Ek1

Nota:
acest roman este postat in 7 fascicole.

Acesta este nr 1.
Nr 2 este    AICI
Nr 3 este    AICI
Nr 4 este    AICI
Nr 5 este    AICI
Nr 6 este    AICI
Nr 7 este    AICI
Nr 8 este    AICI

ERIC KNIGHT: MAI PRESUS DE TOATE

MOTTO: „Mai presus de toate,
Fii ţie însuţi credincios, de-aici
Urmând, precum urmează noaptea zilei,
Că n-ai să poţi fi prefăcut cu nime.”
Shakespeare, Hamlet (I, 3) 1

CAPITOLUL 1
Către sfârşitul primăverii războiul începu cu adevărat, în oraşul acela, oamenii care se plimbau pe esplanadă puteau auzi tunurile.
Într-un fel se simţeau parcă uşuraţi. Spuneau: „Sitzkrieg-ul-2 a luat în cele din urmă sfârşit”.
Se plimbau sub soarele arzător, aşteptau veşti despre victorie şi ascultau tunurile. Nu se auzeau prea tare pentru că erau departe, dincolo de Canal, pe continent. Dar când briza răcoroasă bătea dinspre mare, aducea cu ea bubuitul înfundat al obuzelor, iar oamenii spuneau: „Auzi? Acum o încasează!”
Uneori, când sunetul era doar o bubuitură izolată, aerul vibra ca şi cum cineva ar fi lovit într-o tobă uriaşă.
Alteori sunetele se contopeau într-un vuiet prelung, nedesluşit, ca urletul unui câine.
Cu toate acestea cei care îşi petreceau vacanţa la mare se plimbau bucuroşi de vremea neobişnuit de frumoasă.
Îşi făceau promenada de-a lungul esplanadei pavată cu lespezi de piatră, respirând adânc mirosul de alge şi de apă sărată a mării. Se opreau doar din când în când şi spuneau:
— Ascultă! Auzi? Tunurile!
— Da. în sfârşit, acum o încasează.
Ascultau pe jumătate neliniştiţi pentru că, la urma urmei, era război, şi pe jumătate mulţumiţi că acum toată încordarea nervoasă a aşteptării luase sfârşit. Dar erau
1 Trad Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, EPLU, 1964.
2 Sitzkrieg – război de poziţie. (N. trad.).
plini de încredere în băieţii de pe front şi în armatele aliate, şi apoi bubuiturile erau prea vagi şi îndepărtate pentru a fi însemnat un pericol real.
În mod ciudat se simţeau chiar mândri când auzeau canonada îndepărtată. Era ca şi când faptul de a asculta tunurile le îngăduia şi lor să aibă un rol minuscul, dar de o oarecare importanţă, în acest război; ca şi când prin simplul fapt de a asculta, îşi slujeau şi ei într-un fel patria.
Vremea era minunată pentru plimbare. Uneori oamenii o porneau afară din oraş, urcând până sus pe faleza i stâncoasă. Acolo, la înălţimea care domina Canalul, vuietul vântului se înteţea, ca o muzică.grandioasă. Bătea necontenit, culcând la pământ firele de iarbă şi suprafeţele unduioase reflectau albastrul cerului. Dedesubt, în golfuri şi golfuleţe, valurile se rostogoleau rar ca într-un film rulat cu încetinitorul.
Tunurile se auzeau 'mai clar acolo sus. Numai faptul că te aşezai sau te întindea! pe iarbă îţi dădea o vagă senzaţie că iei parte la război.
De la o vreme se auzeau mai clar până şi în oraş, iar unii din vilegiaturişti se hotărâră să plece. Din acel moment, pentru localnici prezenţa îndelungată a soarelui pe cer începu să fie socotită o risipă a naturii, ca o recoltă suplimentară într-un sezon supraabundent de fructe sau ca un formidabil banc de scrumbii când fiecare vas de pescuit a prins atâta peşte încât nimeni nu putea vinde nimic pe piaţa suprasaturată. Căci în acest orăşel vremea frumoasă era o afacere.
Dacă n-ar fi fost război localitatea ar fi fost ticsită: toate pensiunile, toate hotelurile… chiar şi Channel Hotel care era cel mai scump. Aceasta era singura modalitate de a face bani… să umpli totul până la refuz cât ţinea vremea frumoasă, Ei spuneau:
— La urma urmei, în cazul cel mai bun nu este decât un sezon scurt, şi trebuie să faci tot ceea ce poţi pentru a o scoate la capăt în timpul iernii.
Acum, în sfârşit, aveau vreme frumoasă; cu toate acestea localitatea se golea văzând cu ochii. Nu cârteau prea mult împotriva războiului, ci mai curând împotriva vremii, N-ar fi fost nici pe jumătate atât de rău, spuneau ei, dacă cel puţin ar fi plouat. Doreau din toată inima să plouă, să nu aibă sentimentul că o vreme atât de însorită se iroseşte în zadar.
Dar încercau să nu se plângă. La urma urmei,' spuneau, era război. Trebuie să fii gata a-ţi face datoria, fără să te plângi… acum în sfârşit, războiul începuse cu adevărat şi puteai auzi tunurile.
Acum se auzeau foarte clar, mai ales noaptea când camuflajul cufunda oraşul în linişte şi nemişcare. Totul părea mort. După cină oamenii ieşeau să,Eacă o scurtă plimbare şi când se întorceau la bar pentru un ultim pahar înainte de culcare spuneau că e curios ce limpede se auzeau tunurile noaptea.
Ascultau emisiunile de la B. B. C. şi discutau diverse tactici. De data aceasta nu este Polonia nici Norvegia. Are în faţă o armată adevărată şi va primi o lovitură mortală.
Generalii francezi sunt cei mai buni din lume. Hitler a făcut, în sfârşit, o mare greşeală. După felul în care trag tunurile înseamnă că-i dăm de furcă.
Nimănui nu-i trecea prin gând că s-ar putea să fie invers, nici când bubuitul tunurilor se auzi mai apro*ape şi nici măcar atunci când, în timpul nopţii, se auzea chiar când te aflai în casă. Nu mai era nevoie să te duci pe esplanadă sau sus pe faleza stâncoasă. întins pe pat puteai auzi şuieratul puternic al vântului, vuietul valurilor care se izbeau de ţărm – dar şi bubuitul înfundat al tunurilor. Geamurile zăngăneau. Uneori puteai desluşi chiar şi obuzele care zburau prin aer.
Se auzea mai întâi o detunătură şi apoi un şuierat „ prelung, ca un oftat sau ca vuietul unui metrou alergând în depărtare. Şuieratul dura treizeci, patruzeci, cincizeci de secunde… şi apoi un brrum! Sunetul se stingea în aer.
De cele mai multe ori explozia proiectilului era mai puternică decât bubuitul.
Către sfârşitul lunii mai începură să se vadă fulgerele exploziilor. Spre sud-est cerul era brăzdat de lumini iar uneori devenea incandescent. Cu fiecare noapte ce trecea vâlvătaia se muta din ce în ce spre vest. Situaţia era confuză, în barul hotelului Channel lumea asculta cu interes radioul, mai ales emisiunile B. B. C.-ului, dar asia nu făcea cu nimic lucrurile mai clare. Când se terminau ştirile, spuneau:Ei bine, nu te puteai aştepta ca B. B. C.-ui să transmită informaţii care ar trăda planurile noastre duşmanului, nu-i aşa?”
Totul era din ce în ce mai confuz până în ziua în care Churchill a vorbit despre bătălia pentru închiderea breşei pe frontul din Belgia. Asta a clarificat oarecum lucrurile. Germanii făcuseră o breşă mare în linia frontului ca o pungă. Dacă o reprezentai grafic, îţi puteai da seama cât este de simplu şi tot ceea ce trebuia să facem noi era să apăsam pe gâtulpungii de la nord, urmărind ca francezii să facă acelaşi lucru la sud. Oricine înţelegea asta.
Se întrebau cum au putut fi nemţii atât de naivi încât să se vâre într-o astfel de situaţie.
Dar nu trecu mult şi nimeni nu mai pomeni despre închiderea breşei aşa cum nimeni nu mai spunea că Hitler a pierdut trenul.
Tunurile bubuiau în continuare şi geamurile zăngăneau zi şi noapte. Luminile scăpărau spre sud-est, spre sud şi în cele din urmă spre sud-vest.
Războiul înainta treptat de-a lungul Canalului, şi fiecare privea neputincios. Ceva anume părea a nu fi în regulă. Era ca şi cum esplanada ar fi fost o tribună, războiul însuşi ar fi defilat sub ochii ităi… iar tu nu puteai face nimic pentru a da o mină de ajutor.
Tunurile se auzeau toată ziua şi toată noaptea; dar nimeni nu mai spunea: „Acum o încasează!” Pentru că, în sfârşit, au început să se gândească la faptul că ar putea să fie şi altfel. Era foarte posibil ca ploaia de obuze să cadă şi asupra lor. Şi pentru prima oară^ şi-au dat seama ce înseamnă o explozie, şuieratul proiectilelor şi.
trupurile sfârtecate.
Cu excepţia câtorva, toţi vizitatorii care mai rămăseseră împachetară şi plecară. Era insuportabil să stai toată ziua tolănit sub soarele strălucitor în timp ce tunurile îţi reaminteau acele oribile lucruri ce se petreceau aproape sub ochii tăi. Armata britanică era practic masacrată în timp ce tu stăteai şi priveai. Căci acum era limpede că nu aripa dreaptă a.nemţilor era încercuită, ci armata britanică.
Apoi posturile de radio B. B. C. comunicară ştirea că regele Belgiei s-a predat şi a lăsat flancul deschis. Belgienii renunţaseră la luptă. Francezii renunţaseră şi ei.
Nu mai rămăsese decât armata britanică, încercuită de forţe mult superioare. Nemţii Ocupaseră Calais-ul şi se, aflau la câteva mile de Dunkerque. Ostaşii britanici se luptau acum pentru a-şi salva viaţa.
Şi atunci războiul deveni un lucru îngrozitor. Oamenii se cutremurau când auzeau tunurile. Era groaznic să te gândeşti la nesfârşita ploaie de obuze care se revărsa asupra trupelor îngrămădite ale armatei britanice.
În timpul nopţii zgomotele erau o tortură. Uneori geamurile zburau în ţăndări din cauza bubuiturilor, însemna că navele de război erau în plină acţiune. Flota încerca să oprească înaintarea armatei germane.
Noaptea izbucneau fulgere de lumină şi pale de flăcări se profilau pe cer. în timpul zilei escadrile de avidane treceau vuind în zbor pe deasupra ţărmului stâncos.
Se îndepărtau cu cea mai mare viteză şi oamenii ştiau că se grăbesc să ajute la redresarea flancului stâng. Avioanele ţâşneau într-acolo şi se întorceau. Cu încărcătura lor de bombe zburau deasupra Canalului într-un du-tevino fără sfârşit, încât se părea că atât oamenii cât şi maşinile se vor prăbuşi de epuizare.
Şi atunci, vremea frumoasă luă sfârşit şi totul se învălui în ceaţă. Ultimii vizitatori plecară cu sentimentul că, deşi au trăit o experienţă teribilă,au rămas până atunci deoarece, în definitiv, vremea fusese frumoasă. Dar n-ar mai fi avut nici un sens acum când singurul lucru bun se isprăvise.
Ceaţa ţinu două zile şi în timpul acestor două zile armata britanică fu evacuată. Vase ale marinei, vase particulare, remorchere, distrugătoare, iahturi, traulere, şlepuri, ambarcaţiuni de plăcere, bărci cu vâsle, canoe… tot ceea ce putea pluti, erau umplute cu soldaţi şi scoase în larg în timp ce ariergarda lupta să ţină duşmanul pe loc. Improvizata flotă naviga înainte şi înapoi… toată ziua şi toată noaptea şi apoi toată ziua următoare şi toată noaptea următoare… atât timp cât ambarcaţiunile erau în stare să plutească, oamenii se îmbarcau în ele.
În felul acesta cea mai mare parte a Forţei Expediţiqnare Britanice se întoarse acasă. Dar nu toată. Căci ceaţa se ridică şi vremea deveni din nou frumoasă.
Tunurile continuau să tragă şi lumea îşi dădea seama că la Dunkerque o parte din ariergardă se afla încă în luptă. Oamenii aceia care luptau ştiau că nu mai aveau şanse ca bărcile să ajungă până la.eiacum… acum că ceaţa se ridicase, dar luptau înainte.
Atâta timp cât continuau să tragă însemna că mai exista o ariergardă. Stând pe esplanadă, locuitorii acelui orăşel de pe malul mării ascultau cum tunurile sfârtecau carnea omenească. Stăteau în lumina strălucitoare a soarelui chinuiţi de aceste gânduri, ascultând cum ariergarda britanică era nimicită.
Dintr-o dată totul deveni foarte liniştit. Soarele strălucea inutil şi orbitor, învăluind măreţia pustie a acestei minunate staţiuni de vilegiatură de la malul mării… esplanada cu regimentele ei de felinare ornamentale şi batalioanele de bănci frumos aliniate.
Tunurile încetaseră. Totul se terminase. Nemţii ocupaseră Dunkerque-ul.
CAPITOLUL 2
Când veni vara oraşul începu să pară cu desăvârşire părăsit. Localnicii aveau o senzaţie stranie… aceste nesfârşite zile însorite… şi nici un vilegiaturist. Hotelurile, după cum spuneau ei, „mureau de inaniţie”.
Totul devenea din ce în ce mai dezolant. Cam prin august, pe estrada orchestrei din faţa hotelului Channel, nisipul se adunase în grămezi şi rămăsese acolo, necălcat de picior de om. Chiar şi hotelul Channel era ameninţat să moară de inaniţie. Stând pe scaunul înalt în spatele ghişeului, directorul adjunct se gândea chiar la acest lucru. Se gândea şi privea pe fereastră. Privea, urmărind micile dune de nisip, aşa cum le formase vântul pe estrada înaltă de pe esplanadă. Ce ghinion, se gândea el.
Directorul tocmai fusese chemat sub drapel, cu seria celor născuţi în 1907. El, directorul adjunct, era mai tânăr, dar.avea nenorocul să fie inapt din punct de vedere fizic. şi nenorocul ar fi putut fi în fond noroc pentru afaceri… dacă n-ar fi fost vorba despre o afacere atât de lamentabilă. După d-na Tirretl, el era acela care urma la funcţia de director, înălţă capul când ceva întrerupse liniştea.
Venea liftul, încercă să-şi ia un aer fericit. Holul mobilat modern era gol, dar dincolo, în salon, stătea un bărbat înfundat în unul din fotolii. Razele soarelui cădeau pe costumul lui de tweed cafeniu, făcându-l să apară ca o pată caldă, de culoare înviorătoare, care se armoniza cu gama coloristică a salonului şi care, într-un mod inexplicabil, îl făcu pe directorul adjunct să se simtă puţin mai optimist.
Uşa liftului se deschise şi ieşi o femeie însoţită de doi copii şi o bonă. Copiii şi bona se duseră afară, la soare.
Femeia se aşeză într-unul din fotoliile din hol şi se apucă să citească o revistă. După câteva clipe îşi puse degetul între pagini şi se apropie de fereastră, privind spre esplanadă. Rămase acolo un timp, urmărind bona şi copiii.
Din salon se auzi sunetul strident al unei sonerii.
Chelnerul se grăbi să intre, apoi ieşi, se duse la bar, şi se reîntoarse cu un pahar de cherry brandy. In timp ce „trecea prinse privirea.directorului adjunct, îşi roti şi el privirea cu înţeles şi arătă cele cinci degete ale.mâihii.
Voia să spună că acesta era al cincilea brandy pe care îl servise. Directorul adjunct dădu doar din cap, fără să zâmbească. Apoi lăsă capul în jos, încercând^să pară ocupat.
Auzi femeia venind dinspre fereastră, tocurile ei răsunând la început pe pardoseala de ceramică, apoi înfundat pe covor, apoi din nou ţăcănind pe pardoseală, îşi ridică privirea şi zâmbi.
— Aţi cerut să mi se dea legătura?
— Da, d-nă Cathaway. Vă anunţăm îndată ce o primim.
Femeia bătu nervoasă din picior după care se îndreptă spre fereastră. Continuă să bată din picior în timp ce privea afară, tocul sunând desluşit în pustietatea holului.
Pata de culoare din fotoliu se urni şi se puse în mişcare. Tânărul în costumul de tweed cafeniu veni în hol,.
cu pasul uşor nesigur. Directorul adjunct îi adresă un zâmbet complice… unul din acelea care se dau în trecere.
Dar tinărul nu trecu. Veni direct la ghişeu.
— Plec, spuse. Vreţi să-mi faceţi nota?
— Oh, spuse directorul adjunct., îmi pare rău, domnule Briggs. Am înţeles că veţi sta… cel puţin o săptămână.
Părea atât de mâhnit încât tânărul se-ncruntă. Se gândi: „Ce vrea secătura asta? Să-mi fac griji pentru ei? De ce trebuie să suport eu paguba lor? N-am ce-i face”.
— Nu, plec, spuse.
Directorul adjunct îşi înclină capul într-o parte şi în-tr-un târziu zâmbi:
— Scuzaţi-mă o clipă. O să rog să vi se facă nota.
Se duse, iar tânărul îşi rezemă cotul de ghişeu şi se întoarse pe jumătate aşa încât putea să vadă femeia care, se uita pe fereastră. Era cu spatele la el. Avea picioare zvelte şi foarte bine făcute. Dunga ciorapilor îi era perfect întinsă. Gleznele erau perfect conturate.
Ii urmări piciorul cu care bătea. Ochii începură să urce. Avea şolduri înguste. Era tipul care nu avea nevoie să poarte centură.
Fără vreun motiv, anume, imaginaţia sa încetă s-o mai dezbrace şi-şi îndreptă privirea dincolo de ea, prin fereastră. Putea vedea şase din felinarele înşirate pe esplanadă. Erau exact ca celelalte pe care le văzuse pe fereastra salonului… numai că de acolo se vedeau doar cinci.
Exact la fel. Şi exact acest „la fel”, era ceea ce nu mai putea suporta. Cinci, apoi, şase. Dar la fel.
Se dădu puţin mai încolo astfel încât cele şase să se înscrie perfect simetric în cadrul ferestrei, îşi aplecă trupul mult înainte. In sfârşit. erau spaţiate cum trebuie.
iSimţi o undă de mulţumire.
Femeia se întoarse şi el văzu că îl priveşte fix într-un fel ce aducea a dispreţ.
Gândi: „Nu mă uit la tine. Mă uit la cele şase felinare. Am tot dreptul să mă uit la felinare.”
Aşa că se uită mai departe, împietrit; dar se întoarse repede când îl auzi pe directorul adjunct. Venea în urma unei femei îmbrăcate în negru. Avea buza umbrită de o vagă mustăcioară, dar părul cărunt îi era pieptănat cu grijă.
— Dânsa este d-na Tirrell, directoarea, spuse directorul adjunct.
Tânărul se gândi: „De ce dracu o mai aduce şi pe asta?”
Femeia zâmbi.
— Plecaţi deja, domnule Briggs?
— Da.
— Am înţeles că veţi rămâne la noi mai multă vreme.
— Nu, plec.
— Ceva nu este în regulă… cu serviciul?
— Nu. Pur şi simplu… plec.
— înţeleg.
— El gândi: „Oh Cristoase, /de ce mă plictisesc pe minecu necazurile.lor? Hotelul acesta afurisit e gol iar ei îşi bat capul chiar cu un singur client. Nu e vina mea că hotelul e gol, că pierde bani şi că ei îşi vor pierde slujbele. Nu este vina mea. N-au nici un drept s-o pună pe-seama mea”.
Femeia ridică o privire şireată şi spuse calm, cu aer confidenţial.
— Dacă e vorba de tarif, domnule Briggs… în mod obişnuit n-am putea-o face, dar fiindcă avem un sezon atât de slab, am putea aranja ceva.
El gândi: „Oh, doamne! Oh, doamne!”
— Nu, trebuie să plec,-spuse. Mă duc să-mi fac bagajul. Dacă nota va fi gata când cobor…
Urcă pe scări, ignorând liftul. Ajuns în cameră îşi luă sacul de călătorie Gladstone împachetat dinainte. Coborî din nou şi se duse la recepţie cerându-şi nota. îşi încreţi fruntea când văzu numele scris pe partea de sus a colii într-o caligrafie îngrijită, clară: Glive Briggs, Esquire.
Îşi scutură uşor capul ca şi când ar fi vrut să-şi alunge propriile gânduri. Plăti nota şi directorul adjunct îi numără restul cu meticulozitate, în momentul acela se auzi soneria centralei telefonice.
— Mă iertaţi, zise el.
Femeia de lângă fereastră se îndreptă spre ei grăbită.
Omul se întoarse şi zâmbi.
— Convorbirea dumneavoastră, doamnă Cathaway.
Îmi pare rău că a durat atât de mult…
— O să vorbesc din apartamentul meu, spuse ea.
Se întoarse şi-l privi drept în faţă pe tânărul în haine de tweed.
