marți, 25 februarie 2014

Ek4


Oferă-ne o viaţă frumoasă şi tot ceea ce este frumos în noi va ieşi la iveală cu prisosinţă. Oferă-ne însă o suită de împrejurări nefaste şi va răbufni din noi toată răutatea şi cruzimea care ne vor împinge să jefuim, să siluim, să bombardăm oraşe şi să măcelărim inocenţi cu un sânge rece de necrezut. Cruzimea, răutatea, perversitatea există în noi toţi, aşteptând doar prilejul să devină predominante.
— îmi pare bine că în clipa asta la mine este predominantă starea normală?
— As putea oare, madame, să spun şi eu cât de bine îmi pare că eşti normală?
— Mulţumesc pentru compliment.
— îţi plac complimentele?
— Trebuie neapărat să răspund?
— Atunci îţi fac altul. Iţi voi face toate complimentele din lume cuprinse într-unul singur. Pe calea aceasta revărs asupra ta vorbe, şi iar vorbe.
— Ce vrei să spui.
— Vreau să spun că băutura asta este foarte bună.
— Nimic altceva?
— Lady, aş mai vrea să spun că vorbele sunt doar simboluri ale acelor lucruri pe care poeţii tuturor timpurilor au încercat să le cânte în poeziile lor. Numai.că ei n-au îndrăznit să iasă la lumină şi să le rostească făţiş, deoarece sunt poeţi. Aşa că ei au tăinuit adevărul în spatele acestor vorbe care aiţ ritm şi rimă,. Ceea ce îţi ofer eu se află deasupra vorbelor dar şi dedesubtul lor, deci eu îţi ofer totul, cea mai bună poezie care' a fost scrisă vreodată.
— E puţin confuz ceea ce spui. Rămân la părerea mea că unei doamne trebuie să i se ofere o poezie.
— Poeziile n-au nici o valoare, adică poeziile de dragoste. Nu scrie nimeni o poezie sinceră de dragoste.
— De ce nu?
— Deoarece nimeni nu îndrăzneşte. Există o ciudată lipsă de loialitate în viaţă ca şi în artă, iar poezia este făurită din lipsă de loialitate. Ştii ce au încercat să spună toate poeziile de dragoste din lume şi n-au spus? Poeţii au încercat să spună unicul adevăr etern, dar s-au pierdut în noianul modalităţilor de exprimare.
— Şi care este acest etern adevăr poetic, maestre?
— Un adevăr simplu. Din toate lucrurile create de Dumnezeu pe lume, nu există ceva mai nobil, mai minunat, mai poetic şi mai copleşitor decât un bărbat şi o femeie care se iubesc sincer unul pe altul în pat. Dacă ni s-ar îngădui să rostim deschis lucrul acesta, să-l în”elegem şi să-l explicăm copiilor, am spulbera toată ipocrizia moralităţii actuale, filmele şi cântecele şi istorioarele noastre n-ar mai perverti minţile oamenilor cu aparenţa lor de nevinovăţie care maschează viclenia, murdăria şi falsa imoralitate. Asta este ceea ce au încercat să spună toţi poeţii lumii, dar n-au spus niciodată.
— Dumnezeule! Băutura asta e minunată.
El zâmbi îngăduitor.
— Eu devenisem profund filosofic, iar tu pui asta pe seama băuturii.
— Nicidecum, răspunse ea. îmi trebuie puţin timp ca să pătrund o ideea atât de mare. Cu tot. aerul de glumă, tu crezi cu adevărat în ceea ce ai spus, nu-i aşa? Despre poezie şi despre doi oameni care fac dragoste?
— Este unul din lucrurile în care cred.
— Socoti că e adevărat?
— Da. Este adevărat, dacă cei doi oameni sunt foarte, foarte norocoşi.
Un lung răstimp ea îşi contemplă paharul.
— Clive.
— Da?;^;
— Noi sântern foarte, foarte norocoşi?
— E greu să-ţi dai seama la început. Cred că în sensul acela suntem. Nu te cunosc îndeajuns. Nu pot vorbi decât în ceea ce mă priveşte. Tu crezi că suntem norocoşi?
Ea îşi căuta cuvintele, privindu-şi îndelung mâinile.
— Cred că e adevărat ceea ce ai spus despre poezie.
E greu să înţelegi toată treaba asta, nu-i aşa?
— Da. Uneori nu ajută la nimic să te gândeşti la asta.
Nu-ţi face griji. Eu sunt acela care-şi face griji pentru amândoi.
— Clive.
— Da?
— Ce anume te îngrijorează?
Tresărind, el îşi mută privirile de la focul căminului.
— Nimic, îi răspunse. Nu mă îngrijorează nimic. Hai să mai cerem câte o băutură, de data aceasta doar pentru noi doi.
— Cine-i terţa personală?
— Jean Jacques Ciupitor-de-Funduri. Să-l scoatem din discuţia noastră.
— Perfect. Dar o să bem în sănătatea lui.
— Foarte bine. în sănătatea prietenului absent. O să mai cer câte o băutură.
— Dar ar trebui să şi mâncăm ceva.
— încă o băutură şi mergem să mâncăm.
— Clive, să nu mergem la hotelul acela, întreabă-l dacă nu ne! poate da ceva să.mâncăm aici. E atât de plăcut.
— E o idee nemaipomenită.
— Ciocăneşte în masă.
Bătu cu unghia în pahar, dar încăperea era goală.
— Mă duc să-l caut, spuse el.
Străbătu încăperea pardosită cu dale de piatră iar ea îl urmări cu privirea, după care îşi întoarse ochii spre foc.
Se aplecă brusc şi-şi îndreptă dunga ciorapilor apoi îşi puse picior peste picior şi îşi împreună mâinile în poală, aşteptând.
Clive se întoarse.
— Poate să ne pregătească ceva. Mi-a spus să las asta în seama lui. Competent tip.
— Da, şopti ea. Clive, eşti însurat?
— Aşa, hodoronc tronc. Ar trebui să avertizezi omul,
— Eşti însurat sau cam aşa ceva?
— Niciuna nici alta. Nu sunt nici însurat, nici cam aşa ceva.
— Mă bucur. Ştii ce-am de gând să fac?
— Să-nveţi să cânţi la trombon.
— Nu. M-arn gândit să-ţi cumpăr un halat. După cum ştii, ai nevoie de unul.
— Nu-mi pot imagina ceva de care să am mai puţină nevoie.
— Ba ai nevoie. Nu poţi umbla o veşnicie îmbrăcat în mantaua de ploaie în chip de halat.
— Amfitrionul nostru” a” fost la război. Mi-a spus acum. A fost decorat cu Steaua Mons.
— Erai atât de caraghios azi-dimineaţă, mergând în urma bătrânei cotoranţe, arătând atât de milităros şi ţanţoş în mantaua de ploaie, dar cu picioarele goale ivindu-se de sub poalele mantalei. Acum înţeleg-de ce bărbaţii poartă pantaloni lungi, cu siguranţă că la bărbaţi nu picioarele sunt lucrul cel mai atrăgător.
— Ochii lui nu se desfătară cu forma picioarelor nici unui bărbat. Asta e din Biblie. Dar bagi de seamă, nu se spune nimic de ceea ce gândea Dumnezeu despre picioarele femeilor. Ceea ce demonstrează că Biblia este o creaţie strict masculină.
— Totuşi o să-ţi cumpăr un halat. Unul frumos.
Şi-atunci o să poţi defila de-a lungul coridorului ca un etalon de frumuseţe masculină.
— Chiar că e ca un fel de defilare. Dacă aş avea raniţa şi puşca aş zice că e un marş de voie.
— Ca să nu mai vorbim despre camera de baie. E atât de mare încât ai impresia că faci baie în Covent Garden sau Crystal Palace sau ceva asemănător.
— Ai putea înota pe spate în cadă.
— E caraghios. Ar trebui ca toate băile să fie mici, nu-i aşa? Oare de ce?
— Reflexe condiţionate sau cam aşa ceva. Falsă moralitate.
— Un halat albastru… astn-i culoarea ta. Ca să-ţi pună în valoare cafeniul atât de luminos al ochilor. Un albastru foarte frumos.
— Dac-o să mă-ntâlnesc pe coridor cu vreun bărbat o să-şi scoată pălăria în faţa mea.
— Nu-i niciun. pericol. Nu rişti să te întâlneşti cu nimeni pe coridorul acela.
— Da, ai dreptate. Hotelul e complet gol… în afară de mătuşica.
— Hai s-o uităm şi pe ea. întregul oraş e gol. Totul e gol. Ai zice că toată lumea s-a ascuns pe tăcute în pivniţe şi aşteptă să se întâmple ceva. Iar noi, doi păcătoşi, străini de locurile astea, umblăm de colo colo pe deasupra lor, singuri.
Dintr-o dată, el rămase tăcut.
— Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Am spus ceva care te-a indispus?
El ridică ochii spre ea şi faţa i se lumină într-un zâmbet.
— Poftim? E-n regulă, răspunse el. As vrea să se grăbească ăsta cu masa.
Încetişor ea îşi întoarse scaunul încât să stea amândoi cu faţa la foc şi rămaseră aşa, în linişte.
El se ridică în capul oaselor în întuneric,- simţind pe cineva lângă el, şi numai după aceea îşi dădu seama că ea îl scuturase.
— Ce este?
— Dinţii, şopti ea. Făceai iarăşi zgomotul acela oribil. Iartă-mă. Tu mi-ai spus să te trezesc.
El se întinse la loc şi rămase nemişcat, ascultând cum ea se întoarce în patul ei. Auzi foşnetul cearceafurilor când se întinse. Rămase aşa, pe spate, cu ochii deschişi în întuneric, ascultând-o cum respiră. Se întrebă dacă adormise din nou. Apoi o auzi vorbind, încetişor, aşa cum vorbeşte cineva care nu e sigur dacă celălalt e treaz sau nu.
— Clive!
— S-a întâmplat ceva?
— Nu s-a întâmplat nimic. Mă întrebam doar, ţi-e somn?
— Nu ştiu. Respiră liniştit şi o să adormi din nou.
Stătea întins, fără să se clintească, şi ochii lui, acum larg deschişi, începură să distingă anumite forme din odaie, colţurile întunecoase ale peretelui, conturul comodei, perdelele care acopereau fereastra. Auzea răsuflarea ei, dar ştia că e trează şi ştia că va începe din nou să vorbească. Aşteptă, numărând minutele care treceau.
Apoi vocea ei murmură:
— Dragule!
— Da.
— Ţi-e somn?
— Nu. Ce este?
— Povesteşte-mi despre tine.
— Ţi-am povestit.
— Nu. Alte lucruri. Eşti în armată şi acum eşti în permisie?
— Exact.
— De ce nu te-ai dus acasă în permisie?
— Acasă? Eu nu am casă.
— Dar 'familia ta? Tu nu ai familie? Trebuie să…
— Nu am.”Mama a murit acum câţiva ani.
— îmi pare rău. Şi tatăl tău e mort?
— Da. E mort.
— Oh, ce nefericire. Ce faci în armată?
— Ţi-am spus. Sunt ultimul soldat de rând. Cel mai din urmă şi cel mai de rând.
— De ce nu ai un grad mai înalt? Ai putea să-l ai, ştii bine.
— Nu am vrut eu. îmi place acolo unde sunt. întâlneşti o categorie superioară de oameni.
— La ce armă eşti?
— Infanterie.
— Ce regiment?
— Ce importanţă are? De ce acest interogatoriu?
— Dragule, nu te supăra. Ştiu atât de puţin despre tine şi mă tot întreb. Toată viaţa ta întinzându-se în urmă ca o lungă potecă învăluită în mister, încerc să mă întreb ce ai făcut şi de ce anume ai făcut ceea ce ai făcut.
— Nu sunt supărat. Poţi să mă întrebi.
— Dacă nu-ţi place n-o fac. Dar stau şi mă întreb.
De ce ai venit tocmai aici în permisie când casa ta este sus, în nord.
— Locul acesta este la fel de bun ca oricare altul, când nu ai nici un fel de rude, nu-i aşa?
— Oh, da. Un timp ea rămase tăcută. Apoi: Clive!
— Da?
— N-o să te superi foarte tare dacă-ţi pun o întrebare, nu-i aşa?
— Cum as putea spune înainte de a auzi întrebarea?
— Ei bine, trebuie să te întreb. Clive, tu eşti un laş?
El izbucni deodată în hohote de râs şi o ţinu aşa până când patul începu să se scuture sub el.
— Sfinte Dumnezeule, femeile! rosti el. Ce întrebare de şcolăriţă.
— Ei bine, eşti?
— Bineînţeles că sunt. Orice: bărbat e un laş. De ce mă întrebi?
— Aşa, fără motiv.
— Trebuie să fi fost ceva, totuşi.
— Ei bine, e vorba de ceea ce mormăi şi gemi când dormi. De altfel şi ţipi.
— Ce?
— Tot felul de lucruri. Odată ziceai: „Haide! Haide!
Doar nu vrei să mori aici!” Asta e unul din lucruri. După aceea: „Nu mai sunt altele. Nu mai sunt altele”. Altele ce. Clive?
— Cum aş putea spune? Nu ştiu ce fac în vis.
— Spui asta întruna. Altele, ce!
Ea îl auzea clar cum respiră.
— Bombe, răspunse el. Bombe.
— Vrei să spui raiduri aeriene? Despre asta visai?
— Nu. Grenade de mână.
— înţeleg. Eşti aruncător de grenade? -
— Nu. Monty este.
— Ah. da. Tipul cu care o să te întâlneşti la Londra.
— Da, Ţi-am vorbit despre el.
— Dar de ce o ţineai întruna că nu mai sunt?
— Pentru că nu mai erau.
Un timp ea rămase tăcută. Apoi întrebă:
— Ai fost în Franţa?
— Pe toţi dracii, sunt în permisie. Am venit aici tocmai ca să uit un timp despre armată. Te rog, vreau puţină linişte!
Stătea în pat nemişcat, ascultând respiraţia ei. Nu-şi dădea seama dacă ea adormise. Asculta atent, prin minutele lungi care se scurgeau în întuneric. Auzul lui fin îi desluşea respiraţia, iar dincolo de sunetul acesta, iureşul mării şi vuietul valurilor care se izbeau înăbuşit de ţărm, necontenitul zgomot pe care urechea nu-l mai percepea decât când ţi-o aplecai deliberat asupra lui. Aproape de tot era doar ceasul lui care ticăia furios pe noptiera dintre paturi. Dar dincolo de toate acestea stăruia un zumzet abia perceptibil. Rămase aşa nemişcat un lung răstimp, şi apoi mintea lui începu să alunece uşor, desprinzându-se de realitate. Dar brusc se trezi de-a binelea, dându-şi seama că auzise un zgomot care însemna că ea se ridicase în pat.
— Ce mai e acum, întrebă el mânios.
— Taci, zise ea. Avioane!
— Of, culcă-te, oftă el. Le-am auzit de mult. Sunt de-ale noastre.
— De unde ştii?
— După sunet.
— Dar cum poţi să deosebeşti atâtea feluri de avioane?
— Poţi, asta-i tot. Le poţi deosebi şi pe ale lor şi pe ale noastre. E de-ajuns să le cunoşti.
— Deci ai fost în Franţa. Ştiam eu. De ce nu mi-ai spus?
— Du-te dragă şi caută pe vreunul căruia să-i placă să povestească despre asta până face spume la gură.
Acum hai să ne culcăm.
Ea ascultă nemişcată, în timp ce zumzetul avioanelor se apropia. Vibraţia lor sonoră, la unison, era aproape melodioasă. Avioanele trecură pe deasupra lor, apoi zumzetul se îndepărtă înspre interiorul ţării.
— Se îndreaptă spre casă, şopti ea uşurată.
— Aşa e. Acum poţi să dormi.
Ea rămase tăcută un timp, dar mai apoi şopti.
— E foarte ciudat.
— Ce anume?
— Mă gândeam la avioanele acelea. Să presupunem c-ar fi fost un raid adevărat. Să presupunem c-aş fi fost omorâtă într-un hotel, sub un nume fals, alături de un bărbat. Şi după aceea?
— După aceea am fi fost morţi şi nu ne-ar mai fi păsat câtuşi de puţin.
— Adevărat, consimţi ea. Ţie îţi plac paturile. duble?
— Sunt foarte bune. Paturi duble sortite unei vieri duble.
— Eu cred cu un pat larg e mult mai plăcut decât două paturi separate.
— O să analizăm această problemă într-una din zile când o să avem mai mult timp. O să discutăm şi despre tapete. Şi despre gustul nostru în materie de covoare.
— Nu fi sarcastic, dragul meu.
El oftă şi se întoarse pe o parte, dar cu o încordare crescândă aşteptă ca ea să vorbească din nou. Nu după mult o auzi rostind cu repeziciune.
— Dragul meu, nu vreau să te plictisesc. Dar te rog!
Hai să lipim paturile.
Simţi că îl cuprinde un râs isteric şi, aruncând de pe el aşternuturile, îi zise:
— Rămâi acolo. Dau la o parte noptiera şi împing patul meu lângă al tău. Scoase lampa din priză, dar se opri deodată în întuneric. Sfinte Isuse Cristoase, murmură el.
Am făcut multe lucruri năstruşnice în viaţa mea dar nu mi s-a întâmplat niciodată să mă dau jos din pat şi să mut mobile într-un hotel, la ora tre} dimineaţa.
— Nu poate fi ora trei.
— A trecut demult de trei.
— N-o să ne audă nimeni.
— E singurul lucru pe care poţi paria. Pe Dumnezeul meu că în afară de noi nu mai există nici un alt suflet în tot edificiul ăsta blestemat. Ei! Te simţi mai bine acum?
Se lungi la loc în pat şi simţi cum mâna ei se întinde spre el pe deasupra cuverturii.
— Acum, spuse ea cu încântare în voce, ne put”m culca, şi dacă o să visezi urât o să fiu lângă tine.
— Mare scofală.
— Dragul meu, nu fi grosolan.
— Atunci eulcă-te. „
— O să mă culc, acum. Cu adevărat. Eşti foarte răbdător cu mine.
— Culcă-te.
— Eşti, într-adevăr, minunat de răbdător, îţi mulţumesc.
El nu răpunse. Iar ea rămase nemişcată, ascultând, până când răsuflarea lui se auzi egală, liniştită.
CAPITOLUL 16
Dimineaţa era strălucitoare, răspândind un sentiment de voie-bună şi o boare proaspătă de aer curat pătrunsese până în holul hotelului.
Auzind uşa de la lift deschizându-se, el ridică ochii şi o văzu venind spre el zâmbind. Ea aruncă o privire spre recepţie, salutând din cap, apoi îl luă de braţ şi ieşiră voioşi în stradă.
— Ce te face să fii atât de vsel? întrebă ea.
— Nimic special. Astăzi nu mă mai doare capul,
— Vrei să spui că te-ai furişat în bar şi-ai tras o duşcă.
— Nu. Am tras una direct din sticlă înainte de a coborî. Râdeam de tâmpitul ăla pricăjit de la recepţie. S-a indispus de-a binelea.
— Din eauza noastră?
— Da. Din cauza notei. M-a întâmpinat spunând: „Totul e gata, domnule Hanley”. Părea atât de încântat de sine. Şi când i-am spus că o să mai stăm o zi, puteai să crezi că am năruit o operă de artă. S-a indispus grozav.
— Oh, asta era. îi spusesem c-o să plecăm în dimineaţa asta. Am uitat complet.
— Mincinoase, o tachina el. N-ai uitat deloc, după cum n-am uitat nici eu.
— Bineînţeles, zâmbi ea. Lucrurile neplăcute le lăsăm întotdeauna pentru mai târziu, sperând că se va întâmpla ceva care să le înlăture.
— Inerţie mintală.
— E un lucru foarte plăcut şi adesea dă rezultate.teune. In cazul acesta a dat.
— Ei bine, am fost nişte idioţi să ne certăm până într-atât încât să spunem că plecăm.
— Ai dreptate, şopti ea. N-o să ne mai supărăm niciodată unul pe altul. Unde mergem acum?
— Putem merge sus pe faleză?
— Splendid, răspunse ea. O să ne aşezăm acolo sus, şi după aceea coborâm şi ne ducem la „amfitrionul nostru”. %
Porniră de-a lungul oraşului pustiu, deasupra căruia plutea o stranie aură de sărbătoare. Vântul care bătea dinspre mare aducea mănunchiuri sfâşiate de nori care se fugăreau unul pe altul, tivind pământul şi rnarea cu fâşii succesive de umbră şi lumină. Ziua era caldă. Netulburaţi, pescăruşii păşeau ţanţoşi pe părăsitele limbi de nisip.
Sus pe faleză erau nenumăraţi melci mititei cu cochilii sidefii prinse în firele de iarbă, şi o puzderie de fluturi albaştri. Din locurile lor tainice ascunse în înălţimi, ciocârliile cântau şi trilurile lor se auzeau distinct pe deasupra zgomotului de fond făcut de canonada valurilor care se spărgeau de ţărmul calcaros de dedesubt.
Străbătură coasta falezei şi se opriră pe un povârniş care se înclina spre mare şi acolo se aşezară în iarba deasă, uscată. El se întinse pe spate cu mâinile împreunate sub cap^ privind cerul de deasupra, iar ea rămase alături, purtându-şi privirea pe ape, dincolo de Canal.
— Este minunat, spuse ea. Suntem foarte norocoşi.
— Aceasta este noţiunea mea de vacanţă, zâmbi el. Să mănânci, să bei, să dormi.
— Nimic altceva?
— Ia te uită cine se gândeşte Ia măscări.
Ea râse cu un fel de înveselită stinghereală.
— Noaptea trecută spuneai că asta înseamnă poezie.
— Chiar asta înseamnă. Dar nu şi să vorbeşti despre asta, nu întotdeauna.
Un timp râmase tăcută, apoi se întoarse spre el privindu-i îndelung chipul.,'
— Iarăşi te încrunţi, îi spuse.,-
— E o deprindere veche. ' Ea îşi plimbă un deget pe fruntea lui.
— Clive? „
— Da?
— Vrei să-mi povesteşti ceva?
— Despre ce?
— Despre război. Când ai fost în Franţa.
— Pe toţi dracii, să uităm asta.
El se întoarse cu faţa în jos, iar ea îl învălui cu privirea, oprindu-şi ochii pe linia gâtului.
— înţelegi, şopti ea, aş vrea să ştiu mai multe despre tine.
— Sentiment de posesiune, tipic feminin.
— Dacă eu aş fi fost pe front şi aş fi văzut ce-a fost acolo, aş povesti oricui m-ar întreba.
— Exact. Ai fî fost un erou fanfaron.
— E o mare diferenţă între a te împăuna şi a povesti. Hai, spune-mi cum a fost?
— Doamne Sfinte, n-b să te declari mulţumită până nu smulgi adevărul de la mine. A fost un episod sângeros.
Asta a fost. A.fost un episod blestemat, sângeros. Acum ştii.
— Ai luat şi tu parte?
— Dar ce dracu' crezi c-am făcut? Crezi c-am fost invitat să iau ceaiul cu generalii?
— Pe unde ai fost?
— Peste tot. Peste tot.
— Unde?
— Cum dracii' pot şti?
— Bine, dar dacă ai fost acolo…
— N-ai cum să ştii. Eşti prea al naibii de obosit ca să ştii sau ca să-ţi mai pese dacă ştii sau nu. Nu mai ştii nirric decât că tot ceea ce doreşti este să te duci undeva unde să poţi dormi zece zile în şir.
— De unde aţi început?
El se ridică în coate şi se uită la ea.
— Foarte bine, îi spuse mâniosv. N-o să te declari mulţumită până nu afli tot. O să-ţi povestesc. Dacă vrei să ştii, o să-ţi povestesc, şi atunci o să afli. O să afli despre toate grozăviile prin câte am trecut.
El îşi lăsă ochii în jos şi privi un timp iarba, apoi cu mare grijă, smulse câteva fire.
— Asta e tot ce am de spus şi nimic mai mult. Ne aflam într-un loc numit Hersin. Eram acolo de câteva luni, aşteptâncl. La un moment dat trompeta a sunat încolonarea cu întreg echipamentul aşa că ne-am încolonat şi am pornit. Monty ne-a spus că a aflat de la caporal cum că sergentul îl auzise pe căpitan spunându-i locotenentului că nemţii se apropiau prin Olanda şi Belgia.
Asta era tot ce ştiam ca situaţie tactică. Trupele noastre entuziasmate strigară din toată'inima de trei ori ura căci erau sătule de aşteptare şi am pornit la drum.
Am mărşăluit un timp. Undeva ne-am urcat într-un tren care ne-a dus mai departe. Dimineaţa la ora două am coborât din tren. Am mâncat. Ne-am urcat în camioane, toţi în afară de intendenţă. Aceasta trebuia să ne urmeze pe şosea.
Cocoţaţi în camioane am străbătut nişte localităţi care se numeau, cred, Quivrain şi Quivrechain. Era în orice caz o regiune care se ocupa cu olăritul. După aceea ne-am trezit în Belgia. Ne puteam da seama după steaguri. Le arborau bieţii oameni. Erau foarte fericiţi. Băieţii din camioane cântau: „Adolf, ai muscat o bucată mai mare decât poţi mesteca”, înţelegi cât erau de fericiţi?
Era firesc, de altfel. N-o spun cu ironie. Aşteptaserăm prea mult. Ne îndeplinisem datoria de soldaţi de rând.
Camioanele ne-au dus mai departe pină aproape de amiază, când am coborât. Un timp am aşteptat acolo. Ne era foame. Aprovizionarea trebuia să ne ajungă din urmă, bucătăriile de campanie şi toate celelalte, habar n-am.
În orice caz n-au venit. Aşa că am mâncat raţiile_ de rezervă, ne-am încolonat şi am pornit în marş. După aceea… stai să-mi amintesc… ah da, la puţin timp după aceea au venit nişte autobuze şi ne-am urcat din nou. Şi-am mers aşa până aproape de miezul nopţii. De-acum nu mai cânta nimeni. Am coborât din autobuze şi ne-am prăbuşit la pământ. Plutonul meu s-a adăpostit undeva într-o sură.
Fermierul ne-a făcut de două parale că i-am luat paiele ca să ne culcăm pe ele. A doua zi când ne-am trezit… am văzut că ne aflăm într-un sat. începuseră să apară refugiaţii. Unul din bucătari a făcut tot ce i-a stat în putinţă şi astfel am băut câte un ceai fierbinte. Ceilalţi bucătari nu ne-au mai găsit niciodată. Erau prea mulţi refugiaţi pe şosea. Aşa ni se spunea.
Am mărşăluit iarăşi toată ziua aceea. Cu greu ne puteam face drum printre refugiaţi. Se scurgeau de-a lungul şoselei împingând teleguţe, roabe şi cărucioare de copii… orice avea roţi. împuţiţii de bogătaşi veneau în automobile, claxonând ca toţi dracii să-i dea pe ceilalţi dincolo de marginea drumului.
Am avut de furcă să ne croim drum. Nu-i puteai împinge de pe sosea… Teleguţele erau pline de copii şi oameni bolnavi. Nu-i puteai îmbrânci în şanţ, fiindcă tu vroiai să mergi în marş. Aşa că mergeam noi prin şanţ, uneorr în şir indian. Toată ziua aceea ne-am chinuit aşa.
pe înserate ne-am oprit într-un loc şi am început să săpăm tranşee. Apoi în timpul nopţii-am mărşăluit înapoi vreo zece kilometri şi am săpat alte tranşee.
Am săpat până aproape în zori, când a început să sune încolonarea şi am pornit-o încă o dată de-a lungul drumului.
Refugiaţii ne strigau: „Allemandes toute suite”. Iar noi le răspundeam: „Bonnes nouvelles”. Am trecut pe lângă primul loc unde săpaserăm tranşee şi ni s-a spus să săpăm mai departe. Unicul bucătar care reuşise să vină cu noi ne-a făcut o fiertură fierbinte. Era un băiat inimos care a încercat tot ce-a putut ca să se ţină de noi.
La un moment dat au apărut bombardierele în picaj şi au lăsat nişte amintiri. Câţiva camarazi au cules schije.
Erau foarte fierbinţi. Cei mai mulţi însă au adormit. Bătrânul Monty săpase într-un dâmb un fel de tunel şi amândoi ne-am cuibărit acolo, îmi spunea că mai târziu va fi cu mult mai rău.
Şi a avut dreptate. La sfârşitul după-amiezii ne-am trezit; Monty şi cu mine ne-am dus până la şosea. Treceau ultimii refugiaţi. Unii fuseseră răniţi căci nemţii treceau cu avioanele pe deasupra şoselei şi o bombardau.
Strigau în gura mare: „Leş sales boclies”. O femeie ducea în braţe un copil mort, cu braţul smuls. Spuneau că nu i-l puteau lua din braţe cu nici un chip, căci înnebunise. Cred că aşa era.
Am stat acolo toată ziua dar nu s-a întâmplat nimic.
Am stat şi noaptea care a urmat… două ore gata de luptă, patru ore în repaus… dar nu s-a întâmplat nimic. Cam pe la ora zece dimineaţa apăru un grup din regimentul de gardă care se întorcea pe sosea.
Ne-am dat seama că trecuseră prin luptă. Era limpede după felul în care arătau: hainele, şi chipurile lor, şi răniţii care se mai ţineau pe picioare. Când au dat cu ochii de noi, ofiţerul le-a atras atenţia, şi au trecut prin faţa noastră în pas cadenţat şi cu privirea aţintită drept înainte. Erau răniţi şi tăvăliţi în noroaie, dar au trecut pe lângă noi de parcă am fi fost nişte neisprăviţi, aşa cum fac întotdeauna cei din gardă.
După aceea s-a aşternut liniştea. Nu se mai vedea nici un refugiat.
Monty şi cu mine ne-am strecurat la loc în adăpostul săpat de el şi am stat acolo frumuşel până când bombardierele în picaj au apărut din nou. Atunci a venit căpitanul Allen să-l caute pe Monty, fuseseră împreună şi în celălalt război. Ne-a spus că cineva trebuie neapărat să se întoarcă pentru a încerca.să găsească bucătarii şi să-i călăuzească până la noi. Avea un sergent, dar s-a gândit că, deoarece Monty era vechi în ale războaielor, ar putea să-i poarte de grijă sergentului. Ne-a dat misiunea specială de a merge cu sergentul şi, făcându-ne cu ochiul, ne-a spus: „Şi avem nevoie de hrană”.
Aşa că ne-am întors şi am străbătut aproape jumătate din Belgia. Pe drum l-am pierdut pe sergent şi pe un puşti care se numea Baker. Urma să ne întâlnim mai târziu la o răscruce, dar nu i~am mai văzut niciodată. La un moment dat Monty a şterpelit un furgon în care ani găsit de mâncare. Dumnezeule, a fost ceva de pomină. Se făcuse aproape noapte, iar mie îmi venea să mă culc pe pământ şi-să mor. Dar Monty o tinsă înainte zicând; „Să fiu al dracului dacă mă-ntorc la ai mei fără mâncare”.
Şi s-a ţinut de cuvânt. A zărit un camion lângă un pichet de genişti, ne-am urcat, am pornit camionul şi i-am dat drumul. Când să ieşim din incintă o santinelă ne-a întrebat: „Unde mergeţi?” Iar Monty a răspuns:Din ordinul generalului!” şi până să se lămurească pustiul, noi eram pe sosea, gonind nebuneşte în căutarea micului 'dejun. După un timp, mult după căderea nopţii, am găsit o bază de aprovizionare. Nu aveam nici un fel de ordin de rechiziţie aşa că era să dăm de dracu. Monty a spus că suntem dintr-o brigadă a cartierului general şi că dacă nu primim nici un fel de alimente ar dori să i se dea o notă scrisă din partea căpitanului în care să. se explice de ce anume fuseserăm refuzaţi. Căpitanul a intrat într-un birou să telefoneze cuiva, şi în timp ce aşteptam, am încărcat camionul cu de toate, a venit un sergent şi ne-a ajutat, el credea că suntem în regulă. Am luat brânză, marmeladă, pâine, hălci de slănină. Tot ce-am găsit. Apoi am sărit în camion şi-am pornit de parcă am fi fost urmăriţi de diavol.
După aceea, încercând să ne găsim drumul înapoi, am cutreierat aproape toate părţile din Belgia peste care încă nu trecusem. Imediat după ce s-a crăpat de ziuă, am zărit o turlă şi Monty susţinea că fusese la dreapta noastră. Eu eram de părere că fusese la stânga. Monty avusese dreptate căci am găsit locul, dar fiindcă ai noştri o întinseseră, nu mai era nimeni acolo. Ne-am îndreptat atunci spre satul de unde se ivea turla, dar şi acesta era gol. Totul părea mort. Am pornit de-a lungul străzii principale, vitrinele erau pline de mărfuri, dar nu era nici ţipenie de om. Deodată apăru pe stradă un locotenent dintr-unul din regimentele de gardă. Purta mănuşi şi baston. Când ne-am apropiat, ne-a spus:
— Bună, băieţi. Pentru Dumnezeu, duceţi jucăria asta de aici cât mai repede.
Ne-am întors şi l-am lăsat cu desăvârşire singur în satul acela, gătit cu mănuşi şi cu baston. Monty fu de părere că era absolut evident că frontul se retrăsese, aşa încât am făcut cale întoarsă şi cam pe la amiază ne-am regăsit unitatea pe poziţii noi unde săpaseră deja tranşee.
Am predat alimentele şi am adormit buştean. După un timp ne-am mai retras cu încă zece kilometri şi iarăşi am săpat tranşee.
Nemţii nu ne-au lăsat prea multe clipe de linişte, căci Stukas-urile s-au năpustit din nou asupra noastră. De data aceasta au făcut ravagii. După ce s-a întunecat, am, întins răniţii în camionul pe care-l furasem noi.si i-am trimis în spate. Cam pe la miezul nopţii ni s-a anunţat pregătirea de luptă şi iarăşi ne-am retras, şi iarăşi am săpat. Erau doar câţiva centimetri de pământ, după aceea, calcar. Era greu de săpat.
Stukas-urile ne-au descoperit curând şi avionul din frunte şi-a înclinat aripile şi a plonjat, la fel a făcut şi următorul, era o.adevărată coloană. După ce ne-au ciuruit bine s-au întors acasă să-şi refacă încărcătura. N-am avut răgaz să ridicăm morţii şi răniţii.
Bătrânul Monty a găsit o mitralieră, a aşezat-o pe suport şi a încercat să tragă în ele când coborau mai jos, dar n-a nimerit niciunul. Chiar atunci au apărut trei Bristol-uri de ale noastre şi nemţii au dispărut ca prin minune, în clipa în care Bristol-urile au plecat, Stukas-urile au apărut din nou şi ne-au hărţuit până la căderea nopţii. Am ieşit din ascunzători şi din nou ne-am retras. Ni s-a spus să săpăm iarăşi, dar nimeni nu mai putea săpa nimic. Stătea lângă tine un camarad şi încerca să sape, dar dintr-o dată auzeai: dane! Ca şi cum din echipamentul lui s-ar fi năruit un întreg magazin de fierărie. Se prăbuşea pur şi simplu1: clanc! Şi dus era.
Adormeau bieţii de ei înainte chiar de a atinge pământul. Scoteau un geamăt slab şi rămâneau întinşi acolo.
Puteai să-i izbeşti cu piciorul sau să-i tragi din drumul tău, dar nu-i puteai trezi.
Nu se mai săpau tranşee, aşa încât au hotărât să pună pichete de pază. Căpitanul Allen ne căută pe noi. Mie mi-a venit să râd când a început să bâiguie: „îmi pare rău că tot tu trebuie să faci asta, Monty, dar băieţii ăştia nu ştiu să fie soldaţi aşa cum erau pe vremea noastră, Monty. Li se face somn”. Iar Monty i-a răspuns: „Domnule căpitan, aţi văzut vreodată un vis mergând pe două picioare? Eu am văzut, eu sunt acela”. Ne-am instalat într-o sură şi am dormit pe rând.
După asta, ei bine, ne-am mai retras încă puţin. Pe Dumnezeul meu, ne-am retras trecând drept şi fără ezitare printre soldaţii regimentului de gardă care, mai înainte, trecuseră ei prin faţa noastră. De data aceasta i-am tratat noi ca pe nişte neisprăviţi, trecând printre ei cu capul drept, fără să le aruncăm o privire.
Apoi, oh, hai s-o lăsăm dracului. Ţi-ai făcut o idee generală. Ceea.ce a urmat a fost cam acelaşi lucru.
Un timp, Clive se uită la firul de iarbă pe care îl mărunţise cu dinţii, apoi îl aruncă în lături şi rămase privind departe, pe deasupra oceanului.
— Mai povesteşte-mi, se rugă ea. Haide, mai spune-mi.
El izbucni în râs.
— Ai izbutit să mă faci şi pe mine să trăncănesc, să particip la război cu gura. Nu, vorbăria asta n-are nici un sens.
— Te rog, stărui ea. Haide, continuă. Poate că ţi-ar face bine să povesteşti cuiva despre toate astea… te-ai elibera de această povară.
El se întoarse brusc şi o învălui cu o privire ciudată, de parcă ar fi văzut o străină. Apoi izbucni în râs.
— Ţi-am spus. Am săpat tranşee şi ne-am retras, şi iarăşi am săpat tranşee şi iarăşi ne-am retras,,, până când, în cele din urmă am ieşit dracului afară din Franţa.
Îşi ridică privirea spre ea şi o văzu că-l ascultă cu buzele întredeschise.
— Noi nu i-am dominat niciodată? întrebă ea.
Vocea ei sună aproape plângător. El îşi lăsă ochii în jos, privindu-şi mâinile, şi izbucni iarăşi în râs. Apoi spuse:
— Le dădeam din când în când câte o papară. De pildă, la Douai. Acolo regimentul de gardă le-a tras o papară.
Noi eram în flanc. Ni s-a spus că francezii veneau cu viteză să ne ajute. Deodată, în stânga noastră, i-am auzit pe cei din gardă scoţând un chiot, aşa cum chiuie mulţimea la un meci de fotbal… I-am gonit naibii afară din Douai şi am continuat să-i urmărim de partea cealaltă a oraşului, punându-i pe fugă şi, Sfinte Isuse, începeai să crezi că, în sfârşit, s-a înfăptuit o minune şi că vom avea parte încă o dată de acea faimoasă primă bătălie de la Marne.
Dar am primit ordin să ne retragem din nou, ca să încercăm să ne unim cu camarazii din Arras… să menţinem oraşul Douai printr-o acţiune defensivă… şi până ia urmă am menţinut Douai-ul prin lupte de ariergardă, 1-am ţinut până la ultimul om! „Băieţi, muriţi la posturile voastre!” Camarazii din Arras au încercat să-şi croiască drum din încercuire spre nord, iar noi a trebuit să menţinem Douai-ul ca să le asigurăm lor drum liber.
Mie îmi venea să râd. Căpitanul Allen apăru în faţa noastră căţărându-se, eram întinşi pe jos în spatele rămăşiţelor de cărămidă ale unei sere dintr-o grădină dosnică… şi ne spuse că primise ordin să nu se retragă nimeni… pentru onoarea regimentului. Apoi urmă: Este şansa ta la o cruce, Monty.
— Iar Monty i-o întoarce: Crucea Victoriei sau una de lemn?
— Ce-ţi pasă? răspunse Allen. Oricum, trebuie să mori ca să capeţi pe oricare din ele,
— E ciudat ce bine îţi aminteşti frânturi disparate din cele ce spuneau unii oameni.
— Ei bine, răspunse Monty, soldaţii bătrâni nu mor niciodată. Şi n-ai cum să ştii. S-ar putea ca broscării aceia de francezi să ajungă până la noi.
— N-ar trebui să le spui broscari, zâmbi căpitanul. In viitor, istoria îi va menţiona de-a pururi ca aliaţii noştri curajoşi. Şi izbucniră amândoi în râs… era o glumă veche de-a lor… despre nişte ordine din celălalt război, sau cam aşa'ceva.
— Aşa că… am fost ostaşii glorioşi din ariergardă.
Se ridică în picioare, rozând cu dinţii firul de iarbă.
— Şi după aceea ce-a mai fost? întrebă ea.
— Şi după aceea ce-a mai fost? repetă el. Oh, după Douai, ne-am cărăbănit… am trecut printr-o mulţime de oraşe… până la Dunkerque, după care ne-am cărăbănit dracului şi de acolo. Asta-i tot.
— Dar, urmă ea… de ce aţi părăsit Douai-ul, dacă vi s-a spus să rămâneţi acoJo până la ultimul om?
— Am fugit. Şi eu am fugit. Ce dracului ai fi vrut să fac acolo? Să fi stat să aştept să mă împuşte în timp ce cântam: „Oh, lăsaţi-mă să mor ca un ostaş”! Să rămân acolo şi să ajung îngrăşământ pentru vreun fermier francez? Nu, eu în nici un caz!
Ea îi ascultă atentă glasul care se înălţa mânios în spaţiul întins al platoului neted din vârful falezei.
— Am vrut să spun, şopti ea, ce vi s-a întâmplat la Douai? Aţi pierdut mulţi oameni?
— Ce dracu! Doar n-oi fi vrând ca o ariergardă să părăsească lupta în pas de paradă, cu fanfara regimentului cântând, nu-i aşa?
— Nu te supăra, Clive. Ar trebui să fii mândru nu supărat.
— Mândru… supărat! Asta nu are nimic de a face cu ce-ţi spuneam eu.
— Bine, dar nu trebuie să-ţi faci complexe de inferioritate. Nu poate fi blamată o armată care se retrage atunci când este nevoită s-o facă. Dacă vrei, într-un fel, v-aţi purtat aproape glorios… o victorie a înfrângerii…
— Oh, nu vorbi ca un articol de fond de la ziar. Asta nu are nimic de-a face cu ceea ce-ţi spuneam eu.
— Atunci ce anume are de-a face cu ceea ce spui, tu?
— Nimic. Nu foloseşte la nimic să discutăm despre asta.
— De ce nu?
— Nu foloseşte la nimic asta-i tot. Nu vei înţelege lucrurile astea.
— Sunt capabilă să înţeleg, Clive. Nu sunt… nu sunt chiar atât de tare de cap.
— Nu are nimic de-a face cu inteligenţa ta.
— Ei bine, atunci cu ce are de-a face?
— Este ceva mai mult decât inteligenţa ta. Este… este totul… provenienţa ta socială.
— Proveninţa mea socială nu are nimic nelalocul ei.
În orice caz nu mă va împiedica să…
— Faci parte din lumea bună… asta-i tot.
Ea îşi întoarse repede privirea spre el.
— Iar tu faci parte din lumea de rând, rosti ea cu răceală;
— îmi faci un compliment numindu-mă din lumea de rând. îmi faci un mare compliment.
— Mă bucur că apreciezi.
— Ei bine, prefer să fiu sută la sută unul din lumea de rând, decât un burghez cras, mărginit şi suficient. Co loana vertebrală a naţiunii! Apendicele cangrenat… calcu lii biliari osificaţi ai naţiunii!
— Eşti vulgar.
— Răbufneşte din mine apartenenţa la lumea de rând.
Ea rămase tăcută, uitându-se îndelung la oceanul stropit cu pete de umbră. Apoi îşi întoarse ochii spre el, privindu-l stăruitor şi spunându-i aproape şoptit:
— Clive, în realitate tu nu eşti din lumea de rând.
— Oh, pe Dumnezeul meu, ba sunt. O spun clar şi răspicat. Să nu crezi că mă flatezi încercând a mă include printre secăturile infatuate, obtuze, egocentrice care…
— Ba eşti din lumea de rând, spuse-ea. Foarte de rând!
Se ridică repede şi se întoarse, aşteptând. Se ridică şi el încet, şi rămase în picioare lângă ea.
— Foarte bine, zise el. Foarte bine. N-o să trebuiască să suporţi prea multă vreme vulgaritatea unuia din clasa de rând. Doar vreo două zile încă… sau poţi isprăvi chiar şi-acum dacă doreşti.
— M-ar aranja de minune să isprăvim chiar acum, hotărî ea. *
— Atunci de bună seamă că mă aranjează, şi pe mine, răspunse el. Să ne întoarcem la hotel şi să lichidăm socotelile.
— Foarte bine.
Fără să-şi vorbească, o porniră spre hotel cu paşi egali, simţindu-şi propria lor însingurare în oraşul acela pustiu.
El se opri la recepţie şi-i spuse funcţionarului că vor pleca.
— Vreţi să spuneţi, mâine dimineaţă, şir?
Clive privi o clipă obrazul îngust şi hâd din faţa lui.
— Bineînţeles, răspunse el. Dimineaţă. La prima oră.
Pregătiţi nota.
În noaptea aceea pe deasupra lor au rtrecut avioane.
Zburau foarte sus şi zumzetul era atât de slab încât, cu cât ascultai mai atent, cu atât mai puţin îţi dădeai seama dacă era cu adevărat un sunet sau doar senzaţia produsă de încordarea de a asculta.
Clive stătea nemişcat în pat, ridicându-şi uşor capul ca să-şi îndepărteze amândouă urechile de pernă. Rămase aşa un timp îndelungat până când efortul de a-şi ţine gâtul întins îi zădărnicea capacitatea de a mai auzi ceva.
Se lăsă din nou pe spate dar acum nu mai putea auzi decât sunetele apropiate: propria lui respiraţie şi bătăile inimii; ticăitul ceasului şi respiraţia ei, iar dincolo de toate acestea vuietul.neîntrerupt al vintu'lui şi freamătul valurilor pe care fluxul la apogeu le izbea de zidul esplanadei. Apoi, peste toate acestea auzi din nou zumzetul… abia perceptibil, totuşi destul de clar pentru a nu-l putea tăgădui. Când îşi ridică din nou capul o auzi vorbind, iar vocea ei păru dintr-o dată puţin prea tare.
— Dragule.
— Da?răspunse el.
— Tu auzi ceva?
— Nu. Cu'lcă-te.
— Totuşi eu aud ceva, urmă ea. Cred că sunt avi-^ oane.
— Oh, culcă-te.
Câteva minute ea tăcu, după care spuse, calmă.
— Sunt avioane. Să fie un raid aerian?
— Nu. Sunt ale noas/tre, o linişti. Culcă-te acum.
El se lăsă pe spate din nou, cu> ochii mari deschişi în întuneric, încercă să-şi curme gânduTile, dar acum nu se mai putea împiedica să nu asculte. Părea că fiecare sunet se c'erea recunoscut. Auzea răsuflarea ei înăbuşită în pernă, întretăiată de suspine. Un timp se strădui să se desprindă de zgomotul acestadar în cele din urmă renunţă. Se întoarse pe o parte.
— Plângi? întrebă el.
— Nu.
Rosti asta aşa cum face orice femeie atunci când nu există nici o tăgadă.
— Ba da, continuă el. Ce s-a întâmplat?
— Olive, mi-e teamă.
— Teamă. Ţi-am spus doar că sunt avioanele noastre.
Probabil se întorc acasă. Dacă ar fi un raid…
— Nu e vorba despre asta.
— Atunci despre ce?
— Despre mine, dragule. Mi-e teamă. Nu sunt bună de nimic. *<
— Ei, haide, haide… eşti foarte la locul tău. De ce anume ţi-e teamă
— De mine… de totul. De tot ceea ce fac. De faptul că mă aflu aici… în camera aceasta în întuneric… într-ttn hotel pe care nu-l cunosc… cu un bărbat străin.
— Eu nu sunt un străin, nu-i aşa?
— Nu în timpul zilei, dragul meu. Atunci totul este aşa cum trebuie. Te pat vedea, şi ştiu cine suntem. Dar… ne certăm… şi atunci în întuneric, mă întreb ce fac, şi de ce fac ceea ce fac… şi mi-e teamă.
El aşteptă, iar zgomotul avioanelor părea să devină şi mai olar. începu atunci să vorbească.
— Şi în întuneric sunt tot eu, Prudenoe, rosti el. De fapt, în întuneric sunt un om mai bun decât la lumina zilei. Cel puţin în întuneric nu sunt arţăgos… şi nu mă cert cu tine… şi nu sunt prost dispus şi…
— Asta nu mă supără, dragul meu. N-o faci cu rea intenţie. Nu te poţi sităpâni şi-ţi ieşi din fire, nu-i aşa?
— Bineînţeles că mă pot stăpâni, dar în momentul acela nu-mi trece prin cap. După aceea îmi pare teribil de rău. N-ar trebui să fiu atât de nesuferit… mai ales faţă de tine. Eşti atât de cuminte şi de drăguţă…
— Nu sunt. Nu sunt bună de nimic.
— Ba da, eşti. Eşti o fată minunată.
— Nu, zău nu sunt. Ţi-ai fi dat seama de asta dacă m-ai fi cunoscut demult.
— Aş vrea ca toate fetele să fie atât de bune ca tine.
— Toate? La cine anume te referi?
— La nimeni, răspunse el. Eu zic să bem ceva. Este exact ceea ce ai nevoie. O să te liniştească.
Ea se ridică şi se rezemă de pernă, oftând adânc.
— Este o modalitate foarte abilă de a schimba o ' conversaţie, zise ea.
Auzi paşii lui lipăind pe duşumea.
— Deschide obloanele înainte de a…
— Mă descurc şi pe întuneric. Ştiu unde este sticla.
Ea rămase nemişcată, asoultând pocnetul înfundat al dopului, clinchetul paharelor, şi mai apoi gâlgâitu! lichidului. Bijbâind în întuneric el se întoarse spre ea şi-i puse paharul în mână.
— Bea dintr-o dată, o încurajă el. De trei ori ura.
— De”*rei ori ura, în cinstea ta.
— Bău apoi se scutură şi întinse paharul la întâmplare.
Dar el îi găsi mâna.
— O să te simţi mai bine acum, îi spuse.
Puse paharele pe podea, apoi mâna lui îi cuprinse obrazul, îi mângâie fruntea.
— Acum o să poţi să dormi.
Ea oftă.
— E atât de bine aşa. E minunat… dar o să răceşti dacă mai stai acolo.,
— Nu, n-o să răcesc.
— Ba da.
— Mi-e bine şi cald.
— Ascultă, Clivie. Hai să mutăm iarăşi paturile. O să mă simt mai bine aşa… şi ţie o să-ţi fie mai cald…
— Oh, Dumnezeule! exclamă el. Cărăuşii de mobile de la miezul n'opţii. Sfinte Isuse!
Se ridică şi dădu la o parte noptiera apoi îşi împinse patul lângă al ei. Se urcă în pat şi îşi întinse mâna. Ea se trase mai aproape şi îşi puse capul pe braţul lui. Chicoti.
— Acum ştiu cine eşti… chiar şi pe întuneric. Şi îmi place şi camera asta. Este foarte drăguţă.
— Foarte, foarte drăguţă?
— Da, răspunse ea. Foarte, foarte drăguţă. Asta e cu totul altceva, nu-i aşa?
— Într-adevăr, şopti el. Te simţi bine?
— Da. Nu ţi-a obosit braţul?
— Nu. Eu nu obosesc aşa de repede. Nu la braţe, în orice caz.
— Ai braţele foarte puternice. Şi-mi pare bine că e aşa. Ar fi fost o teribilă decepţie pentru mine să vin aici cu tine şi tu să te dovedeşti a fi… un slăbănog. Ţie nu-ţi repugnă bărbaţii slăbănogi?
— Bineînţeles.
El rămase aşa lângă ea, fără să se mişte iar zumzetul avioanelor părea să se apropie.
— Când eram copil eram subţire ca un fus, spuse el repede. Citeam toate reclamele care recomandau diverse metode de a deveni solid. Dacă veţi folosi halterele noastre precum acesta veţi deveni! Şi-ţi arătau poza unui domn cu bicepşi din care scăpărau fulgere. Cădeam” în extaz la astfel de lucruri.
— Ai încercat vreodată unul?
— Nu. N-am putut niciodată să economisesc atâţia bani. %
— Dar în orice caz ai devenit solid.
— Da.
— Ai bicepşii perfecţi, tricepşii de asemenea. Iar muşchii pectorali parcă ar fi din fier.
— Te pricepi la anatomie.
— Ţi-am spus doar că tata e medic. Am fost genul de copil care îşi bagă nasul în cărţi. Şi ce ai făcut să-ţi dezvolţi braţele 'ân cele din urmă.
— O anume muncă. Una din îndeletnicirile pe care le-am avut.
— Ce îndeletnicire? Loveai lacătele cu ciocanul?
— Nu. Am fost bătător de covoare.
— Oh, despre asta nu mi-ai spus încă nimic. Povesteşte-mi. După aceea o să mă culc. Vrei să spui că în fiecare dimineaţă o porneai cu noaptea în cap şi ciocăneai la uşi spunând: aveţi vreun…
— Nu. Făceam asta. într-p fabrică de ţesături. Era groaznic de plicticos.
— Vreau să aud şi povestea asta, şl atunci voi mai şti încă ceva despre tine. înţelegi, asta este ceea ce mă înspăimântă. în urma ta se desfăşoară toţi anii vieţii talc când tu nu mă cunoştea! şi în urma mea se desfăşoară ai mei, când eu nu te cunoşteam. Am fi putut, în fapt, să trecem pe stradă unul pe lângă altul.
— Foarte probabil că am şi făcut-o, zise el.
În pauza dintre cuvinte el ciulea urechea la avioane, începu repede să vorbească.
— Ei bine, este vorba de ţesături care au o faţă păroasă, urmă el. Ştii cum vine asta. Suprafaţa de fibre tunse de pe ţesăturile grele cum ar fi covoarele, plusul sau catifeaua. După ce sunt ţesute, acestea sunt introduse în nişte maşini de tuns… care au nişte lame spirale fixate în jurul unui ax care se învârteşte cu aproximativ trei mii de turaţii pe minut şi care taie uniform fibrele… precum şi câteva degete din când în când…
— Oh, nu.
— Oh, da. Se pot întocmi grafice procentuale asupra acestor accidente de muncă… un procentaj normal, dealtfel. In orice caz, după ce covoarele sunt tunse, ele ajung la cei care le bat.
— Dar pentru ce? '
— Asta face ca fibrele sa se ridice şi le scutură de urmele de praf şi de resturile de fibre lipite pe ele.
— Şi faci asta o zi întreagă? De ce nu folosesc o maşină?
— Presupun că bătutul cu mâna este mai bun. Şi când ai cu chiu cu vai o slujbă n-o să te-apuci să doreşti să vină o maşină să ţi-o ia. Pe lângă asta, o maşină nu poate verifica imperfecţiunile.
— Ba poate. Poate să bată şi cu o celulă fotoeleetrică, să controleze în acelaşi timp defectele, nu-i aşa?
— Presupun că poate. Numai că eu acolo nu eram decât un biet muncitor. Nu eram proprietarul fabricii.
— Dar dacă tu ai fi inventat o astfel de maşină ei ar fi…
— Ei ar fi conisiderat-o ea făcând parte din contractul de angajare care spune că orice invenţie realizată de către un angajat prin contract devine proprietatea patronului. Ar instala maşină, ţi-ar mulţumi, apoi te-ar concedia.
— N-ar fi făcut aista. Dimpotrivă, te-ar fi promovat şi…
— Fetiţo, se vede că citeşti tot felul de baliverne. Eu ştiu foarte bine. Ascultă, odată, pe când eram.puşti, am inventat o maşină. De fapt nu era o maşină… era ceva atât de simplu încât era mai bun decât o maşină. Lucram la o bandă de asamblare. Aparatură electrică. Piesele veneau de la matriţă şi la bandă trebuia să stea un copil sau altcineva pentru a întoarce piesele în aşa fel încât să intre în aparatul de perforat. Ei bine, la început luam cu mâna fiecare piesă şi o întoarceam. După un timp am descoperit că ridicând degetul şi ţinându-l fix în acelaşi loc, piesele care veneau pe bandă se izbeau de deget şi se întorceau exact în poziţia corectă. Am continuat să fac aşa dar a început să mă doară degetul. Am luat atunci o bucăţică de oţel şi am ţinut-o pe locul acela numai că nu puteam s-o ţin mult timp nemişcată. Aşa că pe la amiază am găsit o clamă într-o grămadă de fier vechi şi am fixat în ea bucăţica de oţel, iar după prânz am încercat în fel şi chip până când am reuşit s-o montez cu precizie. Şi iată-mă inventator, şi iată bucăţica de oţel care făcea toată munca în locul meu, iar eu n-aveam decât să stau şi să citesc şi să urmăresc ca nu cumva ceva să alunece de pe bandă.
Dar când a apărut maistrul şi a văzut. Dumnezeule!
outeai să crezi că eram un criminal care a încasat o recompensă fără temei. Dar au lăsat acolo dispozitivul inventat de mine să facă treaba… sau au montat unul mai adecvat, iar sâmbăta următoare m-am alăturat şirului de şomeri lipsiţi de un mijloc de existenţă.
— Dar ai făcut un act de creaţie.
_ Evident. Ai încercat vreodată să mănânci o farfurie cu supă de acte de creaţie?
— Dar lucrul la fabrica de ţesături nu te obosea prea tare? Cu ce băteai? Cu bătătorul de covoare, aşa cum fac gospodinele?
— Nu. Ţii în fiecare mâna câte un ciomag. Ţesătura se învârte pe un fel de vait iar tu stai frumos acolo şi o burduşeşti.
— Toată ziua?
— Toată ziua, bineînţeles.
— Baţi fără întrerupere opt ore?
— Nu. Zece.
_ Zece ore? Cred că oricui i-ar cădea braţele.
— Nu, rămân la locul lor.
— Bine, dar nu oboseşti îngrozitor? „.
— Ba da, lady, ba da!
— Şi ce faci atunciJ?
— Continui să baţi, eşti nevoit. Valţul se învârte mereu. După un timp, braţele îţi devin foarte puternice fără să-ţi dai măcar seama.
— Teribil de plictisitor.
— Nu, într-un anume* fel nu este. înţelegi, nu-ţi so licită în nici un fel mintea, aşa încât eşti liber să te gândeşti la tot ce pofteşti… exact aşa cum ai sta tolănit într-un fotoliu confortabil în faţa căminului şi mintea îţi zboâ*ră la alite lucruri.
— La ce lucruri?
— Oh, la ziua de plată, şi cum o să te îmbeţi, şi cărei fete ai de gând să-i faci curte.
— Nu.
— De ce nu?
— Nu te poţi gândi la asta zece ore pe zi.
— Nu. Te întorci şi la alte lucruri.
— La care?
— Cel mai bine e să te gândeşti la lucruri complicate, să încerci să rezolvi în cap probleme de materna-tică. Am citit odată despre doi prizonieri de război ruşi care jucau din memorie partide întregi de şah. Nu aveau alt jucător în preajmă, aşa că duceau jocul până la capăt mintal. Am înfcencat şi eu. Singur.
— Şi ai izbutit?
— Nu. Doar până la zece mutări, până am reuşit să scot caii din joc. Odată am ajuns până la douăzeci de mutări. Dar problema era că eu ştiam ce urmăreşte fiecare parte, aşa încât a trebuit să încep să păcălesc o.
parte din mine pentru a o lăsa să eâstige pe cealaltă, îmi spuneam că o parte sunt eu, iar cealaltă e maistrul.
Partea maistrului mergea foarte greoi. Partea mea făcea tot felul de mutări strălucitoare pe care maistrul nu le vedea decât când era prea tâmu.
— El a câştigat vreodată?
— Niciunul n-a câştigat niciodată. Nu puteam duce jocul atât de departe. Dar când abandonam el se afla cu siguranţă în mare dificultate.
— Şi la ce altceva te mai gândeai?
— La toate celea. Politică, economie politică, cine a deţinut titlul la categoria grea de la Sullivan încoace, versete din Biblie…
— Biblie?
— Da. Le recitam, înţelegi, când eram mic şi frecventam Şcoaia de Duminică, aveam o memorie aderentă ca o hârtie de muşte. Totul se lipea de ea. Dealtfel îţi sună foarte bine în urechi să ţipi în gura mare ca să acoperi uruitul maşinilor. De exemplu: „Dumnezeu a iubit atât de mult oamenii încât le-a dăruit singurul Fiu născut pentru ca acei care cred în el să nu piară, ci să aibă o viaţă fără de sfârşit”. loan, capitolul trei-şaisprezece… promisiunea vieţii veşnice. Recitam şi poezii. Nenumărate. Dar lasă-mă să-ţi spun o altă poveste, căci Bleys, stăpânul lui Merlin, muri ceva mai târziu, după cum se spune, iar când Uther din Tintagil şi-a dat ultima suflare, jelind şi plângând că nu are moştenitor… pot să spun din asta o jumătate de oră neîntreruptă, Naşterea Regelui Anthur.
— Recită mai departe.
— Nu. Nu este o poezie bună. Mă foloseam de ea ca să calculez timpul. Să văd cât de repede o pot recita.
Odată am terminat-o în trei lungimi de material, adică vreo optsprezece minute.
— Şi ce altceva mai făceai în afară de faptul că bolboroseai poezii pentru a stabili recorduri de viteză?
— Cântam.
— Cântai? Nu te-am auzit niciodată cântând.
— Asta dovedeşte cât eşti de norocoasă.
— Pun pariu că ştii să cânţi foarte frumos, dragule.
— Ca un corb care croncăne. Dar să cânţi într-o fabrică este cu totul altceva. Abia dacă te auzi pe tine însuţi din cauza zgomotului. Te ajută ca timpul să treacă mai uşor. însipre ora trei după-amiază toată lumea cântă.
— Pare modul cel mai plăcut de a-ţi petrece timpul.
— Nu este plăcut. Este ceva îngrozitor,
— îngrozitor?
— Vezi tu, asta nu înseamnă a cânta munca, înseamnă a cânta împotriva ei. Cânţi când orele încep să se târască greu şi ţi se pare că nu se vor sfârşi niciodată.
Cânţi când ora de încetare a lucrului îţi pare la mulţi kilometri distanţă. Cânţi când plictiseala aproape te ucide.
Întâi încep să cânte fetele, apoi toţi se iau după ele şi este ceva aproape cutremurător.
— Fetele? Lucrau multe fete acolo?
— Foarte multe, în industria textilă există un procent mare de femei.
— Clive, cum erau?
— Cum erau? Erau fete, as>ta-i tot. Cum sunt şi fetele voastre de la tabără, din Waffs. Ca oricare fete.
— Ai făcut vreodată dragoste cu ele?
— Nu.
— Cu adevărat?
— Ţi-aş fi spus cu adevărat şi dacă aş fi făcut, ţi-aş fi spus cu adevărat şi dacă n-aş fi făcut. Dar n-am făcut.
— De ce nu?
— Nu ştiu. Cred că mi-era teamă.
— Teamă? De fete?
— Într-un anumit fel, da.
— Pentru ce?
— Pentru mai multe lucruri.
— Dar de mine nu ţi-e teamă?
— Nu. E cu totul altceva.
— Dar sunt şi eu la fel cu oricare fată din fabrică… pentru făcut dragoste.
— în părţile esenţiale, presupun că eşti. D'ar nu şi în cele neesenţiale.
— Şi în care anume părţi neesenţiale se deosebesc ele?
— Să încep ou faptul că nu sunt foarte blânde. Pot fi destul de dure. în orice caz, aşa mi se păreau când eram mai tânăr. Puteau să se poarte foarte dur cu un tânăr nou venit.
— Cum adică?
— îl atacau în grup şi-l răstigneau.
— îl răstigneau? Ce-nseamnă asta?
— Se năpusteau asupra lui şi-l trânteau lat la pământ apoi se aşezau pe el şi-i scoteau pantalonii, îl cercetau să vadă cât e de dotat, apoi aduceau un bidon cu vopsea de ulei şi-l ungeau bine… apoi îi dădeau drumul.
— Oh, Clive, nu se poate să fi făcut aşa ceva.
— Foarte bine.
— Tu ai inventat povestea asta.
— Fqarte bine, eu am inventat-o. Totuşi, ele sunt aşa cu'm îţi spun eu. E greu de crezut. Nimeni nu scrie despre ele în felul acesta. Literatura le prezintă fie ca pe nişte lepădături nespălate, fie ca pe nişte eroine oprimate şi resemnate, depinde din ce punct de vedere priveşti.
Este adevărat că muncesc greu şi că sunt nişte nenorocite resemnate. Dar e tot atât de adevărat-că viaţa lor grea le-a înăsprit. Nu fac decât să-ţi explic cum sunt.
Ca un fel de… un fel de orânduire tribală.
Doamne Sfinte, aproape că-ţi vine să râzi. Oamenii organizează expediţii şi târăsc după ei camere de luat vederi la mii de kilometri distanţă până în Africa pentru a filma aşa-tnumitele ritualuri ezoterice şi secrete ale triburilor din junglă… prin care sunt iniţiaţi băieţii pentr*u a deveni bărbaţi. Am văzut şi eu unul… se făcuse o vâlvă grozavă despre cât de interesant era. Dacă cineva doreşte un dram de adevăr, şi are calificarea necesară, atunci să meargă în oricare fabrică din oricare oraş industrial din Anglia, şi după câte ştiu eu, în oricare altă ţară şi să filmeze acolo ritualuri şi datini tot atât de imuabile, de obscure şi de primitive ca cele din Africa, Peste tot unde am lucrat s-a întâmplat acelaşi lucru.
Când oamenii lucrează mult timp într-un singur loc şi-şi petrec cea mai mare parte a timpului împreună, se creează un fel de cod al obiceiurilor şi al prejudecăţilor, întocmai ca într-un trib. în industria textilă lucrurile sunt şi mai grave decât în oricare altă parte deoarece oamenii trăiesc în condiţii mult mai grele. Ei nu doresc cu bună ştiinţă să facă rău, deşi se întâmplă ca uneori să ucidă câte un om.
— Să ucidă un om! Oh, nu exagera.
— Foarte bine. Crezi ce vrei. Am văzut când au omorât un băiat.
— L-au omorât? Cine? Fetele?
— Nu. Nişte bărbaţi, şi într-un mod oribil.
— Cum adică?
— Ţi-am spus. într-un mod oribil.
— Bine, dar cum?
— S-a întâmplat într-un atelier mecanic. I-au vârât în anus furtunul de aer comprimat şi au dat drumul la aer. în două secunde toate organele interne i-au fost sfârtecate şi a murit urlând, într-o agonie îngrozitoare. Se auzeau în toată fabrica urletele lui; aşa am şi aflat da altfel. Am dat cu toţii buzna acolo să vedem ce s-a întâmpitat. *
— Oh, Olive!
— N-ar fi trebuit să-ţi povestesc. Nu-i un lucru prea plăcut, nu-i aşa? Dar să nu mă înţelegi greşit. Nu că oamenii aceia ar fi fost înrăiţi sau abrutizaţi. Erau doar ignoranţi. Vina era a acestei ere mecanice care a suprapus maşinării noi peste uzanţe vechi, iar ceea ce au săvârşit ei nu era cu nimic mai monstruos decât ceea ce a săvârşit omenirea cu toate avioanele şi bombele ei. Pur şi simplu bieţii de ei nu cunoşteau forţa degajată de o butelie cu aer comprimat şi nici relativa fragilitate a ţesuturilor unui trup omenesc. Când au aflat-o, au fost profund zguduiţi. Te rog, vrei să vorbim altceva?
Ea rămase tăcută un moment, iar el îşi încorda auzul _ca să asculte dincolo de vuietul mării şi al vântului.
Într-un târziu, ea îl întrebă:
— Clive, ai fost şi tu „iniţiat” în felul acela?
— Nu. Niciodată.
— îmi pare foarte bine. Totuşi, de ce nu?
— Pentru că eu am fost întotdeauna foarte prompt şi puternic şi pentru că sunt în stare să-mi port singur de grijă.
— Dar când eşti mai puţin puternic ce trebuie să faci?
— Acelaşi lucru. Trebuie să lupţi. Trebuie să întorci loviturile cu disperare şi să ai credinţa că vei dobândi cumva putere. Şi atunci, ei bine, abia atunci îşi vor da seama că trebuie să te lase în pace. Se întâmplă acelaşi lucru ca peste tot în viaţă. Nimeni nu caută gâlceavă cuiva care ştie să întoarcă loviturile, îşi dau seama că trebuie să te lase în pace.
Un timp ea rămase tăcută, apoi brusc, îl întrebă:
— Clive, tu crezi că a să pierdem războiul?
— Nu, răspunse el încetişor. Nu.
— Sper că nu spui asta doar ca să mă linişteşti. Aş vrea să ştiu. Tu ai fost pe front. O să-11 pierdem?
— Nu e vorba doar de război. Ci de ceva cu mult mai important… şi acest ceva l-am pierdut demult.
— Anume ce?
— Nu-mi dau seama. As vrea să fiu atât de înţelept încât să ştiu. încerc să-descifrez această necunoscută, şi nu izbutesc. Dar ştiu cu prisosinţă că acest ceva l-am pierdut.
— Dar războiul o să-l câştigăm?
— Nu, oftă el. N-o să-l câştigăm. N-aş putea spune că-l Vom pierde; dar în nici un caz nti-l vom clştiga
— De ce au?
— Pentru că am pierdut acel ceva.
— Bine, dar ce anume este acel ceva?
— De fapt, tocmai asta e ceea, ce nu ştiu.
Ea nu mai zise nimic şi după un timp el urmă:
— Te rog, nu pune la suflet. La această oră din.
noapte nimeni nu-i prea optimist.
— Ai dreptate, murmură ea. Este aproape dimineaţă.
Priveşte cum se strecoară în odaie umbre cenuşii.
El îşi încorda auzul. Nu se auzea nici un zgomot de avioane; era foarte sigur de asta.
— In orice caz, tu ai să arăţi destul de cenuşie dacă nu dormi puţin. Haide culcă-te. Du-te înapoi pe perna ta.
El îşi trase braţul şi o auzi cum se foieşte în culcuş să-şi găsească o poziţie convenabilă. Rămase apoi nemişcat, ascultând-o cum respiră. Se gândi că, în sfârşit, adormise şi începu să analizeze această stranie senzaţie de plăcere care îl năpădise ştiindu-se pe el treaz şi pe ea adormită. _.
Dar ea ridică capul şi-i spuse:
— A fost nespus de drăguţ din partea ta să-mi vorbeşti tot timpul, căci la început mi-a fost îngrozitor de frică… şi… de data aceasta au fost avioane germane, nu-i aşa?
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, răbufni el. Culcă-:e odată.
CAPITOLUL 17
Prentiss Saintby sie legăna la soare într-un balansoar, o adevărată voluptate pătrunzându-i în fiecare fibră, îl învăluia mirosul de scânduri încinse la soare ale verandei şi aroma pătrunzătoare a conurilor care plutea printrs pinii înconjurători. Dinspre munţii presăraţi cu ienuperi ţepoşi se prelingea o boare ca un vin rece, nespus de plăcută sub razele neaşteptat de calde ale soarelui.
Începu să râdă în sinea lui. „Va să zică, gândi el, asta înseamnă viaţa la ranch!”
Nu ştia de ce, dar se aşteptase la ceva rudimentar şi năpădit de colb. Ceva ca în filmele de la cinematograf, barăci scunde şi nişte cowboy stând călare pe un gard dărăpănat. Şi iată că se afla în paradis: un imens conac din bârne se ivea dintre pilcurile de copaci ale parcului; căsuţele individuale pentru oaspeţi presărate printre pini şi care cuprindeau fiecare un salonaş, un dormitor şi o baie din plăci vesele de faianţă portocalie aveau pereţii din sefflnduri noduroase de pin, cămine din piatră, perdele de creton, iar pe mese termosuri cu gheaţă şi sticle de whisky şi sifon precum şi o revărsare de flori proaspete în felurite vase. Rudimentar, nimic de zis, de la monograma de pe prosoapele din baie până la servitorii care se îngrijeau de focul de buşteni din cămin.
Privi îndelung eterna frumuseţe a munţilor, continuând să se legene în balansoar. Se trezi din moţăiala doar când auzi zgomotul de paşi pe verandă. Era servitorul.
— Da?
— Domnule Saintby, e vorba de domnişoara Mary, M-a rugat să vă amintesc despre meciul de tenis.
— Oh, bineînţeles. Mă schimb şi cobor îndată.
Omul îl urmă în dormitor.
— Şir, găsiţi costume de tenis în dulapul din perete.
Sau dacă doriţi, am pus nişte şorturi aici în şifonier.
— Perfect. Prefer un costum de tenis.
— Prea bine, şir. Domnul Lachran mi-a spus că aveţi bagaj puţin, aşa îneât m-am gândit…
— Foarte bine. Sunt gâata imediat.
Omul mai zăbovi, oarecum încurcat. Prentiss se uită la el.
— Mai e ceva care…
— Ei bine, şir, dacă îmi îngăduiţi. Ce mai e pe-acasă?
— Acasă?
— Da, şir. în Anglia. Vedeţi, şi eu sunt englez, din Suffolk. După câte am înţeles, dumneavoastră abia aţi sosit.
— Oh, da, da. într-adevăr. Totul e în perfectă ordine. Absolut. Asculţi ştirile, nu-i aşa?
— Da, şir. La radio. Dar mă întrebam cum stau lucrurile în realitate. Cum o scoatem la capăt.
— Ne descurcăm, înţelegi începutul a fost cam lent.
Noi pornim întotdeauna puţin cam încet.
— Da, şir. Tocmai asta, dacă îmi îngăduiţi, nu-mi place mie.
Omul porni încetişor spre uşă.
— Şir, dacă mai doriţi ceva, aici aveţi soneria, încruntându-şi uşor fruntea, Prentiss se schimbă pe îndelete, începuse să se obişnuiască cu lucrul acesta, cu faptul că oamenii îl întrebau ce se petrece în Anglia ca şi cum adevărul adevărat nu era rostit răspicat, ca şi cum Anglia ar ascunde ceva,în loc să comunice deschis şi' corect toate ştirile, adică, bineînţeles, toate ştirile lipsite de importanţă militară. Doar nimeni nu s-ar putea aştepta „să se difuzeze ştiri de care s-ar putea folosi cealaltă tabără sau.care ar putea fi dăunătoare pentru moralul oamenilor. Cu toate acestea, aici, toţi par a crede că Anglia ar ascunde ceva.
După ce se îmbrăcă o apucă agale pe poteca ce cobora printre înmiresmaţii pini, trecu podeţul aruncat de-a curmezişul unei albii de pârâu, pierzându-se de-a lungul unei cărărui care înconjura ca o panglică un lac imens. Lângă garajul pentru bărci, Lachran se juca cu doi copilaşi. Bătrânul ridică spre el o privire plină de încântare şi^şi flutură mâna.
— Ai găsit tot ceea ce aveai nevoie?
— Evident.
— Splendid. Ăştia sunt strănepoţii mei, se făli Lachran. Vrem să dăm drumul la o linie maritimă.
Ridică în mină un yaeht-jucărie din care şiroia apa.
Prenfes stărui cu privirea asupra celor doi copilaşi.
Aveau părul blond cu reflexe cenuşii, pielea albă, trăsăturile delicate… atât de deosebiţi de bătrânul Lacriran în toate celea. Erau de-a dreptul aristocratici. Asta era. Părea de. neînchipuit că în patru generaţii numai, sângele unui pădurar grosolan de la marginea lumii civilizate să poată da naştere unor asemenea exemplare aristocratice. Incredibil.
— Cum îţi place aici? îl îmboldi Lachran cu întrebarea.
Prentiss îşi întoarse ochii spre lacul pe al cărui luciu se plimbau undele de un albastru glacial şi strălucitoarele tonuri de verde irizat de lumină, oglindit de munţii împăduriţi, de sicomori şi de sălciile care îşi înmuiau pletele în marginea apei.
— E de-a dreptul magnific. Cuta aţi izbutit să descoperiţi un astfel de loc paradisiac?
Chipul lui Lachran se lumină de plăcere.
— N-a fost întotdeauna ca acum. Când eu am urcat prima oară aici,, nu cred că trecuseră canionul acesta rnai mult de cincizeci de albi. Eu am făcut aici îmbunătăţiri şi schimbări serioase. Nici lacul acesta nu era aici. Eu l-am făcut.
— Dumneavoastră l-aţi făcut?
— Desigur.
Lachran se ridică. Făicu un semn cu mâna si, pe dată, din garajul pentru bărci apăru o bonă în uniformă care luă copiii. Era o apariţie mai mult decât surprinzătoare această bonă gătită cu bonetă albă, picată de-a dreptul dintr-un parc londonez, plimbându-se pe fundalul falnicei tapiserii a munţilor din Vestul Sălbatic. Lachran îi arăta, făcând cu mâna gesturi largi.
— Vezi, întâi am îndiguit acolo, sus, apoi am zăgăzuit şuvoiul cam la doi kilometri în susul canionului după care i-ani dat drumul prin conducte din fier călit groase de paisprezece ţoli.
— Sfinte Dumnezeule, exclamă Prentiss.
Lachran râse înveselit de uimirea lui.
— Da. După aceea am construit podul, îţi aminteşti podul peste care am trecut la Horserieck Gulch? Şaptezeci de mii m-a costat podul acela. Ţi-l aminteşti, nu-i aşa? Cam la douăzeci de kilometri în josul canionului.
— Oh, da, da, confirmă Prentiss. De fapt nu-şi amintea, dar i se părea o nepoâiteţe s-o spună. Mintea lui rămăsese agăţată cu gândul la numărul de mile. Vreţi să spuneţi că ranch-ul dumneavoastră se întinde pe toată suprafaţa până acolo?
Lariehran n-ar fi putut face o mutră mai fericită.
— Vai de mine, proprietatea mea începe cu câţiva kilometri chiar mai înainte de asta. Nu no aflăm pe mica voastră insulă. Aceasta este America, Vestul. Pe versantul opus se întinde până dincolo de creasta aceea de colo. Apoi te întorci pe acolo, pe cealaltă parte a colinelor acelora numite Sangre de Dios, ocolind prin spatele munţilor Sombrero, Sombrero Mare şi Sombrero Mic. Amândoi sunt munţii mei.
— Munţii dumneavoastră! îngână Prontiss.
— Da. Abia după aceea am construit noul conac.
Aveam un conac vechi, iar lui Mary îi plătea grozav să vină aici. Adică neveste-mi. Aşa încî-t am hotărât să reorganizez totul. Am chemat un arhitect din California să facă altă ca'să. Dar când a fost gata, lui Mary nu i-a plăcut. Am dărâimat dracului toată şandramaua şi ani chemat un alt arhitect căruia i-am spus că Mary va sta pe lingă el ca să-i explice ce anume doreşte ea. Iar ea a refăcut totul din bârne, cum fusese vechea casă. Avea un gust nemaipomenit.
Mai pe urmă am construit căsuţele pentru oaspeţi.
Este mult mai plăcut în felul acesta, îmi imaginez că oamenii se simt mult mai bine dacă au o anume intimitate, asta este şi ideea britanică, nu-i aşa?
— Da, într-adevăr,îl asigură Prentiss.
— Da, am auzit adesea spunându-se asta. Cred, dealtfel, că este o idee foarte bună. Cu musafirii poţi petrece la partidele de călărie şi alte asemenea lucruri.
Dacă îţi place să călăreşti, într-o zi luăm cu noi nişte merinde şi ne urcăm sus pe Marele Sombrero.
— Mi-ar plăcea teribil de mult, dacă o să am timp.
— Oh, o să ai timp berechet, zise autoritar Lachran. /, Apoi îşi întoarse capul. Hei, Mary!:
Prentiss văzu ca de jos, de pe cărare, fata îşi agita racheta aproape cu mânie, Zâmbindu-i lui Lachran, porni grăbindu-se spre ea.
După meci, Prentiss se aşeză pe un scaun în porticul pardosit cu piatră din faţa terenului de tenis. Se străduia din răsputeri să pară interesat şi bine dispus. In sinea lui îi socotea pe ceilalţi oaspeţi o adunătură de zăpăciţi. Dealtfel, întreaga lui atenţie era concentrată.
asupra istovelii nespuse care îl cuprinsese.
„într-adevăr, gândi el, trebuie să fii nebun de legat ca să joci tenis în felul acesta, când ai trecut de pragul celor patruzeci de ani. N-ar fi trebuit să se lase târât în nebunia asta”.
Asta era cu americanii, nu o dragoste pentru jocul în sine, ci numai această înverşunată dorinţă de victorie.
Pentru ei sportul nu era o modalitate de amuzament în societate; pentru ei era numai un mijloc în scopul: atingerii acelui suprem ţel de a câştiga. Fiecare punct îl jucau într-un fel ce semăna cu o vicioasă sete de posesiune.
Îşi rezemă capul în mâini.
Totuşi, s-ar putea ca lucrul acesta să aibă şi un aspect meritoriu. Fără îndoială, din cauza acea'sta câştigă atâ'tea medalii la olimpiade. Pe de altă parte, tinerii de aici se consumă până la arderea completă. Da, tinerii aceştia se mistuie arzând în torţa supermăiestriei, în loc să trăiască o viaţă lungă, cu simţul măsurii. Cât despre războaie, sunt în stare să nesocotească războaiele şi totuşi să joace un meci de tenis ca şi când de rezultatul acestuia ar depinde totul contând mai mult chiar şi decât soarta naţiunilor.
Dealtfel, toţi aceşti tineri sportivi par să fie nişte sortimente aleproducţiei în serie pe bandă rulantă. De exemplu cele două fete, sunt leite. Stăteau amândouă pe linia de fund, pompându-şi loviturile învăţate de profesor cu o regularitate mecanică. Lovitură de dreapta, lovitură de rever, cros, minge lungă – jucau identic.
Ca două păpuşi mecanice din miile de alte păpuşi fabricate de aceeaşi maşină. Aceleaşi mişcări, aceeaşi înfăţişare. Producţie în serie.
— Hei, partenerule, Ce-ai zice să ne schimbăm şi să înotăm puţin?
Mary se afla în faţa lui, în picioare. Mai mult decât orice altceva ar fi dorit să stea acolo să se odihneastă dar se văzu sărind în sus. {
— S-a făcut.
Mary îl luă de braţ şi trecură pe lângă scaune. Plină de zâmbete, îi salută pe ceilalţi.
— La revedere, doamnă Hawkins, pa, Cecil, mai * mult noroc pe data viitoare!
Părăsiră terenul de tenis fără să vorbească şi când ocoliră pilcul de pini, pe neaşteptate, ea îl (trase 'ân desiş şi începu să danseze un dans războinic. Dănţuia cuprinsă de un fel.de exaltare şi iscodea cu privirea prin tufişuri.
tOh, Doamne! Ce i-am mai bătut! Şi după ce-am pierdut primul set. Ce scor… 4-6, 7-5, ~6-2. Ai văzut-o pe bătrâna Lady Hawkins cu faţa ei ca o budincă?
Ar putea cocli chiar şi-o monedă de aramă cu zâmbetul ăla acru al ei. Ştie foarte bine că Cecil n-o să mă bată niciodată la simplu, şi-ar face pe dracu-n paişpe să mă poată bate măcar la dublu.
Prentiss privi oarecum uluit la fata care jubila de o bucurie răutăcioasă. I se părea o rivalitate prostească, căci fetele se întâlneau întotdeauna în finalele campionatelor federale şi Mary câştiga întotdeauna.
— N-ar trebui să te bucuri în felul acesta, o dojeni el ca pe un copil. Nu e sportiv din partea ta.
— Sportiv? A fost sportiv din partea ei să-l aducă pe Jaekson ca partener? El este mult prea bun. Pentru asta l^a adus bătrâna doamnă, fl.-a cărat până aici ca să-i fie partener lui Cecil şi astfel, împreună, să mă poată bate. Numai că nu le-a mers. Oh, partenerule, ai fost cu adevărat minunat. Ar trebui să te sărut.
Se întoarse spre el cu obrajii îmbujoraţi. Şi în clipa aceea, pe neaşteptate şi în mod nechibzuit, acolo, în umbrele învăluitoare ale tufişului, se simţi năpădit de o senzaţie pe care n-o mai încercase de ani de zile, apropierea unei femei. Căldura braţelor şi a gâtului ei pârguite de soare, mirosul cald de transpiraţie proaspătă al unui trup tânăr şi bine spălat, mireasma părului ei îi pătrunseră fiecare fibră.
Fu atât de uluit de amploarea ecoului care se repercuta în el, încât făcu un efort să-şi stăpânească simţurile, Era de neînţeles…
— Foarte bine, putem să ne strângem mâna, rosti:'el ţeapăn.
Iar răspunsul lui, în loc să risipească încordarea, nu făcu decât să i-o transmită fetei. Chipul i se îmbujora mai tare.
— Da, şopti ea.
Ea îi întinse mâna iar el i-o scutură. Apoi ea se întoarse repede şi, trecâ'nd pe lângă el, ajunse pe cărare, de unde îifăcu un semn de despărţire.
— Ne vedem în cinci minute la garajul pentru bărci, zise, şi porni grăbită fără să-l aştepte.
Prentiss o luă spre bungalowul lui. în sertarul cel mai de jos al şifonierului găsi costume de baie, trei perechi. Luă unul albastru cu cingătoare albă şi se schimbă repede. Trecând pe lângă uşa de la baie îşi aruncă privirea în oglindă şi se opri. Se vedea din cap până-n picioare.
Constată cu multă satisfacţie că era încă destul de zvelt.
Cei patruzeci şi trei de ani ai săi nu-l pricopsiseră cu o protuberantă abdominală, dimpotrivă, grupurile de muşchi încă se mai arcuiau, elastice, reminiscenţă a canotajului practicat cu douăzeci de ani în urmă. îşi privi cu atenţie obrazul, era întins, fără pungi su'b ochi, doar câteva uşoare, imperceptibile riduri. Mustaţa avea şi ea câteva fire albe. Dar mustaţa lui era oricum mai deschisă decât părul castaniu-închis si, una peste alta, dat fiind că era şi tunsă scurt, cu greu puteai băga de seamă firele cărunte.
Se smulse brusc şi se întoarse cu un sentiment dezagreabil, de parcă l-ar fi surprins pe un altul contemplându-se îndelung în oglindă. Ceea ce făcuse el era aproape libidinos.
Îşi puse halatul de baie şi papucii de gumă şi-o porni Ipe potecă spre garajul pentru bărci. O găsi la debarcaIder, bălăclndu-şi picioarele în apă. în soare, costumul l ei mătăsos ca o piele de rechin era de un alb orbitor.
— Bună, rosti el dezinvolt.
— Bună.
Se aşeză lângă ea şi un timp rămaseră acolo, tăcuţi.
Apoi, ca şi cum lucrul acesta îi apăru insuportabil, ea se ridică brusc.
— Aduc o canoe, zise. Hai să vâslim.
Se ridică şi el să o ajute, dar ea trăgea ambarcaţiunea cu o mullt mai mare îndemânare decât ar fi putut el s-o facă, şi era perfect conştient de asta. Ea se aplecă şi ţinu canoea nemişcată iar el păşi în mica şi instabila bărcuţă. Fata îl urmă, împingând-o apoi de la debarcader. El apucă padela. „La urma urmei, gândi, nu era mai fragilă decât o barcă cu vâsle”.'
Lăsă halatul să-i alunece de pe umeri şi începu să vâslească cu aplicaţie. Cu surprindere îşi dădu seama că ochii lui erau pironiţi pe sânii. lui Mary, pe locul în care sfârcurile împungeau materialul costumului de baie. Repede, îşi ridică privirea spre munţi.
— E într-adevăr nemaipomenit, zise el.
— Da, consimţi ea. Numai că te vei arde îngrozitor.
Ar fi mai bine să tragi, acolo, la umbră, sub sălciile acelea.
El vâsli într-acolo, iar ea se prinse de crengile de deasupra, ţinând barca pe loc. Apoi îl examina apreciativ.
— Vai de mine, ce alb eşti, se minună.
El îşi plimbă ochii pe albul străveziu al trupului lui.
Se simţi puţin stânjenit. Printre toate creaturile astea bronzate ca nişte indieni, pielea lui albă părea să aibă ceva bolnăvicios, ca trupul unui melc smuls din cochilie.
— Da, aşa e, răspunse. Vezi dumneata, în Anglia, noi nu avem atâta soare ca voi. Avem mai mult ploaie şi ceaţă, după cum ştii.
— Aşa ceva, nu mi-ar plăcea, pufni ea. Deşi cred că Anglia, ca ţară, mi-ar plăcea. Urma să ne ducem acolo, dar a trebuit să înceapă războiul acesta.
Rosti asta de parcă ar fi fost vorba de o supărare strict personală, ca de ceva făcut anume s-o şicaneze pe ea. în mintea lui se strecură o umbră de vinovăţie.
Să se lăfăiască într-o barcă, desfătându-se cu priveliştea unui asemenea lac în timp ce ţara lui se afla în război, i se părea ceva de neiertat. Ea vorbi din nou.
— Ştii, ai fost nemaipomenit pe terenul de tenis.
Eşti un jucător foarte bun, ai un stil cam ciudat, dar eşti un jucător foarte bun.
— Când eram tânăr jucam destul de mult.
— Tânăr? Nu cumva vrei să spui că eşti bătrân?
Eu nu socotesc pe nimeni bătrân înainte de a împlini patruzeci de ani.
— Eu am trecut de patruzeci de ani, o anunţă el.
— O! Dar arăţi doar de vreo treizeci. Arăţi teribil de tânăr. Vreau să spun, un adult atrăgător. Ştii că…
— Mulţumesc, în orice caz pe terenul de tenis nu m-am simţit din cale afară de tânăr. în primul set am.
crezut că mi se aprind plămânii.
— Asta nu înseamnă nimic, se grăbi ea să-l asigure.
E din cauza altitudinii. N-ai ştiut? Ne aflăm aici la o înălţime de peste o mie şase sute de metri. Pe mine treaba asta nu mă prea deranjează, dar mulţi din invita ţi reuşesc cu greu să urce scările dacă nu se opresc să-şi tragă răsuflarea. Dar eu am susţinut întotdeauna că dacă îţi păstrezi calmul, senzaţia aceasta de oboseală trece repede. De fapt, cam asta ai făcut şi dumneata.
Te-ai ţinut tare şi în final te-ai comportat foarte bine.
Es'te felul de a fi al englezilor, nu-i aşa?
— Nu-mi dau seama.
— Eu cred că aşa este. Voi englezii aveţi multă perseverenţă. Şi 'tocmai asta îmi place la englezi. Nu se dau bătuţi niciodată. Şi dumneata te-ai ţinut tare pe poziţie, ne-am revenit şi apoi i-am întrecut. Normal, n-ar fitrebuit să-I” batem pe Jackson. Dar am avut putere şi voinţă. Ne-am adunat forţele şi l-am ras. Încântată, îşi întinse braţele. E, frumos aici, nu-i aşa?
— Da, îi răspunse. Mult prea frumos.
— Prea frumos?
El cântări în gând cele spuse.
— Vezi dumneata, la noi acasă… noi suntem în război.
Ai un îngrozitor sentiment de vinovăţie să stai aici şi să huzureşti.
— Bine, da~r cineva trebuia să vină aici ca să cumpere armament, spuse ea pentru a fi amabilă. Şi, de vreme ce oricum trebuie.să aştepţi, poţi tot atât de bine să aştepţi aici, înconjurat de confort, decât în hotelul acela rău mirositor, îl detest.
— Presupun că ai dreptate, zimbi el.
Ea îşi alunecă privirea pe braţul ei şi pe mina cu care ţinea crengile de un verde diafan ale sălciei de deasuipra.îşi aplecă apoi capul şi se uită la el îndelung, printre gene.
— Ştii, murmură ea, că eşti foarte atrăgător?
— Chiar sunt? În ce sens?
— Da, da. Chiar eşti. Eu nu mă-nşel niciodată. Aşa că o să^ţi dau un sfat. încerci să obţii un contract sau ceva asemănător de la unchiul Mickey, nu-i aşa?
— Da, tocmai discutăm…
— Ştiu. îmi imaginez că totul trebuie să se petreacă în secret. Totuşi, din cauza asta te afli aici. Dar fiindcă eşti un băiat drăguţ, o să-ţi dau un sfat. Vrei să obţii un contract convenabil, nu-i aşa?
— Nu pentru mine personal, bineînţeles, ci pentru guvernul meu.
— Ştiu, dar dacă obţii un contract convenabil pentru guvernul dumitale, asta te va ajuta şi pe dumneata, adică va contribui la reputaţia dumitale.
Făcu ochii mari la fată, îneencând să cuprindă cu mintea modul mai mult decât realist în care ea îi cântărea propria lui viaţă.
— Contractul este lucrul principal, răspunse el apăsat. Participarea mea la această chestiune este absolut incidentală.
— Ştiu. Acesta este modul englezesc de a privi lucrurile. Totuşi, indiferent de ce şi cum, tocmai fiindcă îmi eşti simpatic, îţi dau acest sfat.
Se uită în jur de parcă cineva ar fi tras cu urechea,' apoi se aplecă spre el.
— Dacă vrei să obţii un contract convenabil, să nu încerci să-l zoreşti pe unchiul Mickey. Dacă-l zoreşti,: devine greu de mânuit… sub toate aspectele. Nici să nu aduci vorba despre asta. Tot ce trebuie să faci este să stai liniştit, şi, cu fiecare prilej care îţi iese în cale, să-i = spui cât de minunat ţi se pare aici la ranch… cât de mult îţi place vestul. Spune-i că nu-ţi place câtuşi de ' puţin estul, că dacă ţi-ar fi dat să alegi, ţi-ai petrece ' tot restul vieţii aici, în vest. Spune-i c-ai fi în stare să, părăseşti poate „chiar şi Anglia, deşi cu un imens regret. Spune-i că Anglia şi această parte a ţării sunt foarte asemănătoare, şi că pe amândouă le îndrăgeşti la fel…
— Numai că, draga mea domnişoară, aşa ceva eu nu mai pot să fac. I-am spus deja că ranchul lui este magnific. Şi chiar aşa este.
— Splendid. Acum te place sigur, altfel nu ţi-ar fi cerut să rămâi. Dacă i-ai spus că-ţi place aici eşti un om făcut si, mai ales, dacă i-ai spus-o cu adevărat convingător. Ştii de ce?
— De ce?
— Este foarte ciudat când e vorba de locul^acesta… mătuşa mea Mary, mi-au dat numele ei, a făcut planurile, înţelegi? Şi dacă cineva îndrăzneşte să spună ceva despre el…
Odată, auzind pe cineva că râde de porticul acoperit cu sticlă, l-a apucat nebunia. Şi uneori, uite, am să-ţi spun şi asta, uneori când vin aici oameni, chiar mari oameni de afaceri, se îmbracă în blue jeans, îşi pune o cămaşă şi o pălărie veche si, dându-se drept muncitor, merge să iscodească, să asculte ce vorbesc. Şi dacă cineva spune ceva despre conacul mătuşii Mary care lui să nu-i fie pe plac, când omul se întoarce la bungalow îşi găseşte valiza gata împachetată şi o notă prin care este anunţat că şoferul îl aşteaptă cu maşina.
— Nu se poate, astea le spui de la tine.
— Şi totuşi, dacă doreşti un contract avantajos, rămâi frumuşel aici ca şi cum nici o clipă nu ţi-ar trece prin cap să pleci şi nu-l grăbi, şi ai să vezi că primul lucru care se va întâmpla va fi să-ţi dea o pălărie, apoi, când o să creadă el de cuviinţă, o să-ţi ofere o tranzacţie cu nişte avantaje pe care nu le-ai fi putut niciodată obţine în nici un alt fel.
— O pălărie?
— Da, când simpatizează pe cineva,îi oferă o pălărie Stetson mare cât roata carului.
Prentiss se uită la ea cu ochii mari. Fata asta se învăluia uneori într-un aer de nespusă demnitate, dar foarte adesea, şi, în, mod ciudat, se comporta atât de absurd copilăreşte. Zâmbi în sinea lui.
— Iţi mulţumesc, în orice caz, că încerci să mă ajuţi.
— E-n regulă, îl asigură ea. O fac fiindcă îmi eşti simpatic.
Fu o răbufnire plină de atâta sinceritate, încât el nu găsi altceva de făcut decât să-i zâmbească într-un mod – spera el – aproape patern, aşa cum i-ar fi zâmbit unui copil un om în toată firea.
Dar tocmai când el începuse să se întrebe dacă nu cumva zâmbetul lui ar fi putut să apară mai mult stupid decât patern, ea trase de crengi şi împinse barca spre mijlocul lacului, îşi puse apoi pe cap cascheta albă, îşi prinse cureluşa sub bărbie şi, în faţa lui, cu coiful alb pe creştet, i se ivi ca o zeitate indiană.
— Să înotăm, îl îmbie ea.
Sări în apă şi începu să înoate, lăsându-l şezând în barcă, nehotărât de ce anume trebuia să facă.
Încet, vâsli după ea. Braţele ei se înălţau alternativ în ritmul de craul; în urmă-i, bătaia picioarelor lăsa o dâră do spumă ca siajul unei corăbii. Un înot de perfecţiunea unei maşini. Ca orice altceva de aici, producţie în serie, standardizată.
Şi totuşi, fu pe deplin conştient de ineficienta stilului lui demodat. Aşa că hotărî să nu înoate, ci să vâslească doar în urma ei. -
CAPITOLUL 18
Niciodată coasta de sud a Angliai nu cunoscuse o vreme atât de minunată, care, continuă să rămână frumoasă chiar şi după mijlocul lui august, astfel că soarele strălucea nestingherit, iar norii păreau să fie undeva foarte departe.
Şi totuşi, pe o astfel de vreme splendidă avioanele germane zburau fără întrerupere dincoace de Canal, ziua şi noaptea, în timpul zilei, însă, forţele R. A. F.-ului se năpusteau cu avioanele Hurricane şi Spitfire doborându-le în proporţie de patru la unu şi reuşind ca într-o singură săptămână să distrugă aproape o sută de avioane pe zi.
Ridicându-şi privirea spre cerul acesta nemaipomenit şi urmărind atât de îndârjitele încăierări, oamenii începeau.
să devină mai optimişti. Dintr-o dată, în ochii lor, tinerii piloţi ai R:A. F.-ului deveniseră semizei care se avântau voioşi în imensitatea albastră a Walhallei, strigându-şi cu bucurie unul altuia în microfoane,,Tallyho” ' când vedeau că se apropie escadrilele duşmane, de două ori, de trei ori, mai numeroase decât ale lor.
Îi cuprindea un” sentiment de mândrie şi de încredere.
Dacă asta însemna războiul – o veselă aventură acolo sus, în ceruri, pentru tinerii neînfricaţi – atunci războiul nu era ceva chiar atât de groaznic. Cerul era atât de vast şi
1. Tallyho – interjecţie de asmuţire a câinilor la vânătoarea de vulpi. (N. traci.) atât de îndepărtat, iar faţa pământului n-a fost niciodată mai frumoasă, mai strălucitoare ca în această magnifică vară.
Numai veteranii urau 'această vreme şi gândul îi ducea la invazie şi la ceea ce ar putea însemna dacă duşmanul îşi va reorganiza bazele la treizeci de kilometri distanţă de aici. Şi din ce în ce se înteţea resentimentul lor faţă de strălucirea soarelui, dorind din toată inima ca vremea să se strice, să vină mai repede ceaţa şi ploaia. Pentru că ei ştiau din celălalt război ce întorsătură putea aduce vremea rea unei ofensive. Ştiau în ce măsură ea putea fi fatală pentru cai, oameni şi maşinile lor!
Îşi aminteau noroiul din Flandra şi cum trecerea unei singure divizii putea desfunda drumul aşa încât chesoanele, tunurile, şi remorcile începeau să se afunde în mocirlă, îşi aminteau cum în astfel de zile oamenii, mai înnămoliţi chiar decât maşinile, se opinteau şi asudau şi înjurau câte o zi întreagă, încercând să scoată im camion din şanţ şi să-l pună înapoi pe sosea. Căruţele se descurcau greu. Camioanele şi mai greu. Caii mai rău decât orice, pentru ei se putea spune că era mai rău chiar decât pentru oameni. Astfel că, foarte repede, te obişnuiai să vezi oameni morâi în uniforme cenuşii şi oameni morţi în uniforme kaki şi după un timp te învăţai să treci pe lângă ei fără vreun sentiment anume faţă de moarte şi fără nici o curiozitate faţă de ceea ce fusese uri om, afară doar dacă nu voiai să-i scotoceşti prin buzunare. Căci oricare din ei ar fi putut să aibă ceva, vreun obiect anume, şi care lui, mort fiind, nu-i mai putea fi de nici un folos, dar care i-ar fi putut foarte bine folosi unuia viu.
Cam asta simţeai faţă de oamenii morţi; dar ţi se părea cu totul nedrept ca bieţii cai să moară şi te străduiai. din greu ca să-i salvezi. Caii se scufundau şi se zbăteau în mocirlă iar oamenii le strecurau bârne pe sub burtă, strigau la ei, îi biciuiau şi-i îndemnau să iasă. Bietele animale se opinteau şi se smuceau într-o disperată răbufnire de energie, apoi, dintr-o dată, încremeneau nemişcate.
După asta ştiai că oricât i-ai biciui şi i-ai îndemna, nimic nu-i mai făcea să se urnească. Renunţaseră să mai lupte. Stăteau acolo nemişcaţi şi burta li se afunda din ce în ce mai mult în mocirlă. Atunci, peste ochi li se aşternea o blândeţe domoală, căci terminaseră cu războiul şi cu omenirea.
Când ajungeau într-o astfel de stare nimic nu mai era de folos. Omul care îi minase, care îi îngrijise şi-i ţesălase şi le lustruise hamurile pentru pafada pe divizii a cailor de-transport, alerga de la un soldat la altul rugându-i să vină cu lopeţile şi să sape în jur pentru a încerca să-i scoată. Dar toată lumea ştia că nimic nu mai era de vreun folos si, în cele din urmă, careva din ei lua întotdeauna arma şi-i împuşca. Câteodată vizitiul se ruga după ajutor până când doar gâtul şi capul calului mai rămâneau afară din noroi şi, atunci apuca de căpăstru şi-i ţinea capul în sus ca să nu-l lase să se înece; dar până la urmă se petrecea acelaşi lucru. Se găsea întotdeauna careva să-i împuşte.
Pentru ei era oricum cu mult mai bine în felul acesta, cu mult mai bine decât pentru oamenii care nimereau în mocirlă. Cu mult mai bine decât pentru oamenii care erau răniţi în atacuri, cum a fost de pildă cel de la Passchendaele, unde, dacă se întâmpla să cazi de pe podeţe, înce-^ peai să te scufunzi în mlaştină.
Din această cauză ofensiva de la Passchendaele s-a încheiat cu o „deosebit de mică cifră de răniţi”. Răniţii n-au apucat să scape cu viaţă.
Primele valuri de soldaţi au intrat în luptă ducând nişte podeţe din şipci de lemn pe care le-au aşternut în mocirlă şi dacă un om era rănit şi cădea de pe podeţ, se îneca în mlaştină încetul cu încetul aşa că nu mai ajungea niciodată la postul de prim-ajutor.
Se întâmpla uneori ca răniţii să alunece de pe podeţ din propria lor voinţă. Cum a fost cu colonelul acela canadian care, fiind rănit mortal, îşi văzu oamenii tnghesuindu-se în spatele lui, aşteptând să poată trece. Atunci el se întoarse spre maior şi-i spuse: „Împinge-mă jos şi lasă-i să treacă. Nu poţi ţine pe loc un întreg regiment nenorocit din cauza unui om”. L-au rostogolit jos şi s-a înecat în mlaştină, urmărindu-şi regimentul care trecea înainte.
Mai târziu, lucrurile acestea, povestite, apăreau imposibile sau păreau exagerate sau chiar imorale; dar, la vremea când s-au întâmplat, au fost fapte adevărate, cumplite, de mare vitejie. Pentru că nici o fiinţă omenească nu doreşte să moară, mai ales încetul cu încetul, prins în mlaştina care te suge ca o mie de ventuze. Şi totuşi, atâţia au murit în felul acesta, conştienţi că brancardierii n-aaveau cum să-i culeagă de pe podeţe, fără să ţină pe loc întreaga înaintare.
Aşa că, dintr-un punct de vedere, cu caii era mai uşor.
Pe cai îi puteai împuşca; dar ţi se sfâşie toate maţele în tine dacă e să-ţi împuşti propriii tăi răniţi. Poţi să vorbeşti despre asta cu uşurinţă sau s-o citeşti cu detaşare într-o povestire; dar când vine clipa s-o faci, ştii cât eşti de blestemat şi că faci un lucru de care îţi vei aminti în toate nopţile vieţii tale, când te vei duce la culcare sau în cele mai neaşteptate momente: când vei ridica paharul să spui cuiva,,noroc, sau când te vei afla într-un ascensor înghesuit între oameni, sau când la o partidă de cărţi vei deschide gura să spui: „doi de pică”. Iţi vei aminti astfel de lucruri tot restul vieţii tale dacă vei fi destul de norocos să scapi de aici cu viaţă.
Aşa că, dacă îţi stătea în putinţă, făceai ceva cu mult mai uşor şi mai simplu, infinit mai laş. Iţi întorceai capul în partea cealaltă.
Asta făceai. Mergeai înainte, întoreându-ţi capul aşa încât să te poţi preface că nu i-ai văzut şi nu i-ai auzit.
Dar îi auzeai foarte bine. Strigau după tine:Camarade! Camarade! Hai, te rog! Te rog, camarade! Pentru numele lui Dumnezeu, te rog!”
Dar tu mergeai înainte exact aşa cum faci în oraş când un cerşetor încearcă să te oprească, iar tu nu vrei nici să-1 repezi, nici să cedezi stăruinţelor lui. Mergeai înainte spunându-ţi doar atât că, până la urmă, oricum se va întâmpla acelaşi lucru. Mai curând sau mai târziu moartea îl ajunse pe fiecare. Chiar dacă războiul se sfârşeşte, moartea tot vine într-o bună zi, doar după câţiva ani. Aşa că nici măcar nu-i puteai ajuta cu adevărat.
Te cuprindea o dorinţă diabolică pentru ca nenorociţii aceia să moară şi să se termine odată cu ei pentru ca agonia lor să nu-ţi mai chinuiască cugetul. Aveai destule pe cap şi fără asta; să lupţi şi să te străduieşti din răsputeri să rămâi în viaţă. Te cuprindea diabolica dorinţă ca toţi nenorociţii aceia să aibă buna-cuviinţă de a se îneca cât mai repede în mlaştină şi să înceteze odată să te mai strige. Pentru că, până la urmă, oricum se va întâmpla acelaşi lucru.
Asta însemna un atac pe vreme proastă iar veteranii care scăpaseră cu viaţă pentru a trăi mai departe printre civili, totuşi, înstrăinaţi de ei pe vecie, îşi aminteau aceste lucruri foarte bine.
Oamenii ceilalţi, însă, priveau războiul ca pe un lucru trist, ce-i drept, dar la urma urmelor îndepărtat, şi îşi făce'au curaj spunând: „Cel puţin ne e dat să avem o vreme minunată”, doar veteranii murmurau în sinea lor:Oh, Cristoase, habar n-au de ceea ce-i aşteaptă. Habar n-au! Duşmanul e la treizeci de kilometri distanţă! Dacă măcar s-ar porni să plouă, cu orice, numai să plouă… cu orice, cu pisici, cu câini, cu depravare! Numai să plouă odată!”
Dar vremea continua să rămână frumoasă şi nicicând binecuvântatele grădini ale Angliei nu fuseseră mai desăvârşite.
Tinerii piloţi ai forţelor aeriene se năpusteau asupra avioanelor de trei ori mai numeroase decât ei, pentru a dovedi duşmanului că, indiferent de cum fuseseră comandanţii lor, ei, ostaşii de rând, nu erau nici nepricepuţi, nici lipsiţi de curaj.
Şi astfel, în timp ce Anglia se străduia din răsputeri să se reînarmeze, forţele aeriene măturau avioanele germane de pe cer de la Tamisa până la Lands End şi înapoi în felul acesta a fost oprită invazia Angliei. Inamicul a trebuit să imagineze noi planuri pentru a-i slă*bi rezistenţă. Atunci, însă, la vremea aceea, lucrul acesta nu era ştiut de către nimeni şi de-a lungul bătrânei, liniştitei şi înverzite! Coaste de sud, forţele aeriene continuau să doboare avioane din înălţimea fără pată a cerului.
Stăteau amândoi întinşi pe spate, sus, pe ţărmul stâncos, toropiţi de căldura soarelui, pe jumătate adormiţi, când, deodată, zumzetul acela abia auzit, ca pârâitul foarte îndepărtat al unei rufe sfâşiate, ajunse până la ei.
— E ciudat cit de limpede se aud si, totuşi, nu le poţi vedea, observă ea.
El nu-şi deschise ochii.
— Sunetul se propagă, îi răspunse. Aşteaptă pânăcând avioanele se înclină. O să vezi soarele licărind pe aripile lor.
Rămaseră tăcuţi până când, dintr-o dată, cu un vuiet crescând, o escadrilă de Hurricane în formaţie de V ţâşni în zbor razant pe deasupra falezei, se îndreptă spre mare şi se îndepărtă înscriind un arc ascendent.
— Este de-a dreptul magnific ceea ce fac, rosti ea.
El izbucni în râs.
— Ce, vrei să spui că nu-i aşa? Ii doboară în proporţie de patru la unu.
— Eu n-am spus că nu-i aşa.
— După felul în care ai râs s-ar zice că nu-i doborâm.
Dar îi doborâm.
— Chiar aşa?
— Aşa spune B. B. C.-ui.
— Atunci înseamnă că facem lucruri minunate.
— Şi mă rog, ce-ai vrea să facem?
— Ghiceşte singură, zise el. Ghiceşte singură. Şi hai să isprăvim odată cu războiul.
— Tu începi o discuţie după care vrei să schimbi subiectul. Ce Dumnezeu ai vrea să facem?
— Eu nu fac parte din statul major, întreabă-i pe ei.
— Te întreb pe tine. Nu crezi că facem tot ceea ce putem?
— Nu, răspunse el. Nu cred. Nici măcar nu ne-am trezit încă. Orbecăim ca.într-un coşmar de colo-colo, trăncănind. Facem exact ceea ce am făcut de ani de zile… sperăm că se va întâmpla o minune care să ne îngăduie să uităm întreaga poveste şi să ne întoarcem la modul de viaţă confortabil dinainte.
Sperăm că francezii se vor răzvrăti şi vor lupta din nou. Sperăm că nemţii se vor opri din înaintare, aşa încât noi, să ne putem instala într-un război comod de uzură în care nimeni nu suferă prea mult, afară de săraci care sunt de obicei expuşi la subnutriţie şi la alte boli asemănătoare, rezultat al blocadelor. Dar de obicei ei sunt expuşi Sa aceste boli şi în condiţii de pace, şi ea atare vor fi destul de obişnuiţi cu ele şi se vor declara mulţumiţi.
Sau sperăm că nemţii vor face o pană de benzină sau vor citi-în cărţile de istorie că insulele britanice nu trebuiesc atacate sau invadate. Sau sperăm că Hitler va cădea şi îşi va rupe gâtul, sau că se va găsi cineva care să-1 asasineze, sau că va muri de apoplexie, sau că va mânca o conservă de carne alterată şi va muri intoxicatde ptomaină, sau că va culege bureţi otrăviţi în loc de ciuperci comestibile.
— Nu te prosti.
— E adevărat. E adevărat. Ani de-a rândul guvernul britanic a fost un guvern Micawberist „… care spera… oh, spera cu ardoare că se va ivi cu siguranţă ceva care să-1 oprească pe Hitler. Asta a fost politica noastră. Dar nu s-a ivit nimic. Şi nici nu se va ivi. Eu habar n-am încotro se îndreaptă ţara noastră, dar oamenii lui Hitler ştiu încotro se îndreaptă ei. Căci el a scris totul într-o carte pentru ca ei şi noi s-o citim. El a spus întotdeauna limpede spre ce anume năzuieşte şi este pe cale de a-şi înfăptui ţelul. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe Micawber-ii Angliei, căci din cauza lor, el este pe cale să-şi înfăptuiască ţelul.
— De ce vorbeşti astfel?
— De ce nu? Tu m-ai întrebat. Şi eu ţi-am explicat.
Ea nu răspunse. Rămaseră un lung răstimp întinşi pe iarbă, scrutând înălţimile şi simţind că-i desparte o distanţă cât nemărginirea cerului. Apoi ea rosti încetişor:
— Clive. _”^^”^aLi
— Da?
— Nu crezi' că Churchill este un om deosebit de capabil?
— Bineînţeles. Este deosebit de capabil. Numai că-mi vine greu să cred că acum ne poate scoate din încurcă-; tură dacă toţi ceilalţi nu înţeleg în ce situaţie ne aflăm.:
— Care toţi ceilalţi?
— Cabinetul consiliului de miniştri şi statul major. l_ Statul nostru major nu are mai mult habar de ceea ce se petrece decât tine, inocenta mea domnişoară.
— Statul nostru major nu ştie nimic despre asta… dar;tu, tu ştii? ';
— Exact, eu ştiu.
— Adică tu ştii mai multe decât Statul nostru major?
— Da, ştiu, oricât ţi s-ar părea de ciudat.
El se întoarse pe burtă, ameninţând-o cu degetul.
— încearcă să priveşti lucrurile de jos în sus, cum fac eu. Şi-o să-ţi explici de ce se întâmplă ceea ce se întâmplă. Hitler este un coate-goale. Pe când noi avem un guvern şi un stat major care şi-au făcut educaţia la Eton şi Sandhurst şi continuă să vadă lucrurile ca pe un „sport”. Acesta nu este cricket. Pe Hitler nu-l interesează
1 Micawberpersonaj din David Copperfield de Dickens.
(N. trad.) nici sportul nici cricketul. Nici măcar nu e vorba de un război aşa cum îl concep generalii şi politicienii noştri conform educaţiei lor. Este vorba de ideea despre lume.
Este ideea universală a unui coate-goale. Dar pe care în.cântătoarea noastră clasă conducătoare, atât de instruită, n-o s-o înţeleagă niciodată, nici măcar nu se vor apropia de înţelegerea ei, până când n-o să-i înveţe el. Nu ştiu în ce va consta lecţia, dar ceea ce ştiu sigur este că această lecţie va fi plătită cu mii de vieţi omeneşti.
Da, da. Eu sunt cu mult mai în măsură să-l înţeleg pe Hitler decât pe toţi aristocraţii tăi cu sânge albastru. Şi este firesc să fie aşa deoarece şi eu sunt un coate-goale.
— Clive!
— Ei bine, chiar sunt. Sunt unul din clasa de jos, ştii |bine şi ai ţinut să-mi subliniez! asta, mai deunăzi.
— Nu eu am spus că eşti.
— Ba da, ai spus; alaltăieri.
— Ei bine, nu eu am ţinut morţiş să-ţi reamintesc.
o faci. Pentru tine a devenit o obsesie. De ce?
El nu răspunse. Ea îi cuprinse obrazul. cu mâna.
— Clive. Ai făcut un complex în legătură cu asta.
fJDeşi n-ar trebui. Indiferent de cum te-ai născut, te-ai riidicat deasupra obârşiei tale, singur ai făcut din tine ceva, jte-ai ridicat croindu-ţi singur drumul. Eşti un om instruit, „infinit mai instruit decât miile de femei şi bărbaţi care |au studiat în universităţi şi tot felul de colegii. Numai un |om ca tine se poate ridica deasupra mediului din care l provine.
— Ce minunat! Te-ai exprimat ca într-un roman t victorian, o zeflemisi el. M-am ridicat deasupra mediului i meu şi ce mărinimos din partea ta s-o admiţi. Avantajele j democraţiei. Detest purtarea mea meschină de a fi pus în discuţie cazul meu, dar detest şi mai mult infatuarea cu care încerci să te arăţi înţelegătoare.
Ea inspiră adânc.
— Ştii, se auzi rigidă vocea ei, adesea mă întreb de 5ce am venit aici cu tine. De ce, din toţi bărbaţii de pe; lume, a trebuit să te aleg tocmai pe tine.
— Ştii prea bine de ce, răspunse el.
— Nu, jur că nu ştiu. Sau cred că ştiu… şi tocmai asta e. Pentru asta am venit amândoi. E singura noastră tangenţă, să ne culcăm împreună. Nu sunt bună decât pentru asta.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, şopti el.
Ochii lui priveau ţintă în jos, dar ea rămase nemişcată şi tăcu îndelung. In cele din urmă el îşi ridică privirea şi o văzu că plânge. Fu surprins că un chip atât de frumos poate deveni atât de urât,. atât de desfigurat de plâns. îşi aţinti iarăşi privirea în pământ ca să nu vadă.
— De ce? suspină ea. De ce faci asta? N-ar trebui s-o faci. Niciunul din noi n-ar trebui s-o facem. Ştiu că nu vrei să mă chinui pe mine, prin mine loveşti de fapt în tine. Suntem atât de fericiţi când nu ne torturăm.
— Da, oftă el. Este ultima noastră după-amiază. Hai. să coborâm. Mâncăm şi apoi împachetăm, iar mâine totul se va fi isprăvit.
Fără să o privească în faţă îi întinse mâna şi porniră să coboare de pe faleză, îndreptându-se spre oraş.
Mai târziu, instalaţi la masă în hanul „Amfitrionul Nostru”, el se uită dintr-o dată la ea şi-i întinse mâna.
— Prue, începu el. N-are nici un sens să vorbim despre asta, totuşi…
— Ştiu, răspunse ea. Nu vorbi. Ştiu. Atâta doar că am dorit nespus de mult ca ultima noastră după-amiază împreună să fie frumoasă…
Ca dintr-un imbold, el se ridică de pe scaun şi se apropie de ea. îi cuprinse obrazul în palme, se aplecă şi o sărută.
— Eşti atât de dulce.
— Nu. Sunt foarte urâtă. Aşteaptă să-mi aranjez puţin faţa.
O urmări cum se pudrează, aplecându-şi capul şi întorcându-şi-l dintr-o parte în alta aşa cum face orice femeie care încearcă să se vadă în oglinda minusculă a pudrierei. După ce fu gata, îşi ridică privirea spre el şi-i zâmbi.
— Mă simt ceva mai bine acum, murmură ea. Cum arăt?
El stătea în picioare cu spatele la cămin şi-şi aplecă glumeţ capul pe o parte.
— Eşti frumoasă, îi şopti.
— Nu, nu sunt.
— Ascultă, în astfel de situaţii nu-mi îngădui să mint.
Mie îmi pari frumoasă. Chiar foarte frumoasă, de fapt.
Într-adevăr, nu crezi că eşti frumoasă? Vreau să spun… tu nu vezi asta?
— Nu, răspunse ea. Tot ceea ce ştiu este că acesta este chipul meu şi nu sunt întru totul mulţumită de el.
Bineînţeles, ştiu că nu sunt urâtă. îţi poţi da seama după ceea ce spun oamenii şi după felul în care se uită bărbaţii la tine.
— Va să zică, aşa. As vrea ca individul să se grăbească cu masa, spuse el şi începu să se legene pe vârful picioarelor, cu spatele la cămin.
— E atât de plăcut aici, îngână ea. Ai observat că nu ne certăm niciodată când suntem aici?
— Dar noi nu ne certăm niciodată, îi zâmbi el. Decât când vorbim despre război. Hai să nu ne mai amintim de el în scurtul răstimp care ne-a mai rămas.
— Foarte bine, consimţi ea. Numai că ne-a mai rămas atât de puţin timp. Doar vreo douăsprezece ore, îneă.
— S-a scurs atât de repede. Prue, tu ce-o să faci cu restul de permisie?
— Oh, mă duc acasă şi mi-l petrec împreună cu familia.
— Atunci putem călători în acelaşi tren.
— Unde te întâlneşti cu Monty?
— într-o cârciumă care se numeşte „Britannia”.
— Da, putem lua acelaşi tren. O să trebuiască să mă îmbrac din nou în uniformă pentru a-mi face o intrare măreaţă când ajung acasă.
— O să te schimbi iarăşi în tren.
— Mă urc ca civil şi cobor ca reprezentant al Forţelor Majestăţii Sale.
— Exact.
— Tu cum o să fii? Ştii că nu te-am văzut niciodată în uniformă. Trebuie să fii foarte frumos.
— Nemaipomenit!
— Ai fi foarte frumos.
— Ar merita să auzi tropăitul suav al cizmelor mele soldăţeşti. Se întinse alene. Pe toţi dracii, urmă el, aproape-mi pare rău că i-am promis lui Monty… dar e un camarad minunat şi n-aş putea să-i fac o astfel de figură.
— Bineînţeles că nu.
— Ascultă, nu ţi-aş putea telefona la Londra? Ne-am putea întâlni.
— Nu ştiu. Dacă merg acasă, mă va înşfăca familia şi nu voi mai avea o clipă liberă.
— înţeleg.
— Te rog, dragul meu, nu începe iarăşi. Am spus-o la modul foarte serios, nu înseamnă că nu m-aş bucura să te văd, dar familiile fetelor sunt ale dracului, îmi vor face program pentru fiecare minut.
— Câţi sunteţi în familia ta?
— Doar eu… tata, mama şi eu.
— înţeleg. In cazul acesta te vei amuza mult mai bine cu ei decât ai face-o aici cu mine.
— Eu nu doresc niciodată să mă cert cu tine, dragul meu. Şi de fapt, sincer vorbind, nici tu nu doreşti să te cerţi cu mine, nu-i aşa?
Stătea în picioare lângă foc, îngândurat. Apoi, încet, îşi trecu mâna peste obraz.
— Ce este, întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
Ridică spre ea privirea plină de uimire.
— Nimic. Am spus doar că nu ne vom mai certa niciodată. Asta-i tot.
CAPITOLUL 19
Iris Cathaway privea prin fereastra căsuţei ţărăneşti unduioasele coline din Somerset. Lumina palidă a înserării se aduna sub ramurile livezii de meri de cealaltă parte a ulicioarei” pustii.
Dintr-o dată, poate din pricina copleşitoarei frumuseţi a zilei care se stingea, se simţi slabă, deznădăjduită.
Şi nimeni în preajmă care să-i fie un sprijin. Se gândi ea lumea e nedreaptă cu ea.
O auzi pe Mills intrând în casă/ Femeia trebuie să fi intuit starea ei de spirit, căci îi vorbi pe un ton mai puţin repezit ca de obicei.
— Nu e nici un motiv de îngrijorare. Probabil că e doar agitaţia mutatului. La un copil, un singur grad peste, temperatura normală nu înseamnă nimic.
Iris îşi întoarse privirea spre Mills. Bona era tipul de femeie înaltă, ciolănoasă, cu dinţi proeminenţi, rigidă, pricepută si, după cât se părea, cam rece.
— Mă întreb dacă clima de aici le prieşte, îi zise.
— Este o climă foarte sănătoasă, dacă la asta vă gândiţi, rosti ea cu afectare.
— Nici dumitale nu-ţi prea place aici, nu-i aşa? întrebă Iris.
— Este foarte bine, doamnă. Este cu siguranţă mat bine decât la Leaford. Acolo totul era atât de… atât de părăsit.
Ca şi când cele spuse ar fi angajat-o prea mult, Mills se întoarse cu pasul ei rigid în odaia copiilor. Iris se aşeză pe un scaun şi, în amurgul care se lăsa, gândurile ei sumbre o copleşiră din nou. Se simţea înfricoşător de singură. I se făcu milă de ea şi de singurătatea ei şi începu să-i caute justificarea.
Şedea nemişcată şi trecea în revistă nesfârşitele justificări ale atitudinii ei. Revedea şirul de neînsemnate incidente petrecute în ultimii trei ani. Puteai zice că încerca să-şi dovedească nevinovăţia în faţa unui tribunal.
Motivele de nemulţumire împotriva lui Hamish sporeau încetul cu încetul şi începură să se aranjeze ca modelele unei ţesături. O străbătu atunci un, fior cald de mulţumire.
Se înfăşură în vălul acesta ţesut din propriile ei nemulţumiri ca într-un şal mângâietor şi rămase aşa, prelungind acea senzaţie plăcută, ca în faţa flăcărilor din cămin.
Deodată tresări. Dar… să presupunem că tribunalul îi dă lui copiii! Scoase un geamăt de spaimă. Gândul acesta risipi călduţa senzaţie de satisfacţie adusă de propriile ei argumente. Rămase un lung timp pierdută în gânduri.
Apoi se ridică. Aprinse o lampă demodată de petrol, pufnind de enervare. Scoase o foaie de hârtie şi un stilou din mapa de piele din. dormitorul ei şi începu să scrie: „Dragă Prentiss.
Cum îţi place America, şi cum te descurci gu yankeii?
Aici lucrurile sunt îngrozitoare. După cum vezi, sunt în l Somerset împreună cu copiii.
Mă întreb dacăai putea să-mi povesteşti unele lucruri j despre Statele Unite. Se poate trăi acolo? Cli'ma este tot atât de aspră precum se spune? Auzi fără încetare doar despre inundaţii, cicloane, uragane, cutremure de pământ şi aşa mai departe. Dar ziarele exagerează întotdeauna unele lucruri… deci, de ce nu şi pe acestea?
Dacă s-ar putea, as veni şi eu acolo cu copiii. Ar fi mai sigur pentru perioada cât ţine războiul. Aici au fost nişte bombardamente sporadice, după cum spun ziarele, majoritatea în câmp deschis.-Dacă poţi să dai crezare ziarelor. Mi-e greu să cred că vor mai fi şi altele, şi chiar dacă vor fi, pare logic că vor bombarda doar obiectivele militare. Din această cauză mă aflu aici. Pe o mare distanţă în jur nu există nici un loc de importanţă militară. Numai că estede-a dreptul înfiorător, căsuţa e mai mult decât primitivă şi habar nu ai cum profită oamenii din cea mai paşnică zonă rurală de această situaţie în care ne aflăm, în privinţa chiriilor. Şi încă te consideri norocos dacă găseşti chiar şi o casă primitivă ca aceasta. De fapt, îţi scriu această scrisoare la lumina unei lămpi de petrol.
În orice caz, trimite-mi veşti despre tine. Sper că scrisoarea mea va ajunge la* tine cât mai curând.
Cu drag, Iris”
Se rezemă în spătar străbătând cu privirea pata de lumină. Se simţi infinit mai mulţumită şi mai,liniştită acum.
Însemna că cel puţin făcuse o încercare, încercase şi alt lucru. America îi convenea grozav din multe motive.
Era un loc sigur pentru copii. Şi apoi, dacă totuşi va surveni ceva între ea şi Hamish, dacă se va întâmpla să fie aşa, copiii vor fi în siguranţă şi în celălalt sens. De nenumărate ori auzise despre prejudecata legilor britanice, care, în mod inechitabil, favorizează tatăl în cazurile în care era vorba de copii.
Dar să fii în America… asta aduce de la sine cu totul alte circumstanţe.
Nu se ducea în America, desigur, doar ca să îndepărteze copiii de legala autoritate a lui Hamish. Se ducea pentru siguranţa lor, dar dacă se.va întâmpla cumva să…
Luă din nou scrisoarea şi adăugă un post-scriptum:,P. S. Scrie-mi absolut tot despre America. Cum e acolo? Aş vrea s-o vizitez şi eu, si, după cum se pare, acum este un moment potrivit. M-ai putea ajuta să ajungă acolo, acum?”
Reciti scrisoarea apoi completă: „,împreună cu copiii, bineînţeles”.
CAPITOLUL 20
Stătea întins în pat, urmărind-o cum se mişcă prin cameră.
— Ar trebui să te scoli, dragul meu, zise Prudence.
Altfel o să pierdem trenul, iar tu pierzi întâlnirea cu Monty.
Dar el îşi puse palmele sub cap.
— Nu, n-o să-l pierdem. Nu e nici o grabă.
— Eu sunt aproape îmbrăcată.
— Asta văd şi eu.
Ea se duse la fereastră şi privi afară.
— Este o zi frumoasă. Bărbaţilor le place să se uite Ia femei?
— Eu nu mă uit la femei. Mă uit la tine.
— De ce te uiţi la mine? Asta e ceea ce nu înţeleg.
— îmi încânţi ochiul. Eşti drăgălaşă şi foarte 'bine făcută.
— Mulţumesc. Eşti într-o dispoziţie bună azi dimineaţă, nu-i aşa?
Se aşeză pe marginea patului lui apoi continuă:
— Te-ai gândit vreodată că lucrul acesta a mai fost spus de atât de multe ori. De când există viaţă. De mii şi mii de ani. De milioane de ori. Aceeaşi frază: „şti foarte frumoasă, şi aşa mai departe.
— Dar de fiecare dată e spusă cu sinceritate, îţi place s-o auzi, nu-i aşa?
— Bineînţeles. Dar când stai să te gândesli de cât amar de timp se tot întâmpla asta, te face să te simţi un pic neînsemnat.
— Asta simţi întotdeauna când te gândeşti la eternitate. Eternitatea şi bomba Stukasului sunt cele două lucruri care anulează eul.
— Da, dar ca un lucru să se întâmple timp de atâţia amar de ani… atâtea mii şi mii de ani…
— Exact, senzualitatea e mai mult decât străveche şi va exista de-a pururi. Se prea poate ca primul cuvânt rostit de om să fi fost: vrei?
— Nu, probabil că nici măcar nu întrebau. Pur şi simplu, ei bine, treceau la fapte.
— Om al cavernelor, ce vrei? Fără fasoane. Acelaşi lucru, dar fără înflorituri.
Ea rămase nemişcată o clipă, apoi sări în sus.
— Hai, scoală-te. Suntem deja în întârziere.
El îşi întinse braţele şi se cuibări mai confortabil. Se aşeză şi ea la loc, inspectându-şi un ciorap.
— Clive.
— Da.
— Ai spus că sunt bine făcută.
— Chiar aşa. Vrei să mai auzi o dată?
— Nu asta. De unde ştii?
— Oricine poate vedea.
— Da, dar de unde ştii tu. Trebuie să ai un etalon spre a-ţi servi ca bază de comparaţie.
— Deci încerci să afli următorul lucru: câte femei am văzut până acum au naturel?
— Ei, mai mult sau mai puţin. E un fel greşit de a-1 formula, dar drăguţ.
— Ai dreptate, l-am formulat greşit.
— Ei bine?
— Ei bine, ce?
— Hai, nu fi nesuferit. Ştii foarte bine. ai văzut multe femei ca să ştii?
— Sute.
— Sute! Şi asta nu înseamnă multe?
— Nu. – '
— Şi nu ţi s-a părut obositor?
— Poate că da.
— Eu cred că era. Şi trebuie să-ţi fi luat foarte mult timp.
— Da' de unde.
— Trebuie să-ţi fi luat… sute…
— Aşa meriţi. Le-am văzut pe scenă, în coruri, în filme. Acesta este unul din avantajele filmului. Intot- „* deauna poţi fi sigur, fie că fata face o baie pe parcursul acţiunii spre desfătarea' masculină, fie că protagonistul face un dus ca să dea fiori admiratoarelor entuziaste, îţi dai seama ce a însemnat acest lucru pentru criteriul de apreciere al mulţimii. A instituit noi etaloane spre care să aspire. Altădată, un bărbat se declara mulţumit cu experienţa personală, mai mult sau mai puţin sumară. Astăzi, însă, toţi ştiu cum arată o frumuseţe hollywoodiană cu sau fără cămăşuţă de noapte. Şi îţi dai seama ce consecinţe are asta! Odinioară, un bărbat se mulţumea cu ceea ce avea. Putea să ia o fată ce semăna cu un sac de rumeguş legat la mijloc, dar care în ochii lui să fie o Afrodită.
Astăzi el ştie cum trebuie să arate o femeie, îi face toate măsurătorile după normele de frumuseţe ale sirenelor de pe ecran. Astfel întregul criteriu de apreciere a formelor feminine a fost ridicat pe o treaptă superioară.
— Ai explicat minunat.
— Vrei şi amănunte? Ţi-am povestit vreodată despre haremul la care am fost în Marsilia?
— N-ai fost niciodată la Marsilia.
— Pe ce pui pariu?
— Ai văzut vreuna mai frumoasă ca mine?
— Niciuna. Tu eşti Venus, Galateea tady Godiva 2, Sappho 3…
— Splendid. Totuşi, de ce crezi că sunt bine făcută?
— Ei bine, eşti destul de plinuţă la pelvis fără să ai poponeţul gras, ai picioare zvelte, iar coapsele nu-ţi sunt învelite în slănină, nu ai pernuţe pneumatice pe burtă şi nu ţi s-au lăsat muşchii sinilor, deşi au mărimea ceştilor de ceai”, iar sfârcurile sunt foarte drăgălaş plasate în mijlocul rozetelor şi…
— Te rog. Mă simt jenată. N-ai putut să observi toate astea.
— E puţin jenant, evident. Totuşi e o prostie dacă te simţi aşa.
— O să-ncerc să mă obisniesc cu ideea. Mai spune-mi.
— Nu, e deajuns înainte de micul dejun.
— Ascultă, dragul meu. Trebuie să te scoli. N-o să prindem trenul de zece dacă nu te scoli. Nu mai avem decât douăzeci şi cinci de minute.
— Dacă-l pierdem, îl pierdem şi gata. Mai trebuie încă să fac şi baie.
— Asta o să dureze ore.
— Evident, o jumătate de oră de drum până la baie.
Şi o jumătate de oră înapoi…
— Dar o să fii nespus de drăguţ în noul tău halat de baie.
1 Galateea – statuie a sculptorului Pygmalion, însufleţită de Afrodita la rugămintea acestuia.
2 Lady Godiva (1040-1080). Legenda spune că a călărit goală prin oraşul Coventry pentru a-şi sili soţul, Leofric, conte de Mercia, să reducă impozitele asupra populaţiei.
3 Sappho – poetesă greacă, născută la Lesbos (sec. VI î.e.n.) (N. -trad.)
— Drăguţ! Nu se spune despre un bărbat că este drăguţ. Poţi spune că este frumos, impetuos, elegant, viril, atrăgător, masculin, bine-dotat, îngrijit, spilcuit. Dar nu drăguţ. Poate că eu sunt fantastic sau divin…
— Eşti toate astea lax un loc, dragul meu, afară de picioare. Dacă ai vrea să…
— Atunci o să stau în pat.
— Nu, dragule. Sunt frumoase chiar şi picioarele tale.
Uite-ţi halatul. O să comand micul dejun pentru când te întorci.
Când se întoarse, soarele strălucea puternic pe faţa de masă şi pe argintărie. Rămase o clipă lângă uşă privindu-i chipul pe care razele reflectate îl luminau. Ea ridică ceainicul şi-i zâmbi. Fără nici un cuvânt, el se apropie şi se aşeză la măsuţa de lângă fereastră. Şi, fiindcă el tot mai tăcea, începu ea să vorbească:
— O să trebuiască să te tunzi, dragul meu.
— Oricum tu nu mă mai vezi, zise el. Am părul destul de scurt.
Ea nu luă în seamă prima parte a spuselor lui.:
— Adevărat, dar acolo la spate, răspunse ea repede, * ar trebui să fie puţintel mai scurt… pentru că gâtul tăia e foarte frumos acolo la spate. [
— O să încerc să-l ţin întors spre tine. Ce zici?
— Nu. Mănâncă. Am pierdut deja primul tren;
— Atunci de ce să ne mai grăbim? ^
— Pentru că atunci când sunt silită să fac un lucru'; neplăcut, doresc să isprăvesc mai repede.:
El îşi puse ceaşca jos.
— Crezi într-adevăr ceea ce spui, nu-i aşa?;'
— Bineînţeles, răspunse ea. ', El îşi luă din nou ceaşca şi, întorcându-şi ochii spre fereastră, rămase cu privirea pierdută la jucăuşele pete.; de soare care sclipeau pe mare. '
— Mai avem destul timp, şopti el într-un târziu.','
— Ei bine, să hotărâm într-un fel. Când trebuie să te x întâlneşti cu prietenul tău?;'?
— Cu Monty? Oh, oricând. ^
— Nu fi exasperant, Clive. Când?
— Nicicând. I-am spus că o să trec eu pe la „Britannia” în jur de trei. Dar el o să stea acolo şi-o să 'mă aştepte dacă n-am sosit.
— Numai că noi pierdem şi trenul de unsprezece, Clive! Şi următorul este tocmai după ora două. Cu ăsta tu nu ajungi la timp şi…
— Atunci o să-i telegrafiez şi-i spun că întârzii. Aşa e bine?
— Cred că aşa e mai bine.
— Perfect. Mă îmbrac imediat, şi dacă pierdem trenul de unsprezece, foarte bine. Dacă nu…- îi telegrafiez.
— Bine, termină de mâncat şi grăbeşte-te.
Funcţionarul de la recepţie se uită la ei cuprins de panică.
— Va fi gata într-un minut, domnule, bâigui el.
— Dar trebuie să prindem trenul, interveni Prudence.
— Da, doamnă.
— V-am spus aseară că în dimineaţa asta plecăm, spuse Clive.
Funcţionarul puse stiloul jos.
— Domnule Briggs, de când sunteţi aici, în fiecare seară aţi venit şi mi-aţi spus că dimineaţa plecaţi. Şi în fiecare dimineaţă v-aţi răzgândit; Şi de fiecare dată nota dumneavoastră de plată era gata pregătită. Afară de data aceasta. Nimeni nu poate striga lup tot timpul, domnule Briggs! Nu tot timpul!
Prudence şi Clive holbară ochii la omuleţul din faţă.
Parcă tot resentimentul care-i mocnea în suflet ar fi răbufnit, ştrangulându-i vocea. Ieşirea lui era neaşteptată, de parcă o omidă s-ar fi răzvrătit, instigând la răzmeriţă.
Clive izbucni în râs, dar Prudence încercă să-l oprească.
— Nu râde, şopti ea. Se întoarse apoi spre funcţionar: Aveţi perfectă dreptate. Şi ne pare foarte rău. Oricum nu mai putem prinde trenul, aşa că o să ieşim să luăm masa de prânz, după care ne întoarcm să plătim nota şi vom lua trenul următor.
Cu ochii aproape în lacrimi funcţionarul se uită la ea.
— Vă rog să mă scuzaţi că am vorbit în felul acesta, doamnă, dar dumneavoastră înţelegeţi că…
— Bineînţeles, îi zâmbi ea.
Îl luă pe Clive de braţ şi porniră spre ieşire.
— N-ar fi trebuit să râzi, îl dojeni ea când ajunseră în lumina soarelui. Cred că J-am înnebunit.
Clive nu răspunse. Mergea înainte continuând să rida.
Îl scutură furioasă de braţ, apoi izbucni şi ea în râs.
Intrară la „Amfitrionul Nostru” şi se aşezară la masa lor retrasă.
— N-ar trebui să corrâandăm dejunul? întrebă ea după un timp. -
— Abia am luat dejunul.
— Acela a fost micul dejun, dragul meu.
— Era atât de târziu încât putea să fi fost chiar dejunul. Mie nu mi-e foame, doar dacă îţi este ţie.
— Nici mie nu mi-e foame.
— Hai să mai cerem câte o băutură, zise ea.
— încă n-am început-o nici pe asta.
— Atunci hai să începem conversaţia. Conversaţia es'te o artă pierdută, ştiai? Răspunde repede.
Ea îşi aplecă capul şi cu degetul arătător începu să deseneze ceva pe paharul aburit.
— Haide, o încuraja el. E uşor. Nu trebuie decât să întrebi: cine a pierdut-o şi unde.
— Chiar trebuie?
— Desigur. După care eu o să-ţi răspund că este o artă pierdută, la fel ca şi arta aliajului de bronz sau a cioplirii pietrei cu obsidianul, pierdută ca şi arta de a construi bazine pentru condensat rouă sau de a clădi monumentul de la Stonehenge '… şi de ce anume este pierdută^-
Ea nu răspunse nimic.
— Haide, urmă el. Nu poţi nici măcar să faci conversaţie despre arta de a face conversaţie?
— Vezi, Clive, tu eşti un om instruit. Ştii atât de multe.
Cum ai izbutit să înveţi „toate astea dacă spui că nu ai o educaţie riguros teoretică?
— O miraculoasă aptitudine de a absorbi informaţii nefolositoare, ziare, reviste, extrase din diverse publicaţii, citesc totul.
1 Stonehenge – grup de pietre în Câmpia Salisbury, constituind cel 'mai important monument megalitic din insulele britanice.
(N. trad.)
Ea întoarse capul să privească prin fereastra lângă care se aflau. Ridică mâna si, cu dosul degetului urmări conturul bulelor încremenite în sticla străveche.
— Presupun că ştii şi cum reuşeau să facă lucrurile, astea în sticla de pe vremuri, susură ea.
— Părerea mea e că nu o făceau anume. Pur şi simplu aşa le ieşea când turnau sticla. Pe atunci nu ştiau să niveleze geamuri. Cred că asta trebuie să fi fost.
Ea dădu doar din cap.
— Câte zile mai ai, Clive?
— Nu le număr.
— Bineînţeles că le numeri.
— Ştii bine, doar cinci. Mâine, joi, vineri, sâmbătă, duminică.
— A trecut repede,nu-i aşa?
— A zburat.
Ea rămase tăcută şi el se uită deodată la ea. Apoi brusc, se întinse peste masă şi-i apucă mâna.
— Ascultă, Prue… nu-ţi pare rău? Nu-ţi pare rău că ai venit cu mine?
— Nu, răspunse, ea. Ştii asta foarte bine. Nu regret ce s-a întâmplat. Dimpotrivă.
— Afară doar de firea mea irascibilă. Vreau să spun că îmi pare rău că ne-am certat. Nu te-ai necăjit prea tare, nu-i aşa?
— N-a fost un lucru prea grav. Amândoi am depăşit faza asta. Vezi, astăzi nu ne-am certat deloc toată ziua.
Oamenii trebuie să se acomodeze unul cu altul.
— Eu ar fi trebuit să fac un mai mare efort de acomodare.
— Crezi că noi am început să ne deprindem din ce în ce mai mult unul cu altul? Crezi că oamenii devin din ge în ce mai apropiaţi, şi apoi, în cele din urmă, nu se mai ceartă deloc?
— S-ar putea să fie adevărat.
Ea îşi întoarse privirea spre fereastră şi şopti: – încă o zi frumoasă. O zi foarte frumoasă.'
— Foarte, foarte frumoasa…
El ciocni paharul, cuprins parcă de mânie.
— Haide, bea.
— M-am cam pilit.
— Foarte bine. Nu te poţi duce acasă ca o corabie în derivă.
— De ce se spune întotdeauna ca o corabie în derivă?
Pe.punctul de a se scufunda. Ce e atât de rău să pluteşti în voia vântului?
— Iţi dă un sentiment de incertitudine. Dealtfel, în ziua de azi totul e în derivă, pe punctul de a se scufunda.
— Evident… cit e de simplu. Ascultă, Clive, aş zice să pornim. Trebuie să ne întoarcem la hotel şi să ne luăm bagajul…
— Nici o grabă.
— Nu pot să sufăr s-ajung mai târziu la gară. îmi place să am timp suficient.
— Oh, fir-ar a naibii de treabă, oftă el. Aş fi vrut să nu-i fi promis bătrânului Monty. Dar e un camarad atât de nemaipomenit, mi-ar displace să-i fac o astfel de figură.
— înţeleg, bineînţeles că nu-i poţi face aşa ceva.
— Dacă nu i-aş fi promis, pe Dumnezeul meu că n-aş fi plecat pentru nimic pe lume. Tu ştii asta foarte bine, Prue. 'Nu cumva să crezi că plec fiindcă m-a obosit povestea asta.
— Ştiu, dragul meu. Trebuie să mai ieşi şi tu şi să te amuzi cu bărbaţii. Mai ai doar cinci zile după care…
El rămase nemişcat privindu-şi mâinile. Apoi îşi ridică ochii spre chipul ei, dar ea se întoarse şi privi departe pe fereastră.
— Oh, Doamne, şopti el.
, Lovi apoi cu pumnul în masă şi se ridică.
— Mă duc să-i telegrafiez lui Monty că voi întârzia.
Ea rămase mai departe lângă fereastră simţind parcă fiecare minut cum se scurge ticăind. îşi termină băutura şi începu să-şi legene uşurel capul, urmând parcă un anume ritm imaginar. Într-un târziu îl auzi că se întoarce şi-şi ridică privirea spre faţa lui. Zâmbea cu gura până la urechi.
— Gata, totul e aranjat, spuse el bucuros. Domnularanjează-tot. Avem timp să-mâncăm.
— Şi atunci, ce tren luăm?
— Niciunul. Nu mai plecăm.
Ea scutură neîncrezător din cap.
— Dar Monty?
— E-n regulă. I-am trimis o telegramă în care i-am. spus că sunt în mod inevitabil reţinut, asta-i exprimarea corectă. Şi că dacă-i face plăcere, se poate repezi până aici să tragem un chef. O să-ţi placă şi ţie Monty. Nu te bucuri?
Ea îşi duse mâna la gât vrând parcă să-şi stăvilească emoţia.
— Vrei cu adevărat să rămâi!
— Atunci de ce naiba crezi c-am făcut-o?
— Eşti un tâmpit, dragul meu, zâmbi ea, înghiţind cu greutate.
— Adevărat, zâmbi şi el. Chiar că sunt, nu-i aşa? Cu toate acestea, rămânem aici.
— Dar ai şi în acelaşi timp o minte minunată.
— Bineînţeles că am. O minte foarte practică. Rezolvă lucrurile… hop… uite aşa. O minte de milioane. Am vrut să rămân, bang, uite aşa! Vine răspunsul. Rămâi. Şi tu ai vrut să rămâi, nu-i aşa?
— Bineînţeles că am vrut.
— Atunci de ce naiba nu mi-ai spus?
— O femeie nu poate să facă avansuri. M-am gândit că poate te-ai săturat de mine.
— Ei bine, nu-i acelaşi lucru şi pentru un bărbat?
M-am gândit că poate, tu te-ai săturat de mine.
— Nici gând, dragul meu.
— Atunci sărută-mă.
— Aici?
— Ei bine, dacă un bărbat nu-şi poate săruta nevasta într-o cârciumă…
Brusc îl pătrunse inoportunitatea propriilor lui cuvinte.
— In faţa oricăruia de aici, tu eşti nevasta mea, decretă el.
'Ea îşi ridică obrazul iar el se ridică şi se aplecă peste masă. După ce se aşeză din nou la locul lui, ea clătină din cap.
— Ştii, susură ea, e de necrezut.
— Sărutările mele?
— Oh, şi ele sunt de necrezut. Eu vreau să spun totul, araşul acesta, hanul acesta; fereastra aceasta, masa aceasta, tu, eu, amândoi împreună aici. Acum cinci zile… nimic din toate astea nu exista. Acum zece zile nici tu nu existai. Dar acum nouă zile, paisprezece ore şi cam treizeci de minute o voce masculină, foarte înţepată, m-a întrebat: „Mergem la concert sau preferi să ne plimbăm?” şi te-ai născut tu.
— Eram înţepat?
— Oh, foarte înţepat. Nu te puteam „uferi.
— îmi pare rău.
— Oh, nu. Nu era vina ta. Doar că e greu să crezi că este adevărat. Totul pare de necrezut.
— Am şi eu uneori sentimentul acesta. Totul nu e decât un joc al imaginaţiei. Cum spunea omul acela? într-o bună zi mă voi răzbuna pe toţi duşmanii mei, mă voi sinucide, şi în felul acesta lumea se va sfârşi pentru ei toţi.
Poate că războiul ne face să avem sentimentul acesta.
Avem atât de puţin,,, atât de puţin timp, oh, hai să mâncăm.
Mă duc să-l caut pe „Amfitrionul Nostru.” Abia mult mai târziu, când, la apropierea serii,, coborâră de pe faleza stâncoasă, îşi amintiră de funcţionarul de la recepţie, înţepeniră pe esplanadă holbând ochii la frontonul de piatră al Hotelului Channel ornamentat cu frunze de acant şi la cei doi palmieri gemeni postaţi la” intrare.
— Oh, bietul om, se îngrozi ea. O să facă un atac de apoplexie.
— Am putea să ne luăm bagajul şi să ne mutăm, să mergem la alt hotel.
— Asta-i curată laşitate.
El mai rămase un timp cu ochii pe clădire şi în cele din urmă zise:
— Trăiască nedisciplinaţii! Hai să mergem.
Intrară în hol. Directorul adjunct sări ca la un impuls electric, doritor parcă să şteargă impresia lăsată de întârzierea de azi dimineaţă, îi întâmpină dând din cap.
— Nota dumneavoastră este gata, domnule Briggs!
li văzu că se opresc amândoi, că se uită fix la el, şi apoi, ca la un singur semnal, izbucnesc în râs şi o iau la fugă pe scări.:;
— Ei poftim, îşi şopti directorul. Ei poftim! i Şi ce altceva ar fi putut spune? Rutina zilelor de va-; cântă păstrată cu străşnicie de-a lungul anilor fusese atât”,; de răsturnată, încât eltrăia acum ca într-un vis. Dacă [;' oraşul putea fi atât de pustiu pe o vreme atât de fru- '_; moaşă, ei bine, atunci, orice, absolut orice era posibil.
Nimic nu va mai fi real niciodată;|

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu