joi, 20 februarie 2014

Dir.sch l.

Dumitru Istrate Ruseteanu: Schimbarea lumii (eseuri)

.....

SCHIMBAREA OMULUI

Viaţa a început prin voia lui Dumnezeu, în oceanul planetar; nu putem fi siguri că omul a ieşit de bunăvoie să cucerească pământul; mai curând îi dau dreptate lui Euclid când afirma că "fiinţa umană a fost azvârlită în afară". Aş putea conchide că habitatul în care a fost constrâns să-şi continuie evoluţia este neprielnic, oricât ne-am amăgi că nu. Ceea ce i s-a întâmplat omului pare mai curând un handicap al evoluţiei, şi nu "un accident", după cum s-a mai spus. Cum ar putea să se schimbe înspre mai bine fiinţa umană? Prin iubire s-a tot încercat, însă cum să-ţi iubeşti aproapele când zilnic, în goana nebună după încă o clipă, te izbeşte şi, la rândul tău îl izbeşti în spinul din coastă, chiar dacă fără motiv şi intenţie, asigurându-i astfel porţia de durere zilnică? E o aberaţie sloganul iubirii pentru aproapele când şi pe Dumnezeu te străduieşti să-l iubeşti din necesitate! Schimbarea omului poate fi încercată printr-o strategie simplă punând sufletul înaintea spiritului, care-i mai putin nobil decât primul, are fire de cameleon şi se nutreşte pentru a hrăni la rândul său cultura până şi din gunoaie. Dar această tactică este folosită mai tot timpul de pictori şi poeţi, fără rezultate spectaculoase. O posibilă schimbare impune de la sine şi o renaştere a iluziilor care, în mod automat, schimbă gândirea; la rândul ei va îmbogăţi cu noi calităţi universul spiritual.
Istoria a început să-l schimbe cu forţa pe om construindu-i în calea gândului un zid psihic şi înzestrându-l din resurse proprii cu o limbă de lemn. Dar n-a cunoscut teribila posibilitate a gândului de a trece prin alt gând, oricând i-ar sta cu forţa în cale, pe undeva gândul asemănându-se cu pasarea ce nu lasă urme în aer. Să-l poţi schimba pe om nu trebuie cumva lucrat asupra a ceea ce numim premisa dezvoltării intelectuale şi morale a lui care a fost, este şi va rămâne religia? In afara ei intelectul se dezvoltă undeva în subteranele cunoaşterii, unde clarobscurul îi dă iluzia că în calea sa (spre unde?!) nu ar exista limite. "Numai un sentiment cosmic îl schimbă pe om" - afirma Spengler
De la începutul mileniului în care acum respirăm, sentimentul cosmic s-a vulgarizat, relaţia dintre om şi Dumnezeu s-a redus doar la acel moment de dialog dintre Ziditor şi zidire prilejuit de săvârşirea rugăciunii. Din acest punct de vedere se simte neapărat necesitatea unei reînnoiri în Duh, dar întrebarea este dacă un asemenea miracol mai poate fi posibil în cadrul aceeleaşi religii, deoarece, oricât n-am vrea să fie aşa, religiile, deşi în cer e acelaşi Dumnezeu, sunt şi ele într-o continuă schimbare. Cunoştinţele religioase sunt influenţate şi mişcate uneori contrar principiilor lor de un magnetism social secondat de altul cultural încât omenirea nu-şi va găsi în veci echilibrul şi pacea după legea divină.
Să zicem că ar reuşi să se schimbe printr-o minune de natură umană! Cum ar evolua gândirea noului om dacă viermele discordiei, "politicul, constituie baza metafizică a urii"? Fără voia ei, fiinţa umană seva reîntoarce la instinct. Pe măsură ce apa muşcă duşmănos din uscat, va creşte interesul faţă de topirea gheţarilor. Imperiile - stăpânii lumii, adică - se opun la început, apoi, nu mai au încotro; cei rămaşi fără uscat sub tălpi vor da buzna peste ei. In timp, noţiunea de stat dispare, rămân oameni doar cât să populezi un oraş ca Tokio. Vom "evolua" prin educaţie în oameni amfibie. Astfel, învăţământul va fi revoluţionat; elevii n-au să mai înveţe cine a fost Diogene şi de ce lumina lămpii sale luminează veacurile până la al lor sfârşit; nici din ce pricină s-a declanşat războiul troian. Doar ceva cunoştinţe de matematică şi însuşirea bunului simţ, aşa… ca să fie; în rest accentul va fi pus pe adaptarea organismului în vederea viitorului şoc biologic, inevitabil, al primului secol când se vor afla în noul habitat - oceanul planetar. E tragic de firesc, şi dureros de acceptabil. Tinând seama că în oceanul planetar nu vor mai exista frontiere - deocamdată, nici legi care să le ţină-n frâu voinţa, ori să pedepsească. Prevăd că se va accentua în primele decenii vrajba dintre tată şi fiu, frate şi frate. După care aceste probleme nu vor mai fi nici măcar amintire. Căsătoria, ca taină religioasă şi instituţie, se desfiinţează, femeia fiind constrânsă de bărbat să nască mulţi prunci, pentru că specia umană împuţinată e forţată deja să intre în apă. In această situaţie pruncii nu vor mai fi concepuţi din dragoste, ci din necesitate.  La început, ajunşi în apă, oamenii vor trăi o libertate haotică, întrucât Dumnezeu a picurat o porţie de neant în fiinţare. Integrarea în noul habitat necesită secole. Viaţa şi moartea  se  împletesc. Nu mai există paşi înainte, doar asimilare permanentă în temporal. Ei sunt în chiar vâltoarea sursei tragicului: Viaţa. Par fericiţi pentru că au uitat definitiv conceptul de fericire. Noul mediu se afirmă vulcanic, elimină stările de meditaţie, nu individualizează, nu deschide alte culoare ontice. Oceanul planetar devine un beton insuficient de închegat  făcând  posibilă mişcarea atomilor vii. Omului începe să i se tocească  instrumentul său ideal: Cuvântul. Acest neajuns face posibilă o disipare socială (de trib, rudenie, prietenie), fiecare indivind alunecănd într-o autonomie absolută...
Omul are acest handicap numit raţiune, vizibil în exterior, însă celulele care-i alcătuiesc organismul nu-şi lucrează viitoarea clipă conform direcţiilor impuse de raţiunea lui, ci sunt dirijate de propriul lor instinct. Celula nervoasă are instinct; acestuia raţiunea îi mai aplică o rotiţă pentru a-l face să aibă halucinaţii, cărora raţiunea le dă un sens aparent. Comunicarea dintre celule, ca şi de la un organ la altul, se face prin instinct.
Omul nu este informat corect asupra necesităţii divinităţii şi, mai ales, nu este ajutat să perceapă că el, umila creatură, nu-i doar un fabricant de păcate şi cocoaşe pe suflet, ci un colaborator al lui Dumnezeu în scopul menţinerii pe veci a scânteii vieţii, dar şi a Creatorului. Aşa se face că întreg efortul, atenţia divină e directionată spre amănunte. Cum poţi crede că Divinul e mai curând atent dacă unii credincioşi manâncă lunea mâncare gătită cu untdelemn!? Că un amărât s-a ridicat de la masă uitând să-şi facă semnul crucii, iar a doua zi să se bucure de acelaşi tratament? In schimb pentru nucleul divin nu-I deloc "atractivă" intenţia celor ce pun la cale acţiuni pentru a transforma fiinţa umană în carne de mici?!  Nucleul Sfintei Treimi e atelier de creaţie sau de monitorizare a faptelor mărunte?! Cum poate crede omul inteligent, teologul cu ceva calităţi intelectuale, nu doar cu diplomă, că Dumnezeu - capabil de creativitate - e preocupat în veci, dependent chiar, de anumite fleacuri ale creaturii sale?! Nici una dintre ele nu fredonează vreo melodie, nu compune un poem, nu oftează când se întâmplă să privească/priveşte spre pamânt, nu simte senzaţie de vomă atunci când, din cine ştie ce confruntare militară, vine miros de carne de mici!? De ce Fiul nu se revoltă în asemenea situaţii. Oare, toate persoanele divine sunt doar ochi şi urechi la slujbele din biserici şi mănăstiri, atente dacă preotul sau călugărul numără corect pe degete cele o sută de "Doamne, miluieşte!"?
Cred că numai prin creativitate se intră în legătură cu Creatorul, dar nu una de natura celei care a făcut posibil praful de puşcă. Se pare că omenirea, prin neştiinţa ei, l-a obligat pe Creator, oricât de bune i-au fost intenţiile, să ne lase în apele noastre. Oare, de-ar avea credinţă toţi cei care vând omenirii iluzii, încât prin rugăciunea lor să-L determine pe Dumnezeu să-şi trimită săracilor bunătatea în carduri care, introduse la bancomat, să se transforme în banii necesari procurării hranei şi medicamentelor? Bani care ar fi trebuit să fie oferiţi de societate, de mai marii lumii care, în birouri somptuoase, candelă şi icoană poleită cu aur, prinsă în cuiul şireteniei lor, pun la cale sub acoperire acţiuni pentru făcut mici, nu pentru că ar fi necesare, ci în ascuns îşi satisfac animalitatea din fibră; în vreme ce persoanele divine, drăguţele de ele, îl bifează în cartea neagră pe cel ce consumă untdelemn în ziua de luni, ouă în cea de miercuri etc. Cam peste tot icoanele ce o reprezintă pe Maica Domnului sunt poleite cu foiţă de aur! Chiar credeţi că e o dovadă de respect faţă de Femeia care a născut într-o iesle? Acolo-n cer e măgulită? Plânge discret sub aripa îngerului când unii dintre muritori o pictează pe un simplu carton.  Maica Domnului şi Fiul ei nu mai vor să fie pictaţi pe orice?  Nu mai vor zdrenţe... sărăcie...?
Sigur, şi eu iubesc raţiunea, pentru că mă ştie minţi şi mă poate face potrivnicul propriei mele voinţe. Dar, au mai spus-o şi alţii, raţiunea este non identitate. Pentru a ajunge undeva, ajutându-te de ea, "trebuie să păcătuieşti chiar împotrivă -i " ( Einstein).
Eu nu mai cred nici în Stat, mă tem de el! Puterea îmi vinde apa minerală cu E-uri, adevăruri cu E-uri... Pe zi ce trece mă cred a fi în junglă. De ce? Forţa statului e capabilă chiar să-mi vândă o metodă falsă de a mi-L apropia pe Dumnezeu! Am observat în gândirea statului, ca diriguitor, lipsa forţei sale morale. Imi pune la îndemână Divinitatea ca pe un produs, cu reclamă şi indicaţii de folosire! Mă asigură că posibilitatea de a mă bucura de atenţia divină e verificată de nu ştiu ce ascet care trăieşte într-o scorbură, chiar dacă văd şi eu că nevoinţa credinciosuluii nu a putut opri înarmarea, prepararea cărnii de mici, încălzirea planetei. Ce rost mai are asceza sa dacă nu foloseşte nimănui?! In cel mai fericit caz poate ajunge el în panteonul sfinţilor, care sfinţi trebuiesc rugaţi, tămâiaţi, convinşi prin lacrimi de umilinţă să se învrednicească a mijloci pe lângă Stăpân să tragă o ocheadă la tragedia umană. Dar mă întreb: cum de mai e necesar să te adresezi sfinţilor care-s plecaţi din vârtejul tragediei, ei sunt străini oare de necesităţile omului? nu au în genă amprenta disperării umane!? E posibil, deci, ca oricine ajunge în graţia lui Dumnezeu, să nu-i mai pese de mlaştina din care s-a ridicat!
Refuz să mi-l însuşesc pe Dumnezeu ca pe un produs finit, oferit de altii; caut să mi-l descopăr singur ajutându-mă de propria intuiţie şi înţelepciune; nu mă mulţumesc cu ce mi se oferă, cu coordonatele spaţiale unde se pretinde a fi la un moment dat divinul, în comparaţie cu existenţa mea. Dacă este mult mai aprope de mine decât mi se spune? Poate că întâlnirea mea cu El e posibilă chiar (şi) în prezenţa acestei coli de scris şi nu în biserică, oricât m-aş ruga?! Nu, nu înseamnă că icoana e lipsită de calităţi divine! Dar nici coala de scris atunci când o prefaci în covoraş pe care Dumnezeu se coboară. In faţa icoanei, ceri! Aplecat deasupra colii de scris, îţi oferi firimitura de suflet!
Eu sunt convins că Dumnezeu trebuie descarcerat din atâtea dogme şi ritualuri. La El nu ajungi, El este o prezenţă sigură în viaţa ta. Deoarece, pentru fiecare punct al spaţiului, în fiecare moment al vieţii ni se oferă doar o anumită dimensiune a probabilităţii divine, ceea ce nu poate fi eficient şi adevărat. Dumnezeu nu-i doar o probabilitate ce urmează s-o aduci prin rugăciune în planul vieţii tale. El are deja un conţinut în fiecare particolă a celulei tale. E un organ al tău pe care trebuie să ţi-l îngrijeşti ca pe cei doi ochi.  Nu înţeleg din ce motiv religiile şi-au ridicat Patronul în cer unde nu se ştie dacă şi gândul poate patrunde! Divinitatea se pare că este mult mai la îndemâna sufletului nostru înfometat de El. Ca hrană.
Se tot spune că "întortocheate sunt căile Domnului". Ader acestei păreri cu precizarea că în acel nod gordian de căi, există în mod sigur o linie dreaptă - calea mea (a fiecăruia) spre Creator. Nu mai sunt convins că la el ajungi prin poteca indicată de alţii, trebuie s-o descoperi singur. Pentru că Dumnezeu nu-i un concept, ci un proces biologic divin, ultra microscopic.                                                                                                                                              
De se va întâmpla, totuşi, ca omul să revină pe uscat pentru a împânzi pământul şi a se înmulţi, o primă condiţie, de a nu mai nimeri încă o dată cu viaţa în fundătura propriei raţiuni,  ar fi să se lepede de mentalitate, să încerce a se recunoaşte în ceilalţi, de  a nu mai face din vicii virtuţi, şi invers, dar, mai ales, să-şi asume practic principiul moralităţii (în prezent aceasta fiind neputinţa ratiunii) şi să se organizeze disperant şi ultimativ într-o  "forţă morală" ca nucleu fundamental din care noua societate îşi poate înnoi firea prin natură, obţinând pentru fiecare component al ei, dacă nu desăvârşirea, măcar o ameliorare onestă şi o victorie, prin voinţă şi înţelepciune, asupra răului comun. Doar printr-o forţă morală aparent utopică în zilele noastre, omul îşi va reconstrui gena în vederea perpetuării spre urmaşi a îndrăznelii de a se opune fără teama unui extremism considerat greşit a fi de neînlocuit; n-ar mai admite sclavia josniciei, nu şi-ar mai vinde mărinimia, n-ar mai acorda distincţii pe rangul insului. Individul ar avea o faţă spirituală pe măsura adevărului, adică ar fi simetria divinităţii. Si-ar ajuta astfel aproapele să facă un triumf din propria înfrângere. Ca serv al moralităţii înseamnă în primul rând să fii capabil a te refuza ţie însuţi, conştientizind că orice exces e vicios; să ţii seamă de sfatul înţelepţilor, să nu ţinteşti bogăţia şi să-ţi predai altora grijile, ca pe o cocoaşă, ci să accepti că nu te-ai născut doar pentru tine, ci a fi totodată tămăduitor sufletesc şi spiritual al celor de-o tragedie cu tine.

UN MOTIV DE A EXISTA

   “Ne-am înţeles, îi zice femeia aşezând pe masă încă un rând de cafele. Mâine dimineaţă mergi să schimbi butelia iar eu rămân aici pentru a astupa crăpăturilede la uşă şi fereastră…?”
   Bărbatul îi aprobă fiecare cuvânt clătinând din cap, apoi zice: “După ce mă întorc, zăvorâm uşa şi dăm drumul la gaz. Ne vor descoperi pe unul din aceste paturi, îmbrăţişaţi dar morţi…”
   Femeia, care tocmai sorbea din cafea, aşează ceaşca pe masă, gesticulând din mână a protesc: “Îmbrăţişaşţi ai zis?! Nu, nu se poate. Fiecare în patul lui, altfel ştii ce ar bârfi ăştia? Că am făcut dragoste până ce ni s-a scârbit de noi înşine, iar tu nici măcar nu eşti capabil să faci aşa ceva. ”Râde dispreţuitor. Pricepând intenţia femeii, bărbatul încearcă s-o liniştească: “Moartea noastră trebuie să transmită scarab de viaţă şi de lume…”
   Femeia se află-n dilemă, parcă motivaţia pentru care vor să se sinucidă ar fi alta. Trage cu urechea la zgomotul străzii; o mamă îi strigă odraslei să aştepte până ce apare la semafor culoare verde; de geamul îngheţat se loveşte vrăbiuţa care vine să ciugulească fârâmiturile puse pe pervaz; prin ţevi gâlgâie apa, la radio se înfiripă, paradoxal, primăvara lui Vivaldi. Aşa cum ţine mâna aşezată pe genunchi observă cum îi bate pulsul ceea ce e o dovadă că încă este conectată la circuitul vieţii, care viaţă e un fel de teren de golf numai al tău: câştigi sau pierzi!...
   “Vezi tu, recunoaşte cu vinovăţie femeia, eu am iubit viaţa, lumea, aşa handicapată cum este ea. Dar vreau să termin cu ele peste câteva ore întrucât, asemenea ţie nu mai am şi alte motive de a exista de la o zi la alta. Mi-e groază că trebuie să încep şi mâine ceea ce am facut azi, ieri, alaltăieri.” Bărbatul nu-i reproşează uşoara alunecare în nostalgie. Deşi e pe cale de a se însera i se inchid ochii, ar vrea să doarmă, când femeia se ridică să aprindă becul, o opreşte, însă ea are motiv să nu-i facă pe plac. “Vreau să vorbim, ridică ea tonul pentru a sublinia că hotărârea ei rămâne neschimbată. Contrat voinţei lui îi adduce încă o cafea: “Ce-ai spune dacă eu aş fi, nimeni alta decât moartea?” Ce-i asta! se miră el. Un început de delir? De ce n-ar fi chiar ea, moartea dornică să-şi cunoască mai în profunzimi, victima, înainte de a-i şterge cu dosul palmei bruma de suflet.
   Cine-i el, cine-i ea? Priviţi-vă-n oglindă numai cu ochii minţii să descoperiţi că simpatico oglinjoară e o mahalagioaică hidoasă care vă strigă: “Toată ziua mi te uiţi în suflet, dar ştii ce simt eu pentru tine, gânganie gânditoare? O senzaţie de vomă.”
   “A fost o glumă, râde ea esteric, văzând că nu este luată în serios. Dacă eram moartea mă purtam ca o femeie-n călduri.” Îi pune mâna pe frunte, însă el i-o îndepărtează. Îşi apropie de ochi ceaşca de cafea şi clătinându-i uşor zaţul aşteaptă să se aleagă din el destinul universului. Îi zice totuşi femeii: “Dacă nu mă laşi să dorm îmi dai voie să dau un telefon?” Observând nedumerirea din ochii ei se explică: “Formez un număr la întâmplare şi întreb orice; vreau să ştiu ce fac alţii în vreme ce eu mă pregătesc să trec linia orizontului.” E prima oară în cei 40 de ani când, acuzând lipsa unor motive, altele decât cele banale, de a exista de la o zi la alta, ia o hotărâre de neclintit: sinuciderea.
   Ridică receptorul, după câteva secunde se înfiripă convorbirea: “Cine sunt? Pentru dumneata un necunoscut…nu te enerva, nu sunt nebun…nici disperat nu sunt. Doar că mă voi sinucide peste câteva ore…puţin îţi pasă! Recunosc că te-am deranjat! Ce făceai?...” Aşează receptorul şi se plimbă prin cameră, nervos. “Se pregătea să facă dragoste, răspunde el întrebărilor puse de ea cu privirea. Femeia îşi înăbuşă un suspin, devine ironică: “poate visa că are în braţe o femeie.” E posibil ca individual acela care doreşte să trudească pentru câteva clipe de fericire s-o fi găsind într-un apartament ca acesta, cu trei camere, bucătărie spaţioasă, două băi şi un hol de poţi întoarce bicicleta pe el. Locuinţa e proprietatea femeii; după mobilă scumpă şi aleasă cu gust ai zice că femeia nu-i o oarecare.
   Bărbatul vrea să branşeze televizorul dar îşi aminteşte că femeia i-a interzis orice contact cu lumea de afară care nu-i altceva la urma urmei decât un coş de gunoi în care oricine işi aruncă un gând, o idée, o dorinţă. Stăpâna casei îi urmăreşte orice mişcare; aşezându-se pe pat într-o poziţie indecentă începe să-l hărţuiască, deocamdată cu vorba: “Ţie ţi s-a întâmplat să ai o dorinţă asemănătoare individului de la telefon?”. “Chiar şi în ultimul ceas al vieţii, răspunde el supărător de timid şi sincer, sunt de părere că un bărbat merită să se nască doar pentru a cunoaşte în intimidate femeia. Restul e décor şi dramă.” Ea se tăvăleşte pe pat de râs amintindu-i cum i-a spus că nu poate face ceva serios cu o femeie.
   În schimb, el îşi cunoaşte mai bine posibilităţile de a dizolva în suflet, ca pe o bucată de zahăr, femeia. Ar iubi iubirea din ea, care iubire trebuie că-I un fel de sarcină pozitivă a substanţei din care a fost creat universal. E drept, fizic n-a pătruns niciodată în femeie dar dacă e aceeaşi plăcere gustată de suflet în momentul când, desprinzându-se ca o frunză de trup străpunge ca pe un hymen cerul, atunci îi va fi dat s-o cunoască în zori.
   Oricum, a iubi e mai tentant decât a muri, meditează femeia. Puţin nervoasă, ia ceştile de cafea goale de pe masă şi merge în bucătărie. Simte nevoia de a mânca o felie de pâine unsă cu gem deşi, chiar a interzis şi această plăcere în noaptea acestei sinistre nunţi:“Ai grijă, o avertizează el. Ai să sperii moartea tot având alte pofte”. Ea se întoarse brusc spre el, scăpând cuţitul şi cutia cu unt din mână:“Ştii ce cred, se dă femeia învinsă, poate nu am căutat motive de a exista acolo unde trebuie.” Îşi pipăie trupul, percepe zgomotul maşinilor care trec pe stradă ca pe o simfonie delicată. Încă e prezentă aici, doar cu gândul a încercat să facă paşi în afara universului:“Vrei să facem cale-n-toarsă?, scrâşneşte el. Prinzând-o de mână, o apropie de fereastră:“Mâine dimineaţă vrei să afli iar printre ei? Vei merge la piaţă, la farmacie, te vei întoarce acasă pentru a găti, mănânci, mănânci, te culci, apoi iar o iei de la capăt…Nu-ti dai seama că e goană în cerc, monotonă, fară perspective şocante?” femeia îl îndepărtează şi merge de ridică florile din coşul de gunoi, unde le aruncase. După ce împarte fiecare cameră, branşează televizorul şi dintr-o dată atmosfera din cameră, viciată de gânduri, se primeneşte cu melodia Kalaşnikov. Femeia se roteşte în jurul axei infinitului. Străpungându-i creştetul, îi împarte destinul în două părţi…inegale: una predispusă mântuirii, cealaltă pierzaniei. “Mâine dimineaţă, zice ea, decât să murim, luăm fiecare câte o plasă şi plecăm care încotro prin oraş în căutarea unui motiv inedit de a exista. Gata cu rutina.” E rândul bărbatului să facă haz de ideea ei:“ Ai să vii cu traista plină!”. Morţii, deşi invitată, i se trânti uşa-n nas. Mâine nu va mai pleca la Peco să schimbe butelia goala; iar nu se va mai osteni cu astupatul crăpăturilor la uşi şi ferestre. TOTUL începe mâine!
   Femeia se întoarce acasă obosită, mulţumită ca după o zi bună, deşi n-a avut vreme să facă înconjurul pământului. Îşi scutură zăpada de pe gulwerul paltonului, se priveşte-n oglinda de pe hol; arată splendid după învierea din idea de moarte. Deschizând uşa camerei devine bănuitoare dând cu privirea de bărbat.
   Afară, întunericul s-a prelins pe pământ, ninsoarea oricât de deasă ar fi nu reuşeşte să-l absoarbă ca un burette de baie. În încăpere e un delicat amestec de gânduri şi muzică; lumina becului e soluţia de bază.
   “Am umblat prin tot oraşul cu p lasă în mană, spune el. Câteodată o priveam şi izbucneam în râs la gândul că ţi-ai bătut joc de mine”.
   A fost pe stradă, prin parc, la biserică, în gară. Nimic! În piaţă s-a simţit bine după starea de peşte ce se zbate pe uscat prin care a trecut, iar când speranţa se sufocă prima e împins cu piciorul în apă. Nu contează cine-i salvatorul; poate fi şi un nebun, asemenea celui din piaţă care aşezase pe tarabă spre vânzare, o trompetă. Din curiozitate, bărbatul l-a studiat pe vânzător din privire îcercând să descopere sub hainele-i ponosite un muzicant care a călcat din greşeală steaua ratării: “în armată am învăţat să cant la trompetă, îi spune bărbatul încă buimăcit de ideea morţii…Tu, de fapt, dacă nu te superi cine eşti, sau cine-ai fost.”Stăpânul trompetei e deranjat de indiscreţia acelui individ. Îşi scuipă mucul de ţigară din gură dar imediat se apleacă să-l recupereze pentru a-şi aprinde o alta ţigară.“Cine am fost, spune el. Om…asemenea ţie!”Bărbatului nu-I place tonul cu care I se vorbeşte şi consideră că-i mai bines sa-şi continue căutarea măcar a unui singur motiv de a exista pentru a doua zi dar, căzându-i iar privirea pe trompetă are o iluminare; l-ar tenta s-o mai incerce. În mod sigur ar fi un motiv de a exista pentru cel puţin o săptămână. Dar vânzătorul se întinde peste tarabă, îl prinde de bărbie săltându-i cam brutal capul pentru a-l obliga să i se uite in ochi:“Ce vezi în ochii mei?!” Câteva clipe bărbatul nu vede decât doi ochi căprui dar peste ei cade un fulger discret şi se observa clar un drum lung, ca de la steaua polară la steaua sudului. Iar pe drum este…chiar el care priveşte în ochii vânzătorului. Repede mâna spre ochii bărbatului ca pentru a se răpi de pe drumul care cine ştie în ce capcană, alta decât viaţa de aici, duce. Simte fiori în şira spinării descoperind că pe drumul acela nu are umbră:“Gata, te-am citit, zice bărbatul bucuros că n-a căzut în capcană. Ai lucrat la circ, scamatorii, dresuri, după cum te-ai descurcat şi mata. Am priceput acum la ce ţi-a fost de folos trompeta.” Nu se ştie dacă bărbatul are sau nu dreptate, totuşi exoticul vânzător nu-l contrazice, dimpotrivă, expresia devine blândă, mai mult, ia de pe tarabă trompeta şi i-o oferă. Bărbatul duce mână la buzunar, scoate ceva bani dar e lovit fără jenă peste mână:“Cu banii s-o cumperi pe mă-ta!...Eu am trecut prin multe mănăstiri, zice. La una din ele nu era loc de dormit peste noapte, aşa că m-am mulţumit să-mi găsesc culcuş în clopotniţă unde se afla şi patul cu care e purtat sicriul până la biserică. Burniţa afară, mi-era frig şi fiindu-mi teamă să nu răcesc m-am aşezat pe patul acela. N-am adormit bine şi-au început a dansa în jurul patului duhurile, ştii cum sunt astea? Ca muştele cele verzi atrase de mizerie. Toate aveau câte o trompetă în ghiare, iar una din scârboşenii a îndrăznit sa-şi apropie instrumental atât de aproape de urechea mea încât i-am smuls-o. Dupa care, sărind în pat, mi-am luat traista şi desfăcând-o la gură le-am poruncit:“aici cu toate până la ziuă că eu am nevoie de odihnă!”. Dar peste noapte, dihăniile iadului au ros ca şoarecii traista şi s-au dus.”
   …Strângând trompeta sub braţ, bărbatul a venit pas întins acasă. Era aşa de înfometat încât a început să mănânce direct din cratiţă deşi el nu avea ceva în comun cu lucrurile din cameră dar nici cu viaţa stăpânei lor pe care în urmă cu o lună, rămas fără adăpost sub soare, o cunoscuse în parc.
   Femeia îi întinde peste umăr ceva:“Ce-i ăsta? Un măr!” Un fruct ca oricare, doar că e rotund universul şi de cele mai multe ori are în miez un vierme, adică viaţa; impozantul vierme e şi dulce şi scârbos şi purtător de gene divine, plus că are strecurată printre picături, moartea. Una singură, nu mai mult.Ca de altfel şi viaţa.
   Aşadar un măr poate fi o eroare demnă de atenţie; ca tot ceea ce există! “Mi-era sete, zice femeia. Stam la rând în faţa gemuleţului deschis pentru a primi paharul cu lichidul binefăcător. În faţa mea o persoană, un bărbat sau femeie, nu-mi dau seam ace era pentru că mă uitam tot timpul la buzunarul paltonului ei; mişca ceva înăuntru şi mi-a venit aşa o poftă de a şti ce mişcă acolo. Doamne, aveam pofta unei femei însărcinate…Ştii ce-am făcut? Mi-am strecurat mâna în buzunarul acelui palton. Nu înţeleg cum am fost capabilă să fac aşa ceva! Eu sunt o femeie aşezată cu bun simţ şi nu pot zice că m-a dat vreodată sărăcia afară din casă. Pentru a mă obliga să fur. …Acel ceva care mişca în buzunar era un măr. I-am prins codiţa cu două degete, am săltat şi “haţ”, individual care se afla la rând în spatele meu m-a prins de mână. M-am smuls din strânsoare şi-am început să fug.
   Nefiind mulţumită de viteza cu care m-am oprit doar atât cât să-mi trag cizmele din picioare după care mi-am continuat goanna prin zăpada dezgheţată. Când mi-am dat seama că sunt urmărită m-am oprit. “Um măr” bolborosea bărbatul încă nedumerit. Ce motiv de a exista de la o zi la alta poate fi ăsta?!”. Mi-am muşcat buzele de ciudă că mă voi întoarce acasă cu mâna goală. Aşa s-ar fi întâmplat dacă nu m-ar fi chinuit îngrozitor pofta. “Pofta de bărbat, gândi el. E frumoasă, plesneşte de sănătate şi are un zâmbet cu care ar asminţi şi îngerul şi duhul necurat… Şi-n fibră doar 36 de ani!”
   “O poftă nebună de a ronţăi un măr!” “Te-ai dus la piaţă, intră el în joc. Nu. Ar fi tentat-o să se plimbe de la o tarabă la alta pentru a se înfrupta mai întâi cu ochii. “Muream de poftă, omule, aşa că m-am apropiat de locul unde sunt înghesuite tomberoanele cu gunoi. Am răscolit fără ruşine prin gunoaie, nu se putea să nu găsesc măcar un cotor. Sau câteva coji, măcar una singură”. “Şi-ai găsit un măr frumos apreciează bărbatul”. Într-adevăr fructul parcă-i proaspăt rupt de pe ram. Bărbatul râde prosteşte, e o mască de fapt, altfel nu are cum îşi manifesta discret, înfrângerea. Apoi mai era şi o doză de ridicol în ceea ce li se întâmpla: căutau motive inedited de a exista de la o zi la alta şi s-au pricopsit cu o tropmpetă ruginită şi un măr arătos. Rostogoli mărul pe masă, îl văzu căzând pe covor dar acest atom din carne vegetală dulce n-a făcut bing-beng.
   Femeia se supără, culege mărul de pe jos, îşi trage fotoliul aproape de al bărbatului, se aşează. Lustra cu cele trei becuri se lasă şi cu o idée mai jos, şifonierul, patul, pereţii fac un pas înspre taina femeii.
   Femeia roteşte mărul ca pe globul pământesc până ce continentele, oceanele, destinele oamenilor îşi ocupă locul. Numai Dumnezeu o fi stand cu barba rezemată în pumn. Meditează! “E lung pământul? Ba e lat!... Dar mai bogat ca femeia asta nu e nimeni: are un măr! Cândva, aşa ţineam eu în palmă, ideea din care s-a ivit universul. Nu intuiam deşertăciunea din miezul ei!” “Te joci?”, zice femeia. El se ridică, se plimbă nervos prin cameră. “De-a viaţa nu mai vreau, îi spune el. Hai să trecem iar la astupatul crăpăturilor de la uşi şi ferestre şi la schimbatul buteliei goale pe una care să ne ofere gaz din belşug.” Ea, auzindu-l cum încearcă o reîntoarcere în sala speranţelor pierdute face ochii cât mărul. Doar se găsesc la o lecţie de existenţă. “Nu se mai poate, îl asigură ea. N-ai priceput? Am găsit un motiv de a exista nu de la o zi la alta ci de la o veşnicie la alta… Treci în fotoliu, îi porunceşte ea. “O ascultă nu înainte de a schimba caseta cu muzică. Când răsuna-n eter. Lacul lebedelor, piatră să fii şi tot valsezi în sinea ta. “Vezi, zice femeia având privirea fixată pe măr. Eu sărut mărul pe partea asta mai aprinsă.” Într-adevăr, sărută mărul acolo unde-i place. El râde, ea îl repede: “Jocul vieţii şi al morţii, naivule. Acum, zice ea şi-i apropie mărul de gură, muşcă de la măr partea sărutată de mine.” El se supune poruncii, privirea ise împleteşte cu a ei. El striveşte în dinţi bucata de măr, simte parcă ar fi primit pe limbă sfânta împărtăşanie. Materia pe care o mestecă ea e a mărului ori… “Zi, ce simţi?!” se bucură femeia. Se lasă-n genunchi, îşi sprijină o mână pe genunchii lui: “Ce simt? îşi aminteşte el întrebarea. Un gust dulce care mă răcoreşte!”. “Derutantule! Îl repede ea. Dar sărutul de pe măr nu are gust?!” “Ce sărut! Se miră bărbatul care vede în mâna femeii un măr, nu un sărut. A, da! Sărutul dat mărului de buzele ei! De aceea are gust divin. I-ar mai cere mărului o muşcătură dar fără ştirea femeii…
   “Vezi! e în plină fericire femeia. Carnea mărului cu sărutul meu dau alt gust vieţii. Nu-i aşa?” El o priveşte năuc pentru că ceea ce spune ea i se pare descojirea unei taine: “Ţi-ar plăcea să mesteci în fiecare zi o bucată de măr şi un sărut? Ce ţi se întâmplă de mă priveşti aşa?! Vrei un pahar cu apă? Un măr în amestec cu un sărut constituie cumva material primă din care sunt plămădiţi îngerii. Partea materială putrezind, rămâne luminos, ca o amprentă a existenţei lui Dumnezeu, sărutul?!”
   “Trebuie că este aşa cum zici tu, o aprobă bărbatul.” “Ai vrea în fiecare zi să mesteci o bucată de măr cu un sărut pe el? Repetă femeia întrebarea.” “Să ştii că da!” o zgâlţâie el de umeri.
   “Eşti salvat! îl asigură femeia, parcă s-ar fi aflat la fereastra blocului vecin, nicidecum la un pas de el. Iată pentru voi un motiv de a exista în fiecare zi, mărul. Ne vom strădui să procurăm zilnic acest măr care de fapt va fi acelaşi doar că se va ascunde printre celelalte. Eu îi voi săruta iar tu vei muşca din el partea sărutată de mine.” Bărbatul ar sări într-un picior prin cameră, ar alerga pe pereţi, ar deschide fereastra să zboare până la florărie şi să-i aducă femeii o floare.
   Un nou motiv de a exista! Tentant pentru orice locuitor al acestui mileniu cât timp planeta de sub picioare nu mai este pentru viaţă o temelie atât de sigură; poate crăpa în două ca oul pentru a se ivi golaş un…monstru.
   Bărbatul ia de pe masă trompeta, suflă în ea, o aruncă în sus şi o prinde, femeia se strâmbă de râs. Când el reuşeşte să scoată din instrumental ruginit o melodie, femeia începe să danseze. El îi deschide uşa, ea iese, coboară scările dansând, merge pe stradă dansând în vreme ce bărbatul nu încetează a cânta. Viaţa e extraordinar de frumoasă când ai un nou motiv de a exista.
   Îi opreşte un individ: “Avem nevoie de muzicanţi, zice el. Moare tata! De bucurie vrea să-i cânte lăutarii pentru ca sufletul lui trist să urce dansând la cer. În felul acesta crede că toate păcatele se vor desprinde ca fulgii de pe el.”

    Cineva sa construeasca o biserica pentru el.S-au deschizi bisericile ca niste sectii de votare, dar nu cladirea impunatoare sfinteste omul, pentru ca-n ea nu sunt decat niste podoabe, Dumnezeu intra inauntru, dar prin inima ei cand are asa ceva.Inima unei biserici este preotul si nu o diploma sau vesmintele stralucitoare fac din el un organ viabil, adecvat functiei de a primi energie divina si a distribui, nu in fiecare participant la liturghie ci acolo unde gaseste un fagre asemanator celui din care vine.Repet:preotul este  inima bisericii,cand acest organ e suplinit de un stomac, o splina, un sex, chiar o limba ascutita care lopateaza colosul intergi din biblie, atunci biserica ramane ceea ce v-am spus mai sus:o sectie de votare unde credinciosul naiv intra si voteaza o ideologie.Ica o data repet:avem biserici si preoti cu stat de plata la contabilitatea episcopiei, dar printre ei exista nu doar in Romania ci in Europa, in toata lumea, macar un singur preot care sa aiba stat de plata zi de zi de la Dumnezeu? Nu cred. Un preot adevarat inca de  pe pamant nu mai miroase a om, ci a sfant.Avem sfinti multi, in cer s-or fi imbrancind, dar nu avem sfintenia noastra acolo.In lipsa ei sfintii ce ii tot numim prin necazuri  sunt ca pisele pe o tabla de sah, nu are cine le muta.Poate ati observat ca asta face crestinismul de 2000 de ani.Ce nu ne-a aratat de atata amar de ani crestinismul.tehnica viabila prin care i-L sensibilizam pe Dumnezeu.Cu marturisirea,cu a te abtine a nu consuma lunea,miercurea si vinerea mancare gatita cu ulei, cu aemenea bomboane umplute cu ideea de Dumnezeu nu mai facem noi ordine spirituala in lume.Se spune ca orice pisica isi doreste ca stapana sa fie oarba pentru a nu fi vazuta cand urca pe masa.Cresinismul s-a purtat asemanator, a vrut sa fie credinciosi multi  si naivi pentru a fi tinuti in dogma cu niste fleacuri care nu mai tin.Calea adevarata adaptata nevoilor contemporaneitatii noastre ar trebui s-o gaseasca crestinismul.Dar acest itinerar se descopera cu spiritul, cu propia sfintenie, ar fi o prostie a noului mileniu sa se mai creada a fi obtinuta prin abtinerea de la a manca lunea mancare gatita cu ulei (cand il mai poti procura!) ci lucrand cu rugaciunea nu doar in fata icoanei ci prin rugaciune sa obtina de la Dumnezeu o intalnire in inima celuilat.Nu de a-l iubi pe celalalt ca pe tine insuti, pentru ca nici tu nu te iubesti, n-ai vreme pentru asa ceva, te temi la tot pasul, in primul rand la nivel de sub constient, de tine.Plus ca, oricat nu va vine a crede, iubirea fata de om n-ui eterna pentru ca nu exista.Altceva trebuie sa-l lege pe om de om.A-ti observat in stupul de albine firul de Sfant Duh ce leaga prima albina de ultima.Nu-i vorba de iubire acolo, intrucat iubirea nu genereaza ordinea, dupa cum s-a crezut.Nu-i matematica ci iluzie si nu in ultimul rand ca o rana ce incerci sa o vindeci cu orice.Sa luati aminte cat de lipsiti de acest sentiment sunt tocmai cei ce propovaduiesc ca o solutie divina, iubirea.Oameni buni cum n-ati priceput ca iubirea e o viclenie divina? Mai meditati asupra acestui aspect si-mi veti da dreptate.                                                                            Mi se va spune ca tocmai prin aceste ritualuri puterea lui Dumnezeu e mare.Sa stiti ca asa este, insa nefericirile timpului nostru se datoreaza tocmai nestiintei noastre de a folosi in folosul nostru putera divina.Ploile acide din Amazonia,problema deseurilor nucleare, gaurile din patura de ozon, getarii care incep sa se topeasca, geniul genetic care va fabrica clonele noastre si alte nefericiri nu au drept cauza faptul ca am mancat rabdari prajite cu ulei lunea sau ca nu am fost martea la biserica sa admiram noile vesminte ale preotului sau n-am oferit un banut saracilor(mare viclenie umana sta in acest gest, parsiv mai e societatea care tine fruntea sus cand exista cineva care sa stea cu mana intinsa pentru a i se pune in palma  ceea ce altuia i se pare alterat.Sa poata fi mintit Dumnezeu cu asa ceva? Dar nefericirile enumerate nu se starpesc refuzand sa mananci ulei lunea, miercurea si vinerea pentru ca in celelalte zile sa manunci cu o pofta de lup. Nu de asceti care povestesc avem nevoie ci de asceti care se nevoiesc gandind si lucrand cu gandul in viata altora  firul Sfntului Duh.Nefericirile de mai sus nu prin energie divina au fost realizate  pur si simplu sunt creatia omului.Nici Dumnezeu nu le poate veni de hac intrucat nu isi face de lucru in liberul arbitru al creaturii sale.Nu, nu cred ca mai am curajul sa ucid viata si asa e doar o picatura de car tragem toti ca de o plapuma.Deja are infipta sulita in coaste si se ascunde in noi de urmaritori.In diversitatea intregului ea o fi fost o combinatie intamplatoare, cum spun materialistii.Cred ca e mai curat sa fie o inventie tardiva a divinitatii decat o particularitate a lui.N-am sa distrug viata din contra ii voi respecta independenta interioara si-am s-o sustin cu incapatinarea cu care admit teoria relativitatii, intrucat amandoua sunt perfect teoretice, pentru ca practic ambele prezinta o latra nelogica.De fapt acelasi lucru se poate spune si despre Dumnezeu.

SANATATEA SOCIALA A PLANETEI

Natura prin legile ei ce nu pot fi contestate nici in fata lui Dumnezeu, obliga fiecare individ/stat in parte sa "produca" un tip de morala care sa tasneasca din spirit, si nu dintr-un interes ocult. Ii este necesar un suport in logica spiritului pentru a stopa tendinta ratiunii de a o transforma in sclava. Individul a neglijat acest aspect insusindu-si morala statului cu toate ca la o posibila judecata de apoi el va fi fi tras la raspundere pentru faptele comise in timpul cat a fost cobay pe pamant. Morala propusa de stat supusilor sai este o leguma, poate fi "pipaita" mental, dar nu are forta. Se pare ca statul este interesat ca situatia sa fie asa. De ce? Cand morala indivizilor ar avea forta s-ar forma inevitabil un camp de forta caruia statul, nemaiavand incotro, ar fi nevoit sa i se adapteze renuntand la anumite libertati ce nu-i sunt comune si individului. Teoretic statul suntem noi, insa, practic, se pare a nu fi intotdeauna asa, adica statul sunt cativa - zbenghiul din fruntea poporului, in speta guvernantii.
Uite ca a venit globalizarea unde, intr-adevar, statul va avea rol de intermediar, deoarece individul e obligat mai mult prin fapte sa aiba rezonanta cu intregul. Iar, la randul sau, va determina statul sa-i ofere o forta morala viabila, cu putere de unealta, iar in cazul cand statul se incapataneaza sa continuie a-l tine intre vechile limite, atunci individul, pentru a supravietui noii situatii, incepe sa-si produca propria sa morala.
**
Ideea de forta morala nu-i o propunere subversiva, nici nu are radacini in subteranele istoriei, ci este o derivata a conceptului de uniune globala. Se stie ca lumea nu a putut fi schimbata nici de Iisus, si stiti de ce? Intrucat prin natura ei lumea se schimba din mers cu ajutorul fortelor universale, teoretic scapate parca si de sub controlul divinitatii. Nu-i exclus ca destinul omenirii sa fie la cheremul unei infime parti dintr-un centimetru cub de spatiu-vid care contine mai multa energie decat ceea ce am putea afla in universul cunoscut. Noi, oamenii, nu trebuie decat sa profitam de anumite ferestre dinspre realitate spre anaforul cosmic pentru a arunca in el paradigmele adevarurilor ce ni le dorim, fara de care viata noastra nu mai poate contribui cu echilibru, armonie, biodiversitate la sanatatea sociala a planetei, dependenta de contributia fiecarui individ cu grauntele sau de forta morala. Sub acest aspect se poate conchide ca forta morala este o metoda de vindecare a bolilor sociale.

**
Boala sociala se manifesta inca din copilaria omenirii, crampele date de ea fiind in prima linie inegalitatea, saracia, litigiile dintre indivizi/state, pentru ca amintita boala de la pamant se trage.
Pamantul a fost prima paine primara cat roata carului mare la cheremul primilor oameni. In mod natural s-ar fi cuvenit sa retina pentru ei doar o firimitura pentru ca, peste secole, urmasii sa nu fie frustati de firimitura lor. Numai ca ei au rupt din paine cat au putut dand totodata legi pentru a consfinti ca proprietate personala si ceea ce nu li se cuvenea. Din aceasta pricina cei nascuti mai tarziu, care se nasc si cei care se vor naste nu mai au cum sa aiba firimitura lor din care sa se hraneasca si atunci devin sclavii celor ce sunt stapani si peste dreptul lor. Astfel oamenii s-au impartit in cei rasfatati de soarta si cei vitregiti de soarta. In relitate vitregiti din mosi stramosi chiar de o parte din semenii lor.
Dreptul natural la o bucata de pamant ar trebui, macar in tarile civilizate, sa-l aiba orice nou nascut. Ceea ce ar insemna sa primeasca de la primarie, odata cu certificatul de nastere si actul de proprietate la o anume firimitura de pamant. Astfel pruncul ar fi asezat in dreptul sau natural, nu doar sub jurisdictia legilor unui paradis social pavat doar cu bune intentii, unde societatea plange cu lacrimi de crocodil de mila lui(spunea cineva, si ader acestei pareri, ca atunci cand ti-este mila de un om inseamna ca-l dispretuiesti), si e imbarbatat, dar sfatuit crestineste sa se resemneze deoarece este un individ lipsit de sanse. Ce tampenie! Nu cumva bucata de pamant ce i s-ar fi cuvenit inca de la nastere, si nu primita mostenire de la rude, ci oferita ca pe un drept natural de catre stat, ar fi fost sansa sigura inviolabila a celui ce se naste?
**

Nu doar anumiti indivizi, ci si o parte din popoarele planetei sunt tratati ca vitregiti de soarta; in vreme ce alte tari detin in exclusivitate resursele vitale ale umanitatii, fara de care n-ar fi devenit super-puteri. Insa petrolul, padurile, gazele, ghetarii cu apa dulce sunt ale planetei pamant. Iata de ce forta morala a unei parti din omenire face presiuni asupra guvernelor, tarilor favorizate de soarta sa emita legi dupa modelul modelul dreptului european, norme referitoare la proprietatea intregului pentru sanatatea intregiii comunitatri de natiuni. "Nici o natiune nu va putea detine anumite resurse vitale umanitatii, ele vor deveni bunuri ale umanitatii"(G. Stroe)
**
Asupra caror boli sociale se poate actiona in vederea vindecarii morale? Nedreptatea, lacomia, invidia, consumismul, individualismnul; acestea sunt responsabile de o anumita cantitate de suferinta, cu precadere psihica. Sigur, Iisus aclama:"fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul". La figurat avea dreptate, dar in practica aceste boli ii ajuta pe cei rai sa fie stapanii pamantului. Blandetea este o insusire de care nu te poti bucura in lipsa moralei aproapelui tau.

AGONIE DE LUX

In Jalulu din Rumi, Mathanawi, omul realităţii, e definit, printre altele, ca fiind cel ce "visează vise". E ca o ieşire în afara timpului; misterios rămâne doar cel ce visează visele pentru a fi visate de om. Iar de la om vor fi preluate, oare, de care entitate demonică sau divină? Greu de descifrat!
Este utopie să încerci ghicitul fie şi în piatra filosofică, deoarece cunoaşterea nu-şi are rădăcina în ogorul nostru, ci… DINCOLO, adică în restul lumii, care, după Radu Petrescu, e limita. "Iar limita e răul". Să deducem de aici că rădăcina pomului cunoaşterii e în rău? Doar trunchiul urcă ramurile până la înalţimea raiului! Fructele, oricâtă culoare, dulceaţă şi inedit ar avea, e imposibil să nu moştenească genetic ceva din iluminările solului în care-i înfiptă rădăcina.
Cu un astfel de pom al cunoaşterii, având rădăcinile înfipte (am spus unde), poate fi comparat capitalismul care, spre deosebire de fascism şi comunism, este nu chiar o ideologie în adevăratul sens al cuvântului, ci o ramură rătăcitoare-risipitoare funcţionând mecanic asupra culturii... spirituale. Pentru a mă înţelege vă rog să deschideţi încă un ochi al minţii.
Cultura, ca energie spirituală a unei societăţi, are patru elemente constitutive esenţiale: limba, obiceiurile, tehnica şi valorile; dar aceste elemente sunt indispensabile şi structurii capitaliste care, abia în urma mişcării lo, după un program social, îi dau statutul de ideologie. Astfel, limba vorbită de orice om, de la un simplu sunet, până la cuvântul cel mai lung, nu o mişcă îngerul (care poate fi îmblânzit prin rugăciune), nici demonul (cu care uneori poţi negocia), ci forţa mecanic-spirituală a capitalului. Din acest motiv, pentru o mai bună înţelegere, societatea capitalistă mai poate fi asemănată cu un creier uman aflat în moarte clinică - permanenţ are loc în interiorul său o luptă pentru supravieţuire.
E falsă ideea că în democraţie instituţiile statului sunt autonome, adică nu mai au un diriguitor care să le manevreze voinţa, ca păpuşarul. O fi, teoretic, aşa cum călăul se împacă la rândul său cu gândul că este totuşi om! In realitate punctul de manevră a fiecărei puteri din stat, punctul acela din care se vede practic fiecare individ al comunitaţii, este capitalul. Celălalt element esenţial – logica - e doar o coajă de nucă. Inţelegeţi, aşadar, cine dă gustul miezului.
Morala are şi ea o singură virtute, acolo în vârful tri(unghiului scalen), unde-i aşezată ca un paznic la far.
In privinta religiei, obiectul ei nu mai poate fi un Dumnezeu decadent care, prin Evanghelie, "reînnoia necontenit viaţa şi cultura omului căzut", ci o "divinitate preocupată în exclusivitate de valoarea economica a lucrurilor". Cu alte cuvinte, Creatorul din Persoana treimică devine obiect transcendent. Sigur, e greu de imaginat aşa ceva, mai ales că, theoretic, ni se vinde pe piaţă şi-n biserici amintirea Dumnezeului aşa cum ar trebui să fie în realitate.
De ce se întâmplă astfel? Deoarece şi capitalul prin mişcarea sa mecanic-spirituală produce în profunzimea umană o mutaţie echivalând cu o pierdere a imunităţii naturale şi înlocuirea acelei calităţi cu un artificiu genetic ce-l pune pe om în postura de jucător de şah pentru divertismentul supravieţuirii, dar când crede că a apucat calea victoriei, face în aşa fel o mutare cu nebunul destinului său, încât dă şah la propriul rege, nimeni altul decât Dumnezeu.

***
A nu se înţelege că aş intenţiona prin intermediul acestui eseu să fac apologia defunctei ideologii comuniste.
De fapt, încă nu s-a inventat ideologia care să-i vină ca un pantof omului. Nici în rai nu există o ideologie panaceu încât să-i facă pe fericiţii, sau cum s-or fi crezând ei, de acolo, multumiţi. Până şi îngerii îşi dispută mărul discordiei, îşi pun întrebări, numai că (răspunsuri pentru infinitatea întrebărilor sunt doar cât degete la o mână) au fost aruncaţi din cer. Adam o ia de mână pe Eva şi fug (vorba vine că au fost alungaţi!) pe coclauri unde, trudind, vor pierde multă sudoare. Nu pentru a avea putere să se ridice pe vârfuri şi a fura un fruct toxic din pomul cunoaşterii, ci pentru a şi-l cumpăra. In mod sigur, amândoi au fost tare zgârciţi, ucalitate" transformată de urmaşii săi în cult al zgârceniei. Nu pacatul lor savarsit în Eden ne apasă, ci bruma aceea de avere strânsă la ciorap care a făcut posibil acumularea de capital, după cum afirmă în cartea sa, "Etica protestantă şi spiritul capitalismului", Max Weber.
Numai că, "existând în noi o neputinţă ce triumfă împotriva oricărui dogmatism" (Pascal) o neglijăm încercând să argumentăm cu exemplul miraculos al Angliei spre sfârşitul secolului XVIII când, din ţara cea mai săracă a Occidentului, s-a impus ca singura prosperă din lume, devenind comparabilă "cu succesul economic nipon de după război, sau cu cel sud-coreean de azi" (Patapievici). Fenomenul s-a comportat imprevizibil, asemenea unui medicament care vindecă 20% iar restul distruge. In cauză, noua metodă de organizare a lumii, a provocat cea mai neagră mizerie pe care insularii au cunoscut-o vreodată. Ceea ce, pentru început, nu-i un pretext de a înfiera capitalismul pe motiv că numărul celor ce ar fi trebuit să supravieţuiască era exagerat de mare în comparaţie cu utilajele care trudeau pentru ei.
Dar vremea a trecut, polul nord magnetic se deplasează discret să facă schimb cu polul sud magnetic. Capitalul, deşi o inimă sănătoasă, nu are puterea necesară să pompeze sângele încărcat cu oxigen şi hrană într-un organism social compus parcă din necunoscute, ce se tot înmulţesc după formula de proliferare a celulelor canceroase. Mai pe înţeles spus, rămâne un rest demografic pentru care viaţa nu mai pare uşor respirabilă, salvarea fizică a marelui numar eşuând într-un gen de agonie de lux, care agonie trebuie să recunoaştem că-i prosperitatea oferită celor mulţi de enormele "bogăţii produse în puţinele locuri de pe glob".
Să pricepem de aici că medicamentul nu are efect pe orice porţiune a organismului social, cu precădere acolo unde tipul de logică economică, socială, impusă chiar de către capital ca o primă condiţie, nu face priză?
Iată avantajele capitalismului deduse din talmeş-balmeşul social, un component al restului la care sângele prosperităţii ajunge să-i irige viaţa mai mult în urma unui miracol. Intelectualii aleşi ai acelui rest trăiesc agonia socială, turmentaţi de reflectarea ei în virtual, adică acel pretins lux:
1) In capitalism schimbul de informaţii nu poate fi... raţionalizat printr-o ierarhie de comandă. Pentru că, adaug eu, informaţia nu-i altceva decât o comandă difuză dată de o... subtilă ierarhie de comandă, care nu-i în fruntea statului ci, luat ca organism, în fibra lui. Aşadar, acest avantaj, nu-i altceva decât o proteză.
2) Oamenii sunt conectaţi unii la alţii într-un mod impersonal, adică relaţia dintre indivizi e alta decât în interiorul Sfintei Treimi, un fel de realitate care nu mai este nici măcar virtuală, ci întoarsă pe dos. Dar acest avantaj, pretinde cel ce l-ar fi descoperit în hăţişul (non)ordinii capitaliste, e o garanţie că sistemul capitalist poate fi "independent faţă de orice valoare religioasă sau culturală".
Cum să fie sistemul capitalist independent faţă de valorile amintite, când ele sunt aici simple desene ale unei cărţi de colorat? Colorezi atunci când simţi nevoia să te minţi că ajuţi cu viaţa ta la construirea unei piramide! Cât despre simbolurile sacre religioase şi culturale, cum să nu depindă de el când se află chiar în stomacul sistemului, digerate şi oferite ca produse finite ,având ,incontestabil, mirosul specific?
Capitalismul se vrea a fi, dacă nu un panaceu care să soluţioneze toate problemele sociale (cum, la rândul său, şi-a dorit comunismul), măcar o speranţă puternică de natură divină. Dar n-au ajuns, şi nu sunt speranţe că vor ajunge până acolo. Restul de care am vorbit, (pentru care capitalismul este un colac de salvare - mai mult din raţiuni de inerţie mecanică şi politică, decât din conştiinţă - mulţumindu-se cu o agonie de lux), devine în mod automat potrivnicul centrului, mai filozofic spus: potrivnicul limitei, deoarece, asemenea vieţii, nu numai capitalismul este pentru om o limită. In plus, speranţa de viaţă oferită de capitalism restului demografic e de natură politică. De-ar fi divină, am avea de-a face cu un capitalism mistic. Ca o iluzie, poate că ar merge, mai ales, dacă n-ar fi vorbă-n vânt părerea că doctrina adevărată e dată (oare a fost dată?) de la începutul timpurilor. Insă principiul de funcţionare al acestui uragan este unul mecanic, am mai spus-o, şi nu ideile mistice îl pun în mişcare, nici măcar atât de uzata necesitate trâmbiţată de către Marx, ci lipsa libertăţii pure. "Prin sudoarea mâinii să vă câştigaţi existenţa!" sună blestemul. Nu prin iscusinţa minţii ori intermediul utilajelor! Astfel, în oricare punct al sălbăticiei s-ar afla lupul, tigrul ori altă fiară, face privirea roată, adulmecă, şi simţul său întâlneşte dovezi de existenţă a hranei. Sigur, Voltaire strâmba din nas la îndemnul lui Rousseau de a se întoarce la natură; întrebarea este dacă natura (în cazul când s-ar reîntoarce la ea) l-ar primi ca pe un fiu ce şi-a risipit, de dragul cunoaşterii, calităţile divine?
Existând libertatea pură (evident, cu dramele ei, pentru că şi una din persoanele divine a cunoscut jocul de-a moartea în chiar sânul tatălui, chiar dacă a fost răsplătită cu învierea, drama a rămas în conştiinţa oamenilor - adevărat cazier), capitalul s-ar dizolva ca un cub de gheaţă într-un pahar cu vin, pentru că funcţionarea lui dă energia umană împietrită. Din alt punct de vedere, activitatea mecanică a capitalului înstrăinează de propriul suflet, "distruge liniştea de sine", după cum au mai spus-o şi alţii, iar, în lipsa ei, până şi rugăciunea către Dumnezeu e ca zgomotul obţinut atunci când cuţitul cu plăcuţa vidia aşchiază rece metalul într-o zi ca de iad. Banul nu dă libertate, după cum demonic se crede, dă doar stingerea unor utilităţi create în mod artificial, contrare voinţei divine.
Nici pluralismul mental de care fac caz în ultimul timp filosofii, nu garantează libertatea, ci îi scoate în relief mult mai tragica individualitate; ceea ce se compară cu momentul când o femeie îţi arată sânii de care te minunezi, te exciţi şi… gata.  (mai târziu o poţi lua da capo). Dar, fie că drumul vieţii merge în cerc sau în linie dreaptă, se termină tot cu o moarte.
De ce nu există libertate?
Nu treceţi legaţi la ochii minţii cu prejudecăţi peste vorba lui Sartre care zice: "Omul este liber să facă ce vrea din ceea ce au făcut alţii". Conform acestei idei, ar însemna că identitatea omului de care se face atâta caz - există, dar lipseste cu desăvârşire; mai corect spus: libertatea există în stare pură doar în perioada când omul e în pântecul matern. După aceea, identitatea lui cine o mai poate descifra printre simbolurile care-i sufocă fibra şi gândul? El nu oferă petale din identitatea sa, ci e obligat să asimileze mirosuri şI culori din groapa comună a identităţilor. A fi liber să facă ce vrea din ceea ce au făcut alţii, nu echivalează cu truda de a-şi prelucra propria substanţă spirituală. Poate acea secundă unică a creaţiei poemului, simfoniei ori tabloului să însemne ceva, dar e discutabilă şi această idee.

***
De ce rămâne capitalismul o soluţie modestă, în ciuda forţei sale mecanice (doar absoarbe energia omului şi o prelucrează, redistribuind-o după aceea tuturor)? Pentru a fi în stare să ridici mâna si să faci semnul crucii, e necesar să te ajute, uzând de redistribuirea de care am amintit, sistemul. El trebuie să-ţi înlesnească ruga, ceea ce, ţinând cont de explozia demografică a începutului de mileniu, e o mare binefacere.
Se pare că sistemul nu respectă o clauză de bun simţ impusă de religie, aceea de a nu îndobitoci gândul. Capitalismul nu da doi bani pe  acest amendament, nu din inconştienţă, ci dintr-o eroare tehnică, din nefericire încă nedefinită. Si, deci, irezolvabilă. In cutia de viteze a sistemului, între celelalte roţi dinţate, care strivesc fără milă destinul, mai trebuie adaugată încă una, dar această intervenţie trebuie făcută din mers. Teoretic, remedierea amintitei erori, ar însemna că pământul poate deveni păşune de rai şi pentru om. Aşa s-ar împuţina divertismentul pe care îl dă drama lui. Iar, în afara dramei, nu poate exista nici Dumnezeu. Creaţia universului, a omului, e, de fapt, desfăşurarea unei drame. Comedia am inventat-o noi în momentele când uităm că suntem într-un ou imens si cine ştie dacă va veni vremea să spargem coaja pentru a ieşi în afară!

CEZAR CU SUFLETUL LUI HRISTOS
                                                       

    In privinţa omului recent am o naivă suspiciune: nu cred că ar vrea să se schimbe, mai curând visul său este de a preface aproapele într-un obiect de consum pentru a-l devora psihic cu mai multă uşurinţă.Incearcă să iasă din geografia trăirii lui şi se înfruptă, crede el, din fructul oprit dat de-a rostogolul prin istorie: libertatea celuilalt. Eroare, întrucât a intra în libertatea celuilalt, ca într-un vestmânt nou, e musai să sari o limită de-a ta.Libertatea nu poate fi înlocuită nici cu Dumnezeu,  poate fi comparată *cu luciul spre care putem arăta şi despre care nu se poate decât tăcea* (Wittgenstein). Există indivizi care poftesc la festin ecologie pură, nu pentru a se situa ierarhic cu un Turn Babel mai sus decât alţii, ci pentru a se nutri demonic.
In intervalul de când grăit-a Zarathustra şi până în prezent s-au schimbat monştri sacri care ne aşteaptă după colţ, atât pe noi, cât şi pe Dumnezeu.Un eseist român îi face Lumii, considerată a fi un întreg răsuflat, un portret robot: " Lumea... nu este una a blândeţii, natura decăzută a omului nu este una paradisiacă, ci - reluând o formulă a lui Hobbes din Leviatan - viaţa fiecăruia este solitară, mizerabilă, violentă, animalică şi scurtă."  Sinceri sau mincinoşi, suntem deopotrivă inaccesibili în chip direct adevărului sau binelui. Naturalitatea pierde, firescul se scufundă în ambiguitate... natura coruptă a firii noastre face impracticabilă fraternitatea, impunându-ne în schimb serviciul sanitar al relaţiilor impersonale. Oamenii par a se salva mai degrabă prin raţiune decât prin sentiment, mai degrabă prin artificial şi prin noţiunea contractuală de drept, decât prin aceea înnăscută de bine. Reiese un  adevar straniu: oamenii n-au nevoie de o rotire de destin la 180 de grade. Nici n-ar fi posibil cata vreme  pe om naturalitatea il pierde, firecul in cufunda in ambiguitate, iar relatia cu celalalt u-i decat un artificiu.  Chiar daca ii schimbi religia tot nu s-ar incadra evolutiv pe o treapta superioara, pur si simplu ar devia psihic in lateral "salvandu-se" in noua stare prin tertipuri ale ratiunii, nicidecum prin natura sa.  Singurul care s-a salvat de la moarte prin natura sa a fost Iisus.  Ascetul mai spera a se salva de "propria natura" (ce ironie!) cu ajutorul divinitatii. In fond fiecare om e schimbat in fiecare zi de catre moarte si improspatat prin nasteri.  Tatal va fi prin fiu un altul, evident, in alta patratica de sopatiu si timp. Imbrancit in aceasta lume omul s-a trezit direct in jug. Sensul vietii lui va fi mereu nu ceea ce viseaza sub greutatea poverii, ci directia in care merge intreaga turma, chiar si atunci cand coclaurile istorice pe care a apucat sunt periculoase. Fac precizarea ca nu am zis turmele (separate pe criterii rasiale sau altfel), ci turma planetata a carei maduva macinata de aceeasi iluzie mascata prin cosmetici  doctrinale. De ce se intampla astfel? Pentru ca in fruntea ei nu are un Inaintemergator unic. (S-a crezut ca Dumnezeu este adevaratul conducator, dar se pare ca nu-i asa fiindca nu Divinul o mana cu buna stiinta in prapastia propriei intelepciuni.) Nietzsche avansa ideea unui Cezar cu sufletul lui Hristos.
Teoretic, un asemenea hibrid in fruntea turmei planetare, ar fi ideal. S-a / se afla in fruntea turmei un singur stat(o grupare?) bine inarmat si situat economic impotriva omului si a lyui Dumnezeu, grupare care poseda , probabil grupa sanguina a lui Cezar, iar in privinta sufletului cred ca-l are oe al lui Dracula, nicidecum o dirimitura din sufletul lui Hristos, ceea ce este cu totul diferit fata de sugestia filosofului german (care mai pretinde ca pana si lui Dumnezeu i se schimba pielea, dar esenta ramane aceeasi).
Sa mai admitem ca schimbarea creaturii om nu poate i posibila intrucat poate fi deviat in monstru. Dar, ai umbla putin la esenta, n-ar fi oare un nou inceput de dtrum?(esenta ajunsa intr-un proces cand poate schimba existenta). Nu cumva  tocmai esenta fiintei umane este limita care il tine dupa gratiile libertatii? (Metafizicianum Marx (nu zambiti!) ajunsese la concluzia ca esenta fiintei umane este munca, altfel spus, productia. Numasi ca aceasta nu prea il face liber!

Potrivit unei teze tipic teozofica, doctrina adevarata este data incifrat inca de la inceputul vremurilor, conditia fiind sa aplicam acestui demers temerar mertoda celui mai mic multiplu comun al trairilor omului ce poate, sau ar trebui schimbat in intreaga lui diversitate, si nu in ultimul rand tinandu-se cont si de vederea religioasa a sfantului Simeon Noul Teolog : " omul are intr-un suflet unitar si mintea, si cuvantu si simtul unitar". Nu mai poate fi scos din iluzie decat intrucat din nefericire pe frumoasa planeta Pamant a devenit el o iluzie. I s-a intamplat necazul intrucat n-a stiut sa-si construiasca progresul prin perspectiva metafizica, fapt ce l-ar fi obligat sa nu raneasca o vietate nici cu gandul, cu toate ca viata individului, a unei celule, se mentine prin violenta asupra altei forme de viata.
Mi se pare o ptrostie credinta ca omul a progresat inaltand turnuri babel pentru a se afunda in ceril brazdat de fulgere al Cunoasterii. In fond n-a facut altceva decat sa-si nuanteze dependenta de instinctul de conservare.  De unde si-a luat modelul nuantelor? Dar si cunoasterea este iluzionista fiindca are darul de a scili intr-o infinitate de curcubeie si aurori boreale. Ciudat este doar faptul ca omul ingaduie si accepta sa-si construiasca un progres catre, prin umbrele lui, ii neaga fiinta.

Habitatul in care forfotesc oamenii constituie o rana imensa in creatia lyui Dumnezeu. O fi pricinuind durere, disperare divina?  Aflat pe mare Iisus a poruncit furtuniisa inceteze. Atentie, a poruncit, nu i-a dereglat mecanisme fizice! Sa ne imaginam acum daca porunca lui Iisus ar avea acelasi efect asupra atomului care a primit impulsul mecanic, sensibil ca o sarutare,  de a provoca moartea in jur? Cine sa-l mai asculte acum cand fiecare atom implicat isi are centrul de referinta in constiinta care il hraneste spiritual ca p un animalut de companie? Dresat totodata sa fie muncit de o cumplita foame fizica si sa plece la vanatoare de particole. Intr-o asemnea dezordine matematica mai poate face fie si Dumnezeu o minune? Pentru ca ordinea vatamata s–a consumat ca o scanteie, iar focul din care s-a desprins nu poate fi retinut de nici o memorie intrucat el nu a fost lucrat in Duh de Divinitate in cele sase zile de lucru.

