bălăcit în apă la Dunkerque n-a fost pentru el tocmai un tratament.
— De fapt, ce-a făcut el la Dunkerque? întrebă. Prue.
Ce-a vrut să-nsemne când i-ai spus c-a rămas la urmă?
— Oh, treaba asta pe mine de-a dreptul mă-nnebuneşte. Acolo ne-am despărţit unul de altul. Vezi, asta-i diferenţa între un vechi soldat şi un novice. Eu am toată dorinţa să rămân pe poziţie atâta timp cât lucrul acesta e de vreun folos, dar în clipa în care nu mai pot face nimic bun sunt tot atât de gata s-o-ntind ca oricare altul. Stătusem o zi întreagă pe plaja aceea blestemată, toată ziua de întâi iunie şi situaţia devenea din ce în ce mai proastă.
Un şir lung de soldaţi se întindea… ah, poate două sute de metri departe în mare… cei de la capătul celălalt stând în apă până la gât. Exact ca o coadă aliniată pentru raţii, doar că adânc, în mare. Nemţii bombardaseră toate docurile fâdndu-le praf şi pulbere şi tot portul acela nenorocit era ticsit de macarale şi cisterne şi vapoare de tot soiul pe care le scufundaseră. Aşa că ai noştri au adus bărci'cu vâsle… şi alte ambarcaţiuni de pescaj mic… şi ne-au cules pe rând de la capătul cozii.
El bine, unii din băieţi abia se mai ţineau pe picioare.
Nu mai erau în stare nici măcar să se caţere în,bărci… iar unii. nu ştiau să înoate. Atunci, cei care încă se mai puteau tine ajutau ca ceilalţi să fie ridicaţi în bărci aşa cum veneau la rând… un lucru ţin să-ţi spun, totul a decurs într-o disciplină perfectă. Unul n-a încercat să îmbrâncească sau să-l dea pe celălalt la o parte, te rog să mă crezi, deşi aproape toţi, la data aceea, erau mult prea istoviţi pentru a le mai păsa de ceva.
Deci, noi îi ridicam pe puşti de fundul pantalonilor iar marinarii îi trăgeau sus de mâin.i, când, iată că apare n ofiţer al Marinei Regale în uniformă de flanel alb ire ne zice:
— Deocamdată, ultima barcă pentru Blighty, băieţi, ar curând vor veni altele.
Ei bine, în apă stătea şi-un maior care începe să spună:
— Mulţumesc, oameni bun. Mai bine urcaţi-vă voi* [Hei,.dumneata de colo, ăla rănit.
Înţelegi, credea că sunt rănit. In timp ce ne retrăgeam prin întuneric, după întâmplarea cu canalul, m-am îm.piodicat de propria noastră sârmă ghimpată agăţându-rni;mmcca şi care, sfâşiată, atârna afară din tunică. Ici şi colo jmi-am făcut şi câteva zgârieturi pe braţ, drept pentru care i m-am uns cu iod şi mi-am înfăşurat un bandaj, mă îngrijesc întotdeauna de tăieturi şi alte alea din motive do tetanos, dar maiorul acela vede bandajul şi crede că-s rănit. -
Când îmi zice asta, eu nu mai aştept. Mă arunc înăuntru cu capul înainte. Eram înghesuiţi ca sardelele. Eu încep săstrig:Haide, Nipper!” Deoarece ei anunţau:lncă patru… încă trei… încă doi… încă unul!” Şi eu mai strig o dată: „Haide, Nipper!” şi cum el era cu mina pe barcă, am crezut că s-a urcat.
Atunci clătinându-se, barca a început să se întoarcă, încărcată până la copastie, iar eu îi aud spunând; „Gata!
Gata!”
După ce s-a întors cu totul eu mă uit înapoi la amărâţii care au rămas… şi iată-l pe Nipper, în picioare, acolo.
lăsase pe un altul să-i ia locul în barcă şi se uita la mine sforţându-se să zâmbească şi-mi spuse: „La revedere, Monty! Mult noroc!” ' Şi duşi am fost, lăsându-i pe bieţii nenorociţi în apă până la gât.
Monty se desprinse din viziunea propriei lui povestiri şi o privi pe Prudence, dar ea îşi lăsă capul în jos şi, cu ochii aţintiţi asupra mâinilor, îşi învârtea de zor paharul astfel că el nu-i putu vedea faţa.
— Şi eu l-am întrebat dacă a fost laş, şopti ea.
— La naiba, laş, asta n-are nimic de-a face cu ce-ţi spuneam eu, vorbi din nou Monty, întorcându-şi privirea de la ea. Pentru un civil e foarte greu să-nţeleagă. Pur şi simplu ce-a făcut el a fost un lucru stupid. Asemenea lucruri fac numai vânătorii de decoraţii, ceva în penii! nenorocitului ăluia de maior Goss, într-un anume fol. Aşazisul eroism. Dar nu e nici ştiinţă soldăţească şi nu e nici bun-simţ. Eu, de pildă, rămân pe poziţie atât timp cât pot face o treabă bună şi când nu mai pot face o treabă; bună, atunci o şterg, încercând să mă salvez pentru o altă zi în care voi putea fi de folos, Asta înseamnă adevărata ştiinţă soldăţească.
— Poate că oamenii nu se călăuzesc toţi după aceeaşi pravilă, spuse, încetişor, Prue.
— Poate, urmă el. Eu nu vreau să spun că el a făcut asta pentru a se pricopsi într-adevăr cu o medalie. Dar trebuie să fii Nipper ca să săvârşeşti astfel de fapte prosteşti. De-asta ziceam c-ar trebui să ai grijă de el. Nu-l cunoşti de multă vreme, în timp de război lucrurile se petrec cu repeziciune, dar ele pot lua o întorsătură tot atât de bună ca atunci când ai la îndemână timp îndelungat. Dar să ai grijă de el şi de tine, de asemenea. Ştii tu, să nu-l laşi să te bage în vreun bucluc.
— Bucluc? Ce fel de bucluc?
— Bucluc. Ştii tu. Bucluc de familişti.
Ea îşi ridică ochii şi văzându-l că se înroşeşte fâsticit, întinse mâna spre el.
— E drăguţ din partea ta că te gândeşti la mine Monty.
— Nu. Dar Nipper merită o fată drăguţă ca tine şi n-aş vrea să intraţi în vreo încurcătură diii care să n'u mai puteţi ieşi.
Un timp ea rămase tăcută, apoi spuse:
— El când a scăpat din Dunkerque, ştii ceva?
; _ A doua zi a trecut canalul într-o barcă cu vâsle.
Cel puţin aşa spune el. Iată, mi-a scris o scrisoare.
Ea îl urmări pe Monty care se scotoci în buzunarul de la piept. Dintre foile livretului militar scoase o scrisoare pe care o despături cu grijă, solemn, aşa cum fac oamenii care primesc rareori scrisori şi pentru care asemenea lucru nu este un fapt divers. După aceea deschise taclicos un toc uzat şi-şi puse o pereche de ochelari cu ramă de metal.
În clipa următoare personalitatea lui Monty se schimbă şi noua lui înfăţişare revelă, o altă latură a naturii sale.
Simplul fapt de' a-şi purta ochelarii îl transformase într-un om aproape bătrân dar viguros încă, blajin şi sentimental. Ea se gândi: „Acum abia îl înţeleg. Acum!” îl auzi citind, pronunţând cuvintele laborios de parcă n-ar fi fost aceleaşi pe care le folosea în vorbirea obişnuită: „Tabăra Nord, Gollam. 5 iunie, 1940.
Monty din Monte Carlo”.
— Aşa-mi zice el, în glumă, înţelegi?
„Monty din Monte Carlo. Ce mai faci? M-am întâl. nit cu sergentul nostru major care mi-a spus că ţi-ai fabricat o altă zgârietură pentru o nouă înaintare în grad…''.