— Daţi-mi voie să trec, spuse ea.
Se dădu repede la o parte aşa încât ea să poată trece spre lift. Ar fi putut tot atât de bine să-l ocolească. Dar i-o plăti privindu-i îndelung picioarele în timp ce intra în lift. Când ea se întoarse, cu o secundă înainte ca uşa liftului să se închidă, îşi dădu seama de insolenţa lui.
Iar el zâmbi ou satisfacţie.
— Aş putea' lăsa asta aici? spuse ridicându-şi sacul.
— Cu plăcere, domnule Briggs.
— O să-l iau altă dată sau o să vă anunţ unde să-1 trimiteţi.
— Da, domnule Briggs.
Tânărul respiră adânc şi se simţi uşurat. Se îndreptă repede spre uşă apoi păşi afară; pe esplanadă.'
Iris Cathaway îşi scoase tacticoasă pălăria, îşi netezi cu grijă părul frumos, castaniu, uitându-se în oglindă, apoi se duse în salonul apartamentului. Se aşeză; la masă, îşi umezi buzele, ridică receptorul şi spuse:
— Da?
Auzi vocea plăcut surprinsă a bărbatului de la celălalt capăt al firului.
— Iris! Ce Dumnezeu faci acolo?
— De câteva ore încerc să te găsesc.
— Abia am intrat. Când mi s-a spus că sunt chemat de la Leaford nici n-am crezut…
— Sunt aici la hotelul Channel. Am adus băieţii cu mine. Trebuie să-i ducem undeva.
— Şi unde vrei să mergi?
— De asta te-am chemat. Hamish, vreau să hotărăşti tu.
— Eu. Dar tu cunoşti părerea mea. Eu…
— Nu e momentul să reluăm discuţia. Trebuie să-i ducem undeva. L-am scos pe Arthur de la scoală.
— Dar, Iris, dacă-l mai întrerup! de la învăţătură…
— Nu vreau să-l întrerup… dar nici nu vreau să pierd copilul. Aeroportul militar este acum la doi paşi de şcoală.
Se socotea că acolo este <3 zonă sigură. De aceea au mutat şcoala acolo. Şi tu ai spus că va fi un loc sigur.
— Stai puţin, Iris. Eu n-am spus că va fi un loc sigur.
Am admis la insistenţele tale, dar din capul locului m-am opus să-l muţi.
Auzi cum vocea lui se ridică seacă şi pedantă, ca întotdeauna când era nervos. Ea îşi stăpâni vocea.
— Ei, ei, Hamish. Nu e momentul să faci pe avocatul.
Adevărul este că pentru Arthur nici nu se poate un loc mai prost decât şcoala aceea. Am crezut că doreşti ca amândoi copiii să fie în siguranţă…
— Vorbeşti prostii, Iris. Bineînţeles că vreau să fie în siguranţă. Acum adu-i înapoi aici…
— Nu mă întorc la Londra, Hamish. Este cel mai nepotrivit loc din lume.
— Nu sunt de aceeaşi părere, Iris. S-au luat cele mai bune măsuri de protecţie. Apărarea este atât de bine organizată încât nu cred că vor fi vreodată în stare să bombardeze Londra.
— Ei bine, eu cred. Londra este ultimul loc în care doresc să mă aflu.
— Dar pentru Dumnezeu, Iris. Nu înţeleg ce-ai vrea să fac eu de la această distanţă. Dacă ai fi făcut aşa cum am spus de la început şi te-ai fi dus la-Oddale…
— Nu mă voi duce în Yorkshire! Să nu mai discutăm încă o dată treaba asta.
— Ei bine, unde vrei să mergi?
— Problema nu este unde vreau eu să merg; responsabilitatea este a ta. Eşti tatăl copiilor… îl auzi pufnind cu exasperare.
— Ascultă, Iris. Am un proces peste câteva minute. O să mă gândesc…
— Dacă asta este mai important decât siguranţa.propriilor tăi copii…
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Iris. Ce vrei să fac eu? Oricum nu faci ce-ţi spun, iar când te întreb unde vrei să mergi,spui că este responsabilitatea mea. Nu vrei să vii la Londra pentru că socoti că nu eşti în siguranţă.
Nu vrei să mergi în Yorkshire… unde Dumnezeu e martor că pe distanţă de mulţi kilometri în jur nu 'există nimic de bombardat… pentru că eşti în vrajba aceea stupidă cu tatăl meu; nu te duci acasă la tatăl tău pentru că la o depărtare de un kilometru este o fabrică de oţel; nu-l laşi pe Arthur la scoală pentru că în apropiere se află un aerodrom. Şi unde eşti acum? Din toate locurile ai ales pentru copii…
— Am yenit aici pentru că-i un loc sigur. Este o staţiune de vilegiatură la malul mării. Nu există nici măcar un singur obiectiv militar în oraş.
— Oh, obiective.militare! Au aruncat deja câteva bombe pe coasta de sud. Şi îţi imaginezi că mai întâi au coborât şi au inspectat locul ca să se asigure dacă există sau nu obiective militare? Gentlemenii aceia de nazişti…
— Te rog nu-mi ţine un discurs, Hamish, Cunoşti sentimentul meu despre tot acest război idiot. Naziştii sunt în egală măsură capabili să fie gentlemeni ca şi propria noastră armată. Nu există nici un motiv pe lume ca să bombardeze oraşul acesta.
— Atunci de ce să nu stai acolo?
— Mă sfătuieşti să ţin copiii aici când în clipa asta ai recunoscut singur că probabil nu suntem în siguranţă.
Îl auzi din nou suflând zgomotos, apoi vocea lui răsună rigidă, cumpănită.
— Dacă te afli acolo, a fost alegerea ta. Acum spune-mi ce doreşti?
— Nu putem sta aici. E înfiorător… hotelul acesta e oribil. O să-l mai suport până când iei o hotărâre. Vreau un loc unde să fim în perfectă siguranţă… unde copiii să poată creste în condiţii normale şi rezonabile. Asta-i tot. Vreau să mă ajuţi să găsesc un astfel de loc.
Urmă un moment de tăcere. Apoi el spuse.
— Foarte bine. O să mă gândesc la acest lucru. Băieţii sunt acolo… Vreau să le spun bună ziua.
— Nu, sunt pe plajă cu Mills.
— înţeleg. Cum se simt?
— Foarte bine.
— Şi tu?
— Perfect, mulţumesc. Dar tu?
— Oh, foarte bine.
— Deci o să te gândeşti? Te poţi sfătui cu Willfred.
Vorbeşte cu cineva despre asta.
— O să mă gândesc.
— Foarte bine, Hamish. -Am promisiunea ta.
— Da, ai promisiunea mea.
— Atunci, la revedere.
— La revedere.
Auzi declicul în receptor. Mai rămase un timp aşezată apoi seridică şi privi pe fereastră. Jos pe plajă o văzu pe Mills, o pată albă, singuratică pe dreptunghiul maroniu al păturii. Arthur stătea aplecat, aşa cum stau aplecaţi copiii, ţinându-şi picioarele drepte, şi examina ceva pe nisip chiar la marginea apei. Prentiss alerga fără astâmpăr în jurul păturii, dar st poticni şi căzu.
Iris simţi în toţi muşchii impulsul de a-l ridica… ca şi cum ar fi putut-o face de la distanţă. Mills continua să citească fără să ridice privirea. Copilul rămase întins acolo.
Iris se încorda. Efortul îi lăsase o senzaţie de slăbiciune şi frustrare. Urmări strângând din dinţi până când copilul, sprijinindu-se în patru labe, se ridică şi-o porni clătinându-se în jurul păturii, făcând cercuri nesigure pe nisipul auriu.
Iris îşi închise ochii, îşi apăsă tâmplele cu vârful degetelor şi rămase aşa, nemişcată.
CAPITOLUL 3
După ce ieşi din hotel Clive o luă spre vest, străbătu oraşul, apoi cu pas egal o luă de-a lungul falezei de pe ţărmul înalt, înainta cu mers hotărât, indiferent, până când îl soma o santinelă.
— Stai, cine-i acolo?
— Prieten, răspunse.
— înaintează, prietene, să te recunosc.
Formula regulamentară i-se păru caraghioasă. Santinela, un băiat foarte tânăr, „stătea cu piciorul stâng înainte şi cu puşca în poziţie de luptă, numai că puşca nu avea baionetă. Băiatul îşi schimbă greutatea pe celălalt picior.
— Veniţi, spuse el stingherit. Ce doriţi?
Înainta câţiva paşi, uitându-se la banderola de pe braţul băiatului.
— Bună ziua ostaşule, spuse. Ce se petrece?
Băiatul îşi sprijini puşca de pământ. Făcu semn cu capul.
— Este un port închis, aşa. îl numesc ei, N-am voie să las pe nimeni aici dccât dacă are permis de trecere.
Aveţi?
— Nu.
— Oh. Păi, dacă aveţi vreo treabă, vă puteţi duce la ei, colo jos. Acolo-i corpul de garda.
— N-are importanţă, îi răspunse. Mă plimbam doar.
Cu bine.
— Cu bine, spuse băiatul stingherit.
Clive se întoarse şi porni de-a lungul drumului. După ce făcu cale întoarsă aproape un kilometru dădu de o potecă ce se ramifica spre nord. O urmă vreo jumătate de oră sub lumina soarelui care începu să coboare pieziş pe umărul lui stâng. în amurg ajunse pe o şosea care mergea spre sud. Puţin înainte de a se întune/ia, într-o staţie de autobuz, la o încrucişare de drumuri, văzu oameni stând în picioare. Unul ţinea jos, lângă el, o patorniţă din acelea în care îşi poartă dulgherii uneltele.
Aşteptă lângă ei apoi se urcă şi el în autobuzul care e oprise în staţie. Se aşeză pe un scaun, clătinând din ap la fiecare smucitură a autobuzului, auzind cum uruie xul din spate şi revizuind în minte toate operaţiunile pe are le-ar face cineva pentru a-l scoate, pentru a repara iferenţialul şi a pune din nou totul la loc.
Când se prezentă încasatorul pentru bilete, dulgherul şi ajutorul său spuseră: „Gosley”.
Spuse şi el acelaşi lucru. Costa şase penny. Autobuzul mergea înainte, făcând nenumărate staţii. Se lăsase de mult întunericul când dulgherul se aplecă să-şi ia paporniţa. Clive coborî după el.
Din cauza camuflajului totul era cufundat în beznă, dar Clive îşi dădu seama că. se află într-un orăşel… un sat. Abia zărind caldarâmul străzii înguste, porni' înainte prin întuneric. Mai mult după mirosul de bere decât văzând-o, descoperi cârciuma satului. Barul era tixit.
Când intră, fu izbit de hărmălaia vocilor aspre, ţărăneşti.
Deodată larma încetă şi cei prezenţi se întoarseră să'se uite la el. Se duse la bar.
— Aveţi ceva de mâncare?
— îmi pare rău, spuse omul de la bar.
— Şi… unde as putea găsi ceva?
— Habar n-am. Aţi putea încerca la han. Are ceva de mâncare la han, Will?
Un bărbat de lingă bar se aplecă şi scuipă.
— Fiică-sa e bolnavă la pat. Nu cred să aibă ceva.
— Vă pot da o cană de supă, spuse barmanul.
— Nu, n-are nici o importanţă. Poţi să-mi dai un rachiu dublu.
— Da. domnule.
Clive îşi luă băutura şi se duse la o masă. Când se aşeză parcă se dăduse un semnal şi oamenii îşi reluară trăncăneala.
Şedea cu capul aplecat, ascultând zgomotul monezilor trântite pe tejghea. Vocile se amestecau în comentariile monotone asupra situaţiei la ordinea zilei. Treptat urechea i se acomoda cu accentele şi începu să prindă câte un firicel de sens în amalgamul de voci. Lângă bar se ducea o discuţie aprinsă. Auzi o voce ridicându-se.
— Vrei să spui că au ucis la treizeci de kilometri de aici şi nu la cinci kilometri?
— Da… şi-au scufundat un vapor francez şi au dus înapoi în Franţa pe franţujii care s-au predat.
— La dracu cu franţujii… şi cu belgienii. Da, da, au trecut prin belgieni ca prin brânză, dar când s-au ciocnit de o armată adevărată, au simţit-o,-Pun rămăşag că i l-am arătat noi pe dracu?
— Pun rămăşag că dacă flancul n-ar fi fost deschis, noi am fi fost şi acum acolo.
Era un tânăr din corpul de voluntari din garda naţională. Se uită cu o privire plină de încredere.
— Nenorociţii ăştia de belgieni, spuse bărbatul de lângă el. A fost la fel şi în celălalt război. Cu belgienii nu ştiai niciodată cum stai. Jumătate din ei nu erau cu nimic mai bun decât nemţii, nişte bastarzi.
Clive se ridică şi se duse la bar.
— încă unul dublu, spuse.
Vocea lui se ridică puţin prea limpede. Bărbatul de lângă el îl privi fix şi conversaţia amuţi. Apoi bărbatul îi întoarse spatele şi se adresă voluntarului din gardă.
— Păi, eu zic” că de data asta trebuie să facem afurisita de treabă cum se cuvine. Ei nu ~ştiu ce însemnă războiul, ăia din Germania. Păi, ce zic eu este că, de data asta să nu ne oprim până nu-i învăţăm minte. Drept la Berlin, să le arătăm ce înseamnă asta.
Bărbatul se întoarse, pus pe harţă.
— Nu este aşa, camarade?
Clive îşi ridică paharul. Ştia că oamenii urmăreau scena. Se simţi ca un câine străin în mijlocul unei haite. Nu păreau a dori cu tot dinadinsul să fie ostili.
— Dacă zici dumneata aşa, răspunse calm.
— Cum adică, dacă zic eu aşa?
Clive îşi puse cu grijă băutura jos înainte de a răspunde.
— Ce-ai vrea să spun? Un da, clar şi răspicat?
Bărbatul îl privi fix, şovăitor, şi în încăpere se făcu linişte.
După aceea, după ce se întoarse la locul lui, auzi oamenii vorbind din nou, cu vocea mai scăzută acum.
Simţi în juru-i vrăjmăşie.
Dar pe măsură ce bea,, gândul acesta i se ştergea din minte. O căldură plăcută i se răspândi în fiecare fibră a trupului şi se abandonă acestei senzaţii de linişte.
Simţi cum i se înclină capul, bălăbănindu-se. Rumoarea din jurul lui deveni tot mai confuză, cuvintele se topiră într-un zumzet din care nu mai înţelegea nimic Uneori simţea că adoarme, alteori i se părea că doar mintea îi era adormită. Se trezea din când în când ca să descopere că făcea o serie de gesturi normale… se ducea la bar… lua un pahar… stătea un moment în faţa unui tânăr, îşi ridica paharul în semn de salut… păşea cu grijă, ocolind un bărbat care ţinea în mână o monedă.
La un moment dat se dezmetici din această ciudată toropeală auzind o voce puternică. Văzu un chip mătăhălos şi-şi dădu seama că se află din nou în mijlocul grupului care discuta.
— Eu zic, debarcaţi pe continent şi luaţi-l prin surprindere. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, de data asta luptaţi chiar de-ar fi să cadă până şi ultimul om. Şi fără capitulare. Pentru bătfâna noastră Anglie.
— Aşa zici tu.
— Pe viaţa ta afurisită că aşa zic eu.
— Cu gura ta.
— Da, cu gura mea.
— Şi tu când mergi?
— Eu am fost în celălalt război afurisit, şi aş merge şi în ăsta dacă n-aş fi depăşit vârsta.
— Foarte rău că ai depăşit vârsta.
— Foarte rău şi în ceea ce te. priveşte. Ce-ai de spus despre tine?
— Şi eu am depăşit vârsta. Sunt bunic.
— Bunic! O să primeşti o labă peste bot cât ai zice peşte.
Clive văzu că omul se întoarse aşa că făcu un pas îndărăt apoi, cu o satisfacţie plină de răutate, dădu o lovitură directă. Simţi că lovise exact în vârful bărbiei.
Omul căzu la pământ dar se ridică viguros, scuturându-şi capul cum fac boxerii.
Îl podidi râsul, cu toate că simţi cum fusese lovit deasupra inimii. O pace stranie îl cuprinse în sfârşit… Se dădu îndărăt clătinându-se şi bolborosi ceva omului care trecu pe lângă el. îl auzi pe barman strigând:
— Domnilor! Domnilor!
Nimeni nu-i dădu nici o atenţie.
Urmă un salt curios în timp, apoi se pomeni într-o înghesuială de trupuri lângă uşă. Capul îi atârna inert, bălăbănindu-se de la stânga la dreapta, îşi simţi braţele istovite, şi o moleşeală plăcută îi inundă tot trupul.
Apoi, întocmai unui film rupt, scena se întrerupse şi n-a mai fost decât întuneric.
CAPITOLUL 4
Bătrânul general Cathaway urmărea cum fiul său se apleacă încetişor şi, în timp ce vorbea, scapără un chibrit pe suportul de catran.
— Şi cum se simte mama?
— Oh, bine. E neschimbată.
Gândi: „Roger este cel mai robust din toţi trei. Dar este cel mai greu accesibil. Nu poţi pătrunde niciodată în gândurile sale. E de mirare cum o suportă pe Diane.
Trebuie că-l plictiseşte de moarte… pe mine da. Dar probabil că nici ea nu poate să ajungă cu adevărat la el mai mult decât pot eu”.
Roger Cathaway îşi aprinse cu atenţie trabucul ţinând chibritul departe de barbă.
— N-ar trebui să mai fumezi încă unul înainte de cină, spuse plângăreţ Diane.
— N-ar trebui, nu-i aşa? răspunse Roger pe un ton plăcut. Ţinea trabucul în mâinile pe care şi le încrucişase la spate.
,,Asta este, gândi bătrânul Hamish. Nu-ţi puteai da seama dacă o lăsase pe Diane să-şi impună interdicţia de a fuma, sau dac-o va ignora afabil. Era de nepătruns”.
Roger se legăna pe vârful picioarelor.
— Presupun că ştii că Prentiss Saintby a plecat în America?
— Nu.
— Da, urmă Roger. Cred că pentru a cumpăra avioane sau aşa ceva.
Bătrânul Hamish dădu din cap. Era plauzibil pentru Saintby să-şi găsească o îndeletnicire la adăpostul bombelor. Gândul la Saintby i-'l aduse în minte pe itânărul Hamish.
— Mă întreb unde-o fi Hamish, spuse. N-a zis că…
— Ajunge el aici, răspunse Roger. Camuflajul… se circulă greu acum prin Londra, ştii bine.
Stăteau tăcuţi, cu stinghereala oamenilor care nu se simt relaxaţi până când nu soseşte persoana aşteptată.
— L-ai văzut pe generalul Bulliyer? întrebă Diane.
Bătrânul Hamish tiâsi.
— Nu, nu încă. îl voi vedea mai târziu… peste o săptămână.
— Oh.
Din nou tăcere. Apoi Roger îşi aşeză cu grijă trabucul în scrumieră.
— Asta pare să fie Hamish, spuse. Mă duc.
Bătrânul Hamish îşi limpezi vocea.
— Este o vară frumoasă, nu-i aşa?
— Da, într-adevăr, răspunse Diane.
Ea ascultă sunetele ce veneau de jos cu o concentrare aproape dureroasă. Bătrânul Hamish auzi vocea celui mai tânăr dintre fiii săi şi-i ieşi în întâmpinare, bucuros.
— Tată! Ei, ei. Cum se simte mama?
— Sănătoasă. Perfect sănătoasă. E neschimbată, ştii.
Niciunul din noi nu se schimbă în Yorkshire. Din cauza aerului bun.
— Cred că e gata cina, spuse Diane.
Trecură în sufragerie.
Bătrânul Hamish se 'simţi brusc stingherit. De ce-o fi oare atât de deprimant să mănânci în casa copiilor tăi?
Copii! Roger arată aproape tot atât de bătrân ca şi el.
În orice caz, arată din plin cei cincizeci de ani, bietul Roger. Dumnezeule, a împlinit cincizeci de ani.
— Ai auzit că fratele lui Iris e în America? întrebă tânărul Hamish.
— Da… tocmai mi-a spus Roger.
— Să cumpere oţel.
— Oţel? Am crezut că avioane.
— Nu, oţel, după câte am înţeles.
Bătrânul Hamish gândi: „Supa îngrozitor de fierbinte… se pare că lui Roger i-a revenit buna dispoziţie”.
— Ai venit să-l vezi pe Bullyer? întrebă tânărul Hamish.
— Da. Mai vin o dată săptămâna viitoare. Mi-a… mi-a trimis un bilet prin care-şi cere scuze, rugându-mă să las pe săptămâna viitoare.
— Oh.
Roger tăia friptura, o tăia cu o îndemânare de invidiat. Dar în definitiv un chirurg… trebuie să fie în stare s-o taie după tot exerciţiul ăla pe care-l are.
Şi pentru prima oară bătrânul Hamish se simţi înveselit de acest gând. Apoi se întunecă la faţă.