Marc Aurelius suferea din pricina unei probleme ceva  mai mult decat daca ar fi avut o rana in piept. Se intreba cum sa-ti asumi ca om inevitabilul, cum sa indeplinesti functia pe care o atrage upa sine calitatea de om? Pare o speculatie brutala ca fiecare individ sa-si faca o problema din folosirea propriei vieti. Cred ca inainte de a-ti gasi justificarea practica in calitate de unealtase cuvine sa incerci un antrenanment vcu o antinomie dincele patru propuse de Kant pentru a-si lamuri aparitia sintezelor cauzale in domeniul lumii: astel, una din tezele dinamice, pretinde ca urcand din cauza in cauza, nu se va gasi o cauza prima, deoarece nu se poate vobi decat de succesiune de cauze la infinit. Sub acest aspect inevitabilul nu poate fi decat o cauza ce se comporta asemnea unei celule canceroase, adica ii distrugi un moment dar altul ii ia locul.  Efectul dur al inevitabilului va fi fatalitatea. Pe Dumnezeu il masi poti induiosa, niciodata pe ea. Iisus a dispersat sublimul dinamic al valurilor prin sunetele ce s-au propagat ca urmare a poruncii sale, dar inevitabilul n-a mai fost chip sa-l minimalizeze. Pentru el fatalitatea a constituit-o cealalta parte a sa, lumea, ea l-a impiedicat sa-si continuie periplul pamantean.  Tatal, vazandu-l tintuit pwe cruce, n-a fost chip sa-l salveze din aceeasi pricina, a fatalitatii. Tragand linie, am putea spune ca la inceput a fost fatalitatea, dupa aceea i s-a dat de lucru.

Omului ii place sa convinga la tot pasul ca estemai presuas de animal. Refuza a crede ca-i vorba de un  altfel de animal cae contrasteaza cu celelalte prin sentiment si ratiune practica. Nu-i si asta o folosire de sine prin care omul devine pe deplin om? Nu neaparat moral intrucat si moralitatea are temei tot ratiunea practica si sentimentul , si , intr-un proces infim, instinctul. Intrebarea este daca in casdrul turmei are suficient spatiu spiritual in care sa se desfasoare pentru a se folosi de sine. Lutheranii, spre exemplu, ii ofera educatie pietista, o justificare perin credinta, singura care salveaza. De acvord, salveaza, dar ... cand?  Inainte de a puica in prapastie sau dupa? Salvandu-te inainte ar fi vorba deo trasatura de caracter naturala. Astel, cu mult inainte de cutremurul din Sumatra elefantii din zona s-au imbulzit spre locuri inalte, in schimb oamenii n-au avut vre,e sa-si priveasca in ochi moarteas pentru a se bucura de culoarea lor.

Nu exista o lege generala de a trai. Singura folosire de sine prin care omul devine mai om se pare a fi drama. Prin corposul ei de reguli reprezinta adevarata morala care, luata la bani marunti, se dovedeste a fi nimic altceva decat un spectacol lamentabil al ratiunii. Oricat de folositor s-ar folosi de sine omul nu poate creste decat teoretic in deplinatate: in rest nu face altceva decat sa-si ingroape aparentele. Unealta care este el fiind firava nu rezista prea mult la efort metafizxic. E ca si cum i s-R pornci sa prefaca in pietricele un munte folosindu-se de un fulg.  Mai bine i se potriveste jocul cu sine unde greul ontic il suporta imaginatia sa. Nici asa nu atinge deplinatatea, doar ca acumuleaza o veritabila SUMMA de a fi o unitate a diversului. Oficial joc se num,este arta. Prin ea omul isi descopera ceea ce a mai ramas in natura lui din paradisul de odinioara.

CONDITIA UMANA - OTRAVA SACRA

                                                                        Motto:
                                                       "Fiinţa umană este o ficţiune
                                                        goală" (Heraclit)
                                                                                                           

Să-mi pot depăşi condiţia umană, iată spinul din coastă care nu-mi dă pace! M-aş fi lecuit de o aşa boală chinuitoare dacă aflam în tinereţe de blestemul cioranian care spune că "trebuie să se aleagă praful de această lume, cu toate legile ei eterne, întrucât nici în neant şi nici în existenţă, nu există salvare".
Dar eu, cautând această salvare, mă temeam de ceva ce nu-mi era clar. M-ai târziu m-am încredinţat că  a fost şi este încă  vorba de verbul "a fi".
Am început să scriu fiindcă iubeam poezia ca pe mine însumi - în creier fremăta un izvor de imagini bogat, dar cum să-mi fi putut depăşi condiţia umană, odată ce, ochiul interior învăţând de la mine să plângă, lacrima nu i se prelingea în afară, ci-n sânge, mărindu-i volumul? Poate nu era chiar aşa, dar eu mă temeam să nu care cumva să evoluez în monstru.
Atunci am încercat iubirea, însă, prost trebuie să fie cel ce crede că prin iubire poate depăşi condiţia  umană!
Analâznd cu atenţie îndemnul apostolului Pavel ("Dacă dragoste nu e, nimic nu e") şi al Fericitului Augustin ("Iubeşte, apoi fă ce vrei!"), descoperim că iubirea este o lege divină, soră cu naşterea şi moartea. După cum observaţi, cele trei surate alcătuiesc o treime, fiecare dintre ele având corespondent una dintre persoanele divine  cuprinse în  Sfânta  Treime.
Iar, a-ţi depăşi condiţia umană, adică a înfrunta una dintre surorile treimice de care am amintit, nu-ţi ajunge o viaţă să poţi percepe subtilităţile unei asemenea lupte, întrucât  tare ar fi fost necesară  o viaţă de rezervă pentru a exersa. Până să-ţi vină  rândul la o a treia, cine ştie dacă universul nu se consumă ca orice lumânare  aprinsă?
Atunci am încercat mistica, fără alte iluzii teologice decât speranţa că voi reuşi măcar să percep linia de demarcaţie dintre cel ce sunt şi ce aş putea să devin (prin austeritate şi rugăciune). N-am visat niciodată s-ajung până acolo încât să-mi miroasă carnea a "putreziciune de sfânt", dar mă tenta inefabilul, acel element care-l caracterizează în mod cert pe  Dumnezeu.
Dacă lumea este un spectacol în care fiecare are rolul său, nu ştiu de ce mi se întâmplă să joc, de când mă ştiu, acelaşi rol! Voind altceva, m-am dat drept om care a rămas fără grai în urma unui şoc psihic şi am intrat frate în obştea unei mănăstiri aflată la cota peste o mie. Acolo, animalele sălbatice, mai numeroase decât oamenii, făceau turism monahal.
Prima zi mi s-a părut a fi o metaforă; pentru următoarele nu există figură de stil adecvată, aşa cum nu există cuvânt care să exprime plastic viaţa de după moarte. Pentru că sufletul începea să crească asemenea unui aluat, datorită unei bacterii care nu trăieşte decât sub aripa îngerului.
Purtam tot timpul la mine un carneţel şi un pix, să pot răspunde în scris de câte ori voi fi întrebat, sau când, la rândul meu, am sa pun întrebări, ceea ce se întâmpla foarte rar. Intrebările erau multe, cât sunetele clopotului la o singură lovitură!
Aşteptam cu nerăbdare clipa când părintele Nifon, unul din călugării batrâni, urca în clopotniţă să bată toaca. Mai întâi îşi făcea semnul crucii, dar nu sunt convins că rostea şi altă rugăciune ca Dumnezeu să îngăduie clopotului a grăi; batrânul se uita la cer şi zâmbea, iar de acolo, de sus, nu mai ştiu dacă, era răsplătit cu un sărut discret pe suflet! (Se cunoştea cu Dumnezeu de peste  4o de ani!)
Când lovea toaca, fiecare sunet parcă mi se stingea în sânge! Pe de altă parte traiam mental ceea ce SF-iştii numesc "teleportare". Chiar de m-aş fi adunat celulă cu celulă pe cine ştie ce planetă, nu înseamnă că îmi pierdeam condiţia umană. Mai curând nimeream în cine ştie ce luminiş virgin al Cunoaşterii din Univers unde, ca şi aici, trebuia să mă târasc pe suflet pentru a avansa în timp, secundă după secundă.
Apoi bătrânul călugăr începea să danseze; lovea lemnul crucii (toaca) şi dansa, spre  delectarea celor care-l priveau. Era "dansul... vieţii", văzut şi de mine în urmă cu ceva ani  în interpretarea unor australieni.
Nu rugăciunea şi nici textele biblice m-au convins de existenţa unui Creator al universului; ci dansul batrânului călugăr.
Incercam acest dans în chilia mea lovind în perete cu pixul, ca-n toacă. Nu aveam electricitate, doar lumina candelei, a câtorva lumânări şi o rază discretă din privirea lui Dumnezeu. Era sfârşitul lui octombrie, vântul bătea câinos vrând să smulgă suflete, iar ursul se uita uneori pe fereastră, verificând dacă îţi faci sau nu, conştiincios, canonul, după care urca la cer să te pârască divinului, pe poteca numai de el ştiută.
De ce iubeam mai mult dansul de la toacă al batrânului călugăr decât rugăciunea? Era, probabil, ca orice artă: o sursă de revelaţii. Preocupându-mă ideea de a-mi depăşi condiţia umană (într-un fel o dramatizam), mă purtam asemenea alchimistului ce visa să mişte cu ajutorul gândului cristalul de timp în care a fost prins, şi care, e posibil să pice, asemenea unui fruct, în acel gol infinit, deocamdată ipotetic, despre care Cioran vorbea ca de o evidenţă...
Cum să fi priceput eu că nu era posibil să fac salt în afara condiţiei de om deoarece încărcătura toxică din ea  este chiar  sinele?
Si cum să te schimbi dacă nu-i primeneşti sufletului habitatul, să nu-şi piardă sublimul, graţia, imponderabilul?
Nu ştiam cum să obţin ceea ce-mi doream, mai ales că nenumărate sunt căile Domnului şi doar una singură te poate duce viu la El, adică fără a trece prin moarte!
Privind scenele biblice pictate pe bolta bisericii  şi pe pereţi, am zărit o mână pictată care sta ca o pasăre-n aer, cam la nu ştiu câţi ani lumină depărtare de umărul din care fusese retezată. Ce căuta o mână retezată prin univers? Cum de a renunţat trupul la cine-l mângâia, pipăia? Pe cine avea de gând să mângâie sau să sugrume? Dacă era mâna salvatoare care, pentru a ajunge până la mine, s-a lăsat retezată, iar eu încă n-am curajul să mă salt măcar o idee din mlaştină pentru a mă prinde de ea, să fiu tras în afara condiţiei mele?
Apoi am văzut posesorul ei: un bărbat roman privea uluit cum mâna îl părăseşte, îngenuncheat lângă trupul fără viaţă al lui Iisus. N-am înţeles din ce pricină îngerul i-a retezat-o cu sabia. Dacă, în locul mâinii, ar fi săvârşit păcatul cu gândul?
De-atunci asist la slujbe având o teamă de mâna sângerindă şi fără frâu care se poate aşeza ca o pasăre pe umărul meu pentru a se odihni. Câteodată doresc să transmită şi mâinilor mele dorinţa de libertate, de zbor. Ingerul cu sabia ridicată e posibil să se afle dincolo de meridianul care desparte realitatea de ficţiunea ce atrage totul în vârtejul ei.
Mâna aceea sălbăticită n-avea cum fi domesticită decât prin credinţă. De-ar fi (credinţa) la om cât un bob de piper, ar reuşi să urnească munţii din loc.
Atunci (şi acolo) mi-am propus să adun în suflet bobul acela pe care oricine trudeşte să-l adune cu fapta, acordând importanţă rugăciunii, cea fără de care nu poate fi posibilă îmblânzirea scorpiei cu 5 degete, în situaţia când ar apare prin văzduhul vieţii mele. Insă textele rugăciunii încă nu mă mulţumeau, întrucât, prin intermediul lor, ceri de la Creator, fără a oferi din roadele sufletului tău.
Pe unul din pereţii chiliei am desenat, cum m-am priceput, cu tăciune, mâna aceea; în care am început să lovesc timid, cu degetul, ca într-o toacă, imitând dansul bătrânului călugăr. Care-mi spunea în fiecare zi ceea ce în mănăstiri nu se spune. Anii de sihăstrie trăiţi prin mănăstiri nu-i pricinuise decât răni. Părea cam nemulţumit de  nevoinţa sa. Intr-o zi l-am întrebat: "Ai mai intra frate în mănăstire, dacă ţi s-ar îngădui să începi încă o viaţă?" Răspunsul a venit dur: ,,Nu!" Si de atunci m-a evitat. De ce? Crezându-mă  fără grai, mi se adresase cu nonşalanţa cu care i-ar fi vorbit lui Dumnezeu.
Aflându-ne după un timp în pădure la adunat de vreascuri pentru trapeză, am spus unui mai tânăr călugăr că voi pleca în lume să-L caut pe Dumnezeu. De ce să fie în cer, când în Lume e mare nevoie de El? M-a întrebat ce am de gând în cazul când îl găsesc? Intr-adevăr, era un subiect de reflecţie.
Ce mai poţi să ai "de gând" dacă ai păşit în cercul lui?! Ar fi însemnat că mi-am depăşit condiţia umană? Cum să-ţi depăşeşti ceea ce nu înţelegi? Cum să urci spre cer pe scara cioplită din sufletul tău şi să laşi gol în urmă?

CULTURA ÎN LANŢURILE EXISTENŢEI

Pavel Florenski.
Iată un gânditor rus care ar trebui canonizat. Nu a răpus balaurul, însă, stăduindu-se să-l îmblânzească, a fost el înghiţit de balaur. Ceea ce martiriu se cheamă.
Scopul său a fost să dezlănţuie filocalia în om, în fapt, “dragostea de bunătate” în înţelesul modern al cuvântului. În schimb, omului, care e mai mereu singur în vâltoarea valurilor vremii pe care şi le face muşcând cu ideile, în năzuinţa lui furtunoasă, doar puterea i se dezvăluie.
   Pe 25 noiembrie 1937, prin decizia “troikăi” extraordinare UNKVD (nicidecum un tribunal, cum ar fi fost firesc) din regiunea Leningrad, îl condamnă la pedeapsa capitală pe preotul Pavel Florenski, om de ştiinţă şi filozof. Peste trei săptămâni este executat prin împuşcare. Vina: propaganda contra-revoluţionară!
    După ce citeşti toată această poveste despre Florenski, te ruşinezi că eşti om. În realitate vina lui a fost aceea de a fi cercetat lumea ca pe un tot unitar, ca pe un tablou şi o realitate unică, însă, în fiecare moment, mai precis în fiecare etapă a vieţii, dintr-un alt unghi. A studiat relaţiile universului printr-o anumită secţiune a sa făcută sub un anumit unghi, într-un anumit plan. Am încercat să înţeleg alcătuirea lumii dupa acele indicii care mă interesau în etapa respectivă. Suprafeţele de secţiune se schimbau, dar fiecare nu o înlocuia pe cea dinainte, ci o îmbogăţea. De aici – neîntrerupta dialectică a gândirii – (schimbarea planurilor de observaţie) în condiţiile unei alcătuiri conştiente a lumii ca tot unitar.
   Toată viaţa şi-a petrecut-o rănit la suflet de lanţurile existenţei. În această lume nouă, principiile rămân cele vechi. Inclusiv cultura, care ar fi trebuit să fie un fel de parfum al cunoaşterii. Deja, pe la începuturile vieţii lui, se înfruntau două tipuri de culturi: renascentistă şi medievală.
   S-a format ca gânditor şi om de ştiinţă tot la confluenţa a două tipuri de cultură – laică şi religioasă – admiţând cu greu concepţia omului asupra acestei lumi ca fiind corespunzătoare medievalităţii istorice ruse ale secolelor XIV şi XV. Îndrăzneşte să avertizeze prin scrisul său asupra sfârşitului dezastruos al unei culturi lipsite de spiritualitate. Mai târziu, noua cultură care da colţ avea să-l dezamăgească, întrucât secolul al XX –lea deja îi provoca emoţii: cu ajutorul roţilor dinţate orienta firescul culturii şi, odată cu ea, întreaga omenire spre prăpastia autodistrugerii.
   Nu scriu acest eseu ca pe o faţă mai scuturată a unui necrolog tardiv. Durerea mea este că trăiesc într-o lume pe care nu o pot înţelege şi, nici ea, culmea tragediei, nu-l poate înţelege pe fiecare în parte; o lume neînţeleasă nici de Dumnezeu. În ciuda raţiunii, lumea asta n-are corespondent în organismul uman decât stomacul, prelungit cu un maţ unde îşi depozitează rezervele. Acest stomac uriaş îşi trimite spre creierul uman, toxinele. Sigur, circuitul firesc ar trebui să fie altfel, dar n-a fost să fie! Lumea se dezvoltă şi funcţionează ca un stomac uriaş care nu elimină nimic, cantitatea ce o îngurgitează nu face decât să-l dilate; amestecă dejecţiile cu prospătura şi obţinine noi combinaţii de concepte nutritive. N-are decât un singur rest: omul de cultură genial. El trebuie evacuat, dar, din lipsa unei guri de scurgere, îl tolerează. Până când găseşte o motivaţie mai logică pentru a-l ucide.
   Acum, pentru a vă fi mai uşor să-mi înţelegeţi construcţia ideatică, vă rog să consideraţi statul a fi tot un stomac, dar ceva mai mic, care nu are suficient acid în cuvântul iubire, pentru a preface cultura într-o dejecţie sută la sută, deşi depune, fără întrerupere, tot efortul. Cu alte cuvinte, vă convine sau nu, în epoca noastră, pentru cei ce au, ierarhic, un loc fix şi mirific de stat în stat, cultura este un rahat de care nu au cum să scape. Atunci, repet, îl tolerează, iar uneori, din interes electoral, rup cu două degete o firimitură şi o aruncă surâzând în gură. Evident, lor le cam miroase, întrucât sunt familiarizaţi cu alte mirosuri.
   “Părintele Pavel Florenski - scrie undeva V.V. Rozanov, unul din prietenii lui apropiaţi - este Pascal al vremurilor noastre, sub a cărui influenţă se află multe minţi şi inimi. În afara erudiţiei ieşite din comun şi a nenumăratelor sale lecturi, el arde de cel mai autentic entuziasm pentru adevăr. Ştiţi, uneori mi se pare că e sfânt, într-atât este de excepţional. Este cu mult deasupra lui Pascal; prin descoperirile ideatice şi asocierile de idei total ieşite din comun sau, mai precis, prin desluşirea sensului adânc al lucrurilor, este în esenţă de nivelul lui Platon al grecilor.”
Şi nu doar atât. Punea mamei Rusii diagnostic, îi prevedea o apropiată catastrofă cauzată de pierderea suporturilor spirituale şi naţionale. În ce priveşte politica, nu intervenea, nici nu avea cum, doar constata. Ca preot, un element care-i neliniştea conştiinţa, era relaţia dintre Biserică şi stat, de după revoluţie. Încredinţat fiind că evenimentele istorice “iau cu totul o altă turnură decât cea pe care încearcă să le-o imprime participanţii la ele”, considera că este dăunător pentru societate ca oamenii de ştiinţă - a căror menire este să fie specialişti nepărtinitori – să se amestece în politică. De altfel, în cei 54 de ani trăiţi, nu a aparţinut vreunui partid. Ceea ce nu înseamnă că era indiferent când oamenii suportau privaţiuni religioase, dar se resemna la gândul că poate fi avantajos şi chiar necesar pentru o religie să traverseze o perioadă istorică grea. Era pe atunci preot profesor al Academiei Teologice din Moscova şi redactor al uneia din cele mai importante reviste teologice.
   Vorbim de criza culturală a epocii contemporane, deşi, aţi reţinut că ea este începută cam de multişor. În general, atmosfera mondială e stricată cam de prin secolul al XVII - lea. Nu s-a reuşit. după cum vedeţi, măcar eliberarea culturii din lanţurile existenţei. Menirea ei era de a fi o stea a nordului sau a sudului, călăuzitoare pentru cel ce navighează printre furtunile istoriei. Din păcate, cultura doar este trecută în schemă şi pentru a nu i se sista porţia de aer, se poartă uneori sub acoperirea liberului arbitru ca o pseudomorfoză a politicului. De obicei comportamentul culturii are o cauză psihologică specială, dar acum, deşi continuă a fi o realitate a spiritului, îşi menţine doar speranţa, iar din bogăţia intimităţii ei îşi reflectă conceptele în conştiinţa oamenilor cu o oglindă strâmbă. Vă convine sau nu, aşa văd eu cultura actuală în culisele cauzei care o propulsează în univers, ca efect. Nu mai tinde, aşa cum s-ar aştepta de la ea, spre limita de sus, probabil existenţa umană este injustă cu ea, o înfăşoară în lanţurile ei, pentru a-i pretinde după aceea să se extazieze de naşterile ei, care, în fond, nu sunt altceva decât nişte procese care neagă nimicul din care Dumnezeu a creat-o.
   Minimalizând cultura, existenţa greşeşte, întrucât este primul şi ultimul pas în afara sinelui ei. Totodată îi trage firul substanţei dintre iţele de timp încurcate şi îl decantează prin spirit; cu produsul nou obţinut poate pune la punct un complex ideatic special, pentru că fiecare idee din componenţă e ridicată la rangul de frumuseţe.
   Prin anii ’20, Florenski medita la o sinteză a gândirii matematice, fizice, artistico-filozofice şi religioase. Intuise pnevmatosfera, adică existenţa unor formaţiuni de natură materială deosebit de stabile, create de spirit şi antrenate în circulaţia culturii spirituale. În final, scopul tumultoasei sale activităţi era unul religios, ceea ce, în ochii stăpânirii, echivala cu o continuare a slujirii Bisericii. De aici s-a pornit hăiţuiala din partea autorităţilor timp de 15 ani. Nu trebuie neglijat nici efectul produs de apariţia, în 1920, a “Imaginarului în geometrie”, carte în care el deduce din teoria relativităţii posibilitatea unui Univers finit, în care Pământul şi Omul vor deveni centrul astronomic şi spiritual al Creaţiei.
   Până a ajunge centrul Universului, omul continuă să fie o specie ce se tot îndepărtează de esenţa ei. La ce v-aţi gândit când am zis esenţă? Aveam în vedere faptul că plinătatea chipului Lui Dumnezeu poate fi regăsită doar în om şi că nici chiar puterile cereşti nu o deţin. Nu ştiu ce l-a determinat pe Serghei Bulgarov, contemporan cu Florenski, să vadă atâta potenţă în om! La om, vă daţi seama?! Care e mai minunat decât urâtul, mai blând decât ferocitatea, capabil să incendieze spiritul propriei specii; tot ce v-am zis mai înainte fiind posibil, nu prin natura lui intrinsecă, ci a voinţei fiecărui individ. Aşa se face că a incendiat biblioteca din Alexandria, un aşa zis paradis unde fructele cunoaşterii nu mai cresc pe ramuri, ci se înmulţesc ca bacteriile sub cuvintele imprimate pe filele cărţilor. Cel ce săvârşeşte actul oribil al nimicirii cărţilor, nu face altceva decât să se întoarcă, sufleteşte vorbind, în inexistenţă, adică în opoziţie cu ceea ce este creaţia care-l are şi care, fizic, nu-l poate lepăda ca pe o urât mirositoare dejecţie. Nu poate fi supranumit diavol, nici Terminator, pentru că, automat, s-ar împodobi cu aură de sfânt negativ - şi sunt o groază - civilizaţia actuală îl fabrică până şi prin clonare.
   Câţiva asemenea sfinţi ai întunericului spiritual, în primăvara anului 1973, i-au distrus lui Florenski biblioteca. El se afla în lagăr când a primit vestea; ca o operaţie pe cord deschis, realizată în lipsa anesteziei. Gânditorul, după propria-i mărturisire autobiografică, n-a cunoscut vreodată odihna, distracţiile sau plăcerile, tot timpul şi l-a consacrat muncii ştiinţifice şi filozofice. Din modestul salariu o parte era cheltuită pentru procurarea cărţilor. Biblioteca sa nu conţinea doar cărţi, ci multe materiale ştiinţifice strânse de o viaţă ce urmau a fi prelucrate, aşteptându-se de pe urma lor rezultate preţioase; plus corespondenţa, fotografii, o serie de selecţii pe anumite criterii şi gândite deja de el, într-un cuvânt, operă aproape desăvârşită.
   Dacă omul ar avea în el ceva ce “nici puterile cereşti nu au”… atunci, cum de reuşeşte să fie mai prejos de înţelegerea exigenţelor respectivului dar? Sau măsura cu care se măsoară axiologic omul nu-i cea adevărată? Cine ştie, având însuşiri de tot felul, nu mai poate primi conţinuturi noi! Iluminări, de pildă. Iar Florenski, prin truda sa, crea… iluminări. A observat că lumea este în aşa fel alcătuită încât el nu-i poate oferi nimic fără a plăti cu suferinţă şi prigoană. Cu cât este darul mai dezinteresat, cu atât mai grele suferinţele. "Aceasta este legea vieţii, axioma ei principală" conchide Florenski. În sufletul tău îi recunoşti caracterul imuabil şi universalitatea, dar, la impactul cu concretul, te cutremuri ca de ceva nou şi neaşteptat.
   Cazul lui Florenski nu-i unic pe mapamond. Sunt posibile asemenea tragedii, întrucât cultura este pusă în situaţia unui peştişor care primeşte de la genă un îndemn nefiresc de a înghiţi o balenă, ceea ce este imposibil. Şi atunci, pentru a se achita de sarcină, caută o metodă de a da gaură în pântecul ei şi a vârî înăuntru un virus cu efect sigur.
   Cam asta e atitudinea culturii în cazul unor spirite mari: fiind incapabilă să-l asimileze, îl identifică în universal ca pe un intrus, după care îl nimiceşte metafizic. Intrusului nu-i rămâne decât să se resemneze: “Niciodată nu am avut condiţii favorabile de lucru - se confesează Florenski, mai mult pentru a lua asupra sa păcatele altora. Parţial, datorită nepriceperii de a-mi organiza treburile, parţial, datorită stării societăţii de care m-am despărţit luând-o înainte cu maximum doi-trei ani.”
   Ce să mai adaug aici decât un citat din Sfântul Damaschin: ”Deşertăciune şi scrum e tot ce ţine de viaţă şi lipsit de slavă; toţi dispărem, toţi murim, împăraţi şi părinţi, judecători şi răufăcători, bogaţi şi săraci, şi toată natura omenească.”
   Cine-i de vină că vremurile sunt aşa cum sunt?
   Preot fiind, Florenski se resemnase de mult prin mărinimia pe care a învăţat-o, descoperind cu certitudine că viaţa fiecăruia dintre noi, a popoarelor, a omenirii, este condusă de voinţa cea bună, aşa că nu trebuie să ne îngrijorăm de nimic în afara problemelor de azi.
   Pentru a-şi păstra, therapeutic, optimismul, Florenski nu citea adevărul în stele, ci în istorie. Nici până acum n-a dovedit că adevărul lui este cel adevărat, adică "filosofia va salva civilizaţia de la colaps". Ţi-ai găsit!... Gânditorul poate nu înţelegea că procesul universal probabil nu s-a încheiat, iar Dumnezeu nu dă duhul cu măsura, după cum cred catolicii. Din acest motiv cultura nu are încă o poziţie separată în el şi cu putere de dogmă. E, mai curând, un triumf colateral al înfrângerilor de fiecare zi ale spiritului.
   Privită cu ochii profanilor, ea este tot o patimă omenească; de aceea, orice civilizaţie, fie cât de înfiorătoare, îşi are periferia ei unde, în taină, ridică un stâlp al infamiei pentru umilirea sentimentelor umane pure; şi o groapă comună în care îl îmbrânceşti când, esenţa lui, în loc să te întărească spiritual, te face mai vulnerabil.