Se uită la ea, serios, pe deasupra ochelarilor lui ridicoli.
i – Nu mi-am fabricat nici o înaintare în grad, dar; am făcut o mică infecţie şi toţi care au ieşit din Dunker: que cu o zgârietură au fost băgaţi în spital, îşi limpezi apoi vocea şi continuă.
„… Trimite-mi câteva rânduri aici ca să ştiu unde te afli. Aceasta este o tabără improvizată. Suntem destul de mulţi din divizia noastră. O ducem de minune. Ieri am dormit douăzeci şi patru de ore. Noi am fost salvaţi în noaptea de 2 iunie. Cel mai… cel mai…”.
— Poţi să citeşti tu, dacă vrei. Citeşti mai repede decât mine.
Îşi scoase ochelarii şi chipul lui deveni iarăşi aspru şi fără de vârstă.
Prue se uită la foaia de hârtie şi văzând scrisul mărunt, cu litere ascuţite, drepte, aşternute în rânduri egale se gândi: „Asta, de asemenea, înseamnă Clive. Clive… scrisul acesta… acum pot să cunosc încă o trăsătură ascunsă a făpturii sale, pot să-l cunosc mai bine după caracterul ordonat al acestor semne1'. Şi repede începu să citească:,… Cel mai uluitor maior din citi am văzut vreodată ne-a adus într-o barcă cu vâsle.
Am auzit că Al.len a scăpat cu bine. După ce ai plecai tu m-am întors la punctul de evacuare a răniţilor dar toţi fuseseră scoşi de acolo cu excepţia celor care nu puteau H mutaţi cu nici un chip. Vremea a fost senină şi a doua zi ne-au bombardat fioros pe plajă aşa că foarte puţini au mai scăpat. Eu am luat-o de-a lungul ţărmului spre vest, era mai liniştit aeolo, şi cânc.1 s-a întunecat maiorul a vâslit spre noi.
E o poveste întreagă pe care, mtr-o zi, o să ţi-o spun.
În drum spre Calais tipul s-a rătăcit de unitatea lui rămânind absolut singur, aşa că a făcut rost de o barcă şi a vâslit până la Dunkerque.sporind să-şi ajungă din urmă camarazii. Numai că toii ai lui plecaseră cu o zi înainte şi văzând cum stă treaba, ne-a îmbarcat pe noi, patru inşi, şi-a vâslit mai daparie până în Anglia. Era un coşcodan cu părul roşu, masiv, vânjos, cu un piept lat ca un pian şi acoperit cu păr ca o ştergătoare clin nucă de cocos.
După cum vezi m-am întors acasă în stil mare, cu un maior în chip de gondolier.
Scrie-mi în ce spital eşti, şi când o să ieşi o să tragem cel mai grozav chef pe care l-ai văzut vreodată pentru a celebra evenimentul. Doar mă cunoşti bine, camarade.
Al tău 2265657”
— Dacă nu ştia unde eşti, cum a putut să-ţi scrie, întrebă ea.
— Cum? E suficient să pui pe un plic numele, gradul, regimentul şi 'numărul matricol apoi să adaugi armata britanică şi, mai devreme sau mai târziu, ajunge la tine. Iată încă unu pe care mi-a scris-o.
Monty i-o întinsemândru, ca şi cum era perfect îndreptăţit să deţină astfel de documente valoroase. Ea o; deschise şi citi cu voce tare:
Spitalul Tillington Tiilington-on-Week Bucks ' '. ' 9 iunie 1940.
„Lui Monty, faimosul Midas din Monaco: Salut.
Mi s-a recomandat şi mie o cură de odihnă. Ieri, la parada bolnavilor, m-am prezentat în faţa doctorilor cu o răceală, dar ei au. nurnit-o pneumonie. Aşa că vezi cum stau,. Prost să fii, noroc să ai. Mă simt destul de nasol, cu toate acestea.