Berbec… n-ar trebui să fie în sânge. Vacă… atât de în sânge pe cât se poate. Berbecul… bine făcut. Porcul… rumenit. Dar Diane…
— Vesti proaste despre Somalia, nu-i aşa? spuse tânărul Hamish. Ce se petrece acolo?
Bătrânul Hamish se însufleţi.
— O harababură lamentabilă. Pe Dumnezeu, pe Dumnezeul meu, dacă aş fi avut acolo două divizii… numai două divizii! Nu ştiu ce fac idioţii ăia.
— Ei bine, armata franceză din estul apropiat a făcut parte din schema tactică, nu-i aşa? Şi când frontul a căzut…
— Asta e. N-ar fi trebuit să ne bazăm pe nici o altă naţiune, tună bătrânul Hamish. Să nu ne bazăm decât pe noi… altă dată aşa făceam.
Tânărul Hamish se aplecă deasupra farfuriei.
— în orice caz, după cât se pare o să trebuiască să ieşim,din încurcătura asta.
Tăcură toţi.
— Nu-ţi place berbecul? întrebă Diane.
— Da… da, răspunse bătrânul Hamish.
Acum nu mai era chip să te eschivezi de la a-l mânca.
— E foarte bun, continuă.
De vreme ce eşti silit să-l mănânci, poţi tot atât de bine să arunci câteva cuvinte de laudă.
— Măbucur că cineva îl apreciază, spuse Diane cu o umbră de mâhnire. E atât de greu să găseşti acum ceva de mâncare… şi după ce-ţi dai silinţa si…
Bătrânul Hamish gândi: „Mă-ntreb cum de o suportă Roger.” Şi-a construit o carapace, asta trebuie să fie. Se retrage într-o anumită parte a făpturii lui unde ea nu poate pătrunde”.
Şi se lăsă dus de gânduri, până când o văzu pe Diane |inând o cafetieră şi vorbindu-i.
— Nu crezi că are o formă frumoasă? Tocmai am feăsit-o…
— Da, da. Este o cafetieră care arată ca o cafetieră.
Îşi dădu seama că vorbele lui trebuie să fie mai blânde. Era q piesă frumoasă de argint lucrată în linii pimple. Diane avea cel puţin atâta lucru, bun gust.
— Funcţională, spuse tânărul Hamish.
Bătrânul Hamish prinse bucuros ideea.
— Da. în zilele de 'azi funcţionalitatea în arhitectură şi în toate celelalte.
— Cel puţin am scăpat de ororile stilului victorian atât de împodobit, răspunse Diane.
Bătrânul Hamish cântări cele spuse, tentat s-o dezaprobe pe Diane pentru simpla plăcere de a o dezaproba.
— împodobire, funcţionalitate, spuse el. Nu se exIclud una pe alta. Arta se duce de râpă în clipa în care |vrea cu tot dinadinsul să folosească la ceva.
Diane dădu semne de nerăbdare.
— N-ar trebui să bem cafeaua în…
Se ridicară şi trecură în biroul lui Roger.
„întristător loc, gândi bătrânul Hamish. Se pare că la ei aoasă, medicii se înconjoară de lucruri triste*'
— Rog'er, la ce oră a spus Will că va veni?
Tânărul Hamish pusese întrebarea.
— După cină. „
— Acum e după cină, spuse arţăgos bătrânul Hamish.
Faptul de a aştepta pe cineva transmite întotdeauna celorlalţi o anume stare de nelinişte.
— E într-adevăr foarte ocupat, spuse tânărul Hamish.
— Pentru Willfred este cu adevărat o ascensiune, nu-i aşa? rosti încetişor Roger.
— Da. Se ridică 'odată ou partidul lui.
— Partidul! răbufni bătrânul Hamish. Partidul lui.
Norocul… asta e tot.
Tânărul Hamish zâmbi.
— A sprijinit un nou venit şi acum este şi el în ascensiune. Acum este un guvern conservator, dar Dumnezeu ştie ce va mai fi până când se termină războiul ăsta.
— Willfred, spuse încet bătrânului Hamish, este tot atât de rece ca o bucată de ficat de vită… şi aşa a fost întotdeauna.
Urmă un moment de linişte, apoi Diane se ridică.
— Trebuie… ar trebui să văd…
Şi se făcu nevăzută.
,,Ce delicateţe, gândi bătrânul Hamish. Ce nemaipomenită delicateţe! Şi este omul care ar asculta la uşă cum mă vezi şi cum te văd. Doamne, Dumnezeul meu, de ce nu-mi plac nevestele băieţilor mei? Cine greşeşte… ele, sau eu?”
Ei bine, Willfred era rece ca un ficat de vită… şi el avea tot dreptul s-o spună, întotdeauna fusese aşa… chiar şi atunci când era mic.
— Willfred a fost întotdeauna greu de înţeles… chiar şi când era mic, rosti. Pentru mine a fost greu de înţeles.
Willfred a avut întotdeauna un caracter foarte posesiv… o siguranţă în a şti ce dorea. Ceilalţi doi nu l-au avut. Roger, cel mai în vârstă, era prea blând. Hamish, cel mai tânăr, era prea generos. Amândoi sunt tipul care se lasă călcat în picioare. Dar Roger şi-a construit un mijloc de apărare şi s-a retras într-o lume numai a lui.
Tânărul Hamish n-a învăţat lucrul acesta. Va continua să se dăruiască cu generozitate.
Cei care se dăruiesc! Iar Iris e din acelea care iau.
Ea este un fel de… un păianjen de sex feminin sau cam aşa ceva… ghiftuindu-se din nobleţea lui Hamish, devorându-i bunătatea, într-o zi îl va secătui, şi atunci…
— Arăţi bine, tată, spuse tânărul Hamish.
Bătrânul Hamish îşi netezi mustaţa căruntă.
— Mă simt bine. Mă simt bine.
Şi în clipa aceea chiar se simţea… dar apoi îşi aduse aminte că i se tăia respiraţia. I se tăia respiraţia când se grăbea prea tare. Poate inima! Atac de inimă. Dai ortul popii… pur şi simplu.
Dorea să-l întrebe pe Roger despre treaba asta, dar nu putea acum. Dacă ar rămâne singur cu Roger…
— Parcă se aude Will, spuse Roger.
Ieşi din cameră, iar ceilalţi doi se ridicară în picioare, privind spre uşă. în cele din urmă auziră vocea lui Willfred. Acesta intră, vorbind calm.
— Tată… ce bine-mi pare să te văd. Cum se simte „mater”?
— E într-o formă grozavă. Ca întotdeauna, de altfel
— Ei bine, este o întrunire de familie, spuse Willfred. Ia să vedem… sunt doi ani… trei, de când noi toţi… ce face Iris?
Tânărul Hamish dădu din cap.
— Este bine.
— La Leaford, pe coasta de sud.
— Asta-i bună!
Willfred privi de jur împrejur.
— C%i, bine că mi-am adus aminte, presupun că ştii că fratele ei este în America?
Bătrânul Hamish zâmbi sumbru.
— Oh, da, răspunse. Cumpără oţel.
— Nu, nu oţel, spuse Willfred. Altceva.
„Ei bine, de ce nu se spune ce anume, gândi bătrânul Hamish. Nătărăul se 6omportă ca şi cum ar deţine mari secrete guvernamentale. Un tâmpit cu aere de superioritate”. Discutau despre Somalia, Roger ascultând şi zâmbind; Hamish cu înflăcărare, Willfred cu superioritate.
Willfred îşi termină în cele din urmă discursul. II dăduse gata pe Hamish. Se uită apoi la tatăl lui.
— L-ai văzut pe Bullyer? întrebă Willfred.
— Păi… ăă… îl voi vedea săptămâna viitoare.
Willfred veni mai aproape de el, excluzându-i pe ceilalţi doi din conversaţie.
— Bullyer, spuse.
Îşi scoase pince-nez-ul şi îl privi. Nasul lui lung, ascuţit, părea acum să se avânte şi mai cutezător înainte.
Bătrânul Hamish observă că părul lui de culoarea nisipului se rărise.
— Ce e cu Bullyer?
— Oh, nimic, spuse, dezinvolt. Atâta doar… Coborî vocea: Ştii, nu cred că Bullyer este omul cel mai potrivit… nu după Dunkerque, ştii. Cred mai curând că Condout este omul de viitor. Ai vrea să… să tatonez eu terenul la Condout?
Bătrânul Hamish sări în sus. Un tată putea face favoruri fiului său, dar nu fiul tatălui. Nu fără a fi nevoit să spună: Iată sfârşitul unei etape din viaţă.
În nici un caz de la Willfred.
— Bullyer este prietenul meu, spuse. Am fost locotenenţi împreună.
— Nu mă îndoiesc,- răspunse Willfred, plin de sine.
Dar acum, problema este ce anume doreşti şi cine deţine ceea ce doreşti. Chiar aşa… de fapt ce anume doresc?
răcni bătrânul Hamish. In asemenea timpuri nu e vorba de ce anume doreşti. Ci de cum poţi să ajuţi. Dumnezeu e martor că până acum n-am făcut o treabă prea bună… ăştia cu noile lor idei de a comanda şi cu noile tactici… invulnerabilitatea apărării asupra atacului!
Vax! Tinerii nu s-au descurcat prea bine. Suntem într-o mare încurcătură. Ne paşte invazia. Mulţi difitre noi avem o experienţă de o viaţă. Aşteptăm să facem tot ce putem. E multă treabă de făcut'… şi oamenii cu experienţă sunt gata să o facă. O divizie… o brigadă… orice.
Crezi că ni se va oferi prilejul de a ne sluji patria?
Tânărul Hamish îl văzu pe Willfred deschizând gura şi se repezi să vorbească pentru a.preîntâmpâna posibilitatea de a fi rostite cuvintele „prea bătrân”.
— De bună seamă că sunt aglomeraţi cu munca până peste cap, tată. Va lua puţin timp până când să ^ajungi să organizezi oamenii ieşiţi la pensie.
Dar furia bătrânului Hamish împotriva lui Willfred încă mai clocotea.
— Atunci ar face mai bine să se grăbească… căci dacă nu ne folosesc pe ăştia ca noi… se pare că tinerii nu se prea înghesuie să slujească.
În momentul în care o spuse îşi dădu seama că în dorinţa de a-l biciui pe Willfred îl lovise pe Hamish.
Gândi: „Fire-aş afurisit pe veci… pe cei cu pielea groasă nu-i poţi atinge”.
Tânărul Hamish îşi trecu mâna peste obrazul care i se împurpurase.
— Da, spuse el. Presupun că nu se face să avem un război fără ca nici un Cathaway să ia parte.
— Ei, Hamish, răspunse tatăl său. Tu ştii ce vreau să spun.
— Nu, rosti Hamish aproape mânios. în sinea noastră l-am judecat toţi pe Prentiss Saintby. Şi iată războiul, şi tata singurul Cathaway gata să ia parte.
— Ei, Hamish, n-am vrut să spun…
— Dar există un Cathaway care ia parte, spuse Willfred.
Îşi îndreptară privirea spre el.
— Fata lui Roger este în Waffs 1j nu-i aşa? Iată unul din noi în uniformă.
Willfred o spuse cu atâta infatuare, încât bătrânul Hamish nu se putu stăpâni.
— Asta vreau să spun, bubui el. Femeile… fetele seduc la război, iar bărbaţii stau pe loc şi aşteaptă. Nu înţeleg cum i-ai dat voie, Roger. Voiam să vorbesc cu tine despre lucrul ăsta. Nu-mi place. Prundence este nepoata mea şi…
— Şi este fiica mea, spuse Roger, calm.
— Dar… Doamne sfinte, omule. Tu nu ştii ce fel de lucruri se întâmplă în taberele acelea de femei. Nu am încredere în ele… îemei în uniformă si… ce face acolo?
— Esjte sergent, răspunse Roger. Şi nu cred că…
— Ca un soldat de rând, spuse Wilifred. Oh, de ce nu ai luat legătura cu mine si…
— Dar ea a făcut totul singură, Willfred.
— Atunci, doamne sfinte, lasă-mă să mă ocup eu de asta. Pot să iau legătura cu cineva şi să aranjez ca Prudence să capete un grad compatibil cu…
1 Waff – forţele aeriene auxiliare feminine. (N. trad.)
— Nu, se răsti bătrânul Hamish. Are tot dreptul să stea pe propriile ei picioare.
— Dar, tată, nu ştiu de care parte eşti. întâi zici că…
— Sunt împotriva femeilor în uniformă… şi sunt împotriva politicienilor care trag sfori în problemele militare, spuse bătrânul Hamish.
Şi simţi că o spusese bine.
— Staţi o clipă, amândoi, interveni Roger. Este fiica mea… şi lăsaţi-mă să vă explic. Când ai un copil, un singur copil, îl creşti însufleţindu-i la început sentimentul fundamental al securităţii din propriul cămin. Mai târziu, îl înveţi să găsească securitatea într-o lume foarte complexă. Faci lucrul acesta nu cocoloşindu-l şi interzicându-i să păşească în lume, ci lăsându-l să o înfrunte cu curaj, învăţându-l să stea pe picioarele lui, făcându-l să înţeleagă că oricând are nevoie, se poate întoarce la securitatea căminului.
Nu are nici un rost să încerci să împiedici fetele de a cunoaşte lumea, pentru că într-o bună zi tu nu vei mai fi aici ca să le ocroteşti… şi se vor pomeni în viitoarea vieţii fără o ancoră de care să se agate.
M-am gândit „mult ce înseamnă să fii părinte. M-am gândit mult la asta.
Se ridică, troznindu-şi încheieturile degetelor, jenat parcă de propriul său discurs.
Rămaseră tăcuţi. Apoi tânărul Hamish se ridică.
— Trebuie să… fug, spuse. Am de terminat un material… cina. asta a fost anunţată în ultimul moment şi plănuisem să lucrez la noapte.
— S-a făcut, spuse bătrânul Hamish. Plec cu tine. Mă laşi şi pe mine, în drum.
— Nu rămâi la noi? întrebă Roger, foarte blajin.
— Nu. O să trag la club şi o să plec mâine dimineaţă devreme dacă mi se căşună.
— Nu rămâi în oraş? '
— Nu pot să rămân. Probabil c-o să mă reped până acasă şi mă întorc din nou săptămâna viitoare.
— Totuşi, Condout este, cred… începu Willfred.
— Nu, nu, spuse bătrânul Hamish. îşi îndulci puţin vocea, dând să-şi ia rămas bun. Drăguţ din partea ta… dar rămân la Bullyer.
Şi ieşiră cu toţii din cameră.
* în taxi, bătrânul Hamish începu să-şi ticluiască în gând frazele. Tresări auzindu-l pe fiul său vorbind prirnUl. *
— Este deprimant să fii prea tânăr pentru primul război şi să te simţi în mod stupid prea bătrân pentru al doilea. Tu ştii…
— Ei as! Bătrân la treizeci şi patru de ani?
Simţii că Hamish era mult prea afectat pentru a încerca făţiş să-i scoată asta din cap. Aşa încât dădu frâu liber cuvintelor.
— Părerea mea este că avem nevoie de avocaţi şi în timp de război ca şi în timp de pace… procesele nu se opresc niciodată, din păcate. Ştii; îmi amintesc ceva foarte nostim!
Râsul lui răsună în. interiorul taxiului.
— N-o să uit niciodată când m-am întors din Egipt cu cicatricea de deasupra rinichilor. Nu… cea de deasupra rinichilor a fost la Ladysmith. Era Războiul Burilor, da, asta era. Când m-am întors acasă mama ta m-a primit… ei bine, m-a primit foarte distantă. Abia într-un târziu am înţeles de ce. Fiindcă fusesem rănit la spate. Era vechea şi caraghioasa idee romantică precum că un soldat trebuie să stea întotdeauna cu faţa la duşman şi că dacă este rănit la spate acesta este un semn de laşitate… însemna că a încercat să fugă. Mi-a trebuit destul de mult timp să explic cum explodează şrapnelele. De fapt, cred că nici acum nu i-a ieşit din cap vechea idee. Habar nu are ce înseamnă un exploziv. Bănuiesc că în sinea ei încă mai crede că lucrurile se petrec ca la Omdurman… că eu sunt călare pe un cal, şi că mă aflu în fruntea fiecărui atac.
Şi râse plin de mulţumire.
— Ce naiba m-a făcut să mă gândesc la asta tocmai acum? N-am mai spus-o niciodată, nimănui.
Tânărul Hamish gândi: „A făcut-o pentru mine… să încerce să mă oprească de a mă gândi la faptul că nu m-am dus. Altădată era mai abil în a-şi folosi vorba şi mintea. Este întristător să-ţi vezi părintele începând să-şi piardă capacitatea intelectuală”.
— Este un mod de viaţă plăcut, spuse el. Mama trăie”ste o viaţă liniştită cu ideile ei. As dori ca mai mulţi dintre noi să poată face la fel.
Mintea bătrânului Hamish sări câteva mutări ca la gambit.
— Ce dracu face Iris pe malul mării… ce înseamnă toată povestea asta cu… Leaford? Am crezut că Arthur este la… unde este locul ăla afurisit unde s-au dus?
— Au mutat şcoala chiar lingă un aerodrom… sau cineva a plasat un aerodrom chiar lângă scoală. Aşa că Iris i-a scos de acolo. Avioane de dimineaţa şi până seara. S-a gândit că pentru copii nu e bine să li se-întipărească în' minte atât de mult… atât de mult militarism.
— Prostii! La ce bun toată această nătângă fugă de colo colo, cuprinşi de panică. Şi unde este ea acum? La Leaford? Pentru numele lui Dumnezeu. Pe Canal, drept vizavi de el…
— Este ceva provizoriu, spuse Hamish. Trebuie să…; o să caut să găsesc alt loc… totul se va aranja.
În întuneric, bătrânul Hamish se strâmbă nemulţumit.
— Tu ştii care este părerea mea, spuse, cu un ton uşor îndurerat. Dar să mă ia naiba dacă am de gând să mi-o impun.
— Eu nu văd lucrurile în felul acesta.
Bătrânul Hamish îşi umezi buzele apoi cuvintele răbufniră.
— Fir-ar a naibii de treabă, eu nu înţeleg de ce nu vrea să aducă copiii la Oddale. Din toate locurile mai sigure de pe această insulă…
Simţi tăcerea împietrită a fiului său şi suflă zgomotos. „Ai intrat în horă, trebuie să joci”, gândi el.
— Pe ochii mei că Iris este o femeie bună, spuse. Din toate lucrurile de pe lumea asta, Dumnezeu să mă ferească, de o femeie bună. Ştii, într-o zi s-o găsi cineva să-i spună în ce cocină s-a născut.
— Vai, tată.
— Tatăl ei, bătrânul Saintby! Ce mai sfânt! Pe Dumnezeul meu, eu cel puţin n-am lăsat în urma mea nici un copil din flori care să-şi ducă existenţa la condiţia de bastard. Dar el a făcut-o. Pot dovedi. A fost dat în judecată pentru asta! In schimb ea cârteşte împotriva mea.
A mea, dacă îmi permiţi să-ţi spun.
Hamish gândi că niciodată nu-1. auzise pe tatăl său clevetind cu atâta plăcere şi maliţiozitate. Un alt seina al vârstei, probabil.
— N-a spus niciodată nici o vorbă, zise, pe un ton reprobator.
— Oh, ia-i apărarea, oftă bătrânul Hamish. Bineînţeles că nu a spus. Dar nici nu mi-ar aduce nepoţii la Oddale… chiar dacă acesta ar fi singurul loc din toată Anglia în care copiii ar fi în siguranţă. Mai curând le-ar risca viaţa decât să…
— Fleacuri. Vreau să-i aduc înapoi la Londra. Aici vor fi în siguranţă.
— Pe dracu vor fi.
— Nu cred că vor bombarda Londra. Singura urmare asupra lumii civilizate va fi…
— Prostii, în celălalt război au bombardat-o, nu-i aşa? De ce crezi că nu o vor face din nou?
— Ei bine… acum e cu totul altceva. Avem apărare antiaeriană şi…
— înainte de a se termina toată tărăşenia, vor face praf şi pulbere oraşul ăsta. Bagă de seamă ce-ţi spun!
Tânărul Hamish schimbă firul conversaţiei.
— Willfred arăta bine, nu ţi s-a părut? înfloritor… ca dafinul în sezonul acesta.
— Ştii, ar fi amuzant să-i punem alături pe Iris şi Willfred, spuse bătrânul general.
Şi în sinea lui gândi: „Willfred şi Iris pe o frânghie de rufe cu cozile legate împreună ca o pereche de pisici din Kilkenny. De aceeaşi teapă amândoi. Adversari de forţă egală. Oameni nesimţitori, abili”.
Dar fiul său ocoli discuţia cu multă uşurinţă.
— Se înţeleg destul de bine, spuse el, împăciuitor.
— Ah, da. Dar acum… Willfred intră în guvern… şi toată lumea ştie că Iris este nazistă.
— Vai, tată. Nu-i adevărat. Ea este un partizan al.
păcii, atâta tot.
— Am auzit-o cum vorbeşte…
— Dar nu şi de când a început războiul.
— Acum îşi ţin gura mai mult. Dar în momentul ăsta, Willfred s-ar simţi teribil de stânjenit cu o cumnată nazistă.
— Oricine are dreptul să păşească după sunetul de tobă pe care îl aude, spuse Hamish.
— Da. Şi fiindcă veni vorba de tobe…
Taxiul începu să încetinească.
— Am ajuns la club, spuse tânărul Hamish. Şofer, nuânchide aparatul.
Bătrânul Hamish stătea pe bordură în întuneric, aplecându-se înspre taxi. îi venise o idee bună, dar acum îi scăpa.
— Aă… îmi pare rău că am trăncănit despre bătrânul Saintby, spuse. N-ar fi trebuit să-ţi spun…
— Ştiam, răspunse tânărul Hamish. Will îmi spusese mai demult.
— Ah, zise bătrânul Hamish. Simţi cum pânzele corăbiei sale se desumflă, fâlfâind, fără vânt. Apoi dintr-o dată mintea sa prinse aripi. Tobe… asta era ideea cea bună.
Ştii, Hamish. Nu vreau să mă amestec… dar între itine şi Iris… tu trebuie să te aperi şi să lupţi. O să-ţi dau un sfat. Sunt mai bătrân decât 'tine si… ei bine, atât femeia cât şi toba…
— Trebuiesc bătute regulat, spuse tânărul Hamish.
Ştiu asta, dar tocmai în anul de graţie în care ne aflăm, accentul cade pe tobă. Noapte bună.
Bătrânul Hamish clătină din cap, privind taxiul îndepărtându-se de linia bordurii cufundată în întuneric. Clătină din cap şi intră la club.
CAPITOLUL45
Clive se trezi simţind o durere ascuţită pulsându-i în cap. Undeva în depărtare părea să cânte o fanfară. Văzu perdeluţe scrobite. Apoi îşi aminti că cineva îl trezise, vorbindu-i.
Îşi înălţă privirea. Din unghiul în care se afla, bărbatul din cameră îi apăru de dimensiuni uriaşe, atingând aproape cu capul stucatura tavanului. Deasupra ochiului stâng avea o crestătură superficială şi o vânătaie. Părul castaniu, ondulat, era proaspăt pieptănat şi ud. Omulse apropie de el zâmbind şi-i întinse o cană cu ceai. Clive se ridică în capul oaselor şi bău. Apoi, cu o grimasă de durere, îi dădu ceaşca înapoi şi-şi lăsă capul pe genunchii ghemuiţi.
— O migrenă zdravănă, hei?
Îi era prea rău ca să vorbească. Făcu semn cu mâna că auzise. Tânărul râse înveselit şi se aşeză pe pat: Fulgere violente provocate de mişcare îi jucau pe dinaintea ochilor.
— N-ar trebui să te vaieţi că ai capul cât o baniţă după pileala de astă-noapte.
— Cred că nu. Unde sunt?
— Acasă la mine. I-am spus bătrânei că eşti un prieten de-al meu şi că eşti bolnav. Ai fost bolnav în lege.
— Bolnav?
— Nu-ţi aminteşti? Dumnezeule, ce mai distracţie.
Una din cele mai grozave pe care bătrânul Ram's Head's a avut-o în ultima vreme.
— îmi pare rău. Tot ce-mi amintesc e că m-am pomenit într-o ceartă. De tine nu-mi amintesc.
— Nu-ţi aminteşti de mine! Păi bine, omule, am discutat azi-noapte tot ce vrei şi nu vrei… despre femei, despre lume şi despre război. Atunci Gură-Spartă şi-a băgat nasul şi tu l-ai pocnit. El s-a ridicat de jos şi te-a pocnit pe tine. Iar tu te-ai apucat să râzi de mai mai să mori. Cineva s-a băgat între voi să vă despartă şi tu din greşeală l-ai lovit şi pe acesta. El a început să dea în tine şi dintr-o dată a intrat în joc toată şleahta. Nu mai era o bătaie între doi, era o bătaie generală. Grozav ne-am mai distrat, tu şi eu şi ceilalţi, şi apoi un gardian şi-a scos cureaua şi a început să plesnească pe cine îi ieşea în cale, imparţial. După aceea au sosit poliţaii şi noi am ieşit pe uşa din dos şi am sărit gardul care dă în Strada Mare.
— A fost drăguţ din partea ta să mă ajuţi. Ar fi trebuit să am mai multă judecată.
— E-n regulă. A fost o bătaie generală.
— A fost frumos din partea ta că ai ţinut cu mine.
— Nu-i mare lucru. As face orice să-i vin de hac bătrânului Carlishaw… ştii, cârciumarul. Secătura… a vorbit-o de rău pe maică-mea.
— Pe maică-ta!
— Dă. Acum câţiva ani. Mama făcea pateuri cu peşte.
Ştii, din acelea de trei pence bucata. Iar eu ieşeam cu coşul să le vând pe stradă şi strigam în gura mare: „Pateuri cu peşte… luaţi-le cât sunt fierbinţi… cine doreşte pateuri cu peste!” Ştii cum e, umbli de colo colo, strigând, toată noaptea. Odată aud pe unul zicând că maică-mea le face cu gelatină. Am aflat de unde pornea scorneala şi cine crezi că era, bătrânul Carlishaw. Aşa că m-am dus acolo, am intrat înăuntru şi-am scos briceagul ăsta…
Clive îl văzu pe tânăr scoţând cu repeziciune un enorm briceag de marinar care se deschide automat, dând la iveală o lamă de,vreo treizeci de centimetri.
— On, Doamne, dă-l mai încolo, zise.
Îşi acoperi ochii cu mâna şi tânărul îl închise cu un declic.
— I l-am trecut de câteva ori pe sub nas şi i-am zis: „Domnule Carlishaw, răpciugosule, am auzit că ai trăncănit despre mine şi despre ai mei. Dacă mai scapi ceva despre noi din gura ta murdară, cu briceagul ăsta ţi-o lărgesc de la o ureche la cealaltă de rămâi zâmbitor pe tot restul vieţii”. Aşa să mă ajute Dumnezeu dacă n-am făcut-o. Şi nu eram decât un puşti. După aceea răpciugosul m-a dat în judecată cum că i-am ameninţat viaţa… şi era cât p-aci s-ajung la şcoala de corecţie. Numai că eu aveam o reputaţie bună, aşa încât ne-au amendat cu cinci lire şi cheltuielile de judecată.
— Atunci de ce Dumnezeu te mai duci la cârciuma lui?
Tânărul îşi umflă pieptul şi un zâmbet i se răspândi pe chipul său înveselit.
— Aşa, ca să mai dau o mină de iajutor. Dacă se porneşte ceva, ca de exemplu astă-noapte, îmi dau toată silinţa să înviorez lucrurile. Mai sparg nişte ferestre, mai sfărâm nişte mobilă. Ajut cât pot ca Ram să capete o faimă proastă şi ca toată clientela bună să treacă la cârciuma lui Chime cât mai curând.
Clive începu să râdă în ciuda faptului că asta îi producea dureri.
— Care va să zică nu m-ai ajutat pe mine în mod special?
— Nu, răspunse tânărul cu înflăcărare. Dar nu lua lucrurile în felul acesta. Guralivul ăla bătrân merita nişte pumni. Un terchea-berchea bun doar de gură. Auzi, să mergem să luptăm până la ultimul soldat, până la ultimul marinar. Un profitor de război, asta a fost întotdeauna.
N-ar vorbi aşa dacă ar fi văzut ce-am văzut eu. Bieţii de ei, târându-se prin apă spre noi, iar blestematele de Stukasuri împroşcând şi maţele din ei. Ţi se rupea inima, frăţ'oare.
Clive stătea cu ochii aţintiţi pe plapumă, apoi îşi ridică privirea.
— Eşti în marină?
— Oh, nu. Lucram pe vase de pasageri… pe timp de vară, făceam curse cu Island Queen, până la Little Bourneton. Ştii cum e cu vasele astea, se târăsc ca un melc de-a lungul coastei şi plăteşti un şiling de persoană, iar copiii sub doisprezece ani, şase pence. Iarna stă ancorat.
Vara asta a fost sezon mort aşa că m-am dus să lucrez la un garaj, dar căpitanul ne-a trimis urgent vorbă că trecem canalul să ajutăm la îmbarcarea trupelor la Dunkerque. S-o fi văzut pe bătrâna noastră Island Queen, frăţioare, ea care nu mergea niciodată cu mai mult de opt noduri, alerga acum cu zece, gata, gata să-i plesnească măruntaiele. Dars-a purtat eroic… Ştii, are pescaj mic aşa că ne puteam apropia bine de ţărm. Şi-a început un du-te-vino, îmbarcă-i,.scoate-i în larg, debarcă-i, şi tot aşa mereu. Ce spectacol nemaipomenit… tot ce putea pluti… o regată a vechiturilor bună de dat la gunoi, remorchere, traulere, distrugătoare, bărci cu motor – orice.
Iar. noi cu micul nostru pescaj, drept în mijlocul viitoarei.
Ei săracii se aflau pe ţărm… veneau spre noi înotând sau mergând prin apă.
Ah, frăţioare, te-ar fi făcut să plângi cu lacrimi amare,, pe onoarea mea. Bieţii nefericiţi. Bieţii nefericiţi plini de sânge. Nu dormiseră de zece zile… şi stăteau acolo pe ţărm, culcaţi pe spate, trăgând cu puştile în Stukasuri… iar blestematele acelea de avioane făcând din ei praf şi pulbere. Ţi se rupea inima. Şi culege-i din apă repede şi şterge-o repede, cu vasul încărcat până la marginea punţii.
Şi debarcă-i şi întoarce-te iarăşi. Apoi, a treia zi, ceaţa se limpezeşte şi poc! Ne scapă o bombiţă drept în sala maşinilor, şi adio Island Queen. Am început să înotăm, apoi a venit un distrugător şi ne-a cules… aşa că pentru noi s-a terminat. Acum sunt înapoi acasă… şi nu ştiu… dar parcă nu-ţi mai vine să te întorci la garaj, tu ce spui?
— Nu, răspunse Clive. Nu cred că te-ai mai putea întoarce la garaj.
Îşi dădu picioarele jos din pat.
— Cred c-ar trebui să mă-mbrac,. urmă el.
— Da, o să te simţi mai bine dacă te scoli. Cu ce te ocupi frăţioare? Să nu mi-o iei în nume de rău că te întreb.
— E-n regulă. Sunt… sunt într-o permisie.
— înţeleg. Cum te cheamă?
Clive şovăi doar o singură clipă. '
— Briggs. Clive Briggs.
— Încântat de cunoştinţă. Eu sunt Joe Telson. Iau ceaşca. O să trebuiască să te speli la chiuveta de jos. Nu-i nimeni acasă… mai e puţin şi se înserează.
Clive îl urmări cum iese pe uşă. îşi ţinu capul în mâini o clipă, apoi începu să se îmbrace.
Stăteau în întuneric cu coatele sprijinite de balustrada podului vechi de piatră, privind şuvoiul de dedesubt.
— E ciudat, nu găseşti? spuse Joe. Când te uiţi în jos la râu. întotdeauna ţi se pare că mergi undeva. Parcă te-ai mişca. Când eram copil stăteam şi mă uitam ceasuri întregi şi întotdeauna mi se părea că merg în celălalt sens faţă de cum curgea apa. Bineînţeles, apa se mişca şi tu stăteai, dar ai senzaţia că se întâmplă invers.
— Este perfect posibil ca tu să te mişti şi apa să stea pe loc, răspunse Clive.
— Ah, da, ştiinţa, în felul acesta, da. Ei, ce zici de-^-o cinzeacă?
— Nu, mulţumesc.
— Ţi-ar face bine. Te-ar înveseli… te-ar face să cânţi şi să baţi din palme.
— N-aş fi în stare. Şi… oricum, eu trebuie să plec.
Joe îşi ridică privirea.
— încotro? Unde te duci frăţioare?
— Oh… aşa, tot înainte.
— înţeleg, dar e prea târziu să porneşti azi. Mai stai o noapte. Te putem găzdui.
Clive privi îndelung apa. îşi aminti cămăruţa cu tavanul mansardat, bucătăria, femeia micuţă şi tăcută cu părul de bronz luminos, mirosul de cărbune ars, de leşie şi de pâine coaptă. Un miros familiar.
— Bine, dacă aş putea să aranjez… ştii tu, cu mama ta. Oricum ar trebui să plătesc şi în altă parte.
— Nu-ţi bate capul cu asta.
— Altfel nu se poate.
— Atunci, bine. Faci cum crezi. Dacă poţi plăti… bătrâna va găsi cum să folosească banii. Oricât de puţin, îi vor fi totuşi de ajutor, înţelegi?
— Sigur că înţeleg.
— Ei, ce zici de-o cinzeacă?
— Nu, m-am cuminţit.
— Bine, atunci îţi spun eu ce facem. Ce-ar fi să ne ducem la tabăra Waffs să ascultăm concertul?
— La ce?
— La W. A. A. F. Tabăra Waffs. Nu le-ai auzit azi după-amiază trecând pe stradă cu fanfara… când te-ai trezit?
— Nu cred.
— Ei, bine, în fiecare sâmbătă seara dau un concert.
— Am ascultat multe concerte.
— Te cred… dar cunosc acolo o păpuşică şi ar putea 'veni cu o prietenă. Haide… fă-ţi datoria faţă de fetele în uniformă.
Clive dădu din cap că nu.
— Ei, haide. Eşti băiat chipeş, ştii bine. De oe te codeşti să împrăştii puţină bucurie în jur. Nu fi egoist, împarte binefacerile naturii cu alţii.
Clive privea suprafaţa întunecată a apei, curgând lin, ca un şuvoi de metal topit.
— Este exact ce-ţi trebuie, îl încuraja Joe. O fată drăguţă ca să-ţi ridice moralul.
Clive îşi ridică ochii spre chipul prietenos din faţa lui şi zâmbi.
— Mă îndoiesc. Dar asta sau altceva… ce importanţă are?
— Aşa trebuiesc privite lucrurile, spuse Joe. Vii pe negândite şi pleci tot aşa. Trăieşti, iubeşti şi dispari când ţi s-a făcut dor de altceva.
S-au întâlnit în întuneric, fără să se vadă unul pe altul, în lumina slabă cernută' prin norul care acoperea luna în al treilea pătrar', nu vedeau decât contururile neclare ale pietrelor văruite care mărgineau drumul ce pornea de la poarta taberei. De jur împrejur auzeau voci şi percepeau indivizibila foiala de oameni, totuşi se simţeau izolaţi, ferecaţi împreună, împotriva voinţei lor, în ghiara strânsă a întunericului.
Dar gândul de a apărea alături în lumină li se părea fiecăruia un ultraj adus sie însumi.
El întrebă: „Ne ducem la concert, sau… ai prefera să ne plimbăm?
Fără să răspundă', ea începu să păşească şi o porniră, neatingându-se, de-a lungul drumului întunecos.
El gândi: „Să trecem odată şi peste asta”.
Înaintară pe potecă până când mersul păru să nu mai aibă nici o noimă.
Atunci el se opri lângă un zid scund ce străjuia drumeagul şi unde crengile atârnânde ale unui fag făceau întunericul absolut.
— Să ne aşezăm aici, spuse.
Se aşezară amândoi pe zid, aşteptând.
Fiecare simţea apropierea celuilalt şi erau stingheriţi. Amândoi aveau sentimentul că trebuiau să îndeplinescă o rutină şi le repugna tocmai faptul că era o rutină.
Dar Clive ştia doar atât că fata de lângă el stătea tăcută şi asta însemna că aşteaptă. Se întreba cum o fi arătând.
Inspiră adânc.
— Cum îţi place în tabără? întreba el.
— Nu este o situaţie normală, răspunse fata. Nu te afli într-o lume cu desăvârşire feminină. încetul cu încetul, zi de zi, totul se transformă într-un soi de isterie, începi să simţi că ai nevoie de bărbaţi în jurul tău, nu crezi?
Clive se gândea: „Intelectuală. Dumnezeule, cu atât mai rău. Ce mi-o fi trebuit să mă încurc cu o intelectuală?”
O întrebă:
— Ţi-a trebuit un război ca să-ţi dai seama de asta?
— Vorbesc foarte serios. Este ca un ceas pe care îl învârţi dân oră în oră şi arcul îi devine din ce în ce mai strâns. Simţi că dacă mai vezi femei, sau vorbeşti despre lucruri femeieşti, sau mai auzi voci de femei, o să începi să urli. De aceea am ieşit cu dumneata.
— Dar de obicei, bineînţeles, nu faci astfel de lucruri?
— Nu e nevoie să fi răutăcios.
— Touche. Eşti o fată inteligentă. Dar mă interesează felul în care încerci să-mi explici mie… sau dumitale… de ce te afli aici.
— Ţi-am spus. Doreşti pur şi simplu să vorbeşti zece minute cu un bărbat ca să-ţi recapeţi echilibrul.
Orice bărbat. Oricine îmbrăcat într-o pereche de pantaloni.
— Deci eu sunt un oricine îmbrăcat într-o pereche de pantaloni.
— Nu neapărat, încerc să ascund cât sunt de stânjenită că mă aflu aici. Sau poate nu înţelegi?
Clive simţi sinceritatea ce-i vibra în voce.
— Atunci, foarte bine. Vorbeşte înainte.
— Nu te supăra. Eu am vorbit la' modul abstract, iar dumneata ai interpertat-o la modul personal.
Pentru 'mine a fost o experienţă derutantă, întotdeauna am crezut că femeile se pot bizui pe propriile lor forţe.
Voiam să cred aşa. Credeam că atunci când se află laolaltă, femeile sunt capabile să trăiască în armonie, dar nu suntem. Devenim o adunătură de şcolăriţe isterice. Bineînţeles că ne dăm toată silinţa să ne stăpânim, dar presupun că asta e şi mai rău, iiu-i aşa?
— Da. E foarte rău pentru organism.
— Nu, nu asta am vrut să spun. Dar înainte nu m-am gândit niciodată la asta. Niciodată nu m-am gândit ce ar putea însemna armata pentru bărbaţi… să trăiască o viaţă cu desăvârşire masculină. Li se face şi lor greaţă de bărbaţi, să vadă numai bărbaţi, să audă numai bărbaţi, să discute numai probleme bărbăteşti?
— Nu, lumea bărbaţilor este o lume mai bună.
— De unde ştii? Ai fost în armată?
— Da, am fost. La fel este şi la scoală. Iar la armată soldaţii au alte mijloace de destindere.
— Adică? Oh… înţeleg ce vrei să spui. Presupun că asta e cheia.
— Nu fi prezumţioasă. Vreau să spun că bărbaţii sunt mult mai simpli în relaţiile cu ei înşişi, asta e tot.
— Nu-mi dau seama. Ceea ce spui este o generalizare. Şi nu se aplică femeilor. Aceasta este o lume a bărbaţilor… chiar şi acum în timp de război când ne îmbrăcăm în uniforme şi ne prefacem că nu este doar lumea lor, ci şi a noastră. Mă întreb de ce femeile nu se pot acomoda cu viaţa organizată… căci realitatea e că nu se pot acomoda.
— Presupun că multe din ele pot.
— Asta înseamnă că eu nu pot. Atunci… Atunci mă j întreb, eu de ce nu pot?
El gândi: „Oh, Dumnezeule. Acum vrea să vorbim despre ea”.
— Nu ştiu, îi răspunse. După felul în care vorbeşti aş zice că provii dintr-un mediu superior faţă de cele mai multe. Cele mai multe dintre ele sunt nişte dure.
— Sunt fete drăguţe.
— Esprit de corps, fetiţo Acestea printre care trăieşti acum, sunt fiinţe umane obişnuite, cu acelaşi procent de femele neîngrijite, trăsnite, insensibile, exact ca în viaţa de toate zilele. Şi faptul că le îmbraci în uniformă nu le transformă pe toate dintr-o dată în Fecioare din Orleans, după cum nici soldaţii nu se transformă în sfinţi de ipsos.
— Kipling ' îi ricana ea. Cu toate acestea sunt fete drăguţe.
— Bineînţeles că sunt, îi răspunse.
Coborî de pe zid şi întinse mâinile spre ea. Dorea să isprăvească odată… să parcurgă toată gama de gesturi, iar ea să facă ce-o vrea, să se resemneze sau să se răzvrătească.
O apropie de el, fără prea multă tragere de inimă.
Simţi că fruntea ei îi atinse obrazul, îi mirosi părul.
Toată făptura ei răspândea un miros de curat. Din instinct se pregătise pentru mirosul înţepător de transpiraţie şi parfumul greţos de pudră ieftină, pe un obraz de femeie nu prea spălată. Stătea nemişcat, gândindu-se la asta, în timp ce capul ei se rezema de al lui. * Ea nu reacţiona în nici un fel, nu-i primea apropierea şi nici nu făcea vreun gest de a o respinge, aşa cum obişnuiesc fetele când fac pe ruşinoasele.
Îi dădu drumul. Ea se rezemă de zid şi el o auzi netezindu-şi uniforma.
— Ei bine, rosti ea.,
— Ei bine, ce?
— A fost cât se poate de dezgustător, nu-i aşa?
— Ce anume a fost chiar atât de dezgustător?
— Nu vreau să spun noi doi… vreau să spun, înoercând să facem gesturile necesare… numai fiindcă credem că aşa' trebuie. Eu am venit aici…
— Cuimpresia că vei descoperi că eu sunt altfel'decât ceilalţi. Dacă o să începi să-mi spui povestea cum că aş fi altfel decât ceilalţi, voi, voi…
1 Rudyard Kipling (1865-1936), poet şi romancier englez, născut în India. Primul englez câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 1907. (N. trad.)
Tăcură un timp amândoi. Apoi ea spuse:
— Poate că te-ai fi purtat mai delicat.
— Vrei să ne întoarcem?
O auzi.pornind, înaintară de-a lungul potecii, sub bolta arcuită a copacilor, care făcea ca întunericul nopţii să fie şi mai adânc.
Abia după ce se opriră ea începu să vorbească.
E destul până aici… şi-ţi mulţumesc.
— Nu vrei să te duc până la intrare, fiindcă s-ar putea să te vadă cineva şi să…
— Adevărat, admise ea. Atunci as fi şi eu la fel cu celelalte. Cu anumite lucruri trebuie să te obişnuieşti, puţin câte puţin. Dac; nu gândeşti în felul acesta decât când soseşte momentul.
— La fel cu celelalte? întrebă el. Dacă nu mă înşel, ai spus că sunt fete drăguţe.
— Sunt drăguţe în multe privinţe.
— înţeleg… bine…
— lartă-mă, rosti ea. Am spus că e foarte dezgustător.
Nu m-am referit la dumneata. Am vrut să spun că… amândoi… am încercat să facem ceea ce niciunul nu dorea din toată inima… fără să dorim cu adevărat, voiam doar să îndeplinim un ritual.
Clive rămase tăcut câteva clipe.
— Ai dreptate, zise. lartă-mă, m-am purtat lamentabil. Cum te cheamă?
— Prudence. Prudence%Cathaway.
— Prudence?
Făcu un pas îndărăt şi începu să râdă. Şi pentru prima oară de când se aflau împreună încordarea cu care se observau unul pe altul dispăru.
— Ar fi trebuit să te numească Imprudence 1.
— La fel spune şi tatăl meu. Intru mereu în tot felul de încurcături.
Stăteau în întuneric unul lângă altul, şovăind.
— Ascultă, aş putea să te mai văd mâine seară? întrebă el.
— Nu ştiu. Voi fi ocupată, probabil.
— Dar e posibil să nu fii.
— N-aş putea spune sigur.
— Eu voi veni în orice caz. Voi încerca să restabilesc sensibilitatea dumitale feminină. Te voi aştepta… pe zid.
1 Prudence = prudenţă; imprudence = imprudenţă. (N. trad.)
— Nu promit. Şi dacă nu voi putea veni?
Reflectă câteva momente.
— Dacă nu vei putea… va fi totuna.
— Cel puţin spui adevărul, şopti ea. Acesta este unul din lucrurile cu care oamenii se torturează pe sine… spunând adevărul când este atât de uşor să nu-l spună.
Noapte bună.
Se simţi tulburat în fiecare fibră, ca şi cum o melodie i~ar fi încântat urechea şi cineva ar fi închis radioul dintr-o dată.
Îi ascultă paşii pe cărarea întunecoasă, dar nu se auzea nici un sunet.
CAPITOLUL 6
Clive îşi înnoda cravata când Joe intră în odaie.
— Sigur nu te răzgândeşti, Briggs?
Clive îşi, înclină capul sub tavanul scund al mansardei. Soarele după-amiezii târzii arunca prin fereastra micuţă raze piezişe. Se aplecă mai aproape deasupra oglinzii ca să-şi inspecteze bărbia, dar din cauza luminii puternice.nu reuşea să şi-o vadă prea bine.
— N-am încotro, Joe. *
— Hai, îmbăiat, bărbierit, fercheş? Vreo întâlnire?
— Cam aşa.
— Cu aia de-aseară?
— Da, cu aia.
— Ah… femeile! Aşa, câteodată, din când în când, ajunge.
— Sunt acri strugurii, amice. N-ai prea avut succes,
— Ba am avut. Am întotdeauna când vreau.
— Dar seara trecută n-ai prea avut.
— Ei şi, mă doare drept în cot de Violet. N-am vreme de pierdut.
Joe se aşeză pe pat apucându-şi un genunchi cu mâinile.
— Ştii ceva, frăţioare. Într-o vreme mă ţineam şi eu de lucruri din astea. Ştii, nu-mi păsa oricât de mult ar fi trebuit să-mi bat călcâiele. Răbdare… asta eram, un monument de răbdare. Dar acum am ajuns la un punct în care… la dracu', dacă merge, foarte bine; dacă nu, la dracu' cu ea.
— Joe, eşti pe cale să-ţi pierzi bărbăţia.
— Eu? Pe dracu'.
— Ba da. Sau îţi pierzi bărbăţia sau începi să devii n înţelept.
— Am început să am mai multă judecată.
— Asta vreau să spun şi eu.
— Atunci de ce nu vrei să ai şi tu puţină judecată 7 Haide… mergi eu m|ne să bem vreo două păhărele.
Clive îşi luă pălăria şi zâmbi. Joe avea o privire de căţeluş bătut care se gudură, aşa încât nu-i rezistă.
— Bine. Doar unul singur şi repede… apoi am întins-o.
Joe zâmbi şi sări din pat.
— Aşa mai zic şi eu, consimţi el.
Ieşind din căsuţă, îi întâmpină căldura serii de august, suavă şi învăluitoare.
Merseră alături 'fără să vorbească până la cârciuma.
Intrară aplecân'du-se sub uşa scundă şi-şi târiiră zgomotos picioarele pe duşumeaua presărată cu nisip. Văzându-i, cârciumarul se apropie de ei, ştergându-şi mâinile pe sorţ.
Îşi umflă pieptul şi mârâi.
— Hei, voi. Astă-seară nu mai vreau belea, aşa că…
— Ia vezi-ţi de treaba ta, răspunse Joe. Adu-ne două halbe de bere amară.
— Nu, hai să plecăm de aici, interveni Clive. Nu vreau să rămân…
— Ia mai dă-l dracului. O să bei mai întâi ca să te înviorezi. Asta este o cârciumă. Dă-i bătaie, Chubby.
— NuHai să cumpărăm o sticluţă de whisky şi să plecăm.
— Nu fac eu aşa ceva. Auzi, Carlishaw? Două halbe de bere amare şi' o sticluţă de White Horse.1. şi ia-o din loc.
Joe se rezemă confortabil'ân scaunul de piele de lângă perete şi începu s ă râdă.
— Asta o să-l facă să spumege… porcul.
Apoi aruncă o privire fericită de jur împrejur.
— Ştii, ai avut o idee bună.
— Care?
— Cu sticluţa. Să iei cu tine întotdeauna puţină băutură când mergi la o întâlnire. Dă-le două înghiţituri zdra-: vene. Dacă nici asta nu le pune pe jeratec,atunci nu-ţi; mai irosi timpul şi energia. Dacă nu merge, scoală-te şih pleacă. N-are rost să-ţi pierzi vremea cu o fată care nu sej încălzeşte după două înghiţituri.;<
— Eşti cam hain cu fetele, Joe. '!
— Nu, nu sunt. Bun simţ, asta-i tot. N-are rost să-ţi pierzi vremea stând şi vorbind despre una şi despre alta, când amândoi ştiţi foarte bine spre ce anume năzuieşti tu.
— Joci tare, Joe.
— Nu. Vreau să zic, ce dracu' mai ai de vorbit în chestii d-astea? Şezi lângă ea şi spui că vremea e frumoasă apoi şezi şi nu mai spu,i nimic.şi imediat începi să-ţi dai seama că-ţi baţi gura degeaba.
— Bine, dar asta limitează conversaţia.
— Şi mă rog, despre ce vrei să vorbeşti mereu… în afară de femei… când eşti rtânăr burlac? Voi vorbi despre femei şi voi fi foarte deschis.
— Chiar şi dacă nu e decât vorbărie?
— Ai dreptate, frăţioare, consimţi Joe. îşi încreţi fruntea. Dacă vorbeşti despre femei, nu-i.decât vorbărie.
Şi dacă vorbeşti despre război… de asemenea, nu-i decât vorbărie. Aşa că putem foarte bine să tăcem dracului din gură.
— Despre război, în orice caz. Hai să nu mai începem iarăşi despre asta.
— Foarte bine! A fost ceva îngrozitor, frăţioare. Nu puteam suporta să văd, ostaşii noştri bălăcindu-se în apă până la buric. Te făcea să-nnebunesti… şi te făcea să-ţi fie ruşine.
— Ruşine? De ce?
— Nu ştiu. De ceva… de cineva. Te făcea să-ţi fie ruşine. Parcă ziceam că nu mai vorbim despre asta, iar tu mă provoci.
— lartă-mă. Am înţeles.
— Şapte şilingi şi nouăzeci, spuse cârciumarul.
— Al naibii de mult, i-o reteză Joe.
— S-au pus impozite noi de-acu' două săptărnâni. Suntem în război, băiete, dacă n-ai auzit încă.
— Iată-l că-ncepe din nou, i se adresă Joe lui Clive.
Apoi îşi ridică privirea. Atunci de ce nu te duci să luptţi?
— Vrei să-ncepi alt scandal?
— Hai, vezi-ţi de treburile tale. Ai destule.
Joe rânji în timp ce Clive puse pe masă o hârtie de zece şilingi. Cârciumarul numără restul şi se îndreptă băţos.
După ce băură, Clive se ridică.
— Care va să zică, nu vrei să stai, Briggs? Berea, e mai bună decât femeile.
— Rămâi mahmur după băutură. Prea des m-a durut capul în ultimele zile.
— Asta-i nimic pe lângă ceea ce poţi lua de la femei.
Te poţi pricopsi cu ceva care nu se vindecă într-o zi.
— îmi încerc norocul. Să nu te îmbeţi.
— Nici într-un caz de la berea asta.
— Şi nu începe vreun scandal.
— Niciodată nu sunt eu acela care îl începe, întotdeauna e celălalt.
— Pare raţional ceea ce spui. La revedere.
— La revedere, frate. Şi ţine minte. Dacă nu se dă pe brazdă după două înghiţituri, nu mai risipi băutura.
Clive îi făcu semn, ou mâna şi ieşi din cârciimiă. Afară se lăsase întunericul şi el păşea încet de-a lungul pavajului îngust din dale, căci ochii îi erau încă obişnuiţi cu lumina din cârciuma. In jur, vocile se ridicau stranii, desprinse parcă de trupuri.
Timpul se strecurase încet ca mersul unui gândac şi zumzetul insectelor de noapte devenise aproape o zarvă.
Dar totul se topi în uitare când o auzi venind prin bezna de sub copaci.
Se lăsă să alunece de pe zid.
— Bună, şopti el.
— Bună.
Stăteau în picioare, tăcuţi, neştiind ce să spună.
— Mă bucur c-ai venit, rosti el în cele din urmă.
— Eu nu, răspunse ea.
— De ce nu?
— Continui să mă simt ca o fată-n casă în ziua ei liberă.
— E foarte încurajator ceea ce spui, ripostă el, puţin iritat. Dacă te simţi aşa, de ce ai venit?
— Pentru că, şopti ea. Pentru că nu am putut să nu mă gândesc cit de ridicol vei arăta, stând aici pe zid… dacă nu vin.
Din intonaţia vocii ei, sensibilitatea lui prinse încordarea ce se ascundea sub tonul stăpânit. în întuneric părea să nu existe distanţă între ei. Se apropie de ea încetişor, până când crezu că putea simţi pe obraz căldura obrazului ei. Dar nu se atinseră. Se trase înapoi pe nesimţite.
— Drăguţ din partea ta să te gândeşti la mine, rosti el. Acum… dacă numai asta îţi era preocuparea… putem foarte bine să ne întoarcem.
— Poate că ar fi mai bine, răspunse ea cu răceală.
Porniră de-a lungul potecii prin întuneric, păşind încet şi fără să vorbească. Apoi dintr-o dată, în mod curios, stânjeneala de care erau cuprinşi amândoi îi făcu să se simtă apropiaţi, tovarăşi într-o cauză comună.
— Cel puţin, nu-mi iei în nume de_ rău faptul că te însoţesc? întrebă el.
— Nu. E frumos din partea ta că mă conduci, îi răspunse. Pe aici.
Ea păşea pe iarba de la marginea drumului.
— E o treaptă,continuă ea. O vezi?
— Nu văd nimic.
— Uite, ţine-mă de mână. Cunosc drumul, destul de bine.
Îi simţi căldura palmei în timp ce urca scările de lemn.
— E mult mai aproape peste pajişte, îi zise apoi.
Mergea în urma ei pe cărarea îngustă. La început se miră de siguranţa cu care-l conducea, dar apoi văzu că şi lui îi era uşor' să găsească drumul. De-a lungul nenumăraţilor ani de du-te-vino cărarea se bătătorise, netedă şi adâncită şi piciorul se izbea în marginea acoperită cu iarbă când călcâi alături, întunericul acesta profund dădea noi dimensiuni unor simţuri.
— Oamenii trăiau fără lămpi… pe vremuri spuse el.
— Da.
Îşi dădu seama că în mod inexplicabil şi curios ea îi urmărise gândul. Cu toate acestea era distantă, îşi ridică privirea spre cerul înstelat şi se împiedică, ciocnindu-se de ea.
— lartă-mă.
— Nu face nimic.
Vocea ei sună delicat, feminin. Simţi pentru ea un fel de duioşie.
— Cum mai merg lucrurile în lumea aceea cu desăvârşire feminină?
— Bine. Sunt nişte fete drăguţe.
— Ştiu.
— Ştii?
— Da. Mi-ai spus tu. îţi aminteşti?
— Oh, asta era.
Intui că încercarealui de a o face să se simtă mai relaxată, eşuase.
— Te rog, îi spuse, îmi pare realmente rău… pentru aseară, înţelegi asta, nu-i aşa?
Din întuneric, vocea ei se întoarse spre el.
— Şi mie îmi pare rău. O să mă ierţi, nu?
— E-n regulă. Faci cum crezi tu. Este o ţară liberă… aşa se spune.
— Nu e decât… presupun că nu sunt bună pentru tre.buri de felul acesta. Şi când spun ceva… presupun ca sună la fel de fals ca lucrurile acelea spuse de fete când se fac că le este ruşine, dar de fapt nu le este.
— Este drăguţ din partea ta că încerci să explici. Nu te necăji însă şi nu-ţi face griji.
Ea izbucni în râs.
— Partea stupidă e că sunt necăjită mai curând pentru tine. Eşti într-adevăr… ei bine, eşti foarte decent în tot ceea ce faci.
— Sunt un Galahad.1. Pe cuvânt… ce-i acolo?
— Doar o căpiţă de f în.
— Dumnezeule! Credeam că e un diplodocus. Să se ivească aşa dintr-o dată!
Ea se opri.
— E destul până aici-? întrebă el.
— Da, îţi mulţumesc.
Stăteau în picioare, unul lingă altul, tăcând.
— Nu ne aşezăm? întrebă ei în cele din urmă. Doar am semnat armistiţiul.
— Primul pas, rosti ea cu voce şoptită.
O auzi aşezându-se în fân şi după ce se aşeză şi el lângă,ea, foşnetul încetă. Simţi şi mai acut prezenţa ei tocmai prin faptul că nu o vedea. Tăcură un destul de lung răstimp, ascultându-şi respiraţia. El o simţi că aşteaptă; o simţi fremătând.
— Ţi-e frig?
— Puţin… cred.
El porni să se scotocească în buzunar.
1 Galahad – Cavaler al Mesei Rotunde la curtea regelui Arthur. (. trad.)
— Vrei să bei ceva?
— Al doilea pas, nu-i aşa? şopti ea.
Totuşi, mâna ei se strecură de-a lungul braţului lui până îi atinse mâna.
— Am scos dopul, o anunţă el. Asta înseamnă educaţie aleasă. Mama îmi spunea să scot întotdeauna dopul de la sticlă înainte de a o oferi unei doamne. * -'
O auzi râzând.;',
— Mai ales unei doamne într-o căpiţă de f în.;| Şedea cu coatele sprijinite pe genunchi şi nu vroi săr| răspundă. O auzi înghiţind uşor. Apoi ea spuse:
— Poftim.
Luă sticla din mâna ei şi bău. Whisky-ul i se furişa încet şi fierbinte spre creier. Pământul. părea să se încline încetişor sub el şi rămase înclinat. Cu grijă, înşuruba dopul la loc.
— Ai fost vreodată beată criţă?o întrebă. Beată moartă, până la inconştienţă?
— Nu. Tu ai fost?
— Da. Acum două seri. Beat mort! Turtă! Făcut praf!
— Are o nuanţă odihnitoare ceea ce spui. Şi cum e?
— Splendid. A doua zi dimineaţă când te trezeşti te simţi ca dracu', dar într-un anume fel aproape minunat.
Golit, stors, purificat, într-un anume fel, mai curând neprihănit şi absolvit ca după spovedanie… ca şi cum toate păcatele tale trupeşti fuseseră spălate… luate de apă pe canal, sau cam aşa ceva.
— Sună ca şi cum ar fi exact lucrul de care eu am nevoie. Aş putea să încerc.
— Vreau să fiu corect, fetiţo. Mai e un lucru pe care nu l-am menţionat. Durerea de cap de a doua zi dimineaţă.
— îmi asum riscul. Poţi să-mi dai sticla?
I-o întinse dar o mai reţinu un timp când mâinile lor se atinseră.
— Mai este şi căinţa, de asemenea, urmă el.
— Glăsuieşti ca propria mea conştiinţă. Nu cred în căinţă. Dă-mi-o.
Dădu drumul la sticlă.
— Şi o senzaţie în stomac, continuă. Ca şi cum bărcuţe verzi de bilă se zbat balansându-se pe o mare călâie, slinoasă de lături.
— Acum glăsuieşti ca Mefisto, exultând la izbânda de a fi ademenit pe cineva, dar asigurându-şi un alibi pentru a dovedi că îşi prevenise victima.
— Da, sunt un infect, nu-i aşa? Dar te previn…
— E prea târziu acum… îi răspunse. O să-mi spui când o să fiu beată criţă… beată moartă?
— O să ştii singură.
— Nu simt nimic.
— Acţiune cu efect întârziat. Aşteaptă câteva minute.
— Nu. Eu ru mă îmbăt. Am băut odată foarte mult.
Am fost de Crăciun acasă şi am încercat… am băut şi am băut. Şi nu s-a întâmplat nimic.
— Nu te descuraja.
— Să mai încerc o dată.
— Nu. Aşteaptă puţin. O să-ţi fie rău.
— Mie o să-mi fie rău, numai dacă vreau să-mi fie.
— Dacă spui tu.
Îi dădu sticla şi aşteptă până când o auzi că termină de băut. Apoj întinse mâna şi i-o luă.
— Să te conduc înapoi la tabără?
— Nu. Tu mi-ai cerut să vin să mă întâlnesc cu tine şi acum te grăbeşti să mă duci înapoi la tabără. Asta înseamnă a fi un Galahad?
— Cred că poate este… exact asta.
— Nu, nu este. E ca şi cum pentru a-ţi linişti propria ta conştiinţă, m-ai admonesta: „Ţi-am spus eu”. Aşa încât, indiferent 'de ceea ce s-ar întâmpla, poţi să-ţi spui cie însuţi: „Ei bine, eu.m-am oferit să o duc înapoi”, în realitate nu vrei să ne ducem înapoi.
— Prostii. '
— Ba e adevărat.
— Da, presupun că este.
— Foarte bine. Atunci o să stăm aici şi o să vorbim.
O să vorbim despre tine, spuse ea.
— Ce anume despre'mine?
— De ce ai vrut să mă mai vezi o dată?
— Oh, fără un motiv deosebit.
Dorea din toată inima ca ea să tacă. Vocea îi suna atât de încordată.
— Pur şi simplu fiindcă sunt femeie.
— Prostii.
— Aşa este. Nu mă cunoşti. Nu ne-am văzut niciodată unul pe altul la lumină. Nici nu ştii cum arăt. Sunt pur şi simplu o femeie… ceva în fustă.
— Da, iar eu sunt ceva în pantaloni. Pantaloni şi fustă asta-i tot, răspunse el sec.
— într-adevăr. Sună scandalos, consimţi ea.
Vocea îi vibra subţire şi foarte îndepărtată.
— Pantalonii se întâlnesc cu fusta, continuă. Obiect,.
seducţie. Cea mai scurtă distanţă între două puncte.
— Baţi câmpii.
— Am tot dreptul dacă vreau să o fac.
— Te~ai pilit.
— Sunt perfect limpede la cap. Asta a „fost ideea, nu-î ' aşa… de a seduce la întâmplare o fată din Waffs. O mică r plimbare mână în mână apoi o apuci zdravăn. Apoi…;?
urmează partea care la cinematograf se estompează întot-; deauna. Mă întreb de ce?
— Pentru că cinematograful are mai multă minte decât să încerce să vorbească despre asta.
— Dar asta a fost ideea ta, nu-i aşa? Spune-mi adevărul.
Se încleşta de braţul lui. El îi dădu mână la o parte şi rosti cu răceală.
— Da, n-aş putea spune că te-am chemat pentru că eşti frumoasă… nu te-am văzut bine ca să ştiu dacă eşti sau nu.
— Nu sunt… nu foarte.
— Şi nici n-aş putea spune că te-am invitat pentru exerciţii de conversaţie sau o mică şuetă. Sau poate penvru că ştii să cânţi… sau să jucăm jocuri de societate.
— Deci nu mai rămâne… decât un singur lucru.
Stătea lângă el tăcută, Dintr-un soi de răzvrătire copilărească el hotărî să nu vorbească nimic înainte de a vorbi ea.
— N-are nici un sens, continuă ea. Vocea i se schimbase, era blinda, aproape şoptită. Nu cred să fiu prea bună la aşa ceva.
— La ce?
— Ştii tu. Cred că te-aş dezamăgi din cale afară. Ai face mai bine să cauţi pe altcineva. Ar fi… Vocea aproape, că i se stinsese. Apoi rosti din nou, înviorată: lartă-mă.
Am vorbit numai despre mine. Hai să vorbim acum despre tine.
— Da, îi răspunse. Ce cred eu despre tine, ei?
Ea izbucni în râs şi timp de o secundă, urechea lui se desfată cu frumoasa sonoritate a timbrului.
— Dă-mi să mai beau puţin, îi ceru ea.
— începi să te îmbeţi?
— Nu simt nimic în cap. Dar mă ajută să vorbesc.
— Aha, iată un beţiv limbut.
Trecu cu vederea spusele lui şi după o oarecare pauză îl întrebă:
— Ascultă. Tu de fapt ce faci?
— Sunt în vacanţă.
— în vacanţă! Ţi-ai găsit momentul.
— Şi ce e rău în asta?
— Ce e rău? Este un fel de război, totuşi. Ar trebui ca toţi să pună mână. Şi… ei bine…
— Ei bine, ce?
— O să te superi.
— De unde ştii?
— Ştiu… dar mi-e egal. De ce nu eşti în Kaki?
— Vorbeşti ca un afiş de la centrul de recrutare. De ce as fi?
— Din decenţă. De aceea. Din decenţă faţă de tine însuţi.
— Parc-ai fi o babă în cizme.
— De ce nu? Adică, noi femeile putem lua parte. Iar tineri ca tine… ei bine, eu dac-aş fi bărbat…
— Ai lupta cu gura, probabil. Exact pentru aceste vorbe am tras mai serile' trecute un pumn în nasul unui grăsan.
— Ascultă, ripostă ea. Sunt atâtea lucruri de făcut Dacă aş fi bărbat, eu nu m-aş da în lături numai fiindcă cei de vârsta mea încă nu au fost chemaţi, sau pentru că aş putea cere să fiu exceptat, prevalându-mă de responsabilităţi vitale la serviciu. M-aş înrola. Aş sta la coadă ca să mă înrolez! Aş…
— Oh, te rog, taci.
— Eşti cumva un obiector de conştiinţă?
— Taci. Habar n-ai ce vorbeşti.
— Atunci de ce nu eşti în armată?
— Ua-ua, ua-ua-ua, ua! o maimuţări el.
— De ce nu eşti în armată? te-am întrebat.
— Vorbeşte din nou despre sex, ai ^mai mult farmec.
— De ce nu eşti în armată? te-am întrebat.
— Oh, pentru numele lui Dumnezeu, taci o imploră el. Sunt în armată.
— în armată… atunci ce faci în haine civile.?
— Orice bărbat poate purta haine civile dacă doreşte, nu-i aşa? Sunt în permisie şi m-am îmbrăcat în haine civile.
— Mie nu mi-ar fi ruşine să-mi port uniforma.
— Nu e vorba de ruşine. Am vrut să uit un timp.
— Ştiu, rosti ea încetişor. Aşacum. şi eu doresc uneori să uit de Waffs.
— Acum am vorbit şi despre mine, îi răspunse. Ne întoarcem?
— Nu încă. Nu mai bem ceva?
— A mai rămas câte o înghiţitură de fiecare.
— Foarte bine. Un ultim toast, atunci… în sănătatea celor doi militari. Trăiască în veci uniforma!}
— Nemaipomenit, zeflemisi el.
— Te rog!
— lartă-mă. Foarte bine, atunci. In sănătatea celor din Buf f s fetiţo, de două ori ura! Să ciocnim pentru recolta de Porto din 1890, noroc! Să bem până la fund!
Ea îi întinse sticla.
— Acum chiar că sunt ameţită.
— Ar însemna o neiertată risipă de' whisky dacă n-ai fi nici acum.
— Mă simt minunat.
— Dimineaţă n-o să te mai simţi aşa. Plecăm?
— Nu, şopti ea. E foarte plăcut aici.
Se întinse în fân, iar el se aplecă, îi căută gura şi o sărută. Ea nu schiţă nici o mişcare.
— Faci cu foarte mare delicateţe 'primele avansuri.
Îşi ridică cotul de lingă ea şi rămase şezând.
— La naiba, hai să ne întoarcem, rosti el înciudat. Ce încerci să descoperi? Pentru ce anume te torturezi'?
Nu-i răspunse, îşi întinse o mână şi o puse pe genunchiul lui, lăsând-o acolo, uşoară, să se odihnească.
— Aşteaptă o clipă, te rog, şopti apoi. Stai liniştit, puţin.
Stătu acolo, nemişcată, un lung răstimp, apoi se întoarse uşor spre el.
— Vino aici, îi zise.
Îl trase încetişor spre ea şi îl sărută. El îi cuibări capul pe braţul lui. Cealaltă mână îi găsi sânul.
— Fii blând. spuse ea, foarte încet. Fii blând şi atunci nu-mi va fi teamă.
O sărută din nou. Ea îl opri punându-i mâna pe piept.
Vocea îi era o şoaptă abia auzită.
1. The Buffs – Regimentul East Kent al armatei britanice (N.trad.)
— Uniforma nu este lucrul cel mai potrivit pentru a face dragoste. Aşteaptă o clipă. Trebuie s-o scot.
El nu-i răspunse. După câteva secunde îi simţi braţele fierbinţi, cuprinzându-1. După un timp, o auzi rostind:
— Deci s-a întâmplat într-o căpiţă de fân. Este ceva obişnuit, nu-i aşa?
— Sub un gard viu din tufişuri e şi mai obişnuit, îi spuse el cu răceală.
Stătea calmă, întinsă pe spate.
— Presupun că acum, zise ea, te poţi întoarce la regiment şi să povesteşti: fata din Waffs pe care am întâlnit-o şi… ce cuvânt vei folosi pentru asta?
— Unul cu mult mai onest decât cel la care te gândeşti tu, răspunse el. Iar tu, pe de altă parte, vei avea consolarea să ştii că ai făcut o faptă atât de mare pentru unul din băieţii în kaki. Totul în numele patriotismului.
Gândeşte-te numai câtă mulţumire de sine, ce virtuoasă te vei simţi.
Îşi întoarse capul de la ea apoi auzi o mişcare şi mâna ei îi atinse obrazul.
— Nu, spuse ea. Nu trebuie să vorbim în felul acesta, nu-i aşa?
— Tu ai…
— Haide, haide, şopti. Gata…
Mâna ei îi mângâia încetişor fruntea, cu ochii ficşi, privind fără ţel întunericul. Palma îi alunecă uşor, mereu şi mereu, ca într-o domoală alinare, ca şi cum, dintre ei doi, ea ar fi fost mai bătrână şi mai înţeleaptă. El începu să se desprindă de realitate şi nu mai simţi decât liniştea nopţii şi mirosul nespus de dulce al finului. Apoi, ca şi cum ai închide un robinet, timpul se opri. Când începu să curgă din nou, el, rezemat în cot, o strângea de braţ cu putere, în ureche îi răsuna sfârşitul propriilor sale cuvinte:
— Cine? Cine e?
— Te rog, răspunse ea. Mă doare. Eu sunt.
f – Da, tu eşti, zise, trezit de-a binelea.
^ Se aplecă înainte şi începu să-şi frece tâmplele.
— lartă-mă, continuă apoi. Mă doare teribil capul.
Am visat?
— Cred că da. Ai dormit destul de mult şi începuseşi să scrâşneşti din dinţi îngrozitor. Când te-am trezit, erai gata să-mi rupi braţul.
— lartă-mă.
— Trebuie să mă întorc.
El se ridică şi-i întinse mâna. Nu i se păru defel curios ^ faptul ca ea să se aştepte la gestul acesta, nici' că prin, întuneric, îi găsi mâna cu atâta uşurinţă. Şi, fără să vori bească, învăluiţi de o linişte ireală, ca într-un vis, por-' niră de-a lungul potecii care ducea spre tabără.
CAPITOLUL 7 în săptămâna aceea războiul se apropiase hotărâtor. Şi era greu să te obişnuieşti cu el. „Războiul” la care toţi se gândeau ca la ceva îndepărtat, era acum în Anglia.
Frontul… se întinsese în toată Anglia. Londra… comitatele…- totul devenise un front; doar că luptele se duceau dincolo de teritoriul Angliei, în loc să fie aduse aici.
În timpul zilei R. A. F. *-ul dobora avioanele… dar noaptea, lucrurile se petreceau altfel.- în tinrtpul nopţii bombardierele zburau în şir câte unul sau câte două, dar chiar şi atunci oamenilor le venea greu să creadă cu adevărat în război. Nici măcar atunci când urlau sirenele anunţând alarme aeriene, sau când dârele proiectoarelor brăzdau cerul sau când tonurile antiaeriene trăgeau în neştire. 'Era greu să înţelegi că Anglia devenise un front.
În nopţile acelea de august oamenii ieşeau pe străzi şi scrutau cerul. Nu era mare lucru de văzut. Tunurile bubuiau în depărtare, răsunând înfundat ca un ciocan pneumatic. Tunurile mai sunau cum mai sunau, dar când explodau obuzele se auzea doar un sunet anemic, de parcă ai fi pocnit o pungă de hârtie. Un fel de zgomot slab, neînsemnat, prostesc. Asta era tot, câte o pocnitură; sau alteori câte o scurtă fulgerare de lumină, ca şi când o stea s-ar fi născut, ar fi trăit şi ar fi murit într-o singură secundă.
1 Royal Air Force. (N. trad.).
în micile oraşe, când suna alarma, poliţiştii alergau pe biciclete, dojenind oamenii care se aflau pe străzi.
Dar nimeni nu-i lua în serios. Părea oarecum lipsit de demnitate şi ne-englezesc s-o iei la fugă în faţa unui pericol ce nu putea fi real. Şi un război chiar în inima Angliei nu putea fi real. Chiar şi oamenii cei mai rezonabili se comportau în general ca şi cum lucrul cel mai rău ce se putea întâmpla Angliei era o aversă de ploaie însoţită de fulgere. Ieşeau în uşă şi calm, cercetau bolta, sau stătea în casă şi din când în când îşi furişau privirea prin perdele, şi lucrul acesta le dădea o anume linişte sufletească, făeându-i să se simtă întru totul ocrotiţi împotriva acestei neştiute rafale de ploaie ce nu avea să vină niciodată. Cei mai mulţi dintre ei nu aveau cunoştinţă de ce însemna un exploziv de mare putere care sfaşia piatra, şi oţelul, şi trupul, care omora oamenii la distanţe de treizeci de metri numai prin puterea suflului ce zdrobea celulele şi ţesutul pulmonar, lăsând omul nezgâriat, dar muribund totuşi.
Este adevărat că unii din cei mai bătrâni se gândeau la lucrurile astea, amintindu-şi-le din celălalt război… totuşi nu le puteau socoti reale. Un om putea muri în felul acesta într-o ţară străină… dar nu aici, nu acasă, nu în Anglia.
Aşa încât copiii alergau pe străzi căutând schije fierbinţi de obuze ca să le păstreze ca amintire, femeile aruncau netulburate priviri iscoditoare prin perdele, iar oamenii însărcinaţi cu măsurile antiaeriene dojeneau pe cei ce nu respectau camuflajul. Lumina unei singure ferestre, multiplicată de o sută de ori, spuneau ei, era suficientă pentru a trăda inamicului prezenţa unui oraş.
Dar când lumina zilei năpădea oraşul, totul li se părea fantastic şi de domeniul imposibilului, chiar oamenilor de la apărarea antiaeriană. Este adevărat că circulau veşti despre nişte bombe căzute, dar asta se.întâmpla întotdeauna undeva în altă parte… dincolo de marginea ţinutului Hampshire, sau departe, pe Downs, acele dealuri pustii şi calcaroase din Sud-estul Angliei. Or, acestea erau locuri îndepărtate.
La lumina zilei păreau întotdeauna locuri foarte înl depărtate, mai ales pe o lumină atât de strălucitoare. Era |s'o vreme nemaipomenit de frumoasă. Holdele de grâu f dăduseră în spic, iar peste nesfârşitele pajişti însorite zbu|rau stoluri de mici fluturi albăstrui.
Şi, privind sub soarele acesta necruţător, totul apărea absurd. Oamenii însărcinaţi cu măsurile de apărare antiaeriene, voluntarii apărării locale, ajutorii de pompieri… | toţi cu cocarde şi banderole pe mână şi costumaţi ca l nişte personaje ridicole rămase de la spectacolul de rriarionete din seara precedentă. Trebuie că ei. înşiişi simţeau acelaşi lucru, căci aveau un aer nătâng, purtându-şi brasardele şi fâţiindu-se de colo colo în plină lumină.
Şi, învăluiţi în lumina soarelui toţi păreau, într-a devăr, nespus de ridicoli… bărbaţi rotofei şi proaspete fetişcane, funcţionăraşi umili şi falnice domnişoare bătrâne sau câte un moşulica cu obrazul roşu, congestionat, se foiau tropăind, înzorzonaţi cu o sumedenie de ciudate însemne ale autorităţii, improvizate la repezeală. Asta în timpul zilei. Dar când se lăsa noaptea unii începeau să sirntă o uşoară senzaţie de stinghereală. In întuneric simţeau că e război, un război adevărat, care se târa dip ce în ce mai aproape.
După ce se aşeză pe o bancă în parc, bătrânul Hamish se simţi brusc înveselit. Renunţase în cele din urmă să se mai ducă acasă şi acum îi părea bine. îi dispăruse chiar şi mâhnirea faţă de Londra.
Frumuseţea vegetaţiei, jocul de lumini şi umbre ale după-amiezii, aleile îngrijite, îmbrăcămintea copiilor ca nişte pete de culoare presărate ici, colo, uniformele dădacelor… totul era aşa cum trebuia să fie.
Asta cel puţin nu se schimbase. Londra în sine se schimbase… în 'rău… devenise de proastă calitate, se degradase. Dar aici în parc lucrurile erau aşa cum fuseseră de când îşi putea aduce el aminte. Şi vor fi mereu aşa atâta timp cât… atâta timp cât…
Părăsi acest gând. Puteai gândi orice şi puteai fi pro sau contra; dar Anglia va fi Anglia de-a pururi.
Simţi că undeva în această judecată există un punct nevralgic, dar îi fu pe plac liniştea sufletească ce i-o da concluzia pe care o trăsese,, aşa încât încetă să se mai frământe.
Se uită într-o parte la bona ce stătea pe aceeaşi bancă aproape de el şi care ţinea în mână un roman broşat.
Citea trei sau patru rânduri apoi îşi ridica privirea; Citea trei, patru rânduri… ridica privirea. Şi tot aşa cu regularitate, ca un reflex condiţionat. Citea… apoi se uita să vadă ce face copilul.
Bătrânul Hamish îşi îndreptă privirea spre copii. Se învârteau în cerc, cu pumnii strânşi la piept târşâindu-şi picioruşele şi scoţând chiote într-un joc înţeles doar de ei.
Semănau unii cu alţii. Toţi băieţi drăguţi. Toţi îmbrăcaţi frumos şi curat. Toţi nemaipomenit de frumoşi cum numai copilăria poate fi când e privită de ochii unui om matur.
Bătrânul Hamish simţi pe obraz căldura soarelui şi începu să moţăie. Apoi îl treziră” paşii unui băieţel care se apropia tropăind. Purta o jachetă cafenie din pânză groasă, încheiată la două'rânduri de nasturi, o pălăriuţă albastră de marinar şi avea pielea nespus de delicată a copiilor din Anglia.
— Ne jucăm de-a sirenele, spuse el.
— De-a ce? întrebă dădaca.
— De-a sirenele. Eu sunt sirena de la ora douăsprezece.
— Bravo, răspunse ea, absentă. Vino aici.
Îşi udă batista cu limba şi îi şterse energic colţul gurii.
— Gata, îi spuse apoi.
Copilul o luă la fugă şi amândoi, Hamish şi dădaca îl urmăriră cu privirea.
Hamish se gândi: „Ce curios lucru… unghiile lor. Ca crabii aceia minusculi din supa pe care am mânoat-o la… unde… unde? Băieţelul mai mic al lui Hamish trebuie să fie acum cât ăsta. Stai să vedem… Munchen… încoronarea… criza abdicării… moartea bătrânului rege… înainte de asta… exact cinci”.
— Câţi ani are? întrebă el.
Dădaca îşi întoarse repede ochii spre el. Hamsih o văzu că îl cMtăreşte: vârsta, îmbrăcămintea şi dacă merita sau nu să-i răspundă.
— Tocmai a împlinit cinci, domnule.
Hamish dădu din cap, încântat.
— Aşa credeam şi-eu. Drăguţ puşti.
— Da, domnule.
Îşi' strecură politicoasă degetul între paginile romanului.
— Oh, citeşte mai departe. Nu vreau să te deranjez.
De altfel trebuie să plec.
Se ridică şi porni cu eleganţă, vânturându-şi bastonul.
„Hei, parcurile, gândi el. Minunate locuri. O insulă de verdeaţă într-un oraş. Te aşezi o clipă, dai o clipă frâu liber simţurilor să se desfete, şi asta este.”
Trecu pe lingă vechile tranşee, din primele zile de panică, acum astupate. Două fete, cu chipurile înviorate de rujul de buze, trecură sprintene per lingă el… una ducând în mină o sticlă de lapte. Vocile lor se ridicau ascuţit în aer, sporovăind. Hamish începu să meargă mai drept, legănându-şi cadenţat bastonul.
Era ca în zilele de demult. Londra în zilele de odinioară. Cântecele care se cântă acum… ca văicărelile unor sălbatici, în zilele de demult… alea erau cântece.
„Adio, Zambila mea!” Doamne sfinte, cum îl mai cântau când au pornit spre Africa. Era de ajuns să fredonezi în minte primele măsuri şi totul îţi revenea în memorie… duhoarea respingătoare a malurilor nămoloase din Portsmouth, mirosul de gudron şi vaporul pe care erau îmbarcate trupele, îndepărtându-se de ţărm. Bătrânul Victory ancorat acolo, şi mai departe, în radă, marinarii de pe un vas de război, ştirici în rânduri1 pe punte, cu pălăriile de paie strălucind în soare, tropăind din picioarele goale în timp ce se antrenau pentru manevrele de abordaj. Auzea şi acum vocea instructorului răsunând aspru deasupra apei, zbierând ca un apucat şi acoperind zgomotele pe care le făcea trupa pe puntea de dedesubt.
„Adio, Zambila mea. Rămâi cu bine.
O ultimă privire însetată în ochii tăi albaştri.
, Printre focuri de tabără licărind, Printre împuşcături şi obuze, O să visez la a mea. Zam… bilă.” Ah, ce timpuri, ce timpuri. Şi vechile cântece!
„Sub arborele de bambus-!” Cântecul lui Gertie. Şi tot atât de viu în memorie ca şi când l-aş fi ascultat ieri.
Îţi puteai aminti cuvintele, ceea ce în nici un caz nu se întâmpla cu fleacurile pe care le cântau azi. Şi totuşi s-a întâmplat acum zece… douăzeci… treizeci… cerule atotputernic, acum aproape patruzeci de ani. Treizeci şi şase sau şapte. Cam în timpul conflictului ruso-japonez.
Asta ar însemna 1904. Gertie avea alunei douăzeci şi nouă. Deci acum are şaizeci şi cinci. Sfinte Dumnezeule.
Gertie are şaizeci şi cinci. Gertie!
Ridică dintr-o dată privirea şi lângă Arc zări un taxi.
Începu să-şi agite energic bastonul. Taxiul o coti spre'el.
— Ştii unde este aleea Millings Garden?
— Da, domnule. Din şoseaua Millings.
— Asta e. Numărul şapte. Aleea Millings Garden, numărul şapte.
Se rezemă mulţumit de perna din spate, năpădit pe neaşteptate de sentimentul unei impetuoase aventuri.
Simţi în nări un vag miros de piele şi gândul i se întoarse la birjele de altă dată.
Nu era exact acelaşi miros. Atunci era piele adevărată la care se adăuga mirosul plăcut, pătrunzător al sudorii de cal. Şi acela de unsoare pentru harnaşament.
Pe Dumnezeul meu, ştiinţa n-a făcut o treabă foarte bună în privinţa asta, ba dimpotrivă. Toţi strigă în gura mare despre progresele ştiinţei; dar n-a făcut lumea cu nimic mai bună. Să presupunem că ai fi Dumnezeu… cu o singură mişcare a mâinii ai mătura toate aceste fleacuri nefolositoare… ai împinge lumea înapoi la zilele de demult. Adio motociclete, avioane, aparate de radio, cinematografe, adio zgomotoase automate muzicale 'de pe Oxford Street. Gândeşte-te numai la ce-ar fi.
Doamne, nici cel mai autentic idiot nu ar ezita o clipă… cu o singură mişcare a mâinii! Să măture tot.
Dacă-ai putea să aduci înapoi vechea. lutae! Gân~ deste-te ce-ar fi! în clipa asta chiar el ar putea auzi înaintea lui caii tropăind cu copitele pe asfalt. Ar pluti în aerul cald mirosul dulceag de sudoare şi piele. Omnibuzele s-ar legăna agale în trapul cailor., Şi camioanele cu bere… la care erau înhămaţi cai enormi de povară!
Cabriolete şi docare şi vizitii eleganţi şi un lacheu pe lada din spate… rochiile femeilor fâlfâind când se plimbau pe sub platani… şi deasupra capului ar ţine câte o umbreluţă de soare… şi gestul acela când se aplecau întoreându-se uşor pentru a-şi ridica fusta până la gleznă în timp ce coborau de pe trotuar. Cită graţie în gestul acela… feminitate, senzualitate… acea răsucire imperceptibilă a soldurilor pentru a-şi prinde fusta şi a o ridica la înălţimea gleznei. Glezna! Ce mai puteau însemna gleznele în ziua de azi?
Un bărbat ar trebui să fie nebun de legat să nu prefere lumea aceea de demult, domoală, plină de distincţie, acestui balamuc.
Bineînţeles că în ziua de azi se duceau atâtea discuţii despre îmbunătăţirile sociale. Era dispus să privească lucrurile aşa cum ar face orice om cu o gândinf liberală.
Dar, se putea oare spune că oamenilor, de rând le merge mai bine? Puteai oare spune că duceau o viaţă cât de cât mai fericită? Asta era întrebarea: Le place mai mult cum trăiesc acum decât cum trăiau atunci?
Nu, dacă e să fii cinstit, n-ai putea spune că acum duc o viaţă cu adevărat şi fundamental mai bună. Toţi erau mai fericiţi pe vremuri, inclusiv, clasele de jos.
Servitorii erau ser'vitori, şi, pe Dumnezeul meu, nu le era ruşine să fie numiţi aşa… erau mândri să-şi facă slujba cât mai bine. Da, erau mai fericiţi şi mai demni.
Şi atunci ce înseamnă progresul dacă nu poate face oamenii mai fericiţi? Să faci cât mai mulţi oameni fericiţi, cât mai mult timp… asta înseamnă civilizaţie, nu'-i aşa?
Iar toată această ştiinţă n-a făcut nimic bun. A făcut numai rău. Uită-te la războaiele din ziua de azi, de exemplu.
Pe vremuri războaiele fuseseră un lucru foarte decent în comparaţie cu cele de astăzi. Aveau… ei bine, naiba să le ia… o anumită ţinută, ca să spun aşa. N-aveai decât să ironizezi şi să-ţi baţi joc cât vrei de această aşa-zisă ţinută, dar cu ce anume a substituit-o ştiinţa de azi? Cu nimic!
Ah, ce lucru minunat să fi fost soldat în zilele de demult! Pantaloni strimţi cu vipuşcă de-a lungul piciorului şi pinteni zornăitori ţintuiţi la călcâie. Caschetele mici ca nişte cutiuţe cu cureluşele ce treceau pe sub bărbie şi care lăsau pe obraz o dungă albă acolo unde soarele nu ajungea să înnegrească pielea. Cavaleria era cavalerie şi şarja făcea parte din război. Şarja de la Omdurman! Pe Dumnezeul meu, acum nu mai ştiu să. facă războaie ca acelea.
Bineînţeles că şi atunci oamenii erau ucişi. Dq.ar.nu erau războaie de operetă. Băieţii erau ucişi şi atunci cădeau tot atât de morţi ca şi acum. Doar că atunci moartea părea să aibă un sens. Şi cu toate acestea mulţi băieţi buni s-au dus.
Carteras cu blestemata aceea de lance care l-a străpuns dintr-o parte în alta… Străpuns dintr-o parte în alta, îndreptându-se spre noi călare şi strigând: „Nici măcar nu l-am văzut… nici măcar nu l-am văzut!” Şi apoi s-a rostogolit din şa. Grozav băiat. înalt de peste un metru optzeci şi nemaipomenit pe terenul de polo.
Apoi… mort! Nu ne venea să credem. Chiar şi acum e greu de crezut că bietul Carteras nu mai trăieşte, în orice clipă te puteai aştepta să-şi bage capul în cort şi să_mceapă să râdă cât îl ţinea gura. Era un băiat grozav! Şi ce galant cu doamnele, în seara aceea… se dansa dansul, negrilor… Gertie pe masă… arborele de bambus! _ Gertie se va bucura că se duce s-o vadă. Ar fi trebuit să se ducă de mult… de un an… de doi ani! Ar fi trebuit să-şi aducă aminte!
— As'cultă!
Bătu în geam cu bastonul… Şoferul trase la bordură şi se întoarse.
— Trecem cumva pe lângă vreo cârciumă?
— Da, domnule! Pe lângă mai multe. Tun and Wheel sau Green Arms sau…
— Oricare, mi-e egal. Uite. Ia, te rog, hârtia asta' de o liră şi cumpără-mi o sticlă mare de gin.
— O -sticlă mare de gin. Da, domnule.
Omul luă banii şi porni maşina.
Când văzu că nu primeşte nici un răspuns, bătrânul Hamish apăsă pe clanţa uşii şi intră.
— Hei, rosti el. Hei, e cineva acasă?
Aşteptă o clipă, cu sticla de gin frumos împachetată în mână. Nu se auzi nimic, încetişor, străbătu bucătăria, care în mod deosebit de curios, era prima încăpere.
Trecu apoi prin hol şi ajunse în „camera cea bună”. Focul ardea în cămin.
O văzu, adormită, în balansoarul ce se afla lângă patul uriaş de alamă. Trupul ei enorm umplea scaunul, proptindu-se în părţile laterale care păreau că doar cu greu îl vor putea împiedica să se reverse. Văzu o pereche de cârje rezemate de cămin. Şi în timp ce privirea lui cuprindea toate. acestea, ea se trezi. Cu capul pe jumătate întors, îl privi încremenită. Chipul îi fu invadat de spaimă care însă, încet, încet, dispăru, pe măsură ce-l recunoştea. Clipi. Ochii îi erau urduroşi.
— Gertie, spuse el. Totul este în regulă. Eu sunt.
Un scurt moment, pe faţa ei nu se citi nici o umbră de emoţie, apoi pe buze îi înflori un zâmbet care se întinse frumos pe trăsăturile ei generoase.
— Căpitanul, răsuflă ea uşurată. Vai, pe toţi sfinţii dacă nu e căpitanul.
— Desigur că sunt eu, îi răspunse, ca un copil.
— A venit s-o vadă pe Gertie.
— Desigur. Şi uite aici. Ţi-am adus un cadou.
— Un cadou!
Întinse mâinile şi luă pachetul, li ţinu în braţe fără să-l desfacă, apoi îşi scutură, capul.
—i Uuh, chicoti ea vesel. Tocmai aţipisem. Trage-ţi scaunul mai aproape.
Se aşeză lângă cămin şi se uită la cârje. îşi întoarse din nou privirea la ea şi se cutremură, îi lipsea un picior.
— Dumnezeule, şopti el. Ce este?
— Ce?
Îi urmări privirea apoi izbucni în râs. In odaia micuţă se rostogoli o cascadă de hohote voioase, nestăpânite – râsul ei din totdeauna.
— L-am tăiat, spuse ea cu nepăsare.
Se trezise de-a binelea şi deborda de vioiciune.
— Tăiat? repetă el, cu privirea în gol.
— Da. Era piciorul cel bolnav, ştii. Nu se vindeca cu nici un chip, făcea întruna răni purulente. Dezgustător lucru, ştii bine. Nu-i deloc agreabil, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu… nu, într-adevăr nu.
— Ooof, căpitane, ajunsese aşa de nu mă mai puteam suporta pe mine. Eu am fost întotdeauna foarte îngrijită şi curată… indiferent de ce şi cum, dar mă mândream întotdeauna cu.asta. Şi ajunsese aşa de nu mă mai puteam suporta. Am încercat şi una şi alta şi tot ce se putea încerca. Aşa că doctorul îmi zice: nu ne mai rămâne decât un singur lucru. Trebuie dat jos.
Atunci să-l dăm jos, zic eu, cum mă vezi şi cum te văd.
Aşa că m-am înfiinţat la spital. Şi harşt! Am dat jos piciorul, cum mă vezi şi cum te văd. *
— Dar… dar de ce nu m-ai anunţat? o întrebă.
— Oooh, nu voiam să plictisesc pe nimeni. Mi-am zis în sinea mea, e piciorul tău şi trebuie să hotărăşti singură. Aşa că jos cu el. Acum îmi pare chiar foarte bine că am făcut-o. S-a terminat cu rănile alea atât de scârboase… nu poţi înţelege decât cân'd ai aşa ceva. Şi totul e cusut frumos şi curat. N-au trecut decât şase săptămâni şi deja mă simt mult mai bine. Niciodată nu m-am simţit mai bine.
Şi începu din nou să râdă, cu râsul acela plin, uşor gutural, pe care Hamish şi-l amintea mereu.
— Afară de un singur lucru, urmă ea râzând. Nici n-ai crede. Simt nevoia să-mi scarpin talpa piciorului… cu toate că nu mai e acolo. Imaginează-ţi! Mă gâdilă piciorul, dar picior, ioc!
Şi se porni să râdă scuturându-şi formele durdulii până când buclele i se desfăcură, atârnându-i pe Umeri.
— Ştiu, îi răspunse el, cu voce mustrătoare. Dar te rugasem să mă anunţi în caz că se întâmplă ceva. Sau să iei imediat legătura cu domnul Haskell. De ce n-ai făcut aşa?
— Ooh, n-a fost mare lucru, căpitane, odată ce am luat hotărârea. Şi la spital s-au purtat atât de frumos cu mine. Surorile au fost de-a dreptul adorabile. Erau chiar mândre de mine. Ştii, jurau sus şi tare că n-au avut niciodată un pacient care să se vindece mai repede şi mai frumos ca mine. Niciodată!
— Da. zise el. Numai că… numai că pentru mine a fost un şoc.
— N-am avut încotro, spuse ea cu ochii în lacrimi, îşi pleca ochii şi dintr-o dată îşi aminti de pachetul pe care îl ţinea în braţe.
— Ţi-am adus gin.
— Ei poftim, mai ţii minte şi-acum, rosti ea încetişor, fără să ridice privirea.
— Hai, lasă, îi răspunse. Nu te-am dojenit. Vrei să bei puţin?
Îl privi, şi chipul i se lumină, inundat de voioşie.
— Doctorul zice că n-ar prea trebui. Dar… paharele sunt în dulap. Nu pot încă să mă mişc prea uşor. De aceea 'mi-am adus patul aici. Vrei, te rog, să le scoţi?
Luă un pahar şi deschise sticla. Lichidul limpede gâlgâi, dar el se cutremură când îi simţi mirosul. Ii întinse paharul apoi se aşeză.
— Noroc, făcu ea.
— Noroc.
Se cuibări cât mai comod în scaun. „E plăcut aici”, gândi el.
— Gertie, nu-mi iese din cap povestea cu piciorul tău.
— Aaah, oftă ea. Nu mă pot plânge. Şi-a făcut datoria destul timp. Am dansat cu el o viaţă întreagă… ce mai viaţă am.avut. într-un anumit fel chiar o ruşine.
— Exact asta voiam să spun. îmi este greu să mă gândese la tine… să mă gândesc cum dansai… si… ei bine, pentru tine trebuie să fie cumplit.
— Oh, Domnul să te aibă-n pază, căpitane, nu mă pot plânge. Nu poţi fi tânăr o veşnicie. Şi cit am fost tânără am dansat, n'u-i aşa? Da, am dansat. Clătină din cap apoi continuă. Ascultă ce-ţi spun eu, trebuie să iei viaţa aşa cum este şi să primeşti ou stoicism ceea ce-ţi aduce soarta.
Privi un timp flăcările din cămin, apoi, voioasă, îşi sorbi băutura cu înghiţituri mari.
— Am dansat ceva la viaţa mea, nu-i aşa? Şi picioarele mele… aveai la ce să te uiţi.
Bătrânul Bamish nici nu băgă de seamă că începu să-şi ridice mustaţa cu dosul mâinii.
— Cea mai frumoasă pereche de picioare pe care Londra a văzut-o vreodată, îi confirmă el. O băteai pe Gaby, cum îi zice… franţuzoaica aia. O băteai fără drept de apel.
— Vai, mulţumesc, căpitane. Ce lucru minunat îmi spui. Ei bine, dacă mă-ntrebi, şi tu aveai nişte picioare nemaipomenite.
— Ei, zici şi tu aşa.
— Nu te ruşina. Zău c-ai avut. în pantalonii aceia strimţi cu vipusca galbenă. Aceia da, militari. acum nu mai poartă aşa ceva. Mai mare păcatul, zic eu. N-ai decât să spui ce vrei, dar mie mi-a plăcut întotdeauna ca un bărbat să aibă picioare frumoase. Şi pe vremea aceea puteai să vezi oum arată un bărbat. Acum… ei bine, toate sunt de-a-ndoaselea, şi poţi să vezi imediat cum arată o fată. Mie asta mi se pare ceva îngrozitor.
Bineînţeles că şi pe noi ne puteau vedea, dar era cu totul altceva când o fată era de profesie, nu-i aşa?
— Da.
— Şi purtam întotdeauna corsete. Nu umblam pe jumătate dezbrăcate aşa cum se fâţâie pe străzi fetele din ziua de azi. Nu se întâmpla niciodată să umblăm fără corset… şi dacă mă-ntrebi pe mine, era cu mult mai frumos. Mult mai decent şi mai frumos.
Hamish dădu din cap cu ochii ţintă la flăcările din cămin.
— Da, răspunse el, femeile arătau mai bine. Şi erau mai durdulii… nu ţineau diete prosteşti ca artistele de cinema. Şi pe Dumnezeul meu, unii din băieţii ăia mai de soi de pe vremea noastră aveau o siluetă grozavă. Şi tu aveai.,
— Nu-i aşa?
Se porni să rida şi hohotul se ridică plin de căldură, aproape senzual, întreg trupul ei bătrân se scutura în această izbucnire de veselie.
— Ooh, dragul meu. Cum mai dansam! Unu şi doi si… şi dansul negrilor. Cârnaţi pentru ceai. îţi aminteşti?
si I Laka You Lak…
— Chiar astăzi m-am gândit la asta, o întrerupse Hamish. E curios că şi tu pomeneşti de acelaşi lucru.
— Doar era cântecul meu, răspunse ea simplu.
El clătină din cap şi privind flăcările, murmură în sinea lui melodia. Amintirea anilor de demult îi revenea în minte. Rămăsese şi ea cu privirea în gol, pierdută în propria ei reverie. Apoi spuse dintr-o dată:
— îţi aminteşti parodia pe care am jucato atunci?
Îţi aminteşti că după ce Cissie a cântat dintr-o răsuflare, am cântat apoi eu şi apoi corul: ' „L-ai văzut pe Bill Bailey Sărutând o lady Sub arborele de bambus Bill Bailey şi-a luat valea…” începu să oânte ou vocea ei micuţă şi dulce şi care părea ciudat de nepotrivită cu versurile acelea triviale, deşănţate. El ridică ochii şi-i privi obrazul luminos şi brăzdat de riduri ce atârna deasupra gulerului alb, croşetat cu igliţa, prins într-o broşă modestă.
Făcu o sforţare să pună capăt gândurilor. Nu avea nici un rost să vorbeşti de timpurile trecute. Ar trebui să plece. Totul se! terminase de atâta vreme… Gertie!
Îi păru bine că venise s-o vadă aşezată la rostul ei, acum la bătrâneţe. Bătrâneţe? Era cu patru ani mai tânără decât el. Dar bineînţeles că vârsta unui bărbat e cu totul altceva decât vârsta unei femei.
— Trebuie să plec, spuse el,'brusc.
Se opri din iredonat'si, când vorbi; vocea îi sună abia perceptibil, ca aceea a unui copil părăsit.
— Au să treacă iarăşi trei ani până când ai să vii să mă mai vezi?
— Nu. O să mai dau p-aici.” Ştii însă bine că acum nu vin prea des la Londra.
Ea căzu, o clipă, pe gânduri.
— Te rog, mai stei puţin cu Gertie. Hai să luăm ceaiul, se apropie ora de ceai. Mai stai, te rog.
El rămase înmărmurit. Era ceva cu totul neobişnuit.
Fusese trăsătura principală a lui Gertie să nu pună niciodată întrebări, să nu insiste sau să ceară să-i acorde din itimpul lui nici chiar atunci în vremea când… când erau tineri; Gertie dovedise întotdeauna o înţelegere desăvârşită. Dar acum… mutilată, bineînţeles. Trebuie că duce o viaţă foarte singuratică.
— Ascultă, se repezi el s-o întrebe. Cum te descurci acum? Cred că ar trebui să ai o slujnică… o fată sau o femeie cumsecade care să te ajute şi pe care să poţi conta…
— O duc foarte bine. Alături locuieşte o fetiţă care vine mereu la mine. E un copil atât de drăguţ. Trebuie să se întoarcă de la scoală din clipă în jclipă şi-o să ne facă ceaiul. Dacă mai aştepţi o clipă…
— Trebuie să plec, Gertie. Dar o să mai vin. Şi dacă e ceva care să…
Auzi uşa trân:tindu-se şi vocea unui copil care striga.
— E Alice, zise Gertie.
Se întoarse şi văzu fetiţa dând buzna în odaie.
— Oh, doamnă Tindley. Am văzut.
Hamish zâmbi văzând fetiţa, oprindu-se în mijlocul propoziţiei când dădu cu ochii de el.
— Ce-ai văzut? o întrebă.
— Motocicleta doctorului a intrat într-un tramvai, răspunse ea, dintr-o suflare.
Înainta tiptil apr'opiindu-se de Gertie, care o cuprinse cu braţul ei durduliu.
El rămase reflectând la euvântul „doamnă”. Gertie a trebuit desigur să-şi încropească o poziţie în societate, numai că lui asta nu i-ar fi trecut niciodată prin minte.
— Ea este Alice, o auzi pe Gertie spunând cu mândrie. Ea face totul pentru mine, nu-i aşa drăguţă? îmi face patul, îmi face ceaiul, şi toate celelalte.
Uşor ruşinată, fetiţa se rezemă de umărul lui Gertie.
În lumina flăcărilor părul îi era de un roşu. mat şi deasupra rochiei de catifea cafenie, faţa-i palidă părea foarte inteligentă. Avea cam paisprezece ani… tocmai momentul când trecea de la zburdălniciile copilăriei la primele rotunjimi ale pubertăţii. Coborî ochii spre sinii ei care, în netezimea catifelei, împungeau ca două plante în plină creştere. Clipind din pleoape, îşi îndepărtă privirea.
„E penibil, gândi el, felul în care privirea unui om o poate lua razna. Total lipsit de decenţă să priveşti astfel un copil.”
Văzu că ochii ei erau fjxaţi pe măciulia de aur a bastonului.
— Spune bună-ziua căpitanului, Alice. '
— Bună ziua,răspunse fetiţa.
Îşi duse un picior la spate şi-şi apucă poalele rochiei, făcând repede o mică reverenţă.
Hamish zâmbi. Gândi: „Un copil drăguţ… şi bine crescut. Are o edUdaţie frumoasă, în ziua de azi atât de puţini copii au cea mai vagă idee de cum trebuie să se poarte. Sau să facă reverenţe, sau mai ştiu eu ce”.
Şi brusc, îl năpădi un sentiment de satisfacţie.
— Bună ziua, îi răspunse.
Fetiţa ridică privirea spre Gertie.
— Să vă fac ceaiul?
— Bravo, spuse Gertie. Tocmai încercam să-l conving pe căpitan să mai rămână. Poate că dacă o să-1 rugăm frumos…
— Bine, pot să mai rămân puţin. O să beau şi eu un strop de ceai.
— Splendid, izbucni, Gertie, fericită. Hai să-i oferim căpitanului un ceai de zile mari. O să luăm ceva bun de la băcănie. Dă-mi, te rog, portmoneul…
— Ei poftim, protestă Hamish. îşi azvârli mănusik în pălărie şi-şi rezemă bastonul de perete. Scoase dir portofelul pe care îl ţinea în buzunarul interior o hâritit.
de o liră şi o întinse fetiţei.
— Cumpără cu asta o mulţime de lucruri bune. Cât mai 'repede.
— Ce să cumpăr?
— Oh… 'ce-ţi place ţie.
— Draga mea, cumpără tot ce crezi tu c-o să ne facă plăcere, s'pu'se Gertie. Acum o să ne arăţi şi nouă cât de bine ştii tu ce anume trebuie servit la ceai.
O clipă fetiţa privi banii din palma deschisă apoi, cu o mişcare bruscă, închise pumnul şi o zbughi pe uşă afară.
Hamish şi Gertie începură să râdă.
— O fetiţă drăguţă, zise el. Foarte drăguţ copil. Da, Se aşeză confortabil în scaun,şi-şi aţinti privirea asupra flăcărilor din cămin. Gertie părea' şi ea pierdută în visare. Gând urile lui porniră-să hoinărească alene.
Ce senzaţie de tihnă să stai în această odăiţă, învăluit în căldura plăcută a focului. Mai mult decât atât… o anume lipsă de constrângere în care gândul îţi poate rătăci nestingherit. O lipsă de constrângere… care îţi îngăduie să vorbeşti de picioare betege… şi de cântece vechi. Nici un fel de afectare. Viaţa modernă, trepidantă, atât de greu de suportat, se scurge dincolo de aceşti patru pereţi.
O auzi pe Gertie râzând.
— Cred că n-iai uitat petrecerea aceea de anul nou când am dansat pe masă… nici pe locotenentul CaryFord?
— Da.
— Ei,' ei. întotdeauna ai fost gelos pe el. Dar n-ai avut nici un motiv să fii. Pentru că n-a existat, niciodată un bărbat care să-ţi fi dat vreun motiv să fii gelos sau să mă bănuieşti cât de cât. Este singurul lucru de care mă pot mândri. Niciodată! Afară de acea unică împrejurare, şi ştii despre cine e vorba, şi al cărui nume n-o să-l pomenim. Şi nici n-o să mai vorbim niciodată despre asta. Dar în afară de asta n-ai avut niciodată vreun motiv să fii gelos.
— De ce? întrebă el brusc. Ce te-a determinat să fii corectă?
Ea îşi încreţi fruntea.
— Nu ştiu, răspunse. Pur şi simplu pentru că mă respect pe mine însămi, asta-i tot. Când un gentlemen are legături cu o fată şi se poartă cu ea cuviincios, ar fi ruşinos din partea ei să nu fie corectă.
— înţeleg, încuviinţă, el, întorfqându-şi privirea spre foc.
— Ce s-o fi ales de locotenentul Cary-Ford? în-' trebă ea. Apoi continuă râzând. Asta da, era un tip nemaipomenit. Un diavol. Numai râs! N-am văzut niciodată un băiat mai drăcos… îţi aminteşti când a turnat şampanie în chipiul nenorocitului ăluia de birjar. De multe ori m-am întrebat ce-o fi făcând acum.
— Cary-Ford? zise el. A fost omorât. Ajunsese general de brigadă. A fost omorât în martie, 1918.
— Nu mai spune! Ce păcat! Era un băiat atât de drăguţ… niciunul nu avea atâta haz ca el. Oh, dragul meu, ce luicru 'ângrozitor e războiul. Şi acum a început altul.
— Da. Şi încă unul foarte serios.
— Nemţii ăştia blestemaţi, continuă ea. I-am bătut odată, iar acum, trebuie să luăm totul de la capăt. Dar sper că vom izbuti şi de data asta. Ştii că am un radio şi ascult şi eu din când î-n când. B. B. C.-ul ne dă multe speranţe. Dar ca să-ţi spun sincer, nu prea stau mult s-aseult.
— De ce nu?
— Nu ştiu. De data asta nu-mi vine să-l iau prea în serios,~tsa să spun aşa. Cred că este… ştii tu… faptul că îmbătrâneşti. Războaiele sunt pentru tineri. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, nu-ţi mai vine să iei totul an serios. Te trezeşti gândind: s-ar putea să trec pe lumea cealaltă înainte de a se termina şi atunci nu voi şti niciodată care. a fost sfârşitul. Nu te poate interesa o piefeă de teatru daca stai să te gândeşti că vei vedea numai actul întâi.
El clătină din cap apoi se întoarse spre ea.
— îţi pare rău că îmbătrâneşti. Gertie? Te indispune chiar aşa de mult faptul acesta'?
— Pe mine? Râsul ei răsună cristalin. Doamne fereşte, nu. Când eşti tânăr, bătrâneţea ţi se pare un lucru îngrozitor; dar pe măsură ce înaintezi în vârstă te împaci cu gândul. Desigur, îmi place să mă gândesc ce zile minunate am trăit când eram tineri… şi n-aş fi vrut să duc un alt fel de viaţă. Dar acum n-aş mai vrea acelaşi lucru. Oh, nu. Tot acel talmeş-balmeş, toate acele ştrengării şi încurcături, Sunt plăcute cât eşti tânăr. Dar acum, îmi place liniştea. Mă simt foarte bine aşa eum stau aici,
— Da, consimţi el. înţeleg. E foarte plăcut aici.
Se legănă pe picioarele scaunului şi în afară de pâlpâirea focului şi ticăitul pendulei ieftine, odaia era cufundată în linişte. Aţâţă focul, apoi scoase câteva bucăţi de cărbune din cos şi le puse deasupra, potrivindu-le atent cu cleştele, îl năpădi sentimentul că într-un anume fel asta îl integrase în acest cămin…ea şi cum casa aceasta a inclus în atmosfera ei o anume parte din fiinţa lu'i care înainte îi aparţinuse numai şi numai lui.
Se aşeză înapoi pe scaun şi continuă.să se legene îndelung. Apoi, ca o răbufnire de aer proaspăt, o auziră pe Alice întoneându-se. Hamish se ridică şi se uită în „ jur. O auziră trântind pactoetele în bucătărie, apoi venind de-a lungul coridorului. Intră, zâmbind fericită.
— Poftiţi restul, spuse ea încetişor.
Dădu drumul monedelor în mâna lui Hamish. Le ţinuse atât de strâns în palmă încât se încălziseră. O chemă înapoi când ea dădu să se întoarcă.
— Ia stai, îi zise.
Se uită la monede şi gă'si o jumătate de coroană.
— Poftim, fetiţo.
Se apropie cu sfială şi luă moneda, făcându-i apoi din nou reverenţa ei stângace. In aceeaşi secundă el îi prinse privirea strecurată asupra lui printre gene. Apoi se întoarse şi se duse lângă Gertie, ca pentru a cere sprijin.
Deschise palma şi îi arătă moneda.
— E o fată destoinică, spuse Hamish.
Gertie începu să mângâie cu afecţiune părul copilului.
— Ar fi trebuit să spui şi mulţumesc, îi zise, nu numai să faci o reverenţă.
— E-n regulă, răspunse Hamish înveselit. Are rrfăniere foarte frumoase.
— Bineînţeles că are, făcu Gertie, încurajator, continuând să mângâie fetiţa pe păr. Trebuie întotdeauna să 70 fii atentă ce purtări ai, să fii politicoasă, să fii întotdeauna surată şi îngrijită… să ai o înfăţişare plăcută.
Căci atunci… într-o bună zi…
Glasul ei* se înălţă uşor visător, ca şi cum ar fi spus o poveste… într-o bună zi… un gentleman drăguţ o să-ţi | facă o 'vizită şi o să ia ceaiul cu tine.
Râsul lui Gertie sună gutural, într-o secundă, Hamish văzu din nou privirea copilului strecurându-se printre genele lungi cu căldură şi cu o însufleţire aproape matură, aproape senzuală. Simţi că şi copilul îşi dădu seama de asta, căci se întoarse repede şi dispăru în bucătărie.
Îndreptându-se spre foc, ocoli privirea lui Gertie. Se simţea bine aici, de aceea rămăsese. Ce-şi putea dori mai mult un bărbat decât această tihnă?
' Desigur că pe oricine l-ar obosi curând… viaţa umilă… această odaie micuţă. L-ar ucide claiu'strofobia. Ar începe să ufască mirosul greu,. de aer stătut. Dar… în această clipă din acest an al vieţii lui, în oraşul Londra… se simţea foarte bine.
CAPITOLUL 8
Cârciuma vuia de trăncăneala care se încingea seară de seară, până la ora închiderii, încăperea cu tavanul scund era atât de plină de zumzet, încât omul îşi putea asigura numai o foarte mică zonă de intimitate ' în jurul său.
Qive sorbi cu lăcomie din halba cu bere şi porni spre masă. Ridicând un deget, Joe îi făcu senin Cu mâna şi el privi în suiş. în aceeaşi secundă vacarmul încetă şi din cutia radioului se auzi limpede vocea crainicului de la B. B. C.
Postul B. B. C. anunţa că fusese bombardată coasta de sud-est. Forţele antiaeriene reuşiseră să doboare câteva bombardiere ce s-au apropiat de ţărm în timpul zilei.
Armata din Somalia se retrăgea.-
Cât timp răsunară cuvintele acestea rostite atât de fluent, Clive şi Joe rămaseră cu privirea coborâtă asupra mesei. Dar când anunţul luă sfârşit, în cârciumă reîncepu acelaşi vacarm, aşa cum pornesc caii la potou.
Clive îşi/îndreptă ochii spre uşă.
— Crezi că-i batem, Briggs?
Clive dădu să-i răspundă, dar se opri şi-l privi pe Joe cu un aer grlav. îl' cercetă cu toată agenţia, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată… sau pentru ultima… trăsăturile şi întreaga-i înfăţişare: onduleurile părului bine pieptănat sub.şapca. pusă pe-o ureche cu dezinvoltură, faţa cu trăsături plăcute şi regulate, nas mic, ochii liniştiţi, gura mare şi puternică. Un chip blând, destul de atrăgător, cu desăvârşire englezesc.
— Nu, îi răspunse. Nu cred că-i vom bate.
Joe îşi ridică repede privirea, apoi cu degetul, începu să tragă linii pe tăblia udă a mesei.
— De ce nu? Gândeşte-te la celălalt război. Şi atunci, uneori, lucrurile păreau la fel de grave.
— în celălalt război toată lumea s-a năpustit asupra Germaniei, Joe. în ziua de azi războiul 'e o cârdăşie, Joe.
O şleahtă care se încaieră… şi la sfârşit li se căşună pe vreunul şi-l bat de-'l sting. Ca lupii… îl mănâncă pe oel care miroase a sânge. Data trecută a fost Germania. De data aceasta va fi Anglia.
— Dar dacă Statele Unite vin să…
— Nu vor veni. Astea sunt speranţe deşarte. Nu vor lupta nici alături de noi, nici pentru noi. Nimeni n-o va face. Acum toţi se vor năpusti asupra noastră. Suntem prada cea mai grasă. Se va găsi destul de jefuit, să ajungă pentru toţi. Toaite naţiunile de pe pământ vor sta cu mâinile în sân privind cum ne ducem de râpă, şi prada va fi destul de bogată incit să fie 'mulţumiţi că s-a isprăvit cu noi.
— Nu s-a isprăvit cu noi, rosti Joe, plin de mânie.
— De ce nu?
— Ei bine, petntru că nu s-a isprăvit.
Clive se ridică şi privi spre uşă.
— Aşteaptă o clipă, frăţioare. Voiam să-ţi spun. Eu mă du'c.
— Te duci? Unde? Să te înrolezi?
— Cam aşa ceva. Pe un vas culegător de mine. Bill Stafford… ştii, căpitanul de pe Island Queen, ţi-am povestit despre el… ei bine, el se duce şi mi-a propus să merg cu el.
Clive stătea în picioare cu privirea aţintită asupra mesei.
—.înţeleg, spuse. Ei bine, nu pot decât să-ţi urez noroc. Dacă asta e ceea ce simţi şi ai hotărât să pleci, atunci asta e ceea ce trebuie să faci.
— Aşa văd eu lucrutrile, răspunse Joe, cu mulţumire în glas. Prefer să merg de bună voie şi să fac ceea ce ştiu, dedât să aştept să vină ei şi să mă îmbrace în uniformă şi să mă pună să fac ceva ce nu ştiu.
— Ai dreptate. Un bărbat trebuie să facă ceea ce crede el că e mai bine. Dar o să-mi lipseşti. Când pleci?
— Păi. tocmai aslta e. Plec mâine… Şi… dacă-ţi spun ceva, crezi că vei lua lucrurile aşa cum ţi le spun eu?
— Bineînţeles. Ce anume?
— Păi, m-Qm gândit… ce-ar fi să vii cu mine? M-am întâlnit aseară ou căpitanul şi i-am spus că am un camarad. Iar el a zis foarte bine, cu cât suntem mai mulţi, cu atât va fi mai vesel. Nu trebuie să spui da dacă nu vrei.
Clive îşi coborî iarăşi privirea asupra mesei. Dintr-o dată, vacarmul din jur îl copleşi. Simţi nevoia să fie departe… afa.ră. începu să deseneze cu degetul cercuri pe masă.
— Joe, dacă spun nu, ai să înţelegi?
— Bineînţeles, frăţioare. Bineînţeles. Asta e o ţară liberă.
— Nu, nu înţelegi exact.
— Ba da.
— Nu, nu înţelegi. Iţi pot spune eu ce crezi tu.
— Nu. Fiecare cu treaba lui. M-am gândit doar aşa, că te-aş putea întreba. Nu e nici un rău să pui o întrebare.
— Nu. Ai dreptate. Cred că… eu o să plec acum, Joe.
— Stai puţin, Briggs. Ar mai fi ceva. Eu o să fiu plecat… şi sper că n-o să faci ceva care s-o bage pe bătrâna mea în vreun bucluc.
Clive se aşeză din nou şi privi chipul tulburat al lui Joe.
— Drept câine mă iei? îi spuse, împachetez şi mă mut!
— Nu, nu e asta, răspunse Joe. Eu aş vrea să rămâi… atât cât doreşti. Oricum e un bărbat în casă. Ştii ce vreau să spun… să fie cineva acolo din când în când, atunci bătrâna mea nu se va simţi atât de singură. Şi… în definitiv, faptul că ţi-am închiriat ţie camera a” fost totuşi un ajutor. Oficât de puţin ar fi, ajută, ori asta înseamnă ceva, nu-i aşa? Singurul lucru e'că…
— Ce. anume?
— Oh, Isuse Cristoase. Nu-mi place să-mi bag nasul, şi nici nu e treaba mea, dar e mama la mijloc. Eşti cumva… de la serviciul secret?
Clive privi faţa solemnă a lui Joe şi izbucni în râs.
— Doamne Sfinte, nu! protestă el. Nu!
— Ei bine, mie nu-mi pasă câtuşi de puţin ce eşti, frăţioare. Sau ce-ai de gând. Dacă zici că totul e-n regulă şi nu-i faci bătrânci melc nici un neajuns, atunci aşa este.: * – Eşti un băiat bun, Joe.
— Pe dracu? Nu-i vorba de asta. Ai… ai ceva necazuri, camarade?
Clive studie cu atenţie tânărul din faţa lui.'
— E-n regulă. Nu e nimic rău. Te-ai purtat frumos cu mine, Joe. Aşa că o să-ţi spun. Eu sunt… eu sunt soldat.
Joe dădu din cap.
— Asta explică cartelele de raţii militare pe care le-ai dat mamei. Dar… dar de ce n-ai spus c-ai fost pe front?
— AscultăJoe, nu pot să-ţi explic. Ar dura prea mult. Dar îţi promit că totul e-n regulă. Sunt în permisie. Se va termina curând. Câteva zile încă…, şi-apoi plec.
E-n regulă?
— Vreau să stai atât cât te simţi bine, răspunse Joe.
Tu spui că e-n regulă… şi eu te cred. E-n regulă.
Clive zâmbi.
— Foarte bine, Joe. Hai să bem pentru asta.
— Da, consimţi Joe. Doar una… apoi am plecat. Ştii, asta e ultima noapte acasă. Şi cred că ultima noapte mi-o voi petrece acasă. Ştii cum sunt femeile. Bătrânei mele o să-i facă plăcere.
— Da, răspunse Clive. Faci foarte bine.
Se duse să aducă halbele, îi întinse una lui Joe.
— Hai, să bem pentru victorie, rosti Joe. Din câte, războaie afurisite am avut, ăsta e cel mai greu.
Clive ridică halba.
— Şi pentru… – – -
— Pentru ce?
— Pentru tine, răspunse Clive. Pentru tine şi pentru cel din urmă din soldaţii noştri… şi pentru… nu, pentru război, nu. Pentru sfârşitul lui. Pentru pace!
— Adevărat. Pentru mine şi pentru tine şi pentru toţi ai noştri şi pentru sfârşitul războiului. Bea!
Băură şi imediat ieşiră din local. Peste o clipă se aflau în întuneric, mergând prin sat cu pasul iute şi cu o altă dispoziţie parcă, faţă de bezna din jur. în dreptul străzii lui Joe se despărţiră.
— Eu am să fac o mică plimbare, spuse Clive. Aşa că mama ta te va avea numai pentru ea.
— Crezi că asta o să-i facă plăcere?
— Sunt sigur că da.
_Se despărţiră iar Clive porni înainte pierzându-se în întuneric, pasul lui sunând cadenţat pe caldarâm. Şi numai când fu aproape de locul acela îşi dădu seama că se afla lângă copacul care atârna aplecat peste zid. Se opri c^ clipă nehotărât, apoi se caţără pe zid. învăluit în întuneric, auzea din când în când vocile şoptite ale fetelor care treceau, întorcându-se din sat. Izbucnea uneori câte un râs ascuţit, alteori răsuna timbrul jos al unei voci de bărbat. Când dintr-o dată, auzi o voce pe care o recunoscu.
— Violet?
Se apropie de ea pe potecă.
— Eu am fost cu Joe Telson… la concertul de sâmbătă seara.
— Oh, tu eşti, îi răspunse. Ea e prietena mea, domnişoara Patsy Acton. Domnul… ţi-am uitat numele.
— Briggs, spuse Clive. îşi înclină capul în direcţia unui contur care, fără îndoială, era cealaltă fată. îi auzi vocea şi remarcă accentul londonez.
— E într-adevăr o mare plăcere să te cunosc.
Accentua silabele de parcă aceasta ar fi fost expresia ei preferată.
— Mulţumesc, răspunse Clive. Ascultă Violet, te întorci în tabără, nu-i aşa?
— Da.
— Fii tu fată drăguţă şi fă-mi un serviciu. Spune-i lui Prudence că sunt aici, vrei? îţi aminteşti… fata cu care am fost eu sâmbătă. întreab-o dacă poate să vină.
— Bine. Eu îi pot spune. Dar dacă va veni sau nu, asta nu ştiu. E cam ciudată.
— E-n regulă. Tu numai spune-i. i.”
— Bine, o să-i spun… fiindcă vrei tu. Dar este… îrff grozitor de arogantă.
Auzi râsul fetelor care se îndepărtau. Se întoarse la zid şi se!aşeză, dorind ca timpul să zboare, într-un târziu se apropiară nişte paşi, îndreptându-se spre copac. Sări în picioare.
— Prudence!
— Nu. Eu sunt, Patsy.
— Patsy?
— Da. Patsy Acton. Violet ne-a făcut adineaori cunoştinţă.
— Ah da. Ce-a spus?
— Prudence? A spus că nu poate să vină. Mi-a spus să-ţi spun că-i pare teribil de rău, dar nu e în stare din cauza unei dureri de cap. Spune că o doare atât de tare încât e de-a dreptul chinuitor. Asta i-a zis lui Violet. Dar Violet n-a vrut să vină. E teribil de leneşă Violet asta.
Aşa că am venit singură. Nu puteam să te las să stai aici singur. 'Nu se face să laşi pe cineva să te aştepte, aşa, pur şi simplu, nu-i aşa? Aşa că am venit eu… singură.
N-aş fi venit, dar nu puteam suporta gândul că…
— îţi mulţumesc, spuse Clive…
Simţi că fata aşteaptă, nehotărâtă, să-i spună ceva.
— Foarte bine, continuă el. Nu-i nimic. Vrei să mai faci ceva pentru 'mine?
— Cu nespusă plăcere… dacă pot.
— Spune-i lui Prudence… spune-i că voi fi aici mâine seară. Aştept aici până vine… dacă poate. As vrea să vină să ne întâlnim. Spune-i asta, vrei, te rog?
Fata căscă cu zgomot.
— Bine, eu pot să-i spun. Dar nu ştiu ce va spune ea.
E teribil de rece şi destul de sonată, această Prudence.
— Cum e?
— Sonată. Şoane, în franţuzeşte. Bine, o să fac tot drumul ăsta înapoi. Şi singură,,;
O auzi cum se îndepărtează târându-şi picioarele. Se întoarse la zid şi se aşeză. O lună plină se înălţă, aruncând umbre slabe. Nu dorea nimic mai mult în clipa asta decât s-o vadă pe Prudence. Şi pentru că nu putea s-o vadă, îl cuprinse un dor imens.