CUM SE CUCERESC FEMEILE

O femeie nu poate fi vreodată cucerită.
Oricât ai fi setos de inedit, e imposibil să stăpâneşti micuţul Paradis, pentru că are în custodie atât pomul cunoaşterii, cât şi şarpele ispititor. In plus mai este şi un portret biologic al lui Dumnezeu, despre care, evident că nu ştim cum arată la chip, dar macăr una din celulele sale trebuie să aibă structura femeii. Pare blasfemie, dar ce naiv mai crede că femeia a fost concepută din coasta lui Adam (după ce fusese anesteziat) şi nu dintr-o celulă divină? Pentru că, în mare, femeia prea are apucăturile Creatorului: după ce că-i fragil ca o magnolie, se arată şi capricios, pasional, dur, exagerat de dispus să ierte, neselectiv atunci când acordă clemenţă...! (hoţul ajunge bogat şi parlamentar, iar… săracul, cu a cărui sudoare este miluit, e asigurat că va fi răsplătit… în cer, de Sfântu-Aşteaptă!)
Femeia are mai mult calvar decât soartă; ea este şi va fi multă vreme veşnic nefericita fericită care iubeste. Nicidecum o banală experienţă de viaţă la îndemâna oricui. Nimeni nu are dreptul s-o înlăture de sub tutela lucidităţii pentru a o împovăra cu un caleidoscop de dorinţe, sau a-şi accelera palpitaţiile nostalgiilor dintr-o existentă ce functionează ca un cord bolnav, ca după aceea s-o imbrâncească pentru a se scufunda în sentimente cu miros de mlaştină. Intrucât nu-i o unealtă, ci o revelaţie. Pentru că un singur surâs, o şoaptă, o privire mai ruptă din soare, te ajută să redevii nota necesară pe portativul existenţei. Femeia este arcul voltaic care luminează întunericul, este singurul grai universal purtător de informaţie divină, pune-n mişcare mecanismele vieţii.
La început femeia nu este decât o curiozitate informativă. Bărbatul e preocupat să descopere în profunzimile fiinţei ei material de speculaţie metafizică, iar când îi reuşeşte îl discerne şi-l ordonează mental până obţine un portret robot al eu-lui ei peste care, în timpul sărutărilor şi şoaptelor, şi minciunilor dulci, nu face decât să-şi moduleze subiectivitatea. In alt chip, am putea spune că, prin diverse tertipuri, masculul se poartă asemenea cucilor, depunându-şi fiinţa în ea, în progresie geometrică. Nu-i deloc uşor, întâmpină situaţii dezagreabile, penibile, şi, pentru a nu ceda, trebuie să fie atras de culori şi surprize nemaiîntâlnite. Exigenţele spirituale pierd teren în faţa celor naturale dar, pentru a nu fi trivial, şi a provoca suspiciuni referitoare la principiile sale de viaţă, atacatorul forţează să i se releve misterele femeii.
Aici e punctul slab al sexului frumos: prima strigare; primeşte pantoful Cenuşăresei iar când nu i se potriveşte, fără a renunţa totuşi la el, îl acceptă şi pe cel ce i-a adus un luciu smuls de pe destinul vreunei prezentatoare de modă, ca pe o canalie, într-adevăr, dar serafică; lăsându-l mai apoi să-i răscolească viaţa fără iluzii protectoare. Ceea ce nu înseamnă că, natural, a devenit stăpân! Este doar favoritul şi răsfăţatul unui concurs de împrejurări şi rămâne în profunzime o fiinţă axată pe gratuit. Bărbatul nu este făcut să conştientizeze acest vicleşug al Creatorului. Că se vede un mare cuceritor, n-are decât! Si Nero se vedea un om normal - a te vedea, e doar o tentativă de a fi, nimic altceva!
Totuşi, dacă bărbatul, în paroxismul exaltării se crede cuceritor, să jucăm pe această carte!
Cineva a spus ca "omul este înger echivoc, demon dubios, societate anonimă de antinomii". De ce să nu suspectam în intenţia bărbatului cuceritor tentativa de a devasta femeia ca instituţie divină pe pământ faţă de care biserica este o şubredă cupolă de circ, adevăratul altar unde coboară pentru a se uşura de energii binefăcătoare, Dumnezeu; şi a ascultat doleanţele oamenilor, de cele mai multe ori ca pe nişte replici dintr-o tragedie pe viu.
Insă tentativa bărbatului de a devasta femeia prin cutremurele repetate ale intenţionalităţii sale, ratează. Mult mai bogată în invenţii, capcană şi mai seducătoare, femeia evită orice metamorfoză care n-o defineşte.
Acum să trecem la încercarea de a cuceri femeia prin violenţă. Unii au încercat să şi-l apropie chiar pe  Dumnezeu prin violenţă.
Se cuvine să precizăm că violenţa are una, două, mai multe semnificaţii. In practică, mai cunoscute şi tolerate sunt violenţa fizică şi prin spirit. Cea fizică e infracţiune, şi n-o discutăm. Rămâne, neînfierată, violenţa spirituală. E ca o vrajă reuşită, impune un mare consum de bucurie exaltată, melancolie, sfidarea tuturor iscusinţelor.  Embrionul spiritual, scos din ideal, îşi ocupă un loc în destinul femeii şi se dezvoltă. Evident, tu, ca bărbat exişti de parcă ai mânui viaţa femeii dintr-un calculator ce se hrăneşte din sucul înţelepciunii adunată între coperţile unui număr impresionant de cărţi. Dacă-ţi reuşeşte performanţa de a alimenta altă fiinţă cu energiile tale cerebrale, atunci se va conecta de bunăvoie la acest circuit prin care primeşte un element vital, altul decât apa, aerul şi lumina soarelui. Atingerea trupească va fi, în acest caz, senzaţia trăită de două lumi paralele când se unesc (printr-un sărut) pentru a-şi ceda una alteia certitudini, după care o apucă fiecare pe a ei cale.
Prezenţa femeii face ca în jurul nostru să fie mai multă căldură, o atmosferă mai luminoasă. Ideea de a o cuceri e folosită cu sârg, deşi e o idee întoarsă pe dos. Intrucât femeia nu-ţi este potrivnică. Atunci când simte că o interesezi, se poartă asemenea florii soarelui care, sensibilizată de prima rază de soare, începe să-şi desfacă una câte una petalele, după care aşteaptă înfiorată apariţia bondarilor. In cazul femeii, bondarul nu-i altul decât bărbatul care, asemenea insectelor amintite, vine nu pentru a pune stăpânire, cum s-ar crede la prima vedere, ci tot pentru a se hrăni, dar cu ajutorul ei. Natural, aşa ar trebui să se întâmple, femeia fiind lingura cu care duci lumina lui Dumnezeu la gură. Numai că, în idealitatea noastră recentă, firescul e pus în furca de tors şi lucrat apoi din el prefabricate. Omul nu mai dă demult înapoi ca racul, deoarece pe urma lui trăieşte necruţător, nu demonul (ai mai negocia cu el), ci potopul. Astfel că în inima bărbatului nu mai cântă sentimentul, ci o formulă de a supravieţui. Conturi în bancă nu are, bani la ciorap - nici atât, pentru că nici ciorapul nu-l mai împleteşti din papură.
Indoctrinându-l că şi el este proprietar pe vântul lopătat înspre noi din Siberia, i se dă o acţiune. Dar vântu-i vânt, şi nu-i chiar aşa de cretin să nu priceapă ce şi cum! Insă chestia cu acţiunea îl frământă şi atunci ajunge la concluzia că acţiunea cea mai profitabilă e femeia care te face stăpân pe o parte din luciul lui Dumnezeu, tu nu trebuie decât să descarci cardul, adică depui în uterul ei o armată de  huni numiţi  cromozomi.
Dumnezeu  lucrează  pentru  tine.  Profitul? Multiplicarea ta, altceva decât prin clonare.
Deosebirea că femeia trebuie să-i satisfacă bărbatului şi ceva meandre în plus faţă de cele fireşti. Nu va gândiţi la prostii! Femeia, din exagerata noastră mondenitate, cu amprenta românească, în special, trebuie să-i ofere, măcar la figurat, ceea ce societatea ar trebui să-i ofere. Din această pricină războiul de cucerire a femeii este în fapt o negociere mascată; femeia nu îţi oferă doar trupul ci, printre picături, şi puţine senzaţii pe care trebuie să şi le însuşească în viaţa ei de societate. N-aţi observat că în ultimul timp chiar poeţii se feresc să-i nemurească acele calităţi naturale, ci descriu şi comentează hălci din ea, poemul lor fiind o minilecţie de anatomie? Cei mai agreaţi de prostimea intelectuală o zidesc cu mare... pompă la temelia unor construcţii de prestări servicii.
Pentru fiecare bărbat, femeia ar trebui să fie protagonista unei epopei interioare, întrucât, ca enigmă mistuitoare, măreşte vigilenţa lucidităţii, îţi asigură şansa de a fi. In lipsa ei viaţa e o pauperitate oripilantă. Ce ziceti, merită să-l vindeţi pentru a doua oară pe Iisus, nu pentru un cont în bancă, ci de dragul unei femei? Altfel spus: să-ţi tai de sub picioare şansa de a te mântui, ori să fii pus în iad să posteşti veşnic de femeie? Cândva am întâlnit la o mănăstire un călugăr bătrân, figură de răzeş, la anii lui îi rupeai firul pe obraz. L-am surprins tânguindu-se printre pomii din livadă - era îndrăgostit, omeneşte şi nu duhovniceşte, de Maica Domnului. Fusese născut de o călugariţă, crescuse în mănăstire sub ascultare aspră, parcă pentru a plăti plutirea de-o clipă a fostei monahe. Părăsise doar de câteva ori mănăstirea, doar cu treburile obştei, şi nu avusese prilejul să vadă o femeie în întregime goală. "De ce tocmai Maica Domnului?" l-am întrebat.  "Pentru că se uită fix în ochii mei şi nu se ruşinează de gândurile mele… pe care, cu siguranţă, le citeşte!... E singura femeie căreia-i pun palma pe obraz ori de câte ori vrea inima mea. Nu-i destul?" După un "Nu!", mi-a mai zis: "Eu nu prea am ieşit in lume şi nu pricep cum funcţionează dincolo de zidul mănăstirii. Am o mare curiozitate! Cum primesc un ceas, aparat de radio sau mai ştiu eu ce, scot şuruburile şi înşir pe masă toate lucrurile din ele. Nu pricep de ce Dumnezeu mă ajută să le refac ca şi noi?!" Fiecare să mediteze în felul său asupra celor citite. Amintesc doar că Nietzsche dă un avertisment: "Contemplarea ta să nu semene cu a câinelui de lângă tejgheaua măcelarului. Frica nu-l lasă să înainteze, dorinţa îl împiedică să dea înapoi, deschide ochii mari semănând cu o gaură căscată".
Atâta imensitate am avut de străbătut în viaţă şi nu mai puţine înalţimi de biruit. Cât timp există femeia în grădina lui Dumnezeu, nu mi-am pus problema existenţei, mi-ar fi paralizat orice elan, orice veleitate vitală. Aşa că nu m-am străduit să o cuceresc pur şi simplu, am… vânat-o! Dar nu ca pe un ţipăt al cărnii în care să-ţi pierzi conceptele, am căutat femeia capabilă de pasiune şi imprevizibil, care să se străduiască să-mi citească aura cu ochii mintii. Sigur, era vorba de o dorinţă cerebrală. In profunzimea femeilor n-am remarcat vreodată mister mai încăpăţânat ca singuratatea ridicată la rang de sentiment!
Slăbiciunea mea a fost femeia seducătoare prin inteligenţa cu care ocupi toate compartimentele raţiunii, nicidecum pretextele ornamentale sau mimozele care-ţi impun un eroism sentimental în fiecare clipă. Am fugit de femeia zgomotoasă, agresivă în formele manifestării. Aceasta parcă ar fi fost din aur masiv, preţioasă dar… rece, incapabilă să-ţi învioreze spiritul.
Doar fata cu coapse adolescentine şi sâni asemenea e o nebunie de care nu te poate vindeca nimeni.
Am mai sperat ca atunci când mă desprind din sfera constituită în minutele de contopire cu femeia să nu fiu cu totul transformat, regenerat, consolat. Intr-adevăr, trupeşte mă simt răscolit de cutremur până în a mai neînsemnată celulă, dar în spirit singurătatea mi-este în floare. Pentru că femeia nu-i un poem dăruit din belşug cu metafore, ci strat adus din grădina Paradisului, cu trufandale ademenitoare.
Din nefericire, în vremurile de acum, viaţa ne este o existenţă de uzură. Femeile în stradă, dimineaţa, parcă-s ieşite din abisurile inimii! In orice surâs şi bună intenţie, au aerul că sunt antrenate în conflicte teribile, că ar descâlci intrigi ce ating paroxismul. Bucuria de a trăi se rezumă la a se flagela cu desfătări în voluptăţi extreme. Cunoaşterea, pentru multe dintre ele, nu mai reprezintă luminiţa de la capătul tunelului, ci o trăsătură de caracter nedorită, ca o sarcină, întrucât provoacă depresie nervoasă. Să citească, să mediteze, echivalează cu a se droga. Nu numai ele, fiecare dorim să trăim viaţa din viaţă şi nu versul de viaţă dintre coperţile cărţilor. De-ar fi să dea în patima meditaţiei, ce alt subiect ar fi mai la îndemână decât nimicnicia vieţii într-o societate ce te constrânge să rămâi în situaţia peştelui ce se zbate pe uscat, dar în mai multe planuri? Deoarece, atât femeia, cât şi bărbatul, nu se măsoară în absolut-ul de care zic filozofii, ci cu societatea care-ţi asigură prin constituţie conceptul de libertate, nicidecum libertatea pur sânge care, practic, în condiţiile progresului, nu mai poate exista. Oricine observă că societatea afumă cu respectivul concept de libertate, dar nu-l garantează în plan social. Nici n-ar avea ce, pentru că libertatea există pentru fiecare cetăţean al planetei, dar… lipseşte cu desăvârşire!
Of, Doamne, cum să încerci a cuceri o femeie când ea se află închisă între limite? Un zid poate să cadă în urma unor zguduiri seismice ori sociale, dar limita este ca linia orizontului, aleargă în calea ta având grijă să nu se micşoreze distanţa care separă. Limitele sunt blestemele de care nu scapă nici Dumnezeu! Ce credeţi că sunt cerul, iubirea, poezia, libertatea, societatea? Doar iadul cred unii că n-ar fi, şi se străduiesc din răsputeri să-i facă aici, pe pământ, o replică.
Multe rase umane s-au adunat pentru a fi apărate sub conceptul de societate, dar forţate fizic; adică fortate să fie identice în ideal. Asemenea nenorocire i se întâmplă femeii prin căsătorie, e forţată să fie identică în ideal cu bărbatul. Si ne minţim că produsul obţinut e cel scontat. In majoritatea cazurilor, la un moment dat, între cei patru pereţi ai camerei, cuplul constituie o mică fermă a animalelor. Deseori trec părinţii, primarul, îngerul, dracul (ce mai societate!) şi strigă de din-coace de uşă: "Bineee?!" "Super!", li se răspunde!
Si, uite aşa, se ajunge la celebrarea căsătoriei de mormânt, întrucât peste cea de argint se sare din motive materiale, chiar dacă sentimente sunt de le poţi arunca pe fereastră cu lopata.
Când o cucereşti, şi după o mie de ani nu vei rămâne îndrăgostit, ci soldat. Deoarece femeia nu se cucereşte, doar se rupe ca o floare din strat (au spus-o şi poeţii). Insă nu înainte de a te fi convins că nu vei avea pe pâmânt alt mormânt decât inima ta, nicidecum petalele florii smulse de singurătate, de vânt sau de moarte.

DE CE PLANG ICOANELE?

Icoanele, ochii blânzi de pe catapetesme şi de pe pereţii interiori ai bisericilor, au început sã plângã. Lacrimile, amãrui la gust, ca apa oglinzilor, au funcţie terapeuticã, energizeazã luciditatea misticã, pun în mişcare mecanismul acelui proces al raţiunii de unde rezultã atomul în care e cuprins Dumnezeu. De acolo, divinul îşi observã creaţia. Nu ca pe un muşuroi de furnici, cum greşit s-a crezut şi se crede. Lucrul voinţei Sale – omul - este o figură geometricã tare complexã unde gândurile sunt unghiuri, cuvintele - cele douã laturi care le-a cuprins în deschizãturã -, inima - o verigã dintre divinitate şi naturã. Necunoscutele ei fiind stãrile infinite ale substanţei. Rezolvând mãcar o parte din ele, Dumnezeu ar coborî câteva unităţi ale cunoaşterii spre începutul Sãu.
Altceva nu poate fi omul. E posibil să fi fost creat dintr-o necesitate matematicã - în acest caz gândirea lui e o infinitate de unghiuri a cãrei deschidere atinge 360 grade, minus unu, pentru a nu aluneca în cerc. Altfel, s-ar suprapune cu gândirea divinã vãzutã din lateral; care e asemenea unui con având la unul din capete deschidere infinitã; celãlalt capãt fiind un cerc, adunã în el 360 grade. In aceste grade este începutul lui Dumnezeu. Pentru a-L afla, e o nimica toatã: încerci să circumscrii infinitului (a cãrei deschidere e în celãlalt capãt) fiecare grad în parte. Aceasta este formula, opusã, în fond, celei emisã de Einstein despre relativitate. Gradul în care se dilatã în sine pentru a cuprinde infinitul indicã, pe scara cunoaşterii, începutul lui Dumnezeu. Nu verbul "a fi" este predicatul, acel început misterios e predicatul lui Dumnezeu. Verbul "a fi" este o experienţã mentalã, specificã  numai creaturii umane. Animalele n-o cunosc.
Cum poate plânge icoana,ca viţa de vie, în mileniul nostru, când, vorba cavalerului Ulrich von Hutten, “ştiinţele sunt înfloritoare, spiritele se mişcã, este o plãcere sã trãieşti”? Cu alte cuvinte, ar trebui sã fim înbuibaţi de fericire!
Icoana este o formulã de transcendenţã. Ingenuncheat în apropierea ei, te aflii în postura seminţei aşezatã sub brazdã. Se ştie cã între douã pulsaţii inima face popas; în schimb, sufletul, flacãrã neîntreruptã fiind, nu gustã aceastã odihnã. Numai în faţa icoanei îşi poate îngădui popasul, cu condiţia de a fi atras în timpul divin care, pentru om, e asemãnãtor cu ceea ce vedem în adâncul oglinzii. Unde vrem sã strecurãm mãcar gândul, însã duritatea intrãrii ne este potrivnicã. Urechea lui Dumnezeu ar fi trebuit să perceapã sufletul omenesc ca pe un sunet, deoarece, în concepţia divinã, sufletul - am mai spus-o cu altã ocazie - nu poate fi un fenomen, ci o filocalie.
La o primã vedere, icoana e nemişcare, non fiinţare - dacã ne raportãm la scopul propus. E posibil ca între Creator şi cel ce vine cu o doleanţã sã nu se înfiripe acel "dialog ziditor-zidire", de care vorbea pãrintele Stãniloaie, convorbire ce ar echivala cu o înţelegere între cel ce se roagã şi divinitate.
Consider cã omul care se roagã trebuie sã spargã mai întâi nemişcarea pentru a aduce icoana în trãirea lui. Dar pentru a mişca, fie şi veşnicia (dupã Spinoza "veşnicia însemnând imobilitate"), e necesar un consum de energie spiritualã proprie. Cine ştie s-o producã măcar rareori cu celulele creierului sãu?! Ar însemna ca rugãciunea sã înlesneascã în primul rând un refugiu al trãirii tale într-un dinamism iraţional, pentru cã-n raţionalul din pãtrãţica ta nu gãseşti tãmãduirea rãnilor ce te supãrã. A nu vã sminti cuvântul iraţional, deoarece rãspunsul doleanţei, atunci când vine, a plecat din exteriorul înţelegerii tale, care-i iraţional în accepţia pozitivã a cuvântului.
Mai cred cã rugãciunea nu se împlineşte decât atunci când reuşeşte schimbarea stãrii divinitãţii. In acest proces, pentru a-ţi reuşi, trebuie sã declanşezi (în corpul geometric care eşti) o mişcare spre deschiderea cãtre infinit a unghiurilor, o activare a legilor fizice şi chimice, care sunt asemenea capilarelor. O mişcare a tuturor atomilor în concepţia divinã este purtãtoare de cifră. Când condiţiile sunt îndeplinite, se alege particola în care e concentratã întreaga ta trãire (de moment şi de când te-ai nãscut). Ea este atrasã în substanţa divinã, unde va fi curăţatã de energii negative şi împrospãtatã cu valenţe regeneratoare noi. De ce aşa? Pentru cã Dumnezeu nu este un bãtrânel cu barbã şi pãr sur, dupã cum crede vulgul, nici materie incandescentã, poate nici duh, oricât s-ar folosi omul de acest cuvânt ca de o lupã ce-i apropie misterul pânã sub ochii minţii. Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi aici trebuie făcută precizarea cã nici nu şi-L poate imagina! Ceea ce spunem a fi despre el, nu sunt decât nişte schele în preajma infinitului. Sau ca atunci când, într-o figurã geometricã, ducem o linie ajutãtoare pentru a-i rezolva disperarea. Spre înţelegerea noastrã, divinul a fost şi va rãmâne o idee plină de conţinut şi fondul absolut identic cu sinele nostru. Care idee nu gândeşte omeneşte pentru cã, logic, nu ar avea ce sã gândeascã, dar se exprimã diversificând. În ce scop atâta trudã?! A fost genial Hegel afirmând: “Esenţa trebuie sã aparã”? Sã înţelegem cã divinul diversificã şi are ca scop gãsirea esenţei sale pe care, de-ar fi sã şi-o reprezinte, s-ar anula?
În Enciclopedia sa, Novalis noteazã printre altele: "A te ruga este, în religie, ceea ce a gândi este în filosofie. A te ruga înseamnã a produce religie." Ca literaturã, expresia e fascinantã, însã nu poate funcţiona drept replicã în tragedia vieţii scrisã cu sângele lui Iisus. Religie a produs şi omul cavernelor! Schimbând locul de pe scara ierarhicã a valorilor, gãseşti cã şi nebunia lui Nero poate fi dogma unei religii negre. Religie şi dogme avem, slavã Domnului, numai cã, istoric, sunt devansate de propriile incertitudini, se clatinã, cad în obscuritate. Si nu din pricina încãpãţânatei necredinţe a omului, ele şi-au înfipt rãdãcinile în pãmânturi mentale mişcãtoare.
“Nu ştim sã ne rugãm” - se plânge pe drept cuvânt apostolul Pavel - strigãt care, tradus în contemporaneitate, înseamnã cã nu am stabilit încã relaţia adecvatã cu Dumnezeu. Vreţi dovada? Cutremurul şi valurile uriase provocate de el în Oceanul Pacific, a ucis mai mult copii, pe fondul imnurilor care şi la miezonopticã proslãvesc în mãnãstiri bunãtatea şi, mai ales, dragostea divinã. Care "bunãtate" sau "dragoste divinã"? Cum poate accepta El convulsiile unui monstru? Probabil foloseste pipeta atunci când oferă creaturii sale din... "bunătate"; în cantitate mai mare i-ar opări sufletul. Ignoranţii,  vor sã interpretam nenorocirea amintitã ca fiind o ”rãsplatã a pãcatelor noastre”! În realitate o fiinţã divinã nu poate raţiona, nici reacţiona identic naturii umane. Ar însemna că i-a lãsat creaturii liberul arbitru doar pentru a se delecta cu tragediile, care sunt trăirile lui. Nu-i blasfemie dacă  vă imaginaţi următoarea scenă... SF! Apele Pacificului ucid la întâmplare inclusiv pruncul ce a ieşit cu voinţă divină din pântecul mamei sale doar de câteva secunde. Sub acest aspect, privind ca un spectator, Dumnezeu dă dovadă de... "bunătate şi dragoste divină"? Nu-L putem învinui pe Creator, e vinovată doar lipsa noastrã de râvnã şi înţelepciune în a gãsi calea de a comunica la nevoie cu El. Oare, din neştiiţã şi neexploatare suficientã a misterului divin, nu ne-a oferit o formulã trainicã, identicã teoremei lui Pitagora, prin care comunicarea între noi şi El sã fie posibilã? Ni s-a oferit spovedania care e, într-adevăr, o strategie, dar nu divinã, ci... socialã  (prin dogmã pentru a adera efemer conştiinţei vulgului). Care spovedanie, adicã mãrturisirea pãcatului, e foarte necesarã pentru o revenire în forţã, dar pentru puţin timp, a tonusului psihic. Sã mai amintim cã metoda vizeazã  ameliorarea  în conştiinţã a efectului, dar cum rezolvăm cauza care l-a produs? Ca un ser puternic, creştinismul ar fi extraordinar, de-ar anihila gena vinovată de existenţa cauzei! Repet, spovedania e o psihoterapie pentru  liniştea efemeră a psihicului, dar fiinţa fragilã fizic şi mental, numitã om, are nevoie de un echilibru biologic. Asta ar fi trebuit sã fie principiul fundamental al creştinismului care, cu puţinã înţelepciune, poate fi descifrat din chiar miracolul învierii (care nu-i doar un act ritualic banal). Sã învii e posibil sã nu fie mare lucru pentru Creator, aceastã posibilitate nu îi este refuzatã genetic; codul genetic vorbeşte, el este Scriptura sfântã dinaintea tuturor Scripturilor. S-a vãzut ce emiţãtori radioactivi avem şi deasupra capului, şi sub tãlpile noastre. Pânã şi prin noi trec în 24 de ore miliarde de neutrini. Atunci... unde-i cerul? Nu-i nevoie  sã mã convingeţi, atât cât mi-e în putinţã, cunosc toate speculaţiile despre localizarea cerului spiritual. Să fie doar în mentalul creaturii? E un  fleac sã constrângem mentalul încât sã ţâşnească din el  sâmburele, ca dintr-o caisã coaptã, atunci când o strângi în pumn! De ce nu s-ar afla cerul în zona iraţionalã a omului? Acest iraţional omul îl are în genã, vã daţi seama ce onorată ar fi creatura când Creatorul l-ar constrânge, sau mãcar i-ar propune sã se lupte cu rãul? De ce încercãm sã-l localizãm pe Dumnezeu deasupra capului, în virtual, sau în cine ştie ce altã dogmã? De ce răscolim, sã-l depistãm în plan social şi nu în genã? În acest caz rugãciunea nu ar mai fi un act de profundis de care s-a fãcut caz 2000 de ani, ci un proces ce trebuie sã recombine unghiurile piramidei vii, care-i omul, pentru a reactiva particola, singura care-L poate survola genetic pentru a i-l descoperi pe Dumnezeu. Absorbind-o, substanţa divinã o va regenera.
Rugăciunea să nu fie o banală doleanţă, ci hrană oferită Creatorului. Ca să existe Dumnezeu pe tot parcursul vieţii tale, trebuie să-L hrăneşti corect cu... trufandalele sufleteşti ce s-ar cuveni să le produci prin trăirile tale!  Sã devii chiar tu o posibilitate pentru divin, un “gol” în care se depoziteazã puţin din El.
“Fiţi ca Mine - zice Iisus - şi veţi cuceri împãrãţia cerurilor”. Vulgul a crezut cã trãind aşazisul pãcat (adulter, alcool, crimã etc.) îl superi pe Dumnezeu. Dintr-un punct de vedere, îl doare-n cot pe divin; ar vrea omul ca o entitate supranaturalã, ce nici nu poate fi imaginatã de el, sã se sinchiseascã de fiecare pas al lui, fãcut în afara moralitãţii ce şi-a impus-o! Numai cã purtãrile pãcãtoase produc în figura geometricã (nimeni alta decât omul) dezechilibrul numeric, mişcã neuniform unghiurile, starea de cerc se contractã de parcã şi-ar mai dori din spaţiu o fracţiune în plus; procesele fizice şi chimice îşi pierd, fie şi pentru moment, ordinea numericã, liniile drepte se frâng, paralele destinului se suprapun, punctele de pe linia dreaptã se îngrãmãdesc unele în altele; în corpul geometric viu, e bruscatã gena divinã care capteazã matematic particola umanã. Natura divinitãţii nu mai poate fi schimbatã, e posibil ca şi ãsta sã fi fost un motiv de a-l crea pe om: pentru a avea cine-i schimba starea, întrucât pare a fi interesat de eventualitatea unui asemenea proces.
De ce plâng icoanele? Credinciosul simplu, în naivitatea sa, spune cã din pricina pãcatelor umane. Fals, întrucât, neavându-ne pe noi în genã, nu-i putem fi povarã divinului. Singura supãrare ar fi din pricinã cã omul nu reacţioneazã în conformitate cu ceea ce este, adică  un corp geometric viu, ci se complace tot timpul a fi pe linia infinitului un punct mort. Procesul în urma cãruia el ar trebui să-şi  aleagă  particola, nu se mai poate produce. În acest caz, starea divinitãţii rãmâne pe mai departe un zid spiritual ce nu mai poate fi strãpuns. Si atunci... miracol! Substanţa vine ea înspre particolã pentru a o cerceta, mai corect spus, se produce sfâşierea fiinţãrii, care fiinţare aratã înspre Dumnezeu o construcţie abstractã, ca orice corp geometric.
Icoana nu plânge, ea este adevãrul concret ce sfâşie fiinţarea corpului geometric viu.
Oare concretului divin sã-i fi scãpat printre degete abstractul uman? Adicã nici El nu-l poate prinde într-o formulã pentru a afla uşor I.D.-ul fiecãrui gând al corpului geometric viu?
Credinciosul de rând vede în icoanã o fiinţã umanã, dar, am mai spus, Creatorul nu are trãiri şi reacţii asemãnãtoare creaturii. De-ar fi dupã cum vede el lucrurile, cine poate spune cã lacrima nu-i o înfierare, numai a pãcatului fiecãrui individ, ci şi o sugerare făcută bisericii creştinismului pentru a-i oferi omului o cunoaştere şi adevăruri proaspete despre Dumnezeu; nu doar mostre de... culturã naivã! A se observa cã plâng icoanele din biserici şi nu cele din casele oamenilor!
Poate se întâmplă aşa din cauzã cã învãţãtura creştinã şi-a cam pierdut din mers metafizica devenind o adevãratã ideologie unde, parte din dogme, sunt  instrumente ale  politicului? Se observã uşor cã între religie şi politic nu prea mai existã contradicţii; nici un cler nu mai aruncã anatema asupra unui om politic, a unui partid; doar se agitã puţin, apoi... diavolul din computer primeşte binecuvântarea! Nimeni n-a observat cã politicul şi-a desãvârşit şi împãmântenit în conştiinţa umanã dogmele proprii cu ajutorul bisericii. Încã nu s-a observat cã dogma religioasã se dizolvã şi hrăneşte parte din scursurile societãţii de consum! Din declanşarea noilor cruciade, sub acoperirea bunelor intenţii ale libertãţii şi democraţiei, (care nu existã pe glob, decât ca simple pretexte de a fi amestecate într-un sos spiritual, nou), din valorile înţelepciunii, va rezulta o nouã religie şi va fi înscãunat noul Mesia, revenit printre oameni cu cagulã pe faţã şi cu arma la piept? În mod sigur, piciorului transpirat (de pe care soldatul universal şi-a tras cizma), i-l vor unge noii credincioşi, cu mir, de la aparatele montate ici şi colo pe strãzi. Când îşi va scoate cagula, vom fi nevoiţi sã ne închinãm acelui chip, indiferent dacă observăm că avem de-a face cu un monstru. Nu preotul, ci un anume produs  ni-l va propune, religia de consum a fi vasul prin care să se reverse asupra neputinţei noastre Sfântul duh! De ce se poate sau chiar se întâmplã aşa? Pentru cã, în paralel cu vechile precepte creştine, inteligenţa şi-a construit separat o cale miticã spre cer. Mai mult, a existat, tot în paralel, o explorare spiritualã a maleficului sub acoperirea culturalã. Acest proces a potenţat negaţia valorilor umane, deghizând demonicul în ideea de democraţie şi de libertate pentru a începe comod degradarea fiinţei umane.
Singurã, de-a lungul istoriei, filozofia a fost o însoţitoare credincioasã creştinismului. Putem spune cã religia s-a menţinut pe baricade doar cu ajutorul filozofiei care, ca nişte organisme, i-a transformat, în timp, relativul din dogmã în certitudini filozofice; dar şi ele pot fi în timp mai mult sau mai puţin relative. Magistrul Boetius s-a strãduit amar de vreme sã demonstreze în tratatul sãu cã "între filozofie şi credinţã nu sunt contradicţii". Credinţa e scânteia necreatã din interiorul spiritual al omului simplu, iar religia e pe cale de a fi aripa milenarã a politicului care, în ierarhia lumii şi a cunoaşterii, a înlocuit lumea sublunarã cu o zonã virtualã, unde credinciosul poate avea o întâlnire de gradul zero cu Dumnezeu. Practic însã, acel spaţiu nu poate fi decât un coşmar materializat, unde existã doar adevãruri de aruncat mulţimii; unde ideologiile sunt în floare, chiar dacã au ca metanii cheaguri din sângele lui Iisus. Temeiul existenţei va fi întotdeauna virtual.
Vã reamintesc cã plâng icoanele din biserici, nu cele din casele oamenilor, ceea ce ar trebui sã dea de gândit. În ciuda faptului cã în vâltoarea societãţii de consum credinciosul de bun simţ a devenit un obiect. Catastrofa e specificã oricãrei orânduiri, ceea ce înseamnã cã istoria civilizaţiei umane e ca urma lãsatã-n vãzduh de un avion cu reacţie. S-a vorbit de îndepãrtarea de Dumnezeu prin teism, apoi prin deism şi ateism. Mi se pare cã atât în creştinism cât şi în oricare religie, din cauza ideologizãrii excesive, se întâmplã îndepãrtarea omului de credinţã. Ca ideologie, biserica nu mai are înţelepciunea de a apãra viaţa, ci cultul. Nu credeam cã tragedia raţiunii lui Hamlet ("a fi sau a nu fi?") va contamina întreaga raţiune planetarã.
Nu-l subestimez pe apostolul Pavel, dar consider cã de-ar fi fost Einstein în locul sãu, alta era acum, în acest început de mileniu, forta  creştinismului.

DUMNEZEU SALBATIC

Marea lacună a epocii moderne constă în faptul că divinitatea nu se îmbină cu raţiunea. Iţi vine să urli de singurătate, turbezi din pricina asta, cu toate că nu te afli în pustiu, ci în chiar mijlocul turmei. Încerci să ţi-L apropii pe Creator prin violenţa gândului, stai o vreme spate în spate cu îngerul care-l suplineşte, simţi oarece acalmie în conştiinţă, dar... numai atât! Pentru că Dumnezeu e rană nedovedită; în orice timp al fiinţării tale, devine insuportabil de dureroasă. În fond, eşti un martir modern, nu al neamului (a detona explozibil în mijlocul unui grup de oameni depăşeşte în tehnică demonismul), ci al vieţii. Martiriul, după câte ştiu, e una cu sfinţenia, care, concret, îşi slujeşte la modul superior semenul. Mai toate religiile lumii vorbesc, e drept, sub acoperirea unor figuri de stil, de iubirea pentru aproapele. În miezul acestui concept e o eroare. In virtutea ei mă întreb dacă nu cumva spectrul iubirii mele îi cuprinde pe toţi cei ce sunt mai departe de "aproapele"? Sunt sigur că religiile, inclusiv creştinismul, l-au cam neglijat pe departele, obligându-l, contrar vointei lui, să accepte totuşi o lege: discriminarea de orice fel. Creştinii au încercat să arunce anatema asupra lui Nietzsche din pricina celebrei fraze: "În acest secol Dumnezeu a murit!" dar s-au grăbit, divinul nici n-ar fi avut cum să moară, întrucât moartea, are front deschis pe pământ, Mai curând cred că Dumnezeul fizic, Creatorul nostru, a fugit în sălbăticie. Ce-i drept, îşi cam pierdea vremea cu creatura care se abandonase de mult unei relaţii rudimentare cu un Dumnezeu psihologic, care din altarul unei biserici improvizate în intelect, îl ajută pe hoţ să fure, pe criminal să ucidă, pe muribund să-şi mai întindă puţin, ca pe o gumă de mestecat, clipa. Acest fals e în mod automat şi o farsă a conştiinţei, dar e manevrat cu uşurinţă şi în orice direcţie când vrem să obţinem de la el impulsul dorit sau de a ne îngădui să ne târâm pe suflet în propriul scuipat. Nu pentru a-L îmbuna, ci pentru a-L satisface. Iar, la rândul său, ne satisface fără a ne pretinde să fim capabili (în lipsa posibilităţilor charismatice de universal), doar să rămânem până la sfârşitul vieţii prizonierii unor forme simple cu care suntem în raport  de imanenţă.  Periculos este că Dumnezeul psihologic (a nu fi confundat cu diavolul) fondează partea doctrinară a credinţei relevate; prin acel ,,alt cuvânt", altul decât cuvântul creaturii, fie că-i vorba de islamism, budism etc. Din acest motiv se impune o cotitură responsabilă în evoluţia spirituală a omenirii; vreau să spun că este necesară detronarea din intelect a Dumnezeului psihilogic, născut din diversităţile naturii exterioare, şi revenirea conştientă la Dumnezeul real (fizic) abandonat de om în infinitate; unul care să vină din instinct în ajutorul creaturii şi să corecteze fluxul evolutiv, proces ce nu poate fi realizat decât prin legi în armonia unei intimităţi de simţire. Mai ales că nevinovata creatură a fost programată genetic să aibă de la începuturi senzaţia că se află lângă un fruct cu de toate, inclusiv viermele din miez. Întrebarea este dacă mai poate fi smuls din rădăcină acel Dumnezeu psihologic, având în vedere că-i construit pe structuri specifice de cultură? Totodată, cine mai poate garanta că Dumnezeul real, aflat în sălbăticie, va accepta să devină iarăşi manifest, întrucât, încercarea de a remedia din mers lucrul mâinilor sale, poate părea, chiar pentru  posibilităţile sale nelimitate, o utopie. Aşa cum noi nu ne putem mişca măcar umbra atomului care suntem, nici El nu-şi poate orienta particola, în trăirea sa divină, într-o direcţie inexistentă pentru a influenţa în bine sau rău lucrul mâinilor creaturii.                                                                        
Dar cum să rezolve divinitatea problemele ce şi le-a creat omul? (deşeurile nucleare controlabile şi incontrolabile, ploile acide, găurile în pătura de ozon, noile ciume netratabile, distrugerea interesată a solului, clima care se modifică şi gheţarii care se topesc, geniul genetic care va fabrica pe viitor clone, natura denaturată şi sufocantă etc.) Infirmităţile enumerate nu au de-a face cu demonicul, sunt, ca să spun aşa, ceea ce rămâne în natură în urma unei invazii psihice fecundă, după cum se vede şi foarte productivă, care lasă în amintire frenezii de umbre şi lumini. Cu alte cuvinte, o altfel de splendoare. Lumea, în urma unei asemenea acţiuni, nu neagă, nici nu afirmă, din contră îşi amplifică şi totodată complică problemele irezolvabile.
Continuând aşa, Dumnezeul manifest, dacă ar fi s-o facă într-o oarecare fereastră a prezentului, ar risca totuşi să fie strivit între idei. Nu vă miraţi, în epoca modernă ideile suportă şi duc greul existenţei umane, în vreme ce visul scoate la suprafaţa realului din subconştient frânturi de meditaţie fără de care individul ar seca lăuntric.                                                                                                                                   
Rãul nimicitor al lumii în acest început de mileniu se pare a nu mai fi demonicul, ci actualul bine vital purificator cu care el a intrat în conflict. I se reproşează diavolului că acţiunea sa, în lipsa diversităţii, e irelevantă scopului propus câtă vreme binele vital-purificator poate fi grefat pe o idee, chiar pe necesitatea istorică. Aşa se explică seninătatea cu care o tânără arabă de 20 de ani a detonat într-o clădire moscovită aglomerată explozibilul de la brâu. Binele vital purificator, ca un virus destructiv al onticului, nu este o nouă verigă de care psihologicul se leagă cu realitatea, ci o expansiune nelogică a fiziologicului în infinit.                                                                                                                                                 
Numai că, într-o astfel de semnificaţie, trupul proaspătului mântuit  ar miroasi a cadavru.
Nu mai reţin cine afirma că "neliniştiţi de real nu sunt în lumea modernă decât misticii şi metafizicienii". Eu îl adaug acestor două categorii şi pe Dumnezeu real care, în mod sigur, sau cine mai ştie?  nu se teme de om, ci de imperfecţiunea care dă nuanţã celui ce s-a trezit din  moarte clinică. Vina Creatorului ar consta în riscul de a fi înghesuit în gena creaturii complexitatea unui întreg. Poate şi universul e o firimitură ce suferă de aceeaşi meteahnă, sau... firul de nisip, ori viermele din miezul ideii! Nedumeriea este: cum de a fost posibil să comită "greşeli" un Dumnezeu perfect? Iar în cazul când universul are instinctul unui animal sălbatic, nu înseamnă că aşa-zisa condiţie umană n-ar putea fi altceva decât o fantasmagorie?
Dacă adevărul divin n-ar fi legat de lumea noastră, ci de dincolo de transcedent, ar însemna că suntem aici nişte copii cărora li s-a dat câte un căluţ de lemn iar noi, încălecându-l încrezători, colindăm universul (evident în închipuire) pănă când devenim maturi şi descoperim că de fapt am stat pe loc şi numai o serie de iluzii au fost mişcate în creierul nostru.
Binele vital purificator mi se pare tare parşiv, întrucât îl constrânge psihic pe om şi-l consideră a fi antidot împotriva răului primordial. Tragicul vieţii rezultat în urma acestei complicităţi, constituie în cele din urmă bruma lui de linişte, ceea ce echivalează cu a înota relaxat într-un scuipat de monstru. In lipsa unei dialectici a purificării, acest tragic creează în semenii noştri stări extatice.                                                                                                                                                                                                                                                                                             
Fiind încă un absolut inaccesibil raţiunii umane, se impune a fi învinsă distanţa ce îl separă de noi. Singurul care a dat o definiţie de lucru cu Dumnezeu a fost Plotin. "Doar este - afirmă el -, însă, atunci când vine spre noi, conţinutul divinităţii, pentru a-şi atenua spontaneitatea,  se cristalizează în forme simple ce pot fi asimilate de înţelegerea noastră".
S-a tot spus că Dumnezeu şi-a făcut cunoscută existenţa prin acel "alt Cuvânt", fenomen cunoscut sub denumirea de revelaţie. Dar nu cred, întrucât, după Dumnezeu plonjezi, nu aştepti să iasă la suprafaţa realului. De ce ar fi făcut-o cât timp e suficent să ne apăsăm puţin degetul pe încheietura mâinii pentru a-i simţi zvâcnirea, care nu poate fi decât un efect mecanic spiritualizat, prelucrat de inimă venit de foarte departe? Cuvântul e o invenţie a creaturii, subiectivă, o piatră vidia care aşchiază uşor calupul de ceară al destinului când îl prelucrăm în iluzii. Iar Dumnezeu, de acolo, din sălbăticia lui, nici nu se cuvine să transmită replici în toate limbile pământului, lipsindu-i, nu corzile vocale cu ajutorul cărora să organizeze superior sunete din muzica sferelor, întrucât sensurile de natură umană - un fel de fulgi de nea - sunt asimilate prin Sfântul Duh de natură divină.
Omul să nu se umfle în pene cu acest raţio care, înspre Dumnezeu (acel "este" proclamat de Plotin) e inversat, ca o imagine, încât îşi exclude caracterul individual ordonat şi ajunge acolo ca o dezordine; sau revoltă; sau alt iraţional.
De exemplu, pe pământ doar raţiunea se opune cu forţa ei valurilor ucigaşe ale Pacificului produse de cutremur; partea fizică e impasibilă, se complace situaţiei; şi, foarte interesant, nici măcar prin destin nu-ţi este apărată integral viaţa. Cu puţină răutate putem avansa ideea că divinul "păcătuieşte" fără premeditare împotriva raţiunii umane, şi nu împotriva trupului în care nu cântă atomul, cum ar fi firesc, ci gândul. Să înţelegem că puterea divină e creatoare? Distructivă? Si una şi alta? Pentru că tot se confundă acţiunea devastatoare a naturii (cutremure, viituri, erupţii vulcanice inopinante) cu puterea divină, ceea ce este o injustiţie făcută Creatorului.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          
Se uită că naturii create i s-a dat şi ei liberul arbitru, charismă, să niveleze şi să vindece acolo unde este cazul. Cu alte cuvinte, are ascultarea de a apăra viaţa, deci poate face din când în când ce vrea cu tehnica avută la îndemână. Totuşi, jocul naturii poate fi foarte serios, urmărind un anume scop. Pentru că înţelepciunea lui Dumnezeu, fiind infinită, face ca, în mod automat, puterea Lui să treacă prin natură ca printr-un fel de prismă pentru a o difuza (orienta) spre alte forme, altfel ar avea efectul nimicitor al luminii necreate care, prin tăria ei, nimiceşte. Natura a fost creată cu scopul de a fi limitã, de a stăvili ca un baraj puterea divinităţii. De aceea sămânţa are încorporată în ea o dualitate, adică, pentru a da colţ, acolo sub brazdă, depune un efort fizic dar şi intelectual spiritualizat. Am mai conchide că Dumnezeu şi-a împărţit puterea într-o infinitate de seminţe pentru a-şi lua din putere, a o controla.
În această formulă, "natura nu mai este liberă - ca o cauză a ei înseşi, şi necesară - ca o consecinţă a ei înseşi", după cum opinează Spinoza. Repet, natura nu-i cauză generatoare de defecte în propria venă, ci exprimarea esenţei; şi limitare, un fel de reactor ce preface în energii de slabă intensitate puterea divină. De aici nu rezultă, Doamne fereşte, caracterul veşnic al substanţei căreia i s-a consfinţit capacitatea de a se întinde (având, mai ales, rădăcinile în acel Este, al lui Plotin, singurul verb ce nu se sparge pentru a pica o parte în a fost sau va fi cândva). Cum să spui că Dumnezeu e veşnic odată ce El "este"? E chiar o aberaţie să pui problema veşniciei timpului prezent. Aşadar Dumnezeu e ca o magnolie. A face tot ceea ce vrea cu puterea lui este o iluzie. El doar Este, verb ce nu generează fiori telurici în creatură. Nu există  în firea divină imboldul de a face uz de puterea sa, în sens negativ, nici cu o gânganie. Acum să vi-l imaginaţi pe Picasso, după ce a trudit la conceperea unei capodopere, să înceapă a o împunge pe ici, pe colo cu vârful cuţitului! Mai curând noi, creaturile, am face din Dumnezeu, după cum ne-ar dicta imaginaţia. Prin aparent nevinovata rugăciune, raţiunea umană deja încearcă o cât de mică victorie asupra divinului.
Fiind adevăr manifest, creatura se vrea a fi doar consumatorul acestui zăcământ, fără a-l îmbogăţi cu valenţe valorice umane.
A-L "vâna" pe Dumnezeul sălbatic este încă imposibil, din cauza intelectului care-l respinge, intelect bine strâns în nodul gordian dintre rai şi iad. Acest obstacol insurmontabil seamănă cu o prelungire în creatură a "nebuniei" - alt cuvânt nu există – divine, pentru riscul de a sparge unitatea primordială şi a-i face creaturii loc în schemă pentru a avea a avea în imediata sa apropiere o conştiinţă interpretativă. Spinoza a descifrat filozofic mediul sălbatic de unde poate fi atras prin rugaciune înspre noi sălbaticul Dumnezeu; care, potrivit lui Plotin, doar "este". Dar cum să vină la noi în stare de sălbăticie odată ce noi, în comparatie cu El, am evoluat? (nu interpretaţi greşit aceasta afirmaţie. Vă pot dovedi că spun adevărul, chiar dacă ma repet. Astfel, amintesc vârfurile evoluţiei umane vis-a-vis de Creatorul său; găurile în pătura de ozon, deşeurile nucleare, efectul de seră, foametea în regiunile africane, restul îl ştiţi singuri.) Ne descurcă în acest labirint, fară să fi fost conştient de acest lucru, tot Spinoza. Adică, umilul nostru Creator "apare ca prototip geometric al modului infinit, al numărului infinit de moduri finite". Scopul "apariţiei" ar fi de a servi spaţiul în care există un sistem de coordonate, iar punctele nu sunt parametrizate şi nu sunt distincte; excelentă conjunctură de a corespunde întinderii ca atribut. Asta ar putea fi revelaţia prin care Dumnezeu ne-a dat o idee despre sălbăticia sa, întrucât misteriosul "este" are ca înzestrare o diversitate infinită. A-L vedea pe Dumnezeu nu este cu putinţă omului decât în viziuni; prin acestea se descopera ca un derivat din diversitate, dar, fiind viu, productiv, creează o tensiune psihică firească.
Această viziune spinozistă a Dumnezeului sălbatic nu are metafizică, poate fi supusă experimentului empiric. Fizica, luată ca instrument de lucru, ne oferă "obiectivitatea" unui Dumnezeu în virtual.
Din acest motiv se mai poate trage concluzia că acel ,,Este" al lui Plotin, pentru a fi asimilat înţelegerii noastre, se impune necesitatea de a-l concepe ca pe un fenomen fizic, spiritual, matematic, cultural, după natura rănii de pe suflet pe care vrem s-o tămăduim cu respectivul panaceu.
Mai cred că Dumnezeu îşi face cunoscută prezenţa doar prin canoanele fizicii, dăruindu-se creaturii pe capitole, sub forma unor lecţii. Astfel, a început exprimarea revelaţiei cu raţionalismul lui Descartes, a continuat cu mecanica cuantică, iar acum ni-l descoperim prin particolele virtuale - prin vacuum şi efectele cuantice relativiste. De ce n-ar fi posibil ca peste o sută, o mie, un milion de ani să poată fi prins Dumnezeul sălbatic (diversitatea ce va fi necesară pentru rezolvarea problemelor specifice curente) într-o formulă? (Gen cea a relativităţii) Aplicând-o trăirilor noastre, am avea posibilitatea să calculăm valoarea de impuls-energie divină aflată la un moment dat în interacţiune cu fiinţa umană ,redusă la un atom şi o umbră, pentru a-i face pe plac în posteritate lui Spinoza. S-a mai spus că ideea de "natură natură" are ca echivalent fizic sistemul de linii de univers şi de interacţiuni de impuls-energie care determină evenimentele - localizarea spaţio temporară şi schimbul de impulsuri şi energii. Să încercăm acum o schimbare, adică sugerăm a considera ideea de Dumnezeu ca având echivalentul fizic respectiv. Doar s-a spus şi se tot spune că năbădăioasa creatură are chipul Creatorului, ceea ce nu înseamnă că divinul a creat omul studiindu-se în oglindă. E o certitudine că, de-ar vrea să ne ofere puţin din misterul său, Dumnezeu şi l-ar face cunoscut prin propria sa fiinţare fizică. Ceea ce nu înseamnă că fizica asigura o convorbire tete-a tete cu Creatorul. Spre exemplu, şi Sfânta Treime are o reprezentare fizică în universul uman. Persoanele divine nu sunt cuprinse într-un triunghi, cum pare la prima vedere, ci într-un cerc, ele fiind raze care cresc şi se lungesc continuu, din acest motiv cercul nu are şi nu va avea (oare?!) veodată o circumferinţă constantă. Ştiţi ce înseamnă această schemă? Că nici una dintre raze, alias persoanele divine, nu pot face o rotire de 360 grade cât are cercul, spre stânga ori dreapta, dat fiind faptul că se vor izbi una de alta. Ori s-ar contopi una în alta. Ce-aţi înţeles? Că şi Dumnezeu sălbatic, chemat să ne vină în ajutor prin rugăciune, este limitat (sesizaţi că această limită e necesară, ţine persoanele divine apropiate, împreună îl construiesc pe unul, aşa cum protonii şi neutronii construiesc atomul.) Nicidecum de materie sau vid, ci, fiecare din persoanele divine constituie o limită pentru cealaltă. Altfel se pierd, n-au libertate, îi pândeşte moartea, aşa cum i s-a întâmplat lui Iisus, ca persoană divină. Doar în cercul treimic ei sunt puternici şi nemuritori.
Dumnezeu n-avea cum să salveze de la moarte nici jumătatea divină, nici jumătatea umană, întrucât cercul treimic e mediul lor sălbatic, singurul care poate cuprinde mulţimea infinită a punctelor din univers. Luate ca individualităţi, persoanele divine sunt vulnerabile. Numai ca mulţime, ca linie de creaţie, ele pot avea atributul de divinitate.                                       
Ce concluzie se mai poate trage de aici? Că Dumnezeu nu este de fel Unul, ci o mulţime treimică infinită în diversitatea ei, din care El s-a individualizat înspre înţelegerea noastră. Infinitul nu poate exista decât în situaţia în care se poate restrânge oricând, într-un întreg. Infinitul poate fi un întreg desfăşurat descoperindu-l conştiinţei viitoarei creaturi pe cel ce o va concepe la cotitura prielnică de împrejurări. Iar linia ce tot merge şi merge prin imaginaţie, de-i ziceţi infinită, fiind o îngrămădire de puncte, pe undeva multe din ele se ofilesc, pică asemenea frunzelor, şi se aşează în afara axei, pierzând, totuşi, direcţia iniţială, pentru că zarul destinului se rostogoleşte când mai aprig, când mai leneş. Sau în sens invers, şi atunci devin goluri cu non-sensuri, care sunt şi ele ceva, dar nu puncte sau vid. La o scară mai redusă, o mulţime de celule vii (particole) alcătuiesc un întreg viu: omul. Totdeauna acest întreg va fi sferic şi în devenire. Până şi Iiniile se desprind din el curbându-se, asemănându-se unor cercuri făcute cu degetul pe apă.
De-ar fi să fie, infinitul nu se înfige în nimic ca o linie dreaptă, ci sub forma unei sfere, nucleul său având forţa magnetului care atrage mulţime după mulţime de puncte, cu alte cuvinte e o construcţie, un fel de turn Babel. Deşi se pare că alunecă pe mişcare, se poate împietri evoluţia lui sau prăbuşi, întrucât mişcarea nu-i un dar divin ce se opreşte, ci este produsă, iar momentul producerii coincide cu unul din capetele ei. Imaginaţi-vă o frânghie legată de cei doi poli ai pamantului pe care alunecă particula, fie divină sau nu. Dar mişcarea produsă se stinge într-un corp de mărimea metagalaxiei sau a particolei, care corp o revelează. Aşa se poate explica de ce cunoaşterea limitată a omului îi dă capacitatea de a cuprinde şi rezolva probleme ale universului infinit. Mişcarea nu face niciodată corp comun cu particola, e aeriană, e ca o pernă de aer sub un tren japonez.
De aceea mi se pare o problemă în plus mult trâmbiţata contradicţie dintre caracterul limitat al fiinţării omului şi infinitatea lumii. Se întâmplă aşa întrucât noi, când gândim limitatea şi infinitatea, nu ţinem cont că respectivele noţiuni nu sunt un dat, nu sunt crepuscul şi undă, cum ar veni vorba, ci efecte generate în virtualul cunoaşterii de către mulţimea punctelor din univers. Pământul e un punct în univers, cum poţi afirma că-i infinit, o dată ce peste o sută de ani el va dispare? Faptul că materia, care este, capătă forme noi, sau devine un gaz toxic vital pentru monştri, este altă poveste.
Între noi şi Dumnezeu există doar un interval ca o totalitate a infinitului virtual divin. Pentru că există şi aşa ceva, dar nu-l discutăm acum .
Pentru Dumnezeul sălbatic, infinitul fizic imaginat de om are capăt, poate fi urzit, ca firele de la gogoaşa de borangic. Decât să folosim noţiunea de infinit, putem spune mai curând că spaţiul nu are, ci poate avea volum, cu condiţia de a se comporta ca un vagin; îşi măreşte sau micşorează raza, după cum substanţa se întinde sau se restrânge. (Oare se întinde substanţa, sau este atrasă de găurile negre din imaginal?!) În sens fizic uman, Dumnezeu nu este infinit, decât în plan spiritualizat, întrucât acel "este" nu-i cuprins în plan spaţial; pare a fi aşa doar atunci când vine înspre înţelegerea noastră.
Dacă înţelegerea lumii începe cu corpurile, cu realitatea percepută prin simţuri în mod empiric, atunci, conform firescului uman, Dumnezeu se justifică, intră în domeniul raţiunii prin diferenţierea sa din diversitatea  ,,a fost " de care s-a desprins nemuritorul "Este". Procesul presupune, în primul rând, o ilustrare fizică a divinităţii ori de câte ori vrem să vină în întâmpinarea rugăciunii. Urmează captarea lui în schema cinetică a fiinţării noastre, stabilirea între noi şi El a unui raport de particolă asumată ca purtătoare de informaţie sensibilă, mijlocită deplin în fiinţarea concretă prin rugăciune. Determinaţia initială a respectivei particole va fi rezolvată în universul viu care a atras-o. În cazul în care religia ar începe să aibă un caracter deschis, urmărind îmbogăţirea cu sensuri noi, am putea vorbi despre fizica energiilor divine, captate de particola elementară care, ca o prelungire a fiinţării divine, să devină un sistem de referinţă microscopic, o baterie de la care celula creaturii se încarcă, fără a face abstracţie de propria-i nimicnicie cu conţinut divin.
Revin iarăşi la dorinţa banală a omului de a-L vedea pe Dumnezeu. Ca necesitate? Ca punct de referinţă? Interesul ontic este să captezi prin intermediul particolei spirituale intime firul Sfântului Duh pentru a lucra prin el,  în interesul îmbunătăţirii tale.  

ESTE NECESARA CANONIZAREA LUI EMINESCU!

Daca Fiul lui Dumnezeu nu s-a aflat in siguranta cat timp a fost printre oameni, peregrin, dar nemurirea unui poet genial din a carei flacara avem fiecare cate-o scanteie ascunsa prin tainitele sufletului?
Deosebirea dintre Iisus si Eminescu este ca, oricat am fi de intelepti in credinta, se cuvine sa recunoastem – existenta primului este inca relativa; in schimb, celuilalt ii simtim respiratia in fiecare poem lasat in lada de zestre. Cu alte cuvinte, a fost.
Pericolul care-l ameninta pe Eminescu nu-l constituie atitudinea celor cativa ce-si irosesc mana intelepciunii, de care se bucura in pustiul acestei vieti, incercand nudism,ul spiritual, ci este natural, inevitabil, il pandeste in viitor. O prima amenintare vine spre Eminescu din partea spiritului uman, cauza remarcata de Dinu Noica , fiind deosebirea dintre spirit si suflet in defavoarea sifletului. Daca in creatia eminesciana sufletul este fondul, in lumea contemporana fondul e impins pana la scrasnet in virtual, de parca fiinta umana poate fi, in cele din urma, animata doarcde ideea de suflet. De asemeni nu-i de neglijat nici tendinta de indobitocire prin arta a sufletului. Nu-i exclus ca peste cateva zeci de ani romantismul sa fie doar o trasatura teoretica a firii omenesti, iar pe icipe colo, daca mai rasufla, sa fie considerat handicap. Sub acest aspect peste zeci de ani poezia de dragoste eminesciana citita cuiva sa semene cu incercarea de a imbranci sub asternutul unui castrat o femeie in speranta ca-i va pune-n miscare mecanismul erotic.
*
Celalalt pericol se intrezareste usor in evolutia firii umane. Omului, inainte de a fi creat, nu i se pune la dispozitie o carte cu desene de colorat care sa reprezinte scene din viitorul lui calvar; nici nu are acces la alt manual( probabil mai voluminos decat pamantul)  al informatiei genetice generata e genomul uman care, in fapt, e scris dela inceputul inceputului, insa noi, naivi, credem ca filmul vietii noastre va fi o surpriza pentru Creator.
Aparent creatura om pare un produs incomplet finit, in acest sens barfim ca ar fi vorba de nereusita actului creator divin. Nu poate fi asa, in mod sigur arhetipul uman nu a ramas in timpul trecut, ci exista  in viitor ca un brad impodobit cu toata splendoarea calvaruilui uman, ceea ce mai poate insemna ca omul este protagonistul unui film proiectat de la sfarsit spre inceput (viitor) cand Dumnezeu-Ratiunea a atins cu adevarat apogeul perfectiunii. Ce diferenta mai poate fi atunci intre El si "lucrul mainilor Sale" din care se va desprinde un singur exemplar ce a asimilat pe parcursul intregului calvar uman Cunoasterea? Si atunci , daca ar fi sa dam crezare textelor din Bhagayad- gita, supremul spirit divin il va socoti "ca pe el insusi"? Tot pentru invingatorul uman vor fi fost scrise, probabil, si Versetele cartii secrete a Atlantilor:"O, norocosule, fericitule, din omul care fusesesi ai ajuns zeu" ?
*
Asadar, daca timpul pare sau ar fi ingaduitor cu geniile, in schimb genetica poate are pregatit acolo, in viitor, un geniu romanesc mai complex, cu valente spirituale si de har superioare celui existent. Pe de alta parte sensibilitatea umana, coeficientul de inteligenta, informatia, schimba gustul pentru arta de la o generatie la alta; generatii carora nici Dumnezeui nu le poate refuza dreptul de a venera poetul care-i reprezinta in acel moment al evolutiei, aspiratiile sau disperarile.
Incontestabil, Eminescu este Luceafarul poeziei romanesti dar, care-i va fi stral;ucirea cand in codul genetic al poporului ce l-a nascut se va vi si Soarele liricii romanesti? In acest caz, creatia eminesciana va ramane doar un punct de reper al istoriei culturii pierzandu-si functia de generator de frumusete , sacru? Mi se poate reprosa ca totdeauna vinul vechi are delicii, arfumuri, numai ca insusirile gustative ale urmasilor sufera discret o metamorfoza, poate penteru ei gustul ideal ar fi acrul sau amarul; de asemeni substanta sufleteasca a timpului in care a fost pregatit vinul nu mai corespunde cu al vremuruilor ce vor veni. S-a observat ca omul isi potoleste setea spirituala, cu precadere, din izvoare proaspete nevlaguite, care-i fac posibila supravietuirea activa.
*
Ce este de facut? Pentru a ramane nemuritor in constiinta unui popor, geniul se cuvine sa fie, pe undeva, asemenea lui Dumnezeu in univers: "prezent pretutindeni, vizibil nicaieri" (dupa cum se exprima Flaubert) Pentru ca viata e sfidatoare, se pricepe sa jongleze cu imparatii si geniile, ce sa mai ocolim, viata e bucataria mortii. De atatia ani il tinem in pamant pe POET ca pe un putregai de om oarecare, desi, prin creatia sa a facut un salt dincolo de conditia umana, asemenea sfintilor scriitori: Grigore de Nazians, Simeon Stalpnicul, Damaschin, Fericitul Augustin, Vasile cel Mare, ceilalti ierarhi etc.
Deocamdata Eminescu e ca o icoana nesfintita, il admiram, i ne inchinam , dar, spre rusinea noastra, Sfantul Duh nu coboara in noi si prin mijlocirea celui care, dintr-o firimitura a sufletului sau, a ibnmultit de n ori bogatia sufkleteasca a unui popor. Canonizarea lui Eminescu i-ar consfinti realitate perpetua, l-ar muta din istoria umana, trecansdu-l de  barierwele fizice care il definesc, in panteonul sfintilor. Odata ajuns in cer, nimeni nu mai poate fi detronat.

"IMBRANCIREA" LUI EMINESCU DE PE SOCLU

Poezia lui Eminescu trebuie oferită ca pe o linguriţă cu vin: guşti, plimbi licoarea cu gândul pe flacăra necreată (care-i sufletul), după care, de ţi se cere, faci cunoscute aromele. Poate fi chiar gust acrişor sau amar.
Din alt unghi privind fenomenul, mai putem spune că poezia eminesciană e soră de mister cu Maica Domnului. Si nu trebuie îmbrâncită nicidecum sub aşternutul nimănui... Până în '89 s-a făcut gafa de a fi distribuit "produsul Eminescu" de parcă ar fi un vaccin împotriva analfabetismului. Astfel, bulibaşa trage cu urechea şi reţine că Eminescu e un om mare. Ajungând la corturi, toată şatra află că rumânul născut la Ipoteşti e barosan. Cei ce iau aminte la spusele lui tetea nu vor mai intra analfabeţi în (cămaşa de forţă) -  Uniunea Europeană
Psihologic, gafa de a scrie şi la W.C. că Eminescu e poetul naţional, a dus la izolarea sa ca valoare în conştiinţe. Adică, a devenit o cicatrice pe o rană care există, dar… în afara ei. Deoarece, real, doar durerea pe viu, în spiritul fiecăruia, poate provoca mutaţii pozitive. Obligativitatea de a imprima în creier conceptul de poet naţional a produs, după cum era firesc, în cazul unora, mutaţii monstruoase: "Eminescu e idiotul naţional" - spun unii indivizi, chiar având studii la Oxford. Pe undeva e normal, întrucât, răsfoind istoria omenirii, descoperi cu uşurinţă că într-un fel nu-i cine ştie ce să fii, fie şi fiul lui Dumnezeu. Dar un muritor naţional, care, înainte de a se naşte, trebuia să discearnă dacă să aleagă poporul român sau nu. Pentru că, vorba lui Cioran: "Cum poate fi cineva român?!" Poet, mai ales! Pentru că un poet şi-a lăsat sentimentele să te ungi cu ele la suflet ori de câte ori descoperi că… urzică propriile tale sentimente. Numai că, natural, nu au valoare pentru tine decât propriile sentimente, chiar dacă te-ai umple de lepră. Ale altora sunt ca visurile, nu pot fi puncte valorice de referinţă. In armată un camarad stătea aproape o oră la WC şi murmura un fragment din nu ştiu care simfonie. Făcea în budă, tacticos, de parcă sorbea din cafea şi, mai ales, trăgea pe nări mirosul ce ieşea din el: îşi trăia sentimentul! Această tachinare de a fi obişnuinţă (până şi o precupeaţă ştie că avem un poet naţional), produce un dezechilibru psihic, o decristalizare lăuntrică pentru a culmina cu un sentiment de respingere. Doar teoretic avem un bun, sau bunuri comune, mai ales constrânşi de lege. Natural: soarele, planeta, animalul de vânat, aerul, apa, poate chiar Dumnezeu sunt numai ale mele; le împart cu altul, care, la rândul său, altul le împarte cu mine, pentru că nu sunt/este îndeajuns de puternic pentru a impune dorinţa din fibră. Eminescu, fie şi Iisus, nu poate fi genetic mai presus decât mine, deoarece instinctul meu de conservare nu-l acceptă. Aşa se face că unul ori altul, mai slabi de înger, care nu-şi pot înfrâna animalitatea, se duc sub statuia lui Eminescu şi urlă la lună. Acolo, să poată fi la înălţimea lui, au nevoie de scară, nu dintre cele care urcă la cer, nici măcar care coboară, ci una cu o singură paiantă care întoarce în timp şi îmbrânceşte în peşteră. Rugaţi-vă pentru ei! Ideea de poet naţional e mai curând tolerată de lege, numai conştiinţa fiecăruia îl ocroteşte/poate ocroti. De n-ar fi legea şi câteva conştiinţe capabile să-şi învingă reacţia imunitară, elevii şi studenţii ar ieşi pe străzi şi l-ar răstigni, fie şi simbolic, în fiecare zi. Pentru că omul e un caracter diferenţiar, se vrea singurul stăpân peste ceva. In cazul nostru, nicidecum nu râvneşte nimeni, în subconştient, la Eminescu, luat ca produs, ca medicament, ca o floare, ca o pârghie de răsturnat universul. Soclul lui e râvnit pentru că de acolo lumea se vede mai altfel decât de pe cruce. Din motivul arătat aici se pare că sintagma - poet naţional - nu prea mai merge. Trebuie, cred, făcută o incizie, pentru ca mai târziu urmaşii noştri să vadă într-o poezie scrisă de Eminescu o adiere în relief a sufletului său.

***
Să insistăm puţin asupra expresiei rostită de nu mai are importanţă cine: "Eminescu este idiotul naţional." Intr-adevăr, acest unghi în spaţiul spiritual cosmic, care-i Eminescu, e o povară pentru omul care cugetă doar la soarta lui jalnică, la slăbiciunea şi singurătatea lui. Totuşi, spiritual, acel om, cu sau fără voia lui, trebuie să-l poarte în conştiinţă.
Nu luaţi zisa de mai sus ca o denigrare, mai curând e o bârfă rostită nu la gura sobei, ci la cea care mestecă "orbit". Noile atitudini aparent contra Eminescu, certifică faptul că începem să (ne) cotăm valorile spirituale (nu ca până acum) după ceea ce ne-ar fi plăcut să fim, nu după ceea ce suntem. Iar, la ora actuală, întreaga suflare omenească, în frunte cu zeii şi cu dumnezeii fiecăruia, e în marş, forţat de diferite conjuncturi, spre idioţenie.
Cineva dând cu zarul a prezis că noul mileniu va fi sau nu, creştin. Numai că gena credinţei a luat-o razna, produce stări de conştiinţă invariate, identice, ceea ce e o catastrofă biologică într-un mediu al diversităţii. In asemenea situaţii gândirea profundă dispare. Imaginaţi-vă că pilotul (gândirea) unui avion sucombă în inima unui atac cerebral. Totusi, avionul îşi continuă drumul pe baza pilotului automat (instinctul). Redresarea gândirii nu o asigură staticul (subiectul), ci corpul în mişcare (valoarea). Valoarea Eminescu nu trebuie prinsă între limite, ea trebuie să fie într-o continuă mişcare. Numai că aripile-i par a fi prinse în beton. Ceea ce învaţă acum elevii despre Eminescu, nu-i Eminescu decât ca pretext, sunt doar depuneri colosale pe o întrupare de sentiment. Observaţi poezia "Lacul", veţi constata că în numărul de pagini ce conţin comentariul despre poezie e prea puţin Eminescu, e doar ideea de el, pe seama căreia istoricul literar toarnă balast cu nemiluita. Ce hazlii mi se par expresiile "versul semnifică" sau "poetul a vrut să spună" când versul, pentru fiecare elev în parte, poate avea semnificaţii diferite! Elevul trebuie învăţat să le descopere, nu să ia în memorie pentru toată viaţa ceea ce crede altul. Pentru că versul nu prea arată ceva, ci are un fir imperceptibil de energie care pune-n mişcare ceva anume, unic precum amprenta degetului. Tot restul vieţii Eminescu va fi pentru el ceea ce au zis câţiva. Poezia nu-i o monedă de schimb să-i înveţi valoarea, întrucât poezia e nonvaloare, e în afara picăturii tale de individualitate. De asemenea, poetul, când se aşează în faţa colii de scris, nu intenţionează şi nici nu poate să transmită mesaje. In primul rând i se întâmplă de parcă şi-ar satisface o altfel de necesitate spirituală, veti zice? Nu prea cred. De ce nu… biologică? Scrisul e un fel de act sexual având ca scop nu gâfâitul ori flăcările scoase pe nari, ci perpetuarea speciei. Ce fals se vorbeşte despre sensibilitatea poetului! Scrisul îţi impune să fii dur în primul rând cu Creatorul. Cât timp îţi zămisleşti poemul, întreaga creaţie urlă în subconştientul tău ca într-o cămaşă de forţă. In timpul creaţiei poetul scrâşneşte din gânduri, dă cu piatra în Dumnezeu să-i spargă crisalida.
Nu Eminescu a început să fie urât, ci masca fosforescentă ce i s-a tras pe valoare. Din această pricină poezia lui poate arăta ca o sticlă de apă minerală adusă direct de la izvor, dar care conţine E-uri. Eu am renunţat la a mai citi orice jeg de carte despre Eminescu, dar particip în schimb la cât mai multe recitaluri oferite de actori având ca repertoriu creaţia eminesciană. Am descoperit astfel că poemul e ca timpul lui G. Bruno – ia şi dă totul.
Eminescu nu este al naţiunii române, adică un întreg ce are scris pe frunte platforma program comisă de critici şi istorici literari. Vreau să spun că nu este un idol spre care să te întorci cu faţa şi să i te închini ori de câte ori inima îţi dă palpitaţii. Si nu-i nici un stabiliment public. Valoarea Eminescu e firimitura din care oricine se poate înfrupta, şi nu doar atunci când îi loveşti cu barosul spinul din coastă, ci numai atunci când îţi este foame. Si nu o foame comunitară încât să-ţi îndeşi în celulă cu mâinile amândouă, de să-ţi curgă balele sufletului de satisfacţie, ci o foame torent care preia rolul gândirii şi-ţi modifică substanţa, care îţi creează stări nelimitate. Iar o astfel de firimitură nu-ţi este căzută din stema ţării sau de pe un colţ de drapel galben-roş-albastru; ţi-o aduce în pumni valul, acela care l-a adus pe Hristos în pântecul Mariei...
De ce am vorbi tot timpul prosteşte despre nemurirea lui Eminescu? Orice nemurire, atâta timp cât se îndepărtează, e ca linia orizontului: ori de câte ori facem paşi spre ea, nu poate aparţine nimănui, e o fata morgana. Coordonatele nemuririi sunt în viitor, care viitor, pentru fiecare dintre noi, se află în moarte! Il jignim pe Eminescu făcându-l nemuritor, adică un mort activ. Eminescu nu mai poate fi viu decât captându-i suflul vital cu fibra noastră. Valoarea scrisă lăsată de el nu-i nemuritore, deci moartă. Scrisul lui Eminescu preluat de noi este şi va fi mereu în pericol asemenea nouă; gata a înflori sau a se altera după cum ne este (sănătos sau bolnav) sufletul. In funcţie de sănătatea noastră sufletească (nu spirituală) e viabilă o valoare.
Aşadar, la naiba cu expresia Eminescului naţional şi nemuritor! Eminescu n-a fost un meşteşugar, n-a creat plus valoare, el a creat o esenţă paralelă esenţei divine!
Cineva i-a reproşat că în poezie n-a fost deschizător de drum. Realitatea (cu precădere actuală) ne-a dovedit că orice căprar sau căprăriţă poate, săltându-şi fusta sau deschizându-se la prohab, să provoace un nou curent. Geniul Eminescu a lucrat cu esenţe, nu cu mirosuri… pestilenţiale! Atât esenţa divină, cât şi esenţa eminesciană nu sunt altceva decât natură care creează. Aşa trebuie acceptat Eminescu. Ce anume creează?! Printre altele, premisa de a te înţelege şi de a te accepta ca natură umană. Altfel spus: o natură cheie cu care decodifici mistere. "Abia citindu-l pe Eminescu l-am înţeles pe Heidegger." (spune Svetlana Paleologu Matta). Iată, un filozof universal e înţeles printr-un mare poet român. De aici şi până la sloganul de nepereche… (şi Elena Ceauşescu era… "nepereche"!)  In univers un mare poet are, de ce nu, o infinitate de perechi! Ideea lui va face pereche peste o sută de ani cu, să zicem, ideea unui filozof sau poet francez. In univers nu există cifra unu. Am putea spune că numărătoarea universală începe nu cu cifra doi, ci cu două cifre. Unul, de unul singur nu poate perpetua, nu-l poate crea nici pe Dumnezeu. Repet, Eminescu nu-i poet nepereche, ar fi o nenorocire să fie aşa. Genetic îşi ia pereche din naturile ce vor veni creatoare de esenţe, (nemuritor nu poate fi nici chiar Dumnezeu, mereu activ îşi construieşte timpul prezent. Altfel, acceptându-L nemuritor, Il plasezi după, dincolo de moartea Sa.) Intrucât "fiinţa, fie divină sau nu, este deopotrivă aproape şi foarte departe" (Heidegger). Aproape putem zice că timpul real, nu că se anulează, ci se întinde, are inerţie!
De asemenea, dacă are dreptate fenomenologia când proclamă că "nu există o clipă prezentă, un prezent pus" şi că "prezentul este viitorul care trece prin trecut" (acelaşi Heidegger), atunci într-adevăr îl veţi înţelege pe Eminescu altfel. Cât despre noţiunea de "poet naţional", ce căuta el în rând cu cei trei mari dascăli ai omenirii? E doar o chestie politică, de propagandă, nicidecum de simţire şi mândrie naţională! Cum să te mândreşti în lume cu pulsul inimii tale care asigură continuitatea vieţii care este, deci, un mecanism divin? Pe Eminescu nu l-a creat câmpul de luptă, să-i zici erou, nici piaţa. El a apărut în lume enigmatic, om a durerii, ca Iisus. Habitatul lui este în interiorul nostru sufletesc, nu în afară. Numai că, naivii de noi, i-am asigurat, la figurat vorbind, o nouă idealitate organică. Riscul va fi anihilarea lui spirituală.
Pot fi contrazis cu presupusa adoraţie a valorilor, caracteristică a firii poporului român, făcută cunoscută cândva de Tudor Vianu. De acord, numai că o astfel de adoraţie nu-i legitimă decât particularului şi nu generalului - care are o structură eterogenă.
Să concluzionăm: Eminescu, prins în limitele gândiri noastre, poate fi poet, idiot naţional, escroc, nebun, după chipul şi asemănarea fiecaruia. Nu-i poţi impune tigrului să vadă lumea cu ochi de om. Cu toate că omul - handicap al naturii - e posibil să admire realitatea cu ochi de tigru. In schimb, esenţa Eminescu e prinsă în mişcarea generală a cosmosului şi subjugată ei. Atenţia - nu-i vorba de static (simbol naţional), ci de mişcare, adică respectiva esenţă de care fac vorbire – "poate izbi din când în când ale noastre simţuri", vorba lui Epicur. 
Ceea ce este raţional este real. Conform acestui principiu, Eminescu nu poate fi ucis în fibra spirituală a celui ce l-a primit ca esenţă. Imbrâncit ca idol de pe soclu, da. Ceea ce nu ar fi cine ştie ce, atunci când are asigurată ca temelie inima ta. La urma urmei, în zilele noastre, pot urca pe soclu toţi proştii, în viaţă fiind, e suficient să râgâie şi gata! In acatistul lor se va scrie neapărat că lovitul mingei cu piciorul e o ultimă etapă în dezvoltarea ştiinţei; de asemenea, gestul de a lovi mingea ţine de conceptia cuantică relativistă. Si aşa mai departe...
Aşa că, vă implor, nu-l mai ridicaţi pe Eminescu în stemă, întrucât acolo sunt deja cârlige în care atârnă de vii o mulţime de fraieri având în loc de opere, oarece platforme program după principiul algoritmului. De ce îl tot ştergeţi pe răni cu drapelul national, când alţii îşi şterg cu el lacrimile de crocodile? Păstraţi-l în fibra voastră pe Eminescu, iar prea plinul care vă prisoseşte să-l daţi mai departe de la o inimă la alta. E drept, orice om poate fi pentru Eminescu o ocazie pierdută. Cioran pretindea că "istoria nu înaintează decât prin viziuni înguste". In cazul românilor, Eminescu nu este doar o trecătoare, dincolo de o anume limită, pentru toţi, ci o viziune de mărimea unei galaxii. Dar aici, pe pămant, poate fi asimilat ca o firimitură, după cum am mai spus. De aceea trebuie să refuzăm prefabricatele oferite la pungă

FIICA LACRIMILOR LUI BEZUHOV
 
 
 Contele Bezuhov, unul din personajele lui Tolstoi, fiind în închisoare şi privind printre gratii cerul înstelat, a avut dintr-o datã o revelaţie: ”Pe cine cred ei cã au închis?” Desigur, contele era şi el unul dintre visãtorii lumii…
     O vreme mi-a cam fost subiect de meditaţie, întrucât, nu m-am aflat, şi nu sunt nici acum, dincolo de gratii, însã nu mã simt un om liber. De fapt, cine trãieşte din plin acest sentiment? Probabil că libertatea este singurul cuvânt din vocabularul umanitãţii care-i lipsit de nerv divin. E ca atunci când arunci un cartuş gol copiilor şi zici: ”Jucaţi-vã!” Nu va face în veci explozie, în schimb ei se cred în armata naţiunilor unite. E posibil ca Tolstoi sã-l fi întâlnit în secret pe Dumnezeu şi i-a dat pontul acesta, iar celebrul autor, purtãtor de mare har, a fãcut literaturã viabilã din el. 
      Dar, în viaţã, nu se potriveşte decât nebunilor şi poeţilor (aceştia din urmă au afirmat în nenumãrate rânduri cã, pentru ei, scrisul e un ”fel” de a se simţi liberi. Se poate, dar cred cã e vorba de ”felul 4” alcãtuit din resturile şi oasele rãmase de la festinul zeilor.) Pare a fi ceva, dar numai pentru cei care se mulţumesc cu puţin.
     Cã prin scris s-au eliberat de energii, (supranaturale?!) au afirmat-o “n” autori, şi le dau dreptate. Ce naiba au realizat cu ele în pãtrãţica lor de viaţã, în afara castelelor de nisip? Dar sã crezi cã nebunia de a scrie poezie are ca motivaţie libertatea, fie cã dã peste mal, sau e doar atât cât sã se înece în ea un ţânţar, ar fi o prostie. Comparaţi-l pe  poet cu un pãianjen care-şi urzeşte firul în jurul trupuşorului sãu. Sigur, te poţi simţi liber în stânsoarea acestei originale cãmãşi de forţã, deoarece eşti liber sã te crezi liber. Exerciţiul pe o astfel de idee îl poţi face pânã la sfârşitul vieţii.
      N-are rost sã dau aici citate din cei care au scris în prostie despre libertate. Nici n-am de gând sã fac apologia ei, nici s-o infirm, dar mã mirã faptul cã, totuşi, cred orbeşte în existenţa ei, aşa cum sunt convins de existenţa giganticei stele Antares. Dar când, asemenea contelui Buzuhov, te afli dincolo de gratii?
     Scriu acest eseu, nu despre modul în care vãd eu ideea de libertate, ci divulg trãirile mele sub teroarea ideii de libertate. Nimeni n-ar fi capabil sã dezlege misterul ei, doar sã strângã ceva mai bine nodul. Într-adevãr, râvnim libertatea ca pe sfânta împãrtãşanie.
 
*  *  *
     
     Paul Ricoeur crede cã "omul, prin creaţie, distruge aceastã lume". Il consideră nebun pe Creator în cazul când riscă acest aspect; îl scuzã doar atunci când, suferind de prea multã luciditate, îşi dã seama cã în acest univers lacom de moarte, vorba unui poet contemporan, nu are cum se bucura de o libertate rarã.
    Afirmaţia lui Ricoeur nu mi se potriveşte. Sã urmãreşti distrugerea lumii prin creaţie înseamnã sã-ţi tai cu bunã ştiinţã craca de sub picioare. Si pentru ce atâta trudã, odatã ce, împreunã cu pomul în care cãlãtoreşti prin imaginaţia lui Dumnezeu, eşti în continuã cãdere?!
     Plus de asta, dacã arunc o privire pe radiografia lumii din care fac şi eu parte, constat cã nu prea am ce distruge prin creaţia mea! Care... ”lume"? N-a primit ea, chiar de la începutul începuturilor, un şut acolo unde nu-i este mintea, fiind trimisã sã se chinuie pe coclauri, purtând în genã un virus cu care s-a pricopsit atingând pomul cunoaşterii, adicã acel pãcat originar care face sã fii încã de pe când te afli pe locul de start – un rob?
     Încã n-au observat toţi cã lumea se autudistruge, iar rostul creaţiei ar fi mãcar pentru naivi, acela de a o salva. Actul creator, fiind un plâns interior, iar sensurile aşternute pe hârtie - structura lacrimilor acelui plâns - nu poate face mare lucru pentru salvarea lumii. Din nimic a creat-o divinul, dar se vede treaba cã nimicul e pentru Dumnezeu ca polenul de pe aripile fluturilor; în schimb plânsul interior cotat la scara universalã e mai nimic decât nimicul din care Creatorul a conceput firul de nisip sau viermele. Sunt tentat sã cred cã, fiind conştient de descompunerea lumii, trãiesc cu gândurile mele - *gândind a creat Dumnezeu lumea* (Sf. Damaschin). O astfel de lume, fãrã virus în miezul sensurilor, din care-mi construiesc labirintul, sperând ca orice naiv să poată fi un proiect care, ajuns pe masa de lucru a lui Dumnezeu, să poată fi studiat. Si atunci, când se va ajunge la concluzia - care pentru muritori e trãirea dureroasã - sã se încerce o altã creaţie, în alt colţişor de univers!
  
*  *  *
   
Atunci pentru ce râvnim la libertatea care, prin Adam, a fost legatã de ţãruş încã din capãtul locului? Istoria ne-a dovedit cã s-a vãrsat un ocean de sânge omenesc pentru capturarea ei, dar libertatea, din raţiuni de securitate, nu-şi pãrãseşte starea de idee.
    Dacã unii vâneazã libertatea cu arma în mânã, alţii au o plasã de prins muşte: cultura omenirii. Prin culturã poţi fi liber?! Muzica, poezia, artele îţi descãtuşeazã spiritul? O scurtã privire în intimitatea stelelor a făcut ca  blestemul lumii să fie prelucrat spiritual într-un îngeraş de contele Bezuhv. Ce mai vrei fericire ca asta? Cãlãii pot rupe hãlci din carna ta, dar se ostenesc fãrã rost, odatã ce spiritul tãu este liber. Dar ce naiv se mai drogheazã din prostia asta? E ca şi cum ai crede cã poţi trãi fãrã umbrã! Mai e în chestia asta şi ceva fanatism. Tot aşa poţi face dragoste în gând cu o femeie frumoasã, iar când o întâlneşti s-o întrebi dacã, mãcar de asta data, a rãmas însãrcinatã?
     Artele nu-ţi descãtuşeazã spiritul, doar te ajutã sã te împaci cu soarta. Cãnd te doare partea de univers în care-ţi este spiritul, mai prizezi un poem, mai ştergi cu peisajul unui tablou o lacrimã, sau asculţi *Primãvara* lui Vivaldi. Când îţi simţi gândurile atârnând greu şi rece ca ţurţurii la streaşina casei... Cu poezia, muzica, pictura te tratezi pe moment, îţi mai alini suferinţa. Din contrã, ele sunt mai curând o dovadã pipãibilã cã în acest univers nu eşti liber din nici un punct de vedere... Scrisul nu te descãtuşeazã, poate fi privit şi ca o necesitate fiziologicã în plus. Cam vulgarã comparaţia, dar asta e! Sigur, se pot face multe speculaţii, mai ales de cãtre cei ce nu vor sã recunoascã adevãrul.
Spiritul meu nu mai poate fi minţit în privinţa libertãţii.
     Nici nu mai poate face din muritorul meu trup, ceea ce vrea. Dacã a dat în nebunia contelui Buzuhov, poate colinda prin intermundii, se poate rostogoli ca o roatã pe Calea Lactee, poate recita din Ungaretti, murmura simfonia *Lumea nouã* a lui Dvörjac, poate face orice nebunie imaginatã şi neimaginatã, eu tot voi simţi în coasta acestei materii superior organizatã, cum zic materialiştii - spinul apostolului Pavel. Nici credinţa în Dumnezeu nu l-a ajutat sã cunoascã libertatea în splendoarea ei. (Cum o fi arãtând Libertatea şi Fericirea în splendoarea lor?! Probabil se aseamană cu intrarea unui meteorit gigant în atmosfera terestrã!) Cândva, spiritul m-a fãcut sã joc pe cioburi, însã acum se aflã sub cãlcâiul meu. (vedeţi cum mă amăgesc pentru a supravieţui?) Voia sã se hrãneascã şi el cu minciuna contelui Buzuhov, şi atunci am început sã-l caut pe conte în lumea realã.
     Întâlnindu-l în urmã cu ceva ani la mãnãstirea Rohia pe Nicolae Steinhardt, credeam cã am gãsit ceea ce cãutam. Vãzând cã ne apucã zorile vorbind despre literaturã, dar nici un cuvânt despre condiţia sa, l-am întrebat în cele din urmã dacã, dincoace de gratiile Chiliei unde fusese cazat, se simte liber privind cerul?! ”Fac parte din creaţia divinã - mi-a zis - dar pentru ochii mei obosiţi de viaţã, stelele sunt prea departe... Omul îşi construieşte aici pe pãmânt stelele...” A doua zi, când am mers în frumoasa bibliotecã a mânãstirii am priceput cã nu avea nici un punct comun cu personajul lui Tolstoi. Buzuhov îşi desfãşura, ca pe un zmeu, sufletul; privea, năucit de durere, zborul lui din cauza spinului din coastã, care-i amintea totodatã cã aşa cum materia este corpuscul şi undã, - deci, în lipsa uneia dintre ele, nu-i materie, nici imaginaţie - tot aşa trupul cu spiritul e un întreg.
     Steinhardt îşi obliga spiritul sã îngenuncheze împreunã cu el în faţa biciului (cu care-l loveau cãlãii de la securitate), a icoanei, a colii de scris. Durerea spinului din coastã trebuia împãrţitã frãţeşte.
     Cât timp îşi obloja rãnile cu sensurile cãrţilor din bibliotecã, am motive sã cred cã nu prea era convins  de existenţa libertăţii pe pãmânt, în univers. Mi se poate reproşa cã în preajma lui Dumnezeu, cel mântuit cunoaşte libertatea. Dacã existã banuiala cã Dumnezeu este relativ, de ce nu i s-ar aplica aceastã formulã şi noţiunii de libertate?

IN HATISUL ORDINEI UNIVERSALE

Atât cultura greacă cât şi cea indiană consideră că, întrucât avem raţiune, în mod sigur am locuit cândva într-o lume superioară, am fost divini. După mine, această credinţă este o grimasă la adresa logicii - atât melcul, pasărea ori vipera, acolo-n interiorul cercului care-i rostogoleste prin univers, pot gândi ceva asemanător, dar cu posibilităţi specifice lor.
Omul crede că are raţiune, deşi, mai curând, tânjeşte să aibă aşa ceva; îl derutează enorm acel "să facem om după chipul şi asemănarea noastră''. Nimeni nu sesizează că în aceasta formulă nu există referire la raţiune. Un prunc lăsat în codru din prima zi şi hrănit de o lupoaică, va fi asemenea ei - un animal care supravieţuieşte, călăuzit de instinct.
        Să înţelegem de aici că raţiunea se… fură?! Probabil că focul furat zeilor de Prometeu nu era temuta scânteie ce poate preface materia în cenuşă şi care, pe pământ, constituie un element mult mai vechi în comparaţie cu fiinţa omenească primară - ci  desavârşirea raţiunii.
           Desi, analizată mai temenic, "bătrâna muiere înşelătoare'', cum  alinta raţiunea, Democrit, pare a fi ieşită mai curând din Cutia Pandorei decât din ţeasta fragilă ca un pepene verde a Zeiţei Atena.
             Să fim drepţi cu noi înşine, nici nu era necesar pe pământ asemenea lepră. Dacă, într-adevăr, e un atribut divin, iar în Panteonul sfinţilor e o otravă puternică, înseamnă  că în  cer e tot ca pe pământ?!
Raţiunea nu poate avea suport divin; mitologic, da, asta fiind o figură de stil pentru a ne preface (din ignoranţă sau raţiune, nu-i dăm dreptate lui Darwin când vorbeşte de secţia speciilor şi implicaţiile ei în dezvoltarea gândirii umare.)
          Raţionăm, convinşi fiind că-i un rău necesar, dar, pentru liniştea noastră, îl împănăm cu valenţe divine. Asezându-L, astfel, pe Dumnezeu în rând cu melcii, păsările, fluturii… descoperim că fiecare fiinţă este treapta unei scări care urcă la cer, în capătul ei de sus fiind divinitatea care a creat partea muritoare, nu după un anume desen, ca orice pictor, ci după modelul în care îşi va consuma, sau se va lăsa devorat de habitatul existent la fiecare din treptele scării. Am putea afirma că divinul a îngroşat cu materia vie câteva legi care se iveau din combinaţia legilor cosmice gândite de El. Din acest punct de vedere, am putea pretinde că divinitatea a creat legile supreme care, combinându-se, dau ceea ce numim element viu - ce nu-i decât o mişcare mai spectaculoasă a materiei, diferită ca ritm de energia divină necreată. Această mişcare poate fi separată cândva, mai precis spus, această lege rezultată din combinaţia legilor divine intime, poate fi prinsă într-o formulă, şi atunci omul e capabil să creeze în spirit o altă formă (neapărat fiinţa care să-i semene clona?! vie? ) Oricât ar părea de neverosimilă această idee, dacă Sfânta Scriptură are între coperţile ei doar adevărul, atunci se va găsi scris la un anume capitol al ei (Ezechil) cum străini coborâţi dintr-un anume imemorial divin, ţes, pur şi simplu, materie vie pe nişte  oase descoperite într-un anume loc ajutându-se de  instrumente sofisticate ţinute sub braţ.
            Un teolog sublinia în cartea sa, că oamenii de ştiinţă recunosc în construcţia universului o gândire raţională, element care se vrea să fie apologia existenţei unui Creator. In acest nou mileniu un om normal se poate îndoi de existenta unui Creator? Sigur, îţi poti perminte să-l tratezi ca pe un Tată vitreg, ca pe propriul tău fiu risipitor, dar El… există, ai pe cine să-ţi verşi năduful atunci când te apucă o criză metafizică. In aceste vremuri tulburi, pe cine nu-l apucă?! Dar e Dumnezeul meu, Creatorul meu, îmi permit s-o fac pe deşteptul cu El! Dar, (extraordinar!), am faţă de cine greşi, nu sunt singur în univers! Veţi zice "păcat" atitudinii mele prin scris, uitând că orice tată îşi iartă fiul atunci când, stând în "bibliotecă" mai mult decât se cuvine, se întoarce acasă beat criţă de sensuri şi rosteşte vorbe, pentru ca a doua zi să vină în faţa icoanei şi să zică: "Moşule, ori m-ai luat în serios? Dacă da, de ce ai îngăduit poezia, filosofia şi îndoiala? Iţi spun eu de ce? Pentru că-ţi place să încerce a-ţi pune piedică un nimeni ca mine!" Urmărind fenomenele cosmice, biologice etc. ce se petrec sub nasul nostru, descoperim că nu au un mecanism care să fie pus în mişcare de raţiunea umană. Scoase din context, descoperim că nu au decât o logică efemeră. Astfel, e o bizarerie să afirmi că un cutremur de pământ care stinge vieţile a mii de oameni are o logică divină incontestabilă. Nu-i o eroare de calcul divin faptul că un copac uriaş se prăbuşeşte peste cei ce se aflau în apropierea lui? Ce gândire de individiat există în adevărul că într-un astru se nasc, trudesc, îşi fac iluzii câteva miliarde de ani, pentru a deveni pulberea din care se vor ivi alte victime? N-aţi observat că acest univers apare sfios ca o fată mare, adică pentru ochii noştri, dar în profunzimile sale e ca un vulcan fierbinte, "lacom de moarte", vorba unui poet contemporan? Care-i raţiunea aici? Si dacă totuşi este, vi se pare pozitivă, prielnică existenţei fiinţelor vii?! Nu pare totul mai curând un joc pe calculator unde, intenţionat, destinele personajelor sunt lăsate în derivă pentru ca tu să le hărţuieşti după bunul plac?
              Nu neg existenţa unei logici în actul creaţiei, dar de ce n-am admite că şi Divinitatea are o existenţă limită, logică în sensul conotaţiei pozitive date de noi acestui cuvânt, după care devine iraţională? Deoarece, oricât ne-am preface a nu observa, noi, creaturile, ne aflăm cu planeta, cu viaţa, cu iluziile cam în centrul irationalităţii divine! Ne minţim, dar nimic nu e sfânt în jurul nostru, în legile naturii care ne înconjoară, suntem prinşi în vârtejul aşa-zisei ordini universale care nici pe departe nu protejează viaţa. Suntem înconjuraţi de frumuseţi triste, cărora noi le zâmbim, dar ele nu ne bagă în seamă; privită din univers, planeta încântă ochiul, văzut de departe, albastrul planetei noastre pare vopseaua gardului după care se ascunde leopardul, în speţă întunericul minţii umane - materie primă din abundenţă. Orice sclipire a minţii, în biologie ori fizică, e dublată de o undă a întunericului minţii; cu alte cuvinte "raţiunea divină" pare iraţională în plan uman. Spuneţi-mi dacă sclipiri de genul care a făcut posibilă apariţia prafului de puşcă sunt… raţionale? Se pare că pentru divinitate e O.K. să fie aşa!

MANTUIRE PRIN SCRIS

In vremurile de acum, care nicidecum nu sunt cele din urmă, mai degrabă sunt un început timid al sfârşitului. Harul, adică talantul cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe scriitor, trebuie mai curând ascuns, întrucât truda de a-l înmulţi, nu se deosebeşte de a nebunului care divide râmele scoase cu cazmaua din gradină pentru ca specia lor să-şi înmulţească exemplarele.
Florentinul Giovanni Papini ar fi vrut să ştie care din cărţile sale este pe placul lui Dumnezeu, de parcă acest scriitor mic-burghez s-ar fi nevoit cu gândul deasupra colii de scris, asemeni unui călugăr îmbunătăţit prin rugăciunile şi mătăniile făcute în faţa  icoanei.
Să fi urmărit el, în ascuns, nu gloria ce o împrăştie timpul cu uşurinţă, ca pe fulgii de papadie, ci mântuirea?  De fapt, doar un nebun ar fi citit şi scris până la orbire numai pentru a epata, de a face pe placul acestei lumi căreia în veci nu-i poţi intra în voie! Opera sa e o încercare disperată tocmai pentru a elucida lumea ca pe o problemă sâcâitoare, un fel de spin sub coasta divinităţii. A se observa că florentinul nu şi-a pus întrebarea dacă e pe placul Creatorului. Sau gena care poartă harul, talantul, cum l-am numit mai sus, nu a fost strecurat în fibra creaturii din lut în momentul când Dumnezeu dansa de bucurie că şi-a materializat visul. Pentru că nu-i o fericire să fii posesorul talantului. Din pricina lui eşti văzut din afara ta de parcă ai purta cu mândrie "cocoaşa".
Din nici o evanghelie nu reiese dacă Iisus a fost sau nu fericit. Personal cred că a cunoscut emoţiile fericirii în ziua când a scris cu degetul un semn pe nisip, iar vântul păcătos i-a acoperit slova. A poruncit furtunii de pe mare să înceteze. De ce o fi îngăduit  vântului să-i şteargă, pe vecie, holograma?
Cercetând amănunţit opera unui scriitor, descoperi că şi el a fost şi este tot un fiu rătăcitor al lui Dumnezeu. După ce şi-a finalizat o parte din creaţie se poate spune că a cunoscut o parte din oboseala trăită de Creator!? In cazul când scrisul este pe placul divinităţii, scriitorul, dispreţuit de cele mai multe ori de semenii săi, ar urma să fie îndrumat spre drumul pavat cu îngeri şi care duce până sub talpa ocrotitoare a lui Dumnezeu?
E nemaipomenită ideea ca un Stăpân al Universului să fie înconjurat numai de scriitori care, după un târâş pe coate şi genunchi printre cioburi, ajung să cunoască virtutea absolută! Mă tem să nu genereze cumva mult râvnitul habitat divin o încremenire veşnică a gândirii şi să rămână ca organ vital doar ochiul care contemplă la nesfârşit, nu Inţelepciunea, ci Măreţia divină. Pentru Scriitorii scârbiţi de obstacolele puse în calea creaţiei lor cât sunt pe pământ, a contempla astrul divin ar fi ca atunci când eşti dus să savurezi cu privirea aurora boreală după ce, mai întâi ai fost pus în cămaşa de forţă.
                            
***
Numai că scriitorii sunt foarte obraznici; răsplătiţi cu nemurire, vor să fie descompuşi prin prisma creaţiei lor în culori nevisate nici de Creator. Iată o motivaţie serioasă care să facă neplăcut scrisul în ochii divinităţii. Că, uite, dogma creştină impune credinciosului decalogul şi, de bun augur, multă smerenie; şi, nu în ultimul rând, abstinenţa parţială sau totală prin intermediul postului. Insă, nu există o singură zi din an - ce zic eu? măcar un sfert de oră din zi - când creştinismul să propună participanţilor la maratonul mântuirii canonul practicării înţelepciunii! In nici una din religiile existente, nu cred că tronează o divinitate care să testeze creaturii sale coeficientul de înţelepciune practicată.
Singurul muritor care, aplecat asupra colii de scris, dă acest test în faţa Creatorului este scriitorul, cu preponderenţă poetul - mai tot timpul trage cu ochiul gândului în interiorul său, iar, când e orbit de perle, foloseşte cuvântul în locul culorilor, pentru a le imortaliza. Din această pricină e considerat paranormal. Dar nu poate fi aşa! Chiar şi un poet - Angelius Silesius  ( 1624-1677) - s-a înşelat crezând că interiorul fiecăruia dintre noi este un laborator de alchimist, unde poetul depune efort să transforme dulcele amar al vieţii într-o picătură de miere.
Poate şi din acest motiv, scrisul nu este pe placul divinităţii! Iar Giovanni Papini şi-a pierdut prosteşte vederea şi timpul.
Oare scriitorul se poate mântui prin scris? Dacă nu, din ce cauză? El ţinteşte împărăţia lui Dumnezeu nu doar pentru a avea prilejul să-L contemple ca pe un tablou de Picasso, ci de a se situa în acel punct din care se vede, adică poate privi întreg universul. Ceea ce-i oferă cunoaştere. Sigur, nu toţi vor fi de acord cu aceste păreri, însa "a contempla" înseamnă "a admira", ceea ce generează motive de uimire şi slavă.
De ce se tot crede că divinităţii îi place să fie contemplată şi ridicată-n slăvi la infinit?! Religiile lumii se feresc să recunoască în faţa adepţilor că prin mântuire nu se câştigă lenea şi posibilitatea de a se holba în veci la  un Creator care, prin natura sa divină n-are odihnă, iar mântuiţii vor fi salahori pe şantierul altei vieţi. Adică, în acel habitat numit nemurire, ei nu vor fi plantaţi ca nişte statui vii doar pentru a contempla la nesfârşit frumuseţile Impărăţiei cereşti. Dacă, la un moment dat, se vor plictisi?!                                                                                                                                         
                               
***
In faţa icoanei realizezi acel dialog ziditor-zidire de care vorbea părintele Staniloaie dar, când scrii, coala de scris capătă valenţele divine ale icoanei, încât are loc ceea ce cu puternică intuiţie a prevăzut Angelus Silesius (1624-1677): ,,actul scrisului goleşte inima (scriitorului) pentru a păşi în ea Dumnezeu." Care, "Văzându-ţi inima în afara inimii, într-adevăr, va intra".
Doar aşa scrisul duce la mântuire. Unii dintre cei ce au respectat canoanele amintite vor fi astăzi în pantheonul sfinţilor.
Nu ştiu dacă aici, pe pământ, cineva s-a gândit la Rainer Maria Rilke. Dacă există mântuire prin scris, el ar trebui canonizat fiindcă este primul dintre cei mântuiţi - s-a rugat pentru noi, păcătoşii, să ne fie dată fiecăruia "moartea născută din propria lui viaţă, adică, moartea ce ne-o zidim în inimă, să aibă în miez iubirea"

"PRODUSUL PATAPIEVICI"
                                                                               
                                                          Motto:
                                   "Modernitatea ieşită din ţâţână (Heraclit)
                

     "Nu suntem o ţară de Patapievici", recunoştea nu demult o persoană aşezată, cu fotoliu cu tot, pe creştetul patriei, poziţie în care eşti tot pitic, dar ai prilejul să vezi mai departe de lungul nasului. Intr-adevăr, nu există decât un singur produs energizant ce are ca substanţă activă ontologiile procedurale în care sunt concentrate toate invenţiile moderne; de asemeni e un bun combustibil neconvenţional pentru vehicolele umane "de tip şenilă" care nu au nevoie de drum pentru a înainta, întrucât îşi poartă drumul cu ele; construcţii vii naturaliter ex fundate fără a fi realiter ficţionale. Prin ele se manifestă modernitatea.
     Calităţile produsului Patapievici sunt multiple: elimină din timpul prezent toxinele nombrilismului identitar, împiedică erorile de tipul violării categoriilor (vezi "Analitica secundară" a lui Aristotel: 1,7), cum ar fi în actualitate transformarea modernităţii într-o substanţă; previne înlocuirea conţinuturilor cu formă, iar unor afirmaţii ontologice să li se substituie un protocol.
A apărut la confluenţa modernităţii recente cu modernitatea clasică. Deasupra e Dumnezeu, ca o sabie suspendată într-un fir de păr. Cum ar fi mai bine, să pice şi să se înfigă în creştetul păcătoşilor, sau s-o prinzi zdravăn de mâner şi să despici istoria ca pe un buştean pentru a-i număra cercurile?
     Problema este că se duce vremea aprecierii păcătosului după păcatul săvârşit. Instrumentele care definesc omul, modernitatea în general, sunt altele acum. La spovedanie preotul te va întreba: "Care sunt principiile tale, fiule?" iar tu ar trebui să le enumeri pe nerăsuflate, altfel vei fi suspectat de lipsa dorinţei de universalizare a lor. Ceea ce ar fi aberant: "De ce, dacă sunt capitalist în economie să fiu şi în iubire?" "E corect să fiu ştiinţific în religie, dacă sunt ştiinţific în chimie?" Cine poate da un răspuns cât mai apropiat de răspunsul ce l-ar da Dumnezeu, să-şi apese cu degetul semnele răstignirii de la încheietura mâinilor...
Să continui cu calităţile produsului Patapievici: Mi se pare extraordinar faptul că întăreşte discernământul, singurul ce nu poate fi înfluenţat de divinitate, întrucât, în urma rugăciunii, e spurcat de liberul arbitru. In esenţă, discernământul e punctul din care se vede întreaga firimitură din Adevăr. Aţi crezut că voi zice "întregul adevărul"? Aş fi comis o eroare întrucât Adevărul e în plină expansiune (firimitură cu firimitură spre Intreg). Discernământul e fierul roşu care arde răul modernităţii, care rău nu-i altul decât setea de putere, ce nu-i o ispită oarecare. Discernământul are remedii la îndemână, e drept, camuflate în chiar excesul cu care culminează maladia.
     Aşadar, consumaţi prin lectură "produsul energizant intelectual – Patapievici"! Vă este util, deoarece nu mai sunteţi de foarte multă vreme oameni mari, pentru că aţi devenit moderni, ceea ce este un super avantaj; doar nu aşteptaţi să vi se impună această calitate prin decret guvernamental! E momentul să vă mai dezlipiţi gândul de pe goliciunea nevestei, a amantei sau a vreunei prostituate înfăşurată în piele de top model, şi să vă bucuraţi că aveţi, sau veţi avea, ca pe un virus în sânge, Modernitatea - Doamne, ce mai vampă! Are o tehnică nouă de a te încărca prin simpla atingere cu Sfântul Duh, întrucât menirea ei de substanţă constă în lucrarea spirituală spre care ne forţează.
     Nu care cumva să credeţi că am înnebunit de prea multă singurătate în căsuţa mea de trei parale din Ruşeţu! Am să vă ofer din prospectul produsului Patapievici argumentul modernităţii:
1) Principiul este: în treburile publice şi politice trebuia să facem abstracţie de faptul că Dumnezeu pare a ne spune prin scriitură care este adevărul, şi ce anume trebuie să facem. Sau e suficient să ne uităm cu atenţie la viaţa noastră?
2) Să continuăm a ne orienta viaţa după cuvântul lui Dumnezeu... altminteri, admitem că nu suntem decât nişte animale mai norocoase decât altele.
Punctele 1 si 2 sunt incompatibile. Trebuia să le gândim prin aprofundarea spirituală a naturii efemerului, trecătorului, evanescentului. Inseamnă explorarea ontologiilor care ţin, nu de apucat, ci de miros; nu de obiectele care pot fi văzute, ci de acelea care pot fi zărite, întrezărite; nu de cele care pot fi apucate (şi transformate în ustensile), ci de acelea care pot fi sensibilizate numai ca mirosuri, ca miresme, ca treceri şi petreceri prin transparenţa diafanului. Si ar mai fi citate, dar mă opresc pentru că n-aţi înţeles ceea ce doriţi să aflaţi cu spiritul la gură, anume care-i lucrarea spirituală spre care ne forţează modernitatea? Poate vă imaginaţi că ar pune la punct nişte supozitoare cu eficacitate asupra creierului uman, deşi de la el până-n alt loc e tranzit lung.
De greşesc, înseamnă că suspectaţi elementul activ al produsului Patapievici, care poate fi şi el saturat de nebunie, inteligenţă sau umor negru. E firesc să vă fure altă idee, întrucât nimeni dintre voi nu are, cred, orbul găinilor, încât să nu vadă că modernitatea noastră actuală şi-a aruncat pantofii cu toc pentru a încălţa cizme cazone; când surâde, scoate un scrâşnet de roată dinţată din angrenajul unei cutii de viteze, căreia i s-a schimbat, exagerat de mult turaţia. Dar prostul nu sesizează fiorul care îi trece prin sex când o vede în deplinătatea goliciunii, este mecanic. Până şi metafizicul ei este exprimat şi perceput de corespodent în cifre încât, minune a realităţii, orbul îşi vede cu ochii minţii întunericul mai nuanţat; iar singura competiţie viabilă care bagă-n draci până şi spiritul, e boala amintită ceva mai sus: setea de putere. Nu doar "materiei superior organizată" îi ard buzele de dorul ei, ci şi spiritului.

***

Nici alte competiţii nu sunt lipsite de efectul "situaţiei de fapt", întrucât se presupune că ai condamna populaţii întregi la disparţie. Statul care ar ţine cont de amintitul amănunt s-ar transforma într-un asistent social. Atunci cum se vor împăca cei puţini şi puternici cu cei mulţi şi săraci?
Modernitatea îşi va consuma energia pentru a o transforma într-o tehnică spirituală sau va trudi să rentabilizeze capitalul financiar? Pentru că omul nu îşi asigură subzistenţa cu înger, ci cu bani. Într-un fel, banul e şi el o entitate diafană, dar cu zbor interior. Să-l poţi gândi pe Dumnezeu îţi trebuie energie. Orice modernitate, fie ea cât de modernă sau de viitor, pe pământ ori în cer, are un singur scop major: procurarea energiei cu care...

***
Nimeni n-a remarcat că inventatorul produsului care poate avea şi efecte halucinogene trăieşte în alt plan deznădejdea celui ce strigă în pustiu. Pare a fi un apostol de după. Nu încearcă prin produsul său intelectual să smintească, doar propune schimbarea de paradigmă, înlocuirea vechilor mize şi criteriilor de natură spirituală cu dogme (nici vorbă de concepte) eficiente. Spre deosebire de învăţătorul său divin, sugerează înlocuirea, pe unde s-a şubrezit, a legii vechi, răsturnarea ei cu o pârghie ştiinţifică. Sub acest aspect este extraordinar. Atât că, de are să insiste, va fi blagoslovit cu anatema. Pentru că în modernitatea noastră atât de modernă avem o religie de consum, cu o competiţie camuflată, cu o apartenenţă, tot sub o mască, faţă de-o clasă sau alta, după cum şuieră pe la ureche glonţul, cu o acceptare a unor idei, fie ele militariste. Dar cine să se cutremure de asemenea blasfemie? După cum ştiţi, el o binecuvântează precum acel papă nebun care a pus pe piciore cruciada sub pretextul "Ucideţi în numele Domnului!" Să se sinchisească şefii de stat? Poate n-aţi sesizat, dar într-o asemenea postură, ei nu mai sunt oameni, ci organe sexuale în plină erecţie sau, de nu vă convine figura de stil, nişte stomacuri care trăiesc sub teroarea verbului a vomita? Actul respectiv fiind un fel de revelare a firescului. Secretul modernului - piatra de poticnire a celui ce refuză să ia lucrurile modernităţii de-a gata. De fapt nici nu prea mai e timp şi "loc" în spaţiu pentru a se împiedica de o piatră, întrucât îl lucrează în draci raţionamentul constrângerii sub acoperire de argument.
Membrii unei secte, scrie în prospectul produsului Patapievici, sunt pe cale să facă infarct ori de câte ori au ghinionul să asculte o comunicare ştiinţifică. Erijându-se în slujitori ai umanităţii, ei sunt împotriva ştiinţelor moderne, a liberalismului, a economiei de piaţă liberă, a industriei. Practic, sunt motivaţi de cruda realitate să fie potrivnici, dacă ar fi să dăm crezare că până şi competitivitatea condamnă populaţii întregi la dispariţie; iar din câteva miliarde de suflete omeneşti existente pe planetă, doar 500 de milioane trăiesc confortabil; şi valorizarea persoanei se face în urma unor calcule, în funcţie de cumpărăturile pe care este capabilă să le realizeze în timpul vieţii sale (Lifetime value).
Teoretic, însă, se face o nedreptate capitalismului, economiei de piaţă, progresului, liberalismului, faţă de care omul s-a dovedit a nu fi decât un animal, "ceva mai norocos decât alte animale", după cum am mai spus. Capitalismul în floare era fondat pe interesul particular şi egoismul util al celorlalţi, dublat de muncă şi economii. Capitalul e singura celulă activă din univers care a fost clonată de n... ori. Aşa zisul sânge imaginar i-a fost înlocuit cu informaţia reală. Oricine intră în jocul său, trăieşte o stare permanentă de preinfarct. In ciuda dinamismului, mobilităţii şi flexibilităţii care-s în foc continuu, funcţiile muncii se diminuează. Dureros, dar factorii exteriori devin mai importanţi decât munca. (Roger Sue)
     De ce nu mai este capitalismul un gentleman tocmai acum când este pe picior de a găsi împlinire prin tehnica planetară? Să fie din pricină că progresul nu mai este destinat, ca până în secolul al XVIII-lea, ci devine un proces fără subiect, fără finalitate, fără obiective? (Luc Ferii) Sau nu-i stă bine ideea de perspectivă în detrimentul proiectelor sociale pe termen lung? (Eiwin Laszlo) Nu-i stă bine nici libera competiţie, concurenţa nereglementată ce conduce către monopoluri, favorizând oligopolurile, marile carteluri internaţionale! (Tiberiu Brailean)
     In concluzie, nu capitalismul, economia de piaţă, liberalismul, ca mijloace "naturale" de prosperitate socială, duc la prăbuşire, ci problemele sale lăuntrice.
     Pe deasupra şi un element dramatic: politicul nu mai stăpâneşte lucrurile, e neputincios în faţa puterii, a dominaţiei financiare.
Am insistat mai mult asupra capitalismului, întrucât produsul Patapievici, nu că i-ar face apologia, însă te sfătuieşte să ţi-l asumi ca pe un rău necesar în lipsa binelui de care, la un moment dat, ţi se poate face greaţă. Ii dai dreptate întrucât nu te afli în centrul procesului, ci la periferia lui, şi nu ai cum să-l domini ori să fii învingător. Binele, fie el şi surogat, trebuie să ţi-l însuşeşti ca pe un altoi care, logic (?), ar trebui să aibă o evoluţie organică, încorporând un principiu revoluţionar; spre deosebire de a-ţi însuşi binele aruncat la coş, ceea ce ar însemna că accepţi o revoluţie mecanică terminată totdeauna "prin dictaturi apodictice, răsturnate tot printr-o revoluţie".
Cu ajutorul produsului Patapievici putem discerne între un război până la exterminare şi acomodare critică. Propunerea, ca efect, este originală, incitantă, după ce te convingi cu forţe proprii că acomodarea propusă nu-i o resemnare mascată. Istoria ar putea să semene, într-adevar cu corabia lui Otto Neuiath, reparată încontinuu din mers. Repet că suntem îndemnaţi să fim critici şi să căutam căile unei evoluţii organice, a istoriei, bazată pe încercări şi tatonări critice. Efectul va fi sigur? In primul rând istoria, ca organ viu în evoluţie, nu-i o celulă imensă, ci o construcţie din celule. La rândul lor, fiecare celulă are în alcătuire o moleculă care, la rândul ei conţine grăuntele mai invizibil decât îngerul, dar pervers, numit atom. Cu alte cuvinte, fiecare atom al aşa zisei istorii organice poate avea toxinele lui, conceptele şi revoluţiile lui. Elementele distructive atacă nu istoria ca un întreg, ci atomul sau molecula, celula şi aşa mai departe, până când întreg sistemul se trezeşte bolnav de toate bolile posibile.
     Nedumerirea este: cum poate fi reparat din mers un organ viu? Dacă admitem că doar a repara din mers este benefic umanităţii, atunci istoria ar fi ceea ce este acum (dovadă că "a repara" s-a făcut pe furiş de multă vreme) adică un sac pe care nu poţi pune vârful acului fără să-i nimereşti petecul.
     Un organ are nevoie de vindecare. Nu există panaceu împotriva acţiunii destructive umane, doar vorbe. Si ştiţi de ce? Pentru că proiectul după care a fost construită lumea aceasta este al unui cazinou, cum zice excelent economistul Tiberiu Brăilean. Câştigurile sunt individualizabile, dar pierderile se socializează rapid şi se periferizează, noi toţi devenind perdanţi, în calitatea noastră de cetăţeni universali.
     Mi se pare uşor naivă insistarea pe termeni de revoluţie mecantilă şi reparare din mers a istoriei. Primul fenomen distructiv, pe care ar trebui să-l reparăm ar fi fluctuaţia financiară, ceea ce ar echivala cu a arunca apă peste o vidră în speranţa că se va uda. De la fluctuaţia amintită se propagă undele cutremurelor, a uraganelor sociale, ale războiului, fondul fiind setea de putere.
     Cât despre revoluţia mecanică, eu consider că nu mai poate exista decât ca un fel de praf pentru aruncat în ochi. Odată cu acest început de mileniu revoluţia s-a mutat din stradă, în creier. Nu mai poţi răsturna definitiv o dictatură cu bâta sau racheta, decât după ce i-a tulburat puţin, atât cât fluctuaţia de care am vorbit să devină un uragan intern. Sigur, tehnica de declanşare a unei revoluţii pe creier prevede şi ataşarea la istorie a unui plan înclinat pe care, de-ar nimeri fie şi roata cerului, s-ar răsturna. Pe viitor, nu bombele bacteriologice vor fi de temut, ci creierul fiecăruia dintre noi, întrucât vor fi capabile să-şi conceapă singure bomba informaţională. Intrucât informaţia e mai demonică decât praful de puşcă. O revoluţie informaţională negativă, bine coordonată de un monstru, îl poate determina pe fiecare individ în parte să se autodistrugă; după ce mai întâi se va reduce psihic la starea de robot care şi-a indeplinit misiunea de a fi. Restul trăirilor, la scara universală fiind amănunte nesemnificative.
In urma revoluţiilor mecanice se ivesc, cum e şi firesc, concepte mecaniciste, într-un cuvânt, îndepărtând prăpastia, ramâne în locul ei golul unde n-ai ce să arunci, decât aceeaşi realitate hăituită în profunzime de convulsii ereditare; doar că şi-a mai răcorit febra cu ceva iluzii date prin sânge.
     In schimb, după o revoluţie informaţională, nu mai rămâne gol în care să înghesui vechiul, pentru ca să dea colţ noul, deşi ar părea o utopie, întrucât ea (tipul de revoluţie amintit) îşi aduce în istorie, ca pe un produs prefabricat, propriul ei viitor conceput, nicidecum în pântecul unei fecioare, ci în virtual. Mă tem că virtualul poate fi eternitatea ce ne-a propus-o creştinismul. Pe pământ respiră o lume pipăibilă, un fel de muşchi de animal în sânge. In cer freamătă, imposibil de descifrat sub microscop, o lume nevăzută, diafană. Dar spaţiul dintre cer şi pământ este virtual. Ingerii care nu s-au conformat platformei program din imemorial, în virtual au fost alungaţi. După ei tânjim. N-au avut cum ajunge pe pământ. Din virtual ne manipulează iluziile. N-au devenit diavoli, adică susţinători şi procesatori ai răului, ci informaţia după care creierului nostru îi arde buza. In concluzie: o acomodare critică şi reparaţiile făcute din mers istoriei sunt doar subiecte de meditaţie. Inainte de a "rămâne ca praful drumului în urma noastră", istoria este un concept disponibil, demonstrabil, dar efemer. Se tot vorbeşte de istoria antică, a evului mediu, care nu sunt decât nişte speculaţii în jurul unor cicatrici pe memorie, moştenite prin ereditate de generaţiile care duc pe propria viaţă greul prezentului. Nu sunt sigur că omenirea îşi construieşte istoria, după cum s-a afirmat, îşi asigură doar, în matricea prezentului comoditatea psihică şi materială. Ceea ce rămâne în urma acestui proces sunt urmele nevăzute ale efemerei comodităţi.
     De asemeni, cum poţi coase cu aţa chirurgicală rănile unui bolid intrat orbeşte în atmosfera terestră? Odată ce, la scară mondială, "principalii actori rămân firmele multinaţionale, a căror putere este enormă, ale căror interese şi preferinţe pot influenţa decisiv guvernele a numeroase ţări, sau pot conduce la schimbări politice spectaculoase, la mutaţii geopolitice interesante...? (Tiberiu Brăilean)
Peştele de la cap se-mpute, iar istoria, o ştiţi deja: de la ban. Care ban nu se mai iveşte trufaş precum un zeu din spuma sudorii frunţii, ci grosul lui e câştigat la cazinoul care-i lumea, apoi animat prin fluctuaţii la bursă! Din această pricină a evoluat şi banul în cap de meduză, care adoră activităţile speculative, mafiote, spălarea cu lacrimi sau detergent, corupţia. In fruntea lui, ochiul e nimicitor, iar gura monstruoasă înghite piaţa armelor, a drogurilor, imigraţiile ilegale sau mass-media. Omul nu mai ştie după care criterii să-şi decidă limitele angajării; umbra-i este perspectiva asupra lumii şi problemelor ei. Cum să se acomodeze critic când nu prea mai are vreme nici să respire, şi "e într-o supraumană căutare de alte raţiuni şi alte modalităţi de a trăi"?
     Să repari istoria din mers echivalează cu tentativa de a separa crepusculul de undă. Pe de o parte repari, iar pe alta se iveşte şi prosperă... nihilismul, să zicem, "ca foiţă de distrugere universală". "A existat mereu o înclinaţie, mai mult sau mai puţin conştientă, chiar o plăcere de a face rău; nou este faptul că acesta a devenit nelimitat." (Andie Glucksmann)
"Adaptare critică" scrie în prospectul produsului Patapievici?! Nu m-am înşelat?!... Cine mai are pentru aşa ceva energie şi vânt prielnic la pupa!?

STAPANIREA LUMII

Kant a fost un clarvăzător, nu atât de profund ca divinul Iisus. Nici unul, nici altul n-au intuit că raţiunea se va abate de la principiul ei fundamental, acela de a descoperi adevărul şi a fundamenta binele. Scumpa raţiune umană cade-n ispita sa interioară şi, după cum au observat filozofii, se supune uşor vitregiilor exterioare. Cu o asemenea lele pe cap, ce pretenţie să mai ai de la constiinţă care trebuie să lupte, la rându-i, cu tentaţia de eroizare a monstruozităţii şi voma spirituală a visătorului visat? Să fie mai convingătoare, Raţiunea iese la tablă pentru a-şi rezolva propria ecuaţie din care neapărat trebuie să rezulte gloria şi strălucirea! Iar noi toţi ne arătăm multumiţi de rezultatul ei ca de donaţia pe care o aşteptăm de la timpul prezent, de la istorie, de la Dumnezeu. Gloria şi strălucirea – un fel de hibrid de hrană metafizică – într-o societate în care s-au stins de la facerea lumii şi până acum o enormitate de scopuri.
Totuşi, Kant a prevăzut că va veni timpul când conştiinţa va trebui să se investească scopurilor, pentru ca ele să nu mai fie un scop în sine, ci să producă valori materiale şi spirituale. Deoarece, până mai deunăzi, scopurile au avut calitatea de a nu face nimic. Trândăveala lor a făcut posibilă revelaţia lui Kant privind stăpânirea lumii începută de Imperiul roman. In epoca modernă, continuitatea stăpânirii lumii este asigurata de STATELE UNITE ale Americii care, asigurate din punct de vedere militar, luptă cu drag. Nu pentru a ucide (pe cine mai tentează astăzi sângele uman, nici măcar pe vampirii ce şi-l pot procura în fiole, la negru!), ci pentru "a dobândi şi a-şi asocia mentalul valoric (vechea Europă, monarhiile islamice) şi pentru a zdrobi mentalul duşman – terorismul invizibil, fanatic, sinucigaş" (Paul A. Georgescu).
Oricine observă că "stăpânirea" se clădeşte, nu pe defrişarea de cauze ale terenului (acestea au, şi vor avea sub talpa istoriei, efectul distructiv al minelor) ci, la nivel superior, pe efecte; ceea ce echivalează cu a-ţi construi casa de vacanţă în craterul unui vulcan. Noua stăpânire are întâietate militară (groaznic!), foloseşte benefic inteligenţa artificială (care, în fond, nu-i altceva decât inteligenţă naturală… drogată!) şi, în mod special, are libertatea de a desfiinţa libertăţi. Chiar şi pe a lui Dumnezeu!
Drumul spre un stat cosmopolit, care să aibă constituţionalism, republicanism, liberă circulaţie, nu se deschide având crucea la gât şi automatul sub braţ, ci direct cu coarnele, pentru că teoria funcţiei care creează organul nu va pieri niciodată, e verificată în timp. Funcţia care are astăzi puterea dominantă a creat organul – terorismul în Irak. Organ pricopsit în erori, frustrări, mentalităţi, misticism… Si ar mai fi!
O asemenea funcţie creează monştri şi nu pace perpetuă. "Binefăcătoarea" maşină de război americană se impune şi ca un curent spiritual, aparent firav, ce tulbură religiile în dogmă, deschizându-se totodată ca o premisă inevitabilă a ivirii dintr-o putere verificabilă, şi nu dintr-o treime ori mit al unei posibile noi religii, unde arma poate fi un vas prin care se pogoară Duhul Sfânt, iar glonţul prins la gât cu un şnur să aibă puteri miraculoase şi infinite. La ora când scriu aceste rânduri glonţul este, vai, un panaceu universal: te  lecuieşte de viaţă.
Noua stăpânire a planetei va grăbi sau nu sfârşitul lumii? Pentru că începutul sfârşitului s-a produs de foarte multă vreme. Cum va putea fi stinsă apocalipsa, când flăcările ei au început să ne înconjoare? E drept, mai avem un colac de salvare, speranţa, dar, parcă nici n-ar fi, întrucât omenirea o proiectează totdeauna în viitor; care viitor e aşteptat ca un Crăciun cu tolba plină cu daruri.  Ce daruri ar putea el aduce? Măşti de gaze, tuburi cu oxigen, containere pentru deşeuri nucleare, un corn al abundenţei purtat ca o cruce pe umăr din care să hrănească întregi continente, poate chiar pământ natural pentru morminte? Sub acest aspect mi se pare hazlie expresia: "bogaţii puternici, în mondialitate, vor trimite săracului găuri de covrigi"!
Pe de altă parte, noţiunea de stăpân al lumii generează o singularitate, ceea ce nu înseamnă că, în mod automat, este explicată valoarea. Lumea de sub nasul noului stăpân este şi va fi ceea ce a fost dintotdeauna. Noul stăpân nu vine niciodată cu o scară de valori universale pe care oricine să poată urca spre lumină.
De ce tot mi se pare ca avea dreptate Nietzsche când afirma că "toate mijloacele prin care s-a urmărit până acum ca omenirea să devină mai morală, erau, în esenţă imorale"? Intuind că nu face parte dintr-o lume sănătoasă, omul a tot căutat metode prin care să o amelioreze, fără a se spăla mai întâi pe sine de hidoşenie. Astfel, minciuna a fost înduhovnicită în alambicul dogmei multor religii; uneori, în timpul inchiziţiei, era doar suport moral al evangheliilor, iar tragedia, pe care a jucat-o cu poalele-n brâu şi obrazul aghezmuit a smerenie, a fost etichetată mai târziu drept revoluţie teologică; aşa cum scrierea conţinuturilor sacre ale libertăţii, făcută cu arma pe cerul Iugoslaviei, poartă numele de necesitate istorică. Va trăi, oare, omenirea sinistra fericire cu amprentă divină de a nu mai considera violul, să zicem, faptă penală, dacă urmarea săvârşirii blamatului act se va dovedi o consecinţă necesară, cu precădere în cazul femeii neprăsite căreia i s-a ivit "profitul" de a rămâne însărcinată?
Intr-adevăr, omenirea a federalizat şi mondializat, după cum a prevăzut Kant. Acesta n-a întrevăzut totuşi o soluţie pentru partea negativă, obscură, a defectelor, în speţă facismul, şovinismul, terorismul fanatic. Ce nu le-a reuşit clarvăzătorilor şi altori tipuri de fanatici, se străduieşte de la o vreme hermeneutica printr-o tehnică aparent la îndemâna oricui şi a oricărei epoci: adică raportează demersurile inteligenţei la realităţile de azi. Iar prof. Paul A. Georgescu crede că "hermeneutica este în măsură să ordoneze şi să pună în sistem atât luminile, cât sşi umbrele imperiului lumii".
Hermeneutica propune, cum era de aşteptat la o disciplină dinamică (dar cine o ia n serios?) investiţia producătoare, în locul donaţiei consumiste; adică bogatul puternic nu trebuie să trimită săracului franzele şi colive  (aşa ceva săracul primeşte doar când moare bogatul, plus un bileţel cu autograf în care e sfătuit să-şi pună speranţa în Domnul), ci pluguri şi seminţe cu care va produce, pentru el şi ai lui, bogaţie şi putere. Deci săracul va deveni bogatul puternic, iar, la rândul său, va trebui să trimită pluguri şi seminţe. Cui!?
I-aş acorda hermeneuticii premiul Nobel pentru cea mai reuşită utopie a prezentului, Cine poate crede că un bogat va comite vreodata imprudenţa de a pune de-o putere în afara dimensiunilor sale, cu care să se confrunte mai târziu, şi, probabil, să piardă? Chiar dacă ar convieţui în linişte, grăsimea de pe umbra lui sfârâie la soare şi singurul care înghite în sec este săracul, iar înghiţitura aceea în gol îl binedispune pe bogat mai mult decât banii ce şi i-a pus sub fund; mai ales dacă, în acel moment, se întâmplă ca şi beregata lui să fie în erecţie. Ca imperiu, e exclus să ai intre graniţele tale un "cancer de imperiu" de mărimea fie şi a unei unghii, întrucât impuritatea visează momentul de a-şi mări volumul.
Hermeneutica n-a priceput că imperiul nu-i o broască ţestoasă, ci un un zeu cu inima mecanică.
In faţa atâtor probleme, cum se comporta concret inteligenţa umană? (care nu-i un panaceu universal). Răsfoind istoria, descoperim că ea a trădat în fiecare veac, s-a purtat ca o vieţuitoare crudă. Face demersuri asupra realităţii, dar îi lipsesc propriile principii din care să aleagă pe cel adecvat pentru a grefa porţiunea cu problemele realităţii. De prea multe ori operaţiile pe cord deschis sunt executate de…  oftalmologi!
Se tot spune cţ fiecare om are îngerul său păzitor care să-l ferească de rele. Ar trebui să-l păzească  de propria raţiune! Inteligenţa umană, cel puţin în acest început de mileniu, nu mai are întelepciune - este cănd fidelă adevărului divin, când malefică. Până şi unii preoţi care vorbesc în faţa altarului, când nu se întâmplă să insufle maleficul printr-o idee sau asociere de cuvinte, în mod sigur o va face la un momentdat prin privire!
Inteligenţa ne constrânge cu drăgălăşenii. Scriem revelaţiile pe hârtie, pe calculator dar niciodată pe suflet; pentru că sufletul, în acest spaţiu fără limite, lasă o urmă doar de mărimea punctului lăsat de privire pe linia orizontului. In schimb, hârtia calculatorului multiplică, procedeu care îi dă un coeficient mărit de importanţă şi gravi(di)tate. Ar fi inteligenţa capabilă să ne înveţe a construi o scară la cer? Este, desigur, o iluzie, întrucât, până acum ne-a dovedit doar că se pricepe la a consuma fără măsură energie umană, şi a produce soiuri de combinaţii experimentale, frământări şi nelinişti şi, mare tragedie, nu-i capabilă să finalizeze o armonie tainică în locul efemeridelor. Nici măcar în propria sa pătrăţică - e constructivă doar într-un imperiu mondial unde adeziunea sa e din capul locului condiţionată.
Dar ce ne facem că ea, inteligenţa, se accidentează mai la tot pasul, pe când noua stăpânire impune cu vehemenţă un mers de balerină pe firul exagerat de subţire al timpului? Când rămâne de fiecare dată legată de propriile sale greşeli?

SUFLAREA VIETII

Scrie Nietzsche că "punctul din care începe cultura este decisiv pentru soarta omenirii." Consideră o superstiţie funestă credinţa preoţilor în valoarea sufletului uman. "Locul adevărat în care cultura îşi are originea este trupul" - crede filozoful - produsul divin care i-a fascinat atât de mult pe greci.
Repulsia filozofului faţă de creştinism are drept cauză, probabil, neputinţa de a separa actul religios de actul cultural. De exemplu: creştinismul nu transformă adevărul învierii în produs pentru consum spiritual; în fond, n-a fost un eveniment cultural, aşa cum fulgerul ori circuitul apei în natură sunt pure elemente şi procese naturale. Insă cultura, cu bogăţia mijloacelor de expresie, poate asimila realităţile cu  amprenta divină.
Intr-adevar, trupul omenesc poate fi începutul culturii omenirii, dar nu considerat ca simplu obiect, nici din cauză că-i împodobit cu simţuri şi gânduri. Devine focar al culturii numai după ce anumite elemente din natură îl ajută să-şi disciplineze respectivele simţăminte şi gânduri. E vorba de sunet şi culoare. Pasărea cu cântecul, florile cu mulţimea culorilor declanşează în om conştiinţa de sine. Nu gustul mărului oferit de Eva l-a corupt pe Adam, ci... culoarea lui.
Altfel trupul ar fi fost un monstru, o piatră mişcătoare dacă nu avea capacitatea de captare şi prelucrare a sunetului.
Prin absurd am putea conchide că, în cazul când materialul din care-i creat omul a fost conceput de Creator din nimic, atunci începutul culturii îşi are primul pas în nimic, ceea ce înseamnă că truda celor ce zidesc cultura e goană după vânt.
"Nu poate fi aşa!" vorba Sfântului Damaschin. Nu cumva înainte ca Dumnezeu să fi creat universul, materia primă din care a fost prelucrată, banala materie care suntem, exista, dar sub o altă stare? Din ceea ce nu este, nu poţi şlefui nici măcar un fir de nisip. Nimicul sugerează un vas fără fund, iar, în cazul lucrării divine, perfecţiunea nu poate fi pe alocuri ciobită - plus de asta, considerând că întregul a fost creat din nimic, minimalizezi posibilităţile şi sursele inepuizabile de creatie ale divinului, care, în nici un caz, nu pocneşte din deget, asemenea prestidigitatorului pentru a apărea o galaxie sau o nouă sursă de viaţă. Puterea sa nu este scamatorie, ci inteligenţă creatoare. Un cunoscut autor contemporan (C. Ghiniţă) se întreaba : ’’Oare, înainte de crearea universului, ce a fost ?’’ Eu as reformula întrebarea: ’’Inainte de crearea universului, ce a fost, Intuneric sau lumină? (lăsând la o parte începutul genezei din Biblie). Intrebarea rămâne valabilă şi dacă am admite apariţia universului ca urmare a exploziei primare bing-bang. Nu cumva exista doar lumină, întunericul fiind necunoscut? De fapt, care era preferata lui Dumnezeu? E posibil ca marele păcat al îngerilor îmbrânciţi din cer - viitorii reprezentanţi ai răului - să fi fost unul singur: provocarea din pura lor curiozitate a exploziei bing-bang!
Si, fiindcă mi-am propus să revin la "Geneza" din Scriptură, iată un amănunt interesant: ’’Duhul lui Dumnezeu se plimba peste ape.’’ Care ape?! Ale pământului! Păi... nu existau pământul, stelele etc., toate au fost create după lumina initială! Si totuşi a fost ceva! Nefiind vorba de o apă obişnuită, putem îndrăzni a crede că e vorba de un necesar lichid amniotic, iar Duhul Sfânt plutea peste el. Cine se dezvolta în acest lichid amniotic? Iisus se fereşte, poate nici nu cunoştea mare lucru, încât să dea mai multe amănunte despre Duhul Sfânt.
Există în Vechiul Testament o avertizare: "Orice păcat împotriva lui Dumnezeu se iartă, afară de cel făcut împotriva Duhului Sfânt’’ E clar că în vârful piramidei Treimice stă Sfântul Duh.
Când Fiul se afla pe pământ, Dumnezeu a putut ‘’exista’’? Chiar şi în timpul cât Iisus a fost  mort pe cruce. Inţelegem de aici că Sfântul Duh este esenţial. Cam aşa se întâmplă în cadrul Sfintei Treimi: Tatăl nu a putut construi materie şi forme de viaţă fără concursul activ al Fiului. Fiul n-ar fi reuşit să construiască un fir de nisip în lipsa legilor fizice şi chimice care vin de la Tatăl (RATIUNEA). Activitatea lor creatoare e posibilă datorită Sfântului Duh; care pune la dispoziţie energia şi materia primă necesare creaţiei care se desfăşoară fără întrerupere. In lipsa Sfântului Duh nu pot exista celelalte persoane Treimice. Dar în lipsa acestora poate exista Sfântul Duh?! De ce n-ar fi aşa? El pune la dispoziţie lumina "nevăzută necreată", care-i baza materiei universale. Nu din nimic a creat Dumnezeu lumea ci din lumina necreată-nevazută, care, sub aspect fizic, constituie materie necreată (Dumnezeu şi îngerii sunt materie invizibilă  necreată. Dumnezeu nu-i un duh ci o prezenţă). Energia necreată şi lumina necreată-nevăzută, ca posibilităţi ale Sfântului Duh, ne determină să credem că în univers nu există imaterialitate de sine stătătoare. Având mai multe stări, materia din care suntem e una din stările luminii.
Fie că a avut loc bing-bang-ul sau nu, materia a apărut dintr-un bulgăre de lumină necreată-nevăzută, propietate a Sfântului Duh. Ceea ce ne luminează nouă planeta pare a fi mai curând o materie (de fapt e cunoscută ‘’materialitatea’’luminii) care reflectă poate umbra (aşa cum luna e un boţ de materie şi reflectă lumina soarelui) luminii necreate-nevăzute a Sfântului Duh.
A-L vedea pe Creator nu-i este îngăduit muritorului de rând. Oare Dumnezeu, acolo-n Treime - sămânţă -, îl vede pe Sfântul Duh? Oare ce se mai întâmplă în interiorul Sfintei Treimi? Dacă în univers raţiunea are un înlocuitor – instinctul -, inima omului nu poate fi înlocuită nici măcar cu un Dumnezeu mai mic, fiindcă acesta este o necesitate în chiar menţinerea echilibrului Sfintei Treimi. Din acest motiv aş spune că, pentru om, raţiunea e o boierie ce are rădăcina (inima) în sămânţa Treimică.
E fascinant şi totodată dătător de echilibru faptul că Iisus a înviat şi nu a fost înviat. Moartea lui să fi fost cumva un examen de maturitate? Strigătul de durere pe cruce, când au  lăcrimat până şi pietrele, se pare că nu l-a sensibilizat pe Tatăl RATIUNE. O inimă ar fi reacţionat altfel. Se poate ca atunci suferinţa umană, pentru a fi percepută de RATIUNEA TATAL, să fie prelucrată de inima umană a lui Iisus într-o picătură de miere (în sentiment). In concluzie, dacă Heisenberg, care afirmă că "particolele elementare ale cosmosului nu sunt nici numai corpuscule, nici doar unde", reiese clar că lumina necreată-nevăzută a Duhului Sfănt are propietatea de a putea fi prelucrată. ’’Gândind a creat Dumnezeu lumea’’, repet afirmaţia Sf. Damaschin. Folosesc iar imaginea plastică a războiului de ţesut materia universului: iţele printre care trece suveica sunt gândurile Tatălui (Raţiunea), iar de suveică e legat firul de lumină necreată-nevăzută a Sfântului Duh. Se obţine astfel o concentrare de energie şi spirit-materie.
Pentru noi, Sfânta Treime pare a fi o pură categorie folosită atât în limbajul comun, cât şi în cel religios sau filozofic. In realitate ea este un element virtual al existenţei umane; o sămânţă care are vulnerabilă doar partea materială, nicidecum sensurile care respiră în ea. Intr-un fel, Sfântul Duh, Dumnezeu şi Fiul nu sunt persoane subiective, ci sensuri care vin şi pleacă în toate direcţiile. Si aici există instinct de conservare, lucru nelipsit, odată ce în interiorul ei respiră mişcarea, cu deosebirea că pentru Dumnezeu-Tatăl, timpul este doar un paleativ; în schimb, Fiului i se potrivesc toate cele trei timpuri (trecut, prezent şi viitor, plus de asta a purtat trupul şi a fost încălzit de sângele pe care îl are orice muritor.)
Sunt înclinat să cred că instinctul rămâne caracteristica fundamentală a existenţei umane, adevăratul har primit de la divinitate, raţiunea - fiind mai mult o înfumurare.
In realitate nu Dumnezeu ca persoană a Sfintei Treimi este un mister, ci viaţa. Cine poate şti că Dumnezeu cunoaşte din ce motiv îi este dat să existe? Poate că se spune greşit că Dumnezeu e viaţa; El e purtătorul vieţii. Si cum i s-o fi întâmplat asemenea fericire?!
Reamintesc plimbarea Sfântului Duh peste ape, care apă putea fi un lichid amniotic unde, prindea contur Dumnezeu-Tatăl. Viaţa crează alte vieţi. Sfântul Duh l-a scos din sine pe Dumnezeu-Tatăl, adică şi-a creat un organ care să gândească. Apoi Tatăl a gândit şi a zidit Fiul. Să aibă dreptate Sf. Damaschin când afirmă că ’’Dumnezeu are mai multe naşteri’’? Fiul lui Dumnezeu va avea cândva un fiu?! Dovada e că în Univers mai sunt planete pe care viaţa, suferinţa, pot da colţ. Poate că Dumnezeu e fără început şi sfârşit, dar în linie întreruptă, prin predarea ştafetei.
Dacă îi dăm crezare apostolului Pavel când spune că "Iisus a fost chiar Dumnezeu", afirmaţie ce pune în discuţie existenţa treimică, atunci moartea a însemnat un sfârşit pentru El, iar învierea un nou început. In acest caz, interiorul Sfintei Treimi în care există mişcare, se comportă ca o celulă. 
Fiul nu este fără început, ca Tatăl, ci prin Tatăl şi Sfântul Duh este fără început şi sfârşit… Cel care-i fără început şi sfârşit prin sine este doar Sfântul Duh. Tatăl a făcut prin Fiul ‘’Lumea, lucrurile şi tot ce există, dar… ele se vor uza asemenea unor haine vechi şi, într-o bună zi, tu le vei împături şi le vei înlocui cu altele.’’ Cuvintele apostolului Pavel – întrucât a ucis, n-am sa-l gratulez niciodată cu atributul de sfânt - s-ar cuveni să reprezinte cotitura care să ducă la înnoirea dogmei creştine pentru a nu fi asimilată în timp de cine ştie ce secte sau curente religioase. Si n-aş vrea să se întâmple un eventual cataclism spiritual. Dar nu cumva şi în cadrul Sfintei Treimi are loc o uzură? Dacă se comportă ca o celulă vie, regenerează! Iar Fiul, fiind un urmaş, va fi un unicat.  ’’Tu însuţi, niciodată nu te vei schimba, iar anii tăi nu vor avea sfârşit.‘’ Să fie aici un adevăr subtil, nemaipomenit, anume că Iisus (Fiul) a fost pus Stăpân peste creaţia mâinilor sale, mai bine spus, peste propriul său har? EL va fi adevărata substanţă divină care, spre deosebire de Dumnezeu Tatal, nu se va schimba?! Asimilându-i pe Dumnezeu şi pe Sfântul Duh, a fost nevoie de naştere (prin femeie), de moarte şi înviere, încât căpătând anumite valenţe să nu se mai supună uzurii şi schimbării, asemenea Tatălui, va fi  veşnic în linie dreaptă. De-ar fi aşa, n-am greşit considerându-l pe Iisus, Dumnezeul nostru cel cu raţiune şi Duh Sfânt în acelaşi trup. Viaţa e mai misterioasă decât învierea lui. Duhul Vieţii nu-i nici Dumnezeu, nici o persoană, nici Fiu de Dumnezeu. E ceva ce nici Dumnezeu nu va şti vreodată. Suflarea vieţii în gura Lui e ca o flacără olimpică furată de vânt şi adusă, fără să i se spună de unde provine. Subliniez aici că Dumnezeu nu dă viaţa din sine, ci are viaţă asemenea creaturii dar, spre deosebire de ea, o apără ca pe lumina ochilor. Tocmai în menţinerea eternă a propriei vieţi constă marele merit, măreţia şi înţelepciunea divinităţii.

SUPEROMUL

"A exista înseamnă a fi diferit", afirmă Remy de Gouimont. Onticul i-a propus omului încă de la apariţie turma cu un diferit în fruntea ei, care s-o călăuzească prin labirintul realităţii. Dacă vrei să-i aduci pe indivizi la acelaşi numitor, eşti un naiv de te încurci în diferitatea lor, e suficient să-i ademeneşti doar cu un pretext comun; care seamănă pe undeva cu hoitul aruncat unei haite de lupi: deşi diferite, animalele se vor repezi împreună asupra darului. După Nietzsche, hoitul aruncat vulgului, şi nu numai, pentru a se obţine cât de cât o acalmie mondială, ar fi credinţa. Patapievici conchide că formula cea mai deplină a modernităţii s-a articulat în sec. al Vll-lea, iar noi cei... recenţi suntem post moderni. In timpul post modern, hoitul potrivit scopului amintit cred că este cultura. Doar prin ea este posibil să ne însuşim diferenţa celorlalţi fără a mai fi nevoiţi să-i tolerăm.
Care ar fi profitul? Am scăpa în primul rând de greaţa care, după afirmatia lui Nicolae Steinhardt, e un sentiment creştin ("Să-ţi fie greaţă de ticăloşi, de turnători şi de lepre.") Numai că fiecare dintre noi are în genă aceste calităţi, ca pe o cocoaşă.
Se poate vorbi în primul rând de greaţa faţă de propria persoană. Scăpat de greaţă înseamnă, oare, că am făcut un pas spre al V-lea punct cardinal unde se poate consuma întâlnirea cu Dumnezeu?
Frumosul oferit prin actul creaţiei înmiresmează sufletul, înmugureşte privirea. Nu ştiu de ce am impresia că, de-ar fi să aruncăm cu pietre în frumosul de acum, pietrele s-ar murdări! Bine că în ultimul secol, atât Dumnezeu cât şi sufletul omului, sunt entităţi de negăsit, de parcă s-ar fi ascuns sub cine ştie ce cochilie!
De ce se întâmplă aşa? Pentru că frumosul nu mai este de multă vreme o vocaţie şi o misiune, în nici un caz o kalokagathia, adică idealul artiştilor şi înţelepţilor din toate vremurile. Poate se întâmplă aşa din lipsa echilibrului spiritual, consecinţă a coabitării cu un adevăr ce nu mai poate fi consumat nici ca drog; pentru a fi acceptat în continuare ca nutritiv ontic, necesită revitalizarea lui cu o sumedenie de E-uri. Astăzi orice industrie, ideologie ori religie s-au reprofilat pe prepararea E-urilor pentru propriul lor adevăr, făcut iar nu născut mai înainte de toţi vecii, chiar dacă, oficial, nimeni nu se înghesuie să-şi asume responsabilitatea contrafacerii.
Putem vorbi chiar de o prelucrare industrială a adevărului revelat în chiar laboratoarele ortodoxiei pentru a se obţine din el în folos propriu, ce credeţi, perfecţiune sau desăvârşire? Nici una, nici alta, întrucât "perfecţiunea şi desăvârşirea nu pot fi egale" (Antonie Plămădeală). Perfecţiunea nu stă în formă, adică în tot ce ţi s-a dăruit de la Dumnezeu, ci în lucrul mâinilor şi minţii tale. Cât despre desăvârşire, sfinţii părinţi vorbesc de omul desăvârşit, atât că el nu poate fi pluralizat, deplin nefiind nici măcar sfântul sau înţeleptul. Ar fi o utopie să credem într-o planetă cu fiinţe desăvârşite, întrucât Sfântul, dar şi înţeleptul n-ar putea fi imitaţi în fapte şi idei din pricina existenţei diversităţii.
Nimeni nu mai râvneşte fără interes la materia primă care-i adevărul revelat în vederea prelucrării lui în spirit pentru a genera perfecţiune sau desăvârşire. Cândva, unii au visat s-ajungă supraoameni, şi atunci Dumnezeu (prin al II-lea război mondial, mai ales) le-a încurcat puţin ideologiile (deşi în încurcătura respectivă şi-au prins viaţa milioane de nevinovaţi).
Cu vremea s-a ajuns la concluzia că nu-i mare lucru să fii Supraom decât în situaţia când eşti un simplu desen animat. Genetic, există posibilitatea ca orice individ să poată urca dintr-odată unul sau toate nivelele pentru a ajunge la înălţimea  la care  se poate preface a executa la trapez nu triplu, ci n…salt mortal. Si merge întrucât, la o asemenea înălţime, cei de jos nu mai pot observa că el trişează, dar, conform prostiei omeneşti, îl adulează, i se închină, mizeria ce-I curge de pe limbă e adunată în vase considerate a fi picătura de divinitate din fiinţa sa amprentată spre ei.
De ce-i posibilă asemenea scamatorie de când e lumea şi va fi actuală şi-n vecii vecilor? Deoarece codul genetic are în structura sa o genă pe post de Iudă, ca translator, adică vorbeşte în limba tuturor genelor posibile aflate-n exteriorul ei: oferindu-le totodată orice tip de informaţie solicitată şi, foarte interesant, primind drept comision informaţii ce nu-i sunt necesare în particular, deocamdată, dar le depozitează pentru necesitatea celor ce se vor naşte.
Cea mai râvnită culme... fenomenologică, la ora actuală, este aceea de SUPER OM - la scară redusă - şi SUPER PUTERE sau SUPER CIVILIZATIE - la scară mondială. Pentru că atributul de Super nu implică neapărat perfecţiune sau desăvârşire, (dezastru, oameni buni!) nici măcar prelucrarea adevărului revelat pur, aproape în toate cazurile habar nu are pretendentul la sintagma respectivă, de sensul noţiunii amintite. Pentru a atinge o astfel de "performanţă" e necesar să-ţi schimbi în primul rând atitudinea faţă de Dumnezeu (în cazul când ai avut vreuna specială); apoi, tot ceea ce gândeşti şi faci va trebui vârât în subconştientul tău ca într-o bancă de date, la care lumea din afară, constrânsă de propriul ei liber arbitru (Doamne,ce tragedie!) să se racordeze la înalta lui… tensiune.
Un asemenea proces nu-şi scuză niciodată mijloacele, ci are grijă să le canonizeze, pentru ca atributul SUPER să fie receptat ca valoare, psihologic vorbind,  printr-o veritabilă transfigurare atipică. După care cultura spirituală nu ar mai avea sens să cultive, ca după vechiul statut, sufletul omului, ci Atributul (SUPER) ce se dezvoltă în subconştient asemenea unei celule canceroase şi de care s-au unit printr-o liturghie specială.
Dorinţa de SUPER a omului pare o îndrăzneală exagerată, o esenţă pură a raţiunii care vizează apropierea fără mijlocirea rugăciunii, ci prin violenţa voinţei de totalitatea şi esenţa divină (retineţi că n-am zis a gândului sau înţelepciunii pentru că, în cazul pe care-l tratez, ele sunt simple legume ce se bucură doar de identitate filozofică). Sau un gol umplut ochi cu  necesităţi de-o clipă pe care vrei să le eternizezi, gol virtual ce, asemenea unui lac cu apă sărată, îţi ţine la suprafaţă, desfăcut ca o floare de nufăr, golul sufletesc, real ..
In firea lucrurilor, orice pretendent la amintitul atribut, s-ar cuveni să şi-l însuşească pe fondul, dimpotrivă al unui prea plin sufletesc, şi să încerce a prinde în iureşul cutezanţei lui Lumea şi Universul doar atunci când are sub aripa gândului, în loc de aer, îngeri. Numai că aerul nu poate fi înlocuit cu îngeri, şi... atunci?!... Parcă ar separa forma de fond! Valoarea teoretică primită prin sensul atributului SUPER nu mai fuzionează cu conţinutul ontic al noţiunii de om.
Va fi inevitabil big-bang-ul ontic?
Pentru a se evita o asemenea grozăvie, conserva SUPER s-ar cuveni să-l domine spiritual pe om, nu doar să atingă o înălţime acoperită cu gheaţă, despre care se crede a fi de neatins; iar în cazul SUPER-civilizaţiilor să nu fie doar coada unui zmeu construit din iluzii vopsite-n culorile curcubeului.
Ne temem de un asemenea atribut care, doar prin culorile curcubeului din vârf ar simboliza acalmia în urma furtunilor ideatice, rasiste, ale orgoliului exacerbat etc., cărora unii le vor înălţa temple în inimi râgâindu-le osanale, deşi nu dau doi bani pe credinţa, înţelepciunea şi umanismul lui; singur dinamismul lui (ce păcăleală!) dă impresia unui caracter filosofic, etic, sociologic, ce mai! o sinteză estetică apriori.
In urma aparitţei SUPER-omului, putere-civilizaţie, viaţa devine o "altfel" de viaţă. Filosofia, etica vor servi în mod "natural", dar sub acoperire de transcendenţă divină. Acel altfel. Nici Dumnezeu nu va mai fi  - nici nu mai este -cel de pe vremea israeliţilor sau a lui Einstein. Mai mult, va regreta că nu a sucombat, după cum a prezis filozoful. Psihologic, n-are încotro, va fi ocrotitorul lui SUPER care, în general, este ceea ce visăm fiecare în sinele nostru, deşi suntem conştienţi că într-o viaţă ce nu depăşeşte lungimea unei frânghii cu care te poţi spânzura, nu poate fi spartă crisalida decât o singură dată? Răspunsul este vorba mitropolitului Serafim Joantă "Nu ne trăim ortodoxia aşa cum este ea!"

***

Devenind SUPER-om, mi se pare a se fi făcut un pas decisiv în abstractul aflat definitiv în contradicţie cu concretul. Totuşi, ce poate avea comun SUPER-ul în ambele planuri? Suferinţa? Dacă da, înseamnă, oare, că suferinţa este o fiinţă religioasă având acelaşi principiu devenit literă de evanghelie în creştinism?
"Suferinţa face cu putinţă înţelegerea umanităţii şi libertăţii noastre" - scrie undeva părintele Sofronie. Pe măsură ce suferinţa atinge în viu bareme demonice (cum ne oferă, spre exemplu, terorismul), sporim oare în înţelegerea propriei noastre umanităţi? De ce nu ni s-ar împlini acest deziderat prin mijlocirea spre divinitate, pentru noi, a artei? 
Ar însemna că omului, pentru a deveni cât mai SUPER, nu-i rămâne decât să facă din înăsprimea suferinţei un ideal, mai ales că, tot conform sursei citate, ,,creştinismul implică suferinţă" (de ce nu l-am direcţiona în sens contrar suferintei, în loc să batem tam-tam-uri cu limba în toacă?) E o mare grozăvie şi un fals! Iisus a suferit, nu pentru a i se perpetua suferinţa, acesta-i călcâiul vulnerabil al creştinismului), ci tocmai pentru a fi îndepărtată prin cumpătare, înţelegere, înţelepciune, iubire. Apologia suferinţei de la tribună, de la amvon, prin cultură, va fi o nenorocire, un handicap pentru conştiinta ce si-o însuşeşte. Am observat că tocmai cei ce dau ochii peste cap vorbind de suferintă ca de o mână divină pentru care trebuie să fim recunoscători sunt printre  primii ce transpiră s-o ţină la distanţă, ajutându-se de medicamente, de relaţii, de rugăciune. "Creştinismul nu-i prostie - remarca părintele Nicolae de la Rohia în <Jurnalul fericirii> -, dar nici zece la sută demonism". Fiecare şi-l asimilează ca  fiind un antidot tocmai împotriva suferinţei. Altfel, omul de rând (dar SUPER-omul?) ar privi cu sensibilitatea motanului zbaterea şoricelului ţinut în gheare (suferinţa).
In epoca noastră aflată mai tot timpul în flăcări, e o urgie să faci apologia suferinţei ca dar de la divinitate. Nu poate fi negată rădăcina ei în natura umană, însă Creatorul i-a oferit omului viaţa ca pe o firimitură din fiinţarea sa, deopotrivă cu leacul împotriva pericolelor care o ameninţă, leac aflat în inima umană. Că omul nu-şi foloseşte inima în scop de curăţire sufletească, e altceva. Sufletul şi raţiunea "sunt bacteriile care pot face viaţa să crească în univers precum aluatul, nu s-o distrugă..."
Creştin sau de oricare religie, ar trebui, uzând de un efort ecumenic, să lupte pentru îndepărtarea măcar a unei părti din cauzele care au ca efect suferinţa, nu să o toarne, frământată cu sânge uman, în litera de evanghelie. Divinitatea nu se hrăneşte spiritual cu suferinţa umană, în caz contrar ar fi un monstru.

***

Realitatea umană e mai bântuită de furtuni ca oricând, nu se mai poate aluneca peste crestele valurilor ei folosind vorbe cu tălpici, dar nici pe gheaţa metafizică a căldurii bunătăţii divine. Acceptând suferinţa ca pe un dat de la Domnul, se degenerează în a-ţi însuşi civilizaţia modernă ca pe o dinamică sălbăticie. "Raţiunea - după un creştin vizionar aşezat prin îndemnul Creatorului în pantheonul sfinţilor - trebuie să lupte pentru îmblânzirea lumii."
Sub acest aspect, ideal ar fi ca trăsătura esenţială a SUPER-omului, a puterii şi civilizaţiei să fie, în nici un caz apologia suferinţei, ci trezvia, adică trezirea, părăsirea Nocturnaliei şi deschiderea particularului printr-o modalitate iniţiatică "înspre echilibru şi dreapta judecată"

***
Se va mulţumi Super-omul să fie multă vreme doar ceea ce şi-a dorit cândva? Sunt semne că soarta lui va fi asemănătoare celei lui Sisif. In ce direcţie a voinţei sale va evolua? Sau are să aleagă sinuciderea ecologică, atunci când va deveni conştient că itinerariul ales, duce, sub aspect psihic, într-o zonă apocaliptică unde, neexistând cale de întoarcere, nu are  măcar şansa de a se adapta?
Dorinţa unui individ, stat, civilizaţie de a realiza forme pure, nu mai este demult păcat etic, ci unul estetic săvârşit cu uşurinţă, întrucât, aşa cum faraonii pretindeau a fi coborâtori din zei, se va crede că una dintre gene este pecetea desăvârşirii. Si atunci, sub pretextul că "turma ignoră Adevărul", se va încerca, probabil, să fie imprimat în genomul uman, cu călcâiul cizmei. Ca-ntotdeauna!
De s-ar face genă pe genă, rezultatul ar fi de fiecare dată un simbol indescifrabil, utopie sau paradox. Numai că cizma e "sfântă", zgomotul dureros de frângere a firii se va armoniza cu târşâitul ei pe distanţe de străbătut pe pământ, aer sau apă.  SUPER-omul-statul-civilizaţia îşi vor face mai tot timpul remedii tehnice din mers, chiar transplant de idei depozitate pe filiera genetică în cromozomi, pentru a fi apoi transmişi prin contact… sexual sau (scuzaţi-mă!)… politic. Si nu vor accepta vreodată să le fie trasă cizma de pe ideal; în lipsa ei, n-ar mai avea cum să-şi imprime amprenta pe destinul umanităţii.
Nu-i exclus, ca în cine ştie ce viitor "ev mediu", să i se recunoască cizmei calitatea de vas prin care se coboară, cine altul decât Sfântul Duh? Indiscutabil, preotul va fi prezent cu sarcina duhovnicească de a ţine isonul râgâielii, pentru că aşa va fi modalitatea Superomului de a se ruga. Aţi observat, sunt sigur, că preotul e nelipsit din cazarmă, din chiar maşina sofisticată de luptă –mecanică sau ideatică - şi, pe lângă har, mai are-n dotare o pereche de cizme şi un pistol! Rostul lui acolo este de a se ruga Cratorului să-l apere de glonţul inamicului şi să-i ţină puţin degetul pe al lui atunci când apasă trăgaciul armei, pentru a nimici o altă viaţă. A inamicului, aţi înţeles, care, în mod sigur are şi el o cruciuliţă la gât, iar alături un preot care, asemenea celui din tabăra adversă, cere de la Dumnezeu aceeaşi firimitură din bunătatea lui. După ce criterii deliberează Creatorul? Cine dintre cei doi soldaţi rivali va câştiga la ruletă, şi după ce criterii? Dumnezeu, ca apărător al vieţii, nu se cuvine a-l ajuta nici pe unul, nici pe altul. Soluţia ideală ar fi să le aplice câte un picior în fund celor doi soldaţi inamici şi câteva vagoane de înţelepciune celor ce i-au trimis să se confrunte! Câtă vreme sfinţii părinţi proclamă că toţi suntem fiii lui Dumnezeu, din ce motiv Tatăl  l-ar văduvi de paternitate  pe unul dintre ei, chiar dacă şi-au înfipt ghearele, unul în sufletul celuilat, vrând să şi-l smulgă. Dacă e adevărat cţ viaţa are nerv divin, de ce nu-L doare pe Creator atunci…? când...?

***
Voinţa de a fi Super se pare a avea ca motivaţie teama de a nu fi un întreg spaima că întreaga creaţie, ideea de divinitate, s-ar aduna într-un singur adevăr trainic; ci să se risipească în cât mai multe direcţii, sub acoperirea raţionamentului conform caruia Unitatea nu a fost dintotdeauna abstractă ci... fractală. (Clonarea este, la rândul ei, o fugă din unitatea fiinţei). Superumanizarea (ca o consecinţă, sub acoperirea progresului prin cunoaştere) e totodată un gest de anihilare a genului clasic care, imediat după naştere, trebuie să se alăture binelui sau răului.
In epoca SUPER, individul îşi pierde calitatea de bun sau rău - în fapt nişte formule stilistice învechite -  având doar capacitatea de a se manifesta după un program tehnic al vieţii, fostul reper de bine sau rău nemaifiind pentru conştiinţă decât o manieră. Viaţa, fără programul SUPER-ului, va fi o rutină lipsită de semnificaţii, impunându-ţi să ai tot timpul faţă de ea, nu o atitudine, ci o indiferenta polemică: nu te mai străduieşti să înalţi cu viaţa scara la cer, nu mai construieşti de dragul ei semnificaţii, idealuri, realităţi noi, pentru că ea devine material brut de construit. Sub acest aspect, de bunăvoie sau lovită în spinul din coastă, va genera semnificaţii multiple dar, mai puţin sau deloc prin metode naturale, ci pe calea negării reciproce, singura posibilitate prin care îşi poate mări cota de imprevizibil, oferind voluptăţi psihice prin întorsături bruşte de situaţii şi destine; conferindu-ţi totodată, ca purtător al ei, dreptul de a-i alege calea cea mai potrivită, nu spre adevărul divin, ci spre un element surpriză a cărui logică eşti nevoit s-o naturalizezi în sfera gândirii tale.
Intr-adevăr, e tentant acest SUPER, mai ales că poate da oricând dovadă de simţ al proporţiilor, repercusiunea fiind capacitatea limitată de a-l valoriza printr-un raţionament strict inviolabil. SUPER-omul-putere sau civilizaţie va avea sub cheie psihologică toate momentele vieţii individului, afară de unul singur. E vorba de momentul când în conştiinţe se va produce valorizarea sa, proces căruia anumite principii tabu îi sunt de neînlocuit vieţii: în lipsa lor, valorizarea SUPER-ului om, stat sau civilizaţie, nu va fi altceva decât o îngurgitare, după care, atunci când urmeaza să fie, o dă-n vomă.

TENTATIVE DE SUSPENDARE A DIVINITATII

 
 Mi-era şi-mi este teamã de Dumnezeu. Am citit pe nerãsuflate scrisul lui Cioran sperând sã gãsesc un leac contra fricii mele, de nu cumva un motiv puternic de a nu mai crede în divinitate. Rezultatul a fost o revelaţie, mi-a dispãrut teama de care aminteam, în schimb, credinţa în Dumnezeu a devenit mai puternicã; pot spune cã i s-a descoperit inimii un fel de drum al mãtãsii foarte umblat, dar strãbãtut în întregime, nu de cei ce-şi orbesc ochii minţii mergând cu degetul întins spre mântuire, ci de bolnavii de luciditate, marii temerari care merg din contradicţie în contradicţie spre cucerirea adevãrului; care, nefiind un bănuţ , încât sã-i încerci autenticitatea, strângându-l în dinţi, au ca instrument de verificare îndoiala.
La prima lecturã ai crede cã distinsul gânditor este convins de ceea ce sugereazã prin scrisul sãu; încerci nu puţinã admiraţie pentru curajul de a-şi face publicã o intimitate, fiindcă relaţia omului cu Dumnezeu este într-adevãr un act intim care nu poate fi vulgarizat, mai ales de dragul gloriei.
Dupã care te convingi cã opera lui Cioran este o evanghelie personalã ce propovãduieşte contrariul (în nici un caz nu trebuie confundat cu paradoxul logic, întrucât, deşi aparent, pare a fi construitã pe o temelie a logicii), în realitate nu-i reuşeşte decât o fascinantã improvizaţie cu efect contrar.
Cum poate fi explicat acest fenomen decât încercând sã gãsim motivaţia care l-a împins sã-şi aştearnã gândurile pe hârtie, deoarece nu cred cã în adâncul sufletului Cioran ar fi murit ateu.
Sã fi fost gânditorul un Don Quijote derutat de lecturile sale? Care, descoperind cum un înaintaş lovea  cu cuvântul în Dumnezeu, a încercat şi el sã-l imite? Mai curând, flãmând fiind sã dezlege cât mai mult din misterele care tortureazã fiinţa umanã, a încercat sã dezvolte ideile altora, dând dovadã de o picãturã de geniu. Astfel, asemenea Eclesiastului, afirmã cã "viaţa nu are sens" Mai mult ca sigur îl tulburã Nietzsche care proclamã, motivat sau nu, cã "în realitate scopul lipseşte". Ciudatã fiinţã-i omul dacã-şi pune asemenea întrebãri zadarnice! Animalul doar trãieşte şi se bucurã de ceea ce i s-a dat. Se mai spune cã în strãfundurile fiinţei lui, omul a rãmas totuşi un animal. Tot filozoful german mai afirmã, orgolios, cã ideea de Dumnezeu poate fi, conform principiilor psihanalizei, conştientizarea existenţei Creatorului, întrucât, logic, nu poţi nega decât o evidenţã.
Ideile filozofului german par a fi osatura pe care gânditorul român şi-a construit opera. Interesant! Nici în cazul lui Neitzsche nu putem fi siguri cã sufletul sãu ar fi admis inexistenţa lui Dumnezeu în ciuda furtunilor devastatoare de pe creierul filozofului german! Întrucât o asemenea atitudine eroicã are în mod sigur explozii temperamentale, cerebrale. Îl divulgã confesiunile sale, unde recunoaşte a fi fost chinuit de dorinţa unei mari distanţãri faţã de divinitate şi, mai ales, recunoaşte ataşamentul faţã de un filozof ce ştia sã contrazicã tot ceea ce era actual în ideile moderne. Din acest motiv, atât încercarea germanului filozof, cât şi a uşor influenţabilului Cioran, par o sãriturã la trapez a spiritului pe firul unei idei desenate cu cãrbune pe aer. Încercarea temerarã a celor doi e pretextul la a cãrui umbrã s-au strãduit vreme de o viaţã sã construiascã idei din idei pe o trãire proprie. La amândoi o idee aşezatã în frazã e adusã cu atâta mãiestrie din condei încât sensul ei sã parã fãrã început şi sfârşit, asemenea cãrţii de nisip a lui Borges.
Aportul lui Cioran la distanţarea unei idei comune îl deosebeşte de Nietzsche prin apropierea de tulburãtorul Iov, personaj biblic care rãmâne într-o permanentã comunicare cu el chiar atunci când nenorocirile se abat asupra casei sale, luând o atitudine filozoficã faţã de Cel despre care e convins cã-i Atotputernic. O atitudine socraticã, am putea spune, constând în curajul de a pune "zeul la încercare într-o sutã de feluri, pentru a şti dacã spune adevãrul” (Nietzsche). (Probabil ştiţi că celebra proclamaţie: "In acest secol Dumnezeu a murit!" nu aparţine în totalitate filosofului german.) Conform pãrerii cã vorbele deznãdãjduitului, ”se duc în vânt”, fãrã a jigni muritorii, sfinţii sau pe Dumnezeu, Iov îndrãzneşte suspendarea pentru un timp a divinitaţii, cât îi este necesar sã-şi vinã puţin în fire din şocul la care îl supune verbul "a fi".
Se observã uşor cã, atât la Iov, cât şi la Neitzsche şi Cioran, tentativa de suspendare a divinitãţii nu este o încercare durã de a lãsa cerul gol forţându-l pe Dumnezeu sã se scufunde în adâncurile spiritului propriei creaţii; dimpotrivã, tot zgomotul fãcut de ei este pentru a-şi justifica disperarea. Dovadã cã la scarã planetarã disperarea este un flagel, mai ales pentru spirit, iar disperatul, asemenea nebunului, pare a fi iresponsabil... Asta şi face Cioran, îşi asumã disperarea individului, a umanitãţii, dar are o scuzã puternicã atunci când lasă a se înţelege nereuşita suspendare a divinitãţii. De remarcat şi curajul de a-i fi ruşine cu el însuşi. A fost nemaipomenit truditorul acesta în ale scrisului, mă fascinează, mi-a făcut viaţa praf şi pulbere… stelară. (Ce-aţi crezut?!)
Atât la Cioran, cât şi la predecesorul sãu german, motivaţia acestei atitudini originale este frica, ea îl chinuie pe cel ce este mai mult ataşat de aparenţe şi refuză sã se asimileze divinitãţii.
Aşa se poate explica de ce scrisul gânditorului român nu sminteşte, doar ameţeşte spiritul, cu un gen de voluptate care-l ajutã sã cadã cu mai multã uşurinţã, nu-n ateism, ci-n înţelepciune. Aşa descoperã cã moartea, suferinţa, Iisus, Dumnezeu... nu sunt nişte indiscreţii metafizice introduse de creştinism în treburile de fiecare zi ale oamenilor, ci reale certitudini pentru scurta veşnicie, trãită de ei - peregrini pe cãrãrile cosmice.
Natura temerii lui Cioran, care la o primă strigare pare a-l aduce în pragul disperãrii, nu-i orgoliul dat de capacitatea de a se ridica prin raţiune deasupra tuturor vieţuitoarelor pãmântului, ci umilinţa de a putea fi la un moment dat asemenea lor. Adicã fãrã sens. Chinuindu-l  coşmarul inutilitãţii vieţii sale, oricare individ este determinat de a se anula în divinitate, sau de a o provoca. Dupã ce provocarea se consumã şi acalmia pune stãpânire pe spaţiu, timpul şi gândurile individului, se vãd aproape cu ochiul liber, urmele care urcã la cer, a celor ce nu s-au îndoit nici mãcar în pântecul mamei lor de existenţa Creatorului.

2 comentarii:

  1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  2. Dumitru Istrate Ruseteanu a adaugat urmatorul eseu

    Eternul necunoscut
                    MOTTO: ,,Poetul şi-ar vrea prelungită existenţa, fie chiar şi în memoria urmaşilor"  (D.Petrescu in cuvant inainte la vol. ,, Lumini in interior", de Stefan Dima.) Numai că în cazul poetului şi eseistului Ştefan Dima (1906-2002) nu se întampla aţa, memoria urmaşilor fiind saturata de propriile fapte de arme, ne mai rămânând  loc pentru alte necesităţi valorice. Lectura eseurilor sale mă determină să fac precizarea că de la origini şi pâna în prezent, cel mai fin eseist al spaţiului cultural de pe malurile Buzăului este Ştefan Dima , dar pentru a-i fi cunoscute lucrările, trebuiesc reeditate şi mă îndoiesc că vreuna dintre editurile urbei din motive financiare, va risca un asemenea demers. Însa, constient ca odata la doua mii de ani se întampla şi minuni, poate vrea bunul Dumnezeu ca semnalul nostru să ajungă si la urechea celor ce dirijeaza banul public, spre necesităţi culturale ajutând astfel la scoaterea din anonimat a unei valori. Am la indemana ,,Introspecţia poesis'' şi ,,Gandirea poetică şi cuvintele'', două cărti de eseuri, apărute una în 1992, iar cealaltă in anul urmator la editura Athienacum, ambele cu aspect saracacios, cu doua cartoane simple ce ţin locul coperţilor parcă ar fi fost editate prin chetă publică;  nici urmă de prefaţă sau o cât de simplă notă a autorului, ce sa mai zic de caseta editurii cu indicatile de rigoare. 
    Din nefericire, Ştefan Dima a ramas un necunoscut înca din timpul vieţii când începand cu primul său volum de poezie tipărit în 1934 a fost întampinat favorabil de recenzenţii care îi reproşau totuşi un anumit ermetism, desi întrun număr din ,,vremea'' aceluias an Pompiliu Constantinescu avansa ideea că la Ştefan Dima poate fi supărator ,,caracterul extrem de modern al inspiraţiei sale'' .Daca-i aşa, din ce motiv mai târziu valul modernismului nu i-a reţinut amprenta în cutia neagră?  E posibil ca vina să fi  aparţinut scriitorului care după cum reiese din creaţia sa poetitică şi eseistică a preferat habitat alternativ cu o realitate interioara şi nu in ultimul rând a dus cu timpul o luptî dramatică până la sfarşitul vieţii continuând a fi în general eternul necunoscut pentru cultura română, cel putin noi buzoienii ( scriitorul s-a nascut în comuna Zarneşti de Buzău) nici măcar nu cunoaştem în care din cimitirile Bucureştene a fost înmormântat. Nepotul său, care ii poarta numele, in ultima convorbire avută cu unchiul său a remarcat faptul că nu era străin de viaţa culturală Buzoiana, il cunoscuse pe regretatul poet Constantin Petcu, ştia de existenta unui cenaclu la Buzau, ,, era inchis in el, retras din culoarea lumii, nu comunica nici cu membrii familiei sale. A locuit în Bucureşti pe strada Masina cu  paine, impreuna cu sotia sa. Apartamentul era modest, dar înviorat de o bibliotecă bogată, iar pe pereti o multime de tablouri valoroase. Nepotul de care am amintit care a çopilărit într-o Scoala de Îngeri unde profesorii păreau recrutaţi din randul demonilor a fost sfătuit de bătran cand i-a ceru o pàrere despre incercarile lui a fost sfatuit sa renunte la scris întruncat ,,poezia nu-ţi dă să mananci, ia-te de o treba serioasa''.
        ***
    Colaborator cu poezii ,,Cuvantul Literar'', ,,Adevarul literal '', ,,Litere'', cititor al marilor creatori europeni Rimbaud, Verlaine, Baudelaire, Malarne , Valeri, Rilke. Cărţile de eseuri ale lui Ştefan Dima sunt adevarate manualure de poezie ce nu trebuie să lipsească din lectura celui ce simte ca s-a născut cu harul. Tratează poezia ca pe o fiinţă vie îi descrie  funcţiile, modul cum pot fi hipnotizate cuvintele pentru a alege singure dintr-o infinitate si a se organiza într-un poem.

    RăspundețiȘtergere