Dar mă voi strădui să mă fac bine ca să plecăm în permisie împreună. '
Vom sărbători atunci reîntoarcerea la viaţă.
22 etc.”'
— Nu-i aşa că ştie să le aducă din condei? întrebă „Monty fălos. Iată încă una.
Ea luă ultima foaie şi o citi.
Spitalul Tillington Tiliington-on-Weck Bucks
3 august, 1940.
,,Dragă Monty.
Îmi pare rău că treb.uie să contramandez totul în ultima clipă. Nu din cauză că n-aş putea obţine permisia mea'de azi într-o săptămână… habar n-am de ce mă aflu încă aici. 'Mă simt foarte bine.
Dar sunt aici de două luni şi zăcând şi ascultându-i pe ceilalţi camarazi trăncănind nu mi-a făcut prea bine la sistemul i'ilozofico-digestiv. M-am ales cu migrene, nevricale şi o irascibilitate cosmică. Toate astea înseamnă nimic pe lingă faptul că nu ţi-aş putea oferi o tovărăşie plăcută şi că doresc să ţslec singur… departe de armată, de uniforme şi de B. B. C. ca să pot reflecta în solitudine asupra unor lucruri.
Tu înţelegi, desigur, de ce renunţ de a pleca în concediu împreună cu tine. Dar curând îmi voi pune în ordine ideile şi ne întâlnim la vechiul birt Britannia din Soho pe data de 20, în jurul orei trei după-amiaza şi vom trage în orice caz cheful acela de pomină. Asupra acestui lucru nu revin, îl vom face într-o manieră soldăţească satisfăcătoare, vom acosta câte una pentru a ne uşura de nobila încărcătură şi ne vom întoarce la unitate lefteri, mai trişti, dar cu nimic mai înţelepţi.
|: Ştiu c-o să mă ierţi. Aşadar… la,,Britannia”, la ora |-trei punct, pe data de 20.
Până atunci…
Clive”
— L-am făcut să rateze această întâlnire, spuse Prue.
Îmi pare nespus de rău.
El îşi împături scrisorile, mişcându-şi degetele butucănoase cu o neîndemânatică grijă în timp ce le punea în livretul militar.
— Oh, nu face nimic, răspunse. Putem să ne distrăm la fel de bine aici, toţi trei. Cu cât suntem mai mulţi, cu atât e mai vesel. Mai am noaptea asta, mâine, apoi sâmbătă plec înapoi. Nu înţeleg cum s-a făcut că permisia mea se termină sâmbătă, iar a lui duminică. Cum a aranjat el asta, mă-ntreb?
Ea nu răspunse.
— Tu câte zile mai ai? o întrebă el.
— Şi a mea se isprăveşte sâmbătă. Am avut zece zile.
Oh, hai să nu numărăm zilele, pare, pare de rău augur.
El o privi îndelung, aproape cu tristeţe.,
— Da. în timp de război zilele de concediu zboară cu repeziciune, rosti în cele din urmă.
Dar în timp ce vorbea văzu cum chipul ei se transfigurează şi înţelese că nu-i ascultase ultimele cuvinte.
Ochii şi faţa i se însufleţiră deodată de o lumină neaşteptată.
— Iată-l că vine, izbucni ea, privind peste capul lui.
Şi Monty îşi spuse în sinea lui:Dacă vreodată o femeie s-ar fi uitat la tine în felul acesta, camarade, dacă una singură s-ar fi uitat în felul acesta!”
Un val de amărăciune, de pizmă şi însingurare îl năpădi o clipa şi el îşi lăsă capul în jos, încheindu-şi buzunarul de la piept, dar îi trecu în clipa următoare şi ridicându-şi privirea spre obrazul lui Clive umezit şi înviorat de burniţa de afară, îi zâmbi.
— Ai stat cam mult, băiete, spuse el.
— A trebuit s-aştept. Nişte probleme la tranşatul peştelui, sau cam aşa ceva.
În timp ce vorbea desfăcu pachetul înfăşurat în ziar.
Prudence gândi:E atât de fericit. Când el e aşa…”.
— Mi se pare c-a trebuit s-o întindem din Somalia, vorbi el mai departe. Am citit în ziarul unui individ, peste umărul lui, pe când aşteptam. Am crezut că asta o să vă înveselească pe voi, cei doi amatori de război. Ascultă, mută halba aia mai încolo!
Dar grăbit, împinse el halba care nimeri în crăpătura dintre scândurile mesei, se răsturnă şi stropi în direcţia lui Prue. Ea se ridică repede.
— Oh, Clive! Uite ce mi-ai făcut pe rochie!
— lartă-mă. N-am vrut să…
Amândoi tamponau de zor cu batista fusta lui Prudence. Pata întunecoasă se întinse pe culoarea aurie a tweed-ului.
— Sunt mult prea proastă ca să mă port demn într-o situaţie ca aceasta, Clive, şopti ea.
— Multe din cele pe care le cunosc ar fi apucat halba şi i-ar fi dat-o în cap, interveni mustrător Monty.
— Vai, Monty, ce fel de femei cunoşti tu?! râse Clive.
— Asta-i treaba mea.
— Trebuie să-l convingi să-ţi povestească despre viaţă, despre dragoste şi cum trebuiesc mânuite femeile, Prue. Haide, Monty, povesteşte-ne.
— Femeile, spuse Monty cu seriozitate, este un lucru despre care gentlemen-ii nu discută. In special în public şi cu atât mai puţin într-o cârciumă.
— Bravo, Monty, răspunse Prue. Bravo, Asta o să te înveţe să fii un gentleman, Clive.
— Mi-e teamă că nimeni n-o să reuşească să facă asta din mine.
El se îndreptă.
— Uite, aproape că nu se mai vede. lartă-mă.
Când el îşi ridică privirea ea îi văzu cafeniul cald al ochilor şi, repede, îi zâmbi. Un timp se uitară cu intensitate unul la altul spunându-şi o mie de cuvinte nerostite.
— Ar trebui, totuşi, să mâncăm, zise el râzând.
Ridică bucăţile de peşte învelite în hârtie.
— Trei bucăţi de burtă, trei cozi şi cartofiori de şase pence.
— Ah, la nebunie îmi place peşte şi cartofi prăjiţi, se extazie Monty, amuşinând apreciativ. Vezi, e singurul lucru căruia îi duc dorul în armată.
Prudence rămase cu ochii pe bucăţile rumenite.
— Nu cred că e frumos că ne aducem mâncarea la „Amfitrionul Nostru” când el…
— Oh, el nu se sinchiseşte, spuse Monty dezinvolt, câtă vreme comandăm o halbă sau două. Haide, mănâncă!
Prudence îşi fâlfâi degetele.
— Dar n-avem furculiţe.
— Furculiţe, exclamă Clive. Noi, cei din clasa de jos, nu folosim furculiţe la peste şi cartofi prăjiţi, nu-i aşa, Monty?
— Furculiţele sunt o fandoseală.
Clive se uită la Prudence.
— N-ai mai mâncat niciodată peşte şi cartofi prăjiţi?
— Nu direct de la prăvălie. Nu ni se dădea voie. Ni se spunea că ne face rău.
— Ei bine, acolo de unde provin eu aşa îşi creşteau copiii, continuă Clive., Să b.ea direct din sticlă şi să mănânce peşte şi cartofi prăjiţi cu mâna.
— Dacă-i aşa, te poţi duce să-ţi mai iei o halbă d < bere.
— Nu. Mi-am corectat modul de viaţă. Am de „î n'l să devin un cetăţean moral. Să mă culc devreme, să mă scol devreme şi toate celelalte. Deci, nu credeţi că, după ce terminăm de mâncat, ar trebui să ne întoarcem acasă?
— Nu cred, răspunse Prue cu hotărâre.
— Vă rog, nu mă siliţi să vă reţin, interveni prompt Monty. Eu o s-o-ntind.
— Sunt puţin obosit, Monty, spuse Clive.
Prudence observă zâmbetul carc-i juca în ochi.
— Eu nu sunt, dragul meu.
— Ddr… ăă… putem să ne sculăm devreme şi să mergem la plimbare oferi ca alternativă Clive.
— Foarte bine. O să trec pe la voi dimineaţă, propuse Monty. Cam pe la… să zicem cam pe la unsprezece.
Nimeni nu mai spuse nimic şi un minut îşi ţinură poza cu seriozitate. Dar faţada de vorbe se nărui şi toţi trei, simultan, izbucniră într-un hohot de râs.
— Dacă-i aşa, spuse Clive, o să rămânem cu toţii şi tragem un chef de pomină.
În acea noapte, în sfârşit, începură raidurile aeriene.
Tunurile antiaeriene se porniră să tragă aşa încât nu mai avea nici un rost să te prefaci că e vorba de avioanele noastre care se întorc acasă. Era de prisos să te mai pre' faci căci puteai auzi cum e bombardată întreaga coastă de sud.
Sirenele vuiau în oraşul acesta, ca şi în celelalte oraşe, dealtfel, şi întunericul colcăia de oameni care îşi căutau adăpost, căci, pentru prima oară faţă de celelalte alarme dinainte, nu o considerau o rutină acceptată de bunăvoie şi nu se mişcau cu supunerea disciplinată de altă dată.
Erau individualităţi care acţionau, aşa cum fac oamenii sub ameninţarea unui pericol necunoscut, fiecare în felul său deosebit.
Unii se îndreptau spre adăposturi bombănind plictisiţi deoarece, nefiind în stare să-şi închipuie moartea teribilă şi neaşteptată, făceau un lucru în care nu credeau.
Alţii, care puteau foarte bine să-şi închipuie moartea, alergau cu groază întipărită pe buzele tremurânde.
Alţii aveau chiar şi mai multă imaginaţie căci îşi puteau reprezenta propria lor moarte, aşa cum se vedeau în viaţă. Aceştia erau cei mai înspăimântaţi si, ca să nu se trădeze, îşi compuneau o poză şi afişau o veselie mult prea zgomotoasă. Simţeau nevoia să cânte sau să glugmească, învesmântând şi pe ceilalţi în propria lor mască.
Dar mai erau şi aceia care vedeau şi înţelegeau totul, că, fie o atitudine, fie alta, era la fel de penibilă – panica, în egală măsură ca şi falsul eroism.
Aceştia se purtau cel mai demn. Se strecurau în adăposturi şi stăteau liniştiţi, sau rămâneau pe loc cu o straie detaşare fată de încleştarea de viaţă şi de moarte, singuri cu propria lor integritate care să le ţină companie.
Toţi oamenii aceştia se duceau sau nu în adăposturi, upă cum le dicta alcătuirea lor interioară, în primele momente, când bombele nu căzuseră încă, fanfaronii se răbeau să părăsească adăposturile, vociferând că este o [alarmă falsă; fricoşii nici nu se gândeau să iasă din adăjposturi deşi nu doreau ca teama lor să.ajungă a fi îndreptăţită.
Totuşi, bombele începură să cadă. La început ceea ce se auzi părea nesemnificativ şi disproporţionat, ceva fantastic şi ireal. Nici un duşman pe care să-l vezi, nici un duşman pe care să-l auzi.
În depărtare, linia orizontului se unduia şi sălta sub exploziile apărării antiaeriene. Bubuitul înfundat al tu nurilor se auzea desluşit pe toată lungimea coastei, ca murmurul unui val. Şi se apropia din ce în ce. Săgeţi de lumină începură să ţişnească şi să zvâcnească sus, în nemărginitul cerului. Deodată, atât de neaşteptat încât încremeni pe toată lumea, tunurile ascunse în apropiere începură să trăsnească. Se părea că detunătura venea din strada de alături. Pocneau ca nişte uşi închise cu mânie.
Şi în cele din urmă se auziră alte sunete, mai slabe, dar cu atât mai perfide – încă unul şi încă unul, şi încă unul – sunete care, pe măsură ce se strecurau mai aproape, parcă sugerau:Krupp! Krupp! Krruppp!
Bărbaţii care luaseră parte la război dădeau din cap în semn de recunoaştere, spunând: Astea sunt! Singure spun unde au fost fabricate. Krupp! Krupp! Astea sunt.
Cei mai tineri, însă, spuneau:
— Asta-i tot?
Socoteau că e încurajator să audă bombele răsunând atât de îndepărtat şi neînsemnat în vreme ce bubuitul furios al tunurilor noastre suna atât de aproape, atât de puternic şi atât de important.
Cei cuprinşi de panică şi care nu pricepeau nimic, nu auzeau nici tunuri şi nici bombe. Percepeau doar zgomotul general, copleşiţi de violenţa şi grozăvia războiului.
Guralivii, în ignoranţa şi suficienţa lor, trăncăneau şi glumeau mult prea gălăgios. Habar n-aveau de acele delicate mecanisme care dirijau linii de zbor sau perfecte traiectorii şuierătoare, habar n-aveau de oamenii are trudeau asupra tuturor acelor instrumente de mare fineţe ce dirijau cu precizie locul în care, la capătul traiectoriei sale curbe, să explodeze obuzul. Auzeau doar îndepăr-' ţaţele explozii ale bombelor şi zgomotul infinit mai mare al tunurilor şi spuneau:
— îi arătăm noi lui acum! Nu vă speriaţi, voi, cei de colo. îi tragem noi una acum!
Bărbaţii care luaseră, însă, parte la război ştiau şi înţelegeau. Deosebeau fiecare sunet şi-i traduceau toate înţelesurile lui.
Când prima sirenă a început să sune, aceia care simţiseră odată gustul războiului au şi văzut cu ochii minţii, acolo departe, făpturi omeneşti robotind în vapoare şi tabere, în birouri, întocmind rapoarte şi dând telefoane. Ii vedeau pe aceia care, aplecaţi sub lumina becurilor, cercetau foi de hârtie, trasau itinerarii pe hărţi sau dădeau telefoane avertizând oraşele ce se aflau în calea' raiduMlor care, treptat, treptat, îşi defineau direcţia., Apoi, când primele lumini izbucniră pe. cer, cei care ştiau ce înseamnă războiul vedeau în faţa ochilor piloţii pare asudau, cu mâinile pe manşe de înverşunată şi infailibilă concentrare, desprinşi de orice altă realitate în afara Cifrelor pe aparatele de bord şi a ordinelor rostite de o voce limpede dar care totuşi părea să vină de la distanţe, de ani lumină.
Când tunurile începură să bubuie, cei care cunoşteau mirosul războiului nu se gândeau numai la zgomotul lor şi la fulgerele de lumină, cât mai ales la fiinţele omeneşti,-” la toţi bărbaţii aceia atât de absorbiţi de atenţie încât nimic nu mai exista pe lume în afară de sfera lor de acţiune. Oameni care, mânuind manivele, urmăreau cu pri- ' virea fixă nebuloasa cerului în care două fire de păianjen see încrucişau, căutând, aşa precum un biolog în microscop, licărirea fugace a unor bobite pâlpâitoare ce dănţuiau în/ici de parcă o reproducere colorată, prost imprimată, ar fi prins viaţă. Şi când o găseau, începeau să vorbească despre problemele lor ca de pe altă lume, fără* să ştie, fără măcar să se întrebe dacă vreun avion cobora asupra.
tor cu mitralierele împrosdnd sau dacă zumzetul era al; unei bombe în cădere.
Nimic altceva decât mişcarea mâinilor care răsuceau cu încordare manivelele până când ienevoasele bobite, abia vizibile, se intersectau şi se răsintersectau unele pe al|tele, tresărind o clipă în focar, şi-abia atunci spuneau: '
— Opt cinci patru cinci î Opt cinci şase cinci! Opt cinci nouă, oh!
Pe tot parcursul raidiflui maşinăriile se roteau şi clescifrau încâlcite probleme trigonometrice, dar erau manipulate întotdeauna de oameni, oameni care se mişcau în goană, stăpâniţi, cu sânge rece, pentru care nimic pe lume nu mai exista în afară de lentile, manivele sau rânduri de cifre care.constituiau obiectuL strădaniei lor în comun.
Toate aceste lucruri, cei care au luptat în război şi au supravieţuit le ştiau şi le puteau imagina foarte bine în timp ce tunurile bubuiau. Urechea lor putea percepe ţiuitul schijelor în cădere, ale propriilor lor” obuze ce explodau la mare distanţă. De asemenea îşi dădeau seama ce s-ar putea întâmpla cu un biet trup omenesc care ar^avea nenorocul să se afle în calea acestor schije.
Deşi îndepărtatul Krupp-Krrruppp se auzea vag, neameninţător, ei înţelegeau prea bine ce se petrece dincolo de linia orizontului şi uneori spuneau:
— Vai de cei care se află acolo!
Cei de felwl acestora se duceauVân adăposturi şi stăteau acolo tăcuţi, sau cel mai adesea rămâneau acasă si, cu demnitate, spuneau:
— E acelaşi lucru, oriunde te-ai duce.
Deoarece erau încredinţaţi că soarta e foarte puţin influenţată de legea precară a probabilităţii.
Credinţa lor era că soarta era aceea care scrie numele unui om pe o bombă, pe-un glonte, pe-b schijă ţiuitoare de obuz sau pe un zid care se năruie. Şi când numele e scris, el rămâne scris şi asta-i tot, iar ca s-ă alergi, să te ascunzi, sau să te târăşti într-o vizuină e inutil căci tot nu găseşti scăpare. Şi nu există o lege omenească sau divină care să decidă că o bombă trebuie să cadă neapărat pe câmp şi nu pe stradă, într-un parc şi nu pe un bloc, pe o cocioabă de mahala şi nu pe o biserică, exact după cum la fel de imparţial poate să cadă pe palatul unui rege sau pe un staul pentru vaci.
Ei ştiau că „oricine şi orice ar fi un om, că oricând şi oriunde s-ar duce el, moartea cauzată de aceste războaie moderne se poate abate asupra lui în cel mai neaşteptat moment şi cu cea mai splendidă imparţialitate. Drept pentru care. nu se grăbeau, nici nu se ascundeau.
Căci mai presus de toate, aceia care erau cu. adevărat curajoşi ştiau de asemenea că orice viaţă trebuie oricum plătită cu o moarte, iar data scadenţei este un secret neştiut de nimeni.
Dar mu mărturiseau aceste lucruri nimănui, iar dacă totuşi trebuiau să vorbească soţiilor lor, atunci spuneau:
— Dacă vrei, ia copiii şi coboară în adăpost. Eu rămân aici şi vă pregătesc câte un ceai fierbinte pentru când vă întoarceţi.
Şi dacă vreo nevastă protesta, atunci nu mai era nimic de spus decât atât:
— Ei bine, eşti la fel de expus dacă e s-o mierleşti, fie într-un loc fie în altul… iar dacă numărul meu e scris pe bombă, prefer s-o primesc aici, în faţa căminului meu, decât alergând bezmetic – de-a lungul străzilor pentru a mă ascunde în vreo pivniţă nenorocită.
Cei făcând parte din această categorie, neclintiţi în calmul şi filosofia lor care le lasă nealterat sentimentul demnităţii, îşi vedeau mai departe de treabă, mâncând, bând, sau citind, scriind scrisori sau făcând dragoste, sau îndeplinind oricare alta din multitudinea de activităţi zilnice, în care omul este stăpân sau slugă.
Oameni de felul acestora pot fi ucişi. Oameni de felul acestora pot fi înfrânţi în război, dar nu-şi-vor vinde uşor pielea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu