Dir,maria e.,final

Dumitru Istrate Ruşeţeanu: MARIA EGIPTEANCA  (roman)
1. BĂTRÂNUL BEDUIN
Marea loveşte ţãrmul într-un ritm ce-ţi pare cunoscut încât te apeşi pe piept în dreptul inimii. Nu cumva ghemotocul acesta de carne mână, prin mişcãrile sale sigure, atât sângele prin vene cât şi valurile spre ţãrm? Un dulce ţãrm, fericit cã e punctul de plecare în larg unde se aratã deseori îngerul cu sabie de foc, înger ce nu-l poate vedea nici unul dintre muritorii veniţi de pretutindeni şi-aşteaptă zorii celei de a doua zi când vaporul îi va primi pe toţi în pântecul sãu şi va trudi din greu pentru a-i duce la Ierusalim de ziua Înãlţãrii Sfintei Cruci.
Deodatã, din suflarea care suportã cu greu trecerea timpului, se aude un ţipãt isteric ce provoacã fiori în şira spinãrii:
- Uite îngerul cu sabia de foc! se agitã un bãtrân cu barbã de patriarh. Mi s-a arãtat mie, pãcãtosul! E semn cã sunt izbãvit!
Frângându-se în genunchi, se sprijină cu fruntea de pãmânt cu mâinile adunând nisip şi punându-l pe creştet. Seamãnã cu o cãmilã ce se trânteşte dintr-o datã la pãmânt, sãtulã sã tot cutreiere deşertul vieţii.
La o oarecare depãrtare, trei tineri aşezaţi pe nisip cântã din flaut un cântecel viclean ca un şarpe, dând iluzia cã încearcã a dezlega nodul gordian din trupul bãtrânului care se ridicã şi merge la ei:
- Am ceva de spus! îndrãzneşte el sã înfiripe o discuţie.
- Aşeazã-te lângã noi şi te vom asculta! îl îndeamnã unul dintre tineri cãutând în desagã dupã ceva merinde. Trebuie cã eşti obosit de viaţã şi de drum lung? îl întreabã dupã ce i-a dat sã guste.
- De drum lung mi s-au rãnit picioarele, dar de viaţã nu m-am sãturat.
- Care-ţi este vârsta?
Bãtrânul încearcã sã-şi aminteascã şi ridicã din umeri neputincios.
- Poate ştii ce cari în traistã de la un loc la altul? îl întreabã alt tânãr.
- Sfânta Scripturã şi un suflet de om - şopteşte bãtrânul trãgând pe furiş cu privirea la cer. Cândva am ucis!
Primul tânãr îl întrerupe din cântat pe cel cu flautul şi întreabă:
- Sã înţeleg, bãtrâne, cã umbli prin lume în speranţa de a gãsi pe cineva care sã te ucidã cu pietre?!
- Nu s-a întâmplat pânã acum, întrucât poţi da cu pietre doar dacă nu eşti păcătos! (şi-acoperã faţa cu palmele şi suspinã) Dacã aţi şti ce pãcãtos sunt... Eram tânãr şi-mi plãcea sã hoinãresc de unul singur prin deşert. Într-o zi, un strãin mi-a cerut sã-l duc pe cãmila mea pânã la oaza cea mai apropiatã. Era mai în vârstã decât mine, ceea ce nu m-a împiedicat sã-l lovesc, gândind cã voi gãsi ceva de preţ în bagajul lui. A fost o loviturã nesocotitã pentru cã i-a apãrut o şuviţã de sânge în colţul gurii... “M-ai ucis!” a reuşit el sã mai spunã, dar nu i-am dat rãspuns. Cumpãnind dacã e bine sã-l duc (e drept, cale lungã pânã la un cunoscut pentru a fi doftoricit), am scuipat pe Dumnezeul lui când mi-a zis cã, dacã-i cunoşteam puterea, nu fãceam ceea ce am fãcut. Neliniştea cãmilei m-a obligat sã scrutez depãrtarea şi am crezut, acum sunt sigur cã a fost o iluzie, cã zãresc un punct mişcãtor care a fãcut sã-mi fie teamã. Cãmila se agita mai rãu şi-atunci am început sã-l lovesc cu duşmãnie. Mai târziu netezeam pãmântul deasupra lui. Pe mãsurã ce timpul trecea, uitarea nu-mi venea în ajutor. Atât noaptea, dar şi la lumina soarelui, trãiam de parcã aş fi fost posedat de duhuri. N-a fost greu sã pricep cã nu Allah îmi cerea sã rãspund în faţa lui pentru omorul ce-l sãvârşisem, ci Dumnezeul celui ucis de mine. Pe Allah ştiam cum sã-l îmbunez, dar îmi erau strãine pretenţiile Dumnezeului cãruia i se supun creştinii. Mare parte din viaţă mi-am petrecut-o înţelegerii acelui Dumnezeu creştin. Dar, pe mãsurã ce credeam cã i-am pãtruns tainele, simţeam şi mai grea apãsarea pãcatului. Devenisem un cãlãtor împãtimit, când aveam ocazia sã întâlnesc un strãin îl întrebam de nu cumva ştie numele vreunui prooroc sau cãlugãr, cu trecere la Cel de Sus, în faţa cãruia sã-mi plâng fapta pentru a mã linişti cu sufletul. Ar fi fost simplu sã mã dau pe mâna judecãtorului dar, oricât mã ştiam de pãcãtos, iubeam libertatea. “Te poţi mântui de pãcat prin dans!” m-a sfătuit în China o gheişã. Prostituata nu cunoştea dansul, în schimb trecuse prin braţele a patru mulatri ce dansaserã cu plãcere de dragul frumuseţii ei. Ţinându-mã pe urmele lor, i-am descoperit dupã un an de zile dansând un aprig dans cãruia îi spuneau “Dansul vieţii”. Numai Dumnezeu cred că a dansat cu atâta durere în jurul fãpturii din lut înainte de a o însufleţi! Am deprins cu greutate mişcările, de-atunci trec zilnic prin flãcãrile dansului încât mã mir când am avut vreme sã îmbãtrânesc!?
Se opreşte din povestit şi nu se mirã vãzând cã a rãmas singur. I s-a întâmplat întotdeana sã nu fie ascultat pânã la capãt. E o dovadã cã viaţa lui e fãrã început şi sfârşit. Cum vine treaba asta, nici el, nici altcineva nu poate pricepe.
- De atunci, dansul e rugãciunea mea!
Şi-ncepe sã se roage. Din razele soarelui strivite sub tãlpi iese un fel de must care, amestecat cu nisipul, dã aluatul din care a fost plãmãdit primul om. E posibil ca Dumnezeu să adune acest noroi misterios din care să conceapă ultima fiinţă a acestei lumi!
Bãtrânul se opreşte din rugãciune brusc şi uimit. Dacã mai facea un singur pas, piciorul cãlca pe trupul unei femei care doarme sau, cine ştie, şi-a întors privirea în sine şi observã din alt unghi cerul! Picioarele femeii sunt descoperite pânã mai sus de genunchi, ceea ce… nu-i un prilej de ispitã! Si marea trebuie cã are goliciunea ei, dar o acoperã de privirea pofticioasã a lumii, valurile. Îşi zice cã fiinţa care doarme pe plajã o fi fost siluitã de soldaţi şi e posibil sã fie lipsitã de viaţã. Se lasã în genunchi lângă ea pentru a-i citi pe chip. Rochia, o preţioasã hieroglifã, grãieşte enorm despre viaţa celei ce o poartă -  fetişcana asta e din spiţa cea mai joasă a vulgului. Faţa, numai din unghiuri, contrastează cu originea pe care i-o bãnuia. A vãzut multe cerşetoare egiptene, aceasta este una dintre ele!
Începe sã-l frãmânte indiferenţa descoperitã pe chipul de neînţeles. Doar  marea e la câţiva paşi, cerul deasupra…  Vede în colţul gurii câteva fire de nisip cãzute parcã din fiinţa ei. Ţine strâns pumnul drept, şi nu rezistã ispitei de a i-l desface gândind că ascunde o perlă. Ce altceva sã fie decât… nisip?! Trupul tânãr, în loc sã-l tulbure, îl întristează, pentru cã îi aminteşte de bogãţia cu care s-a nãscut - tinereţea - risipitã pe te miri ce!
Nu îndrãzneşte sã-i tragã rochia peste genunchi, aşa cum se cuvine, nefiindu-i clar dacã a meritat vreodatã sã atingã o femeie?  Ia cu pumnul nisip şi-i  acoperă picioarele dezgolite, dupã care se aşeazã pe nisip, în apropiere. Mai e ceva vreme pânã sã apunã soarele. De-ar fi trecut cineva pe lângã ei, mai mult ca sigur şi-ar fi zis cã-i un bãtrân descreierat.
Bătrănul… adoarme. Peste cine ştie cât timp se trezeşte şi vede femeia scãldându-se în mare. Aşeazã palmele la ochi sã n-o vadã cum se apropie.
În copilãrie îl întrebase pe un bãtrân înţelept:: “Care-i rostul cãmilei?” “Sã ţi se facã dor de drum lung - a venit rãspunsul. Adicã sã vrei sã cunoşti cât mai multe din cele ascunse.”  “Dar femeia pentru ce este?” şi rãspunsul i-a fost dat uimitor de repede.  “Prin ea se împrospãteazã lumea!” A înţeles atunci un adevãr care nu i-a schimbat niciodatã cursul vieţii: orice om nu poate fi înlocuit cu o altã fiinţã sau  lucru!
Femeia întinde pe nisip rochia s-o usuce, dupã care se lungeşte alãturi.
Bãtrânul nu are stare, trebuie sã-i dezlege enigma.
- Care-i rostul trupului? o întreabã.
În loc de rãspuns femeia se ridicã şi-i cautã în desagã.
- N-am merinde! îi zice dupã o pauzã de uimire. Am ceva ani de când mã ştiu, dar, pânã la tine, n-am vãzut o femeie goalã.
Ea chicoteşte şi îi deşeartã pe genunchi nisipul din pumni.
- Eşti o femeie nebunã sau una din… alea care merge cu oricine?!
- Nu sunt altceva decât… Maria. Dacã erai tânãr mi-ai fi vorbit altfel.
- Mã fascineazã trupul tãu....
Ea se întinde pe spate, îşi presară nisip pe pântece. Şi se înfioară de plãcere. Zvâcneşte din picioare, zicând:
- Îmi place să mã simt pipãitã peste tot! Mi-a fãcut marea semn. Se bucurã ori de câte ori intru în ea…
- Eşti o ispitã! o repede bãtrânul.
- Eu!? Nu ştiu ce înseamnã. Cât ştiu despre viaţã e ce-am învãţat cu trupul.
Când iese iarãşi din apã, bãtrânul o roagã sã se îmbrace şi Maria îl ascultã.
- Chiar te sperie un trup de femeie?!
- Ce nu am cunoscut mã sperie…
Se aşeazã lângã el şi-şi saltã rochia mai sus de genunchi:
- Sãrutã-mi genunchiul!
- Femeie, eu nu mai ştiu sã simt, lasă-mă să te ating doar cu… degetul…
Tulburat peste măsură îşi apasã degetul pe genunchiul ei.
- Ia te uitã, ce nu ştiam!
- Numai atât ai sã-mi spui?!
Atunci întinde acelaşi deget până la colţul ochiului drept  pentru a-i şterge câteva fire de nisip.
- Ţie nisip îţi curge din ochi? N-ai, ca tot omul, lacrimi!?
Maria clatinã din cap a neînţelegere.
- Nu-mi vorbi despre ceea ce nu pricep! îl repede cercetându-l din priviri şi surâzând cu-aceeaşi încãpãţânatã indiferenţã.
Pe mare, ceva mai departe, vaporul are aspectul unui nit uriaş ce prinde marea de pãmânt. Cumpãnind trecerea zilei dupã soare, bătrânul începe să mediteze de la înãlţimea vârstei pe care o are. “Deja mi s-a fãcut silã de trupul meu. E o putreziciune ce cheamă, încă, la pãcat…”
- Eu mã ofer bãrbaţilor fãrã a cere platã - dă explicaţii Maria. Iar banii pentru hranã mi-i cerşesc... De ce mã judeci dupã ruşinea trupului şi nu mã priveşti în ochi, dacã vrei sã mã vezi neapărat? (Vãzând cã bătrânul tace, se apropie şi mai mult de el.) Nu te-ating, dacã ţi-e teamã cã te necinstesc. Dar priveşte-mã-n ochi şi spune …ce vezi în ei?!
Priveşte ca printr-o fereastrã. Tristeţea îi îmbãtrâneşte şi mai tare obrazul, iar vorba îi devine grea.
- Trupul ţi-e aici, dar tu eşti tare departe. Îţi vãd nefericirea şi neştiinţa, iar cât mai în adânc… văd numai… pustiu! Stii de ce? Tot timpul trupul stã-n calea mea sã nu mi se vadã soarele… soarele meu pe care-l simt uite aici în piept. Aş vrea să-l trag afară să-l aşez pe cer lângă fratele său. Pe pământ n-ar mai fi întuneric nici măcar cât să tragi o linie.
Cu vârful piciorului trage o linie pe nisip apoi se aşează-n genunchi, bagă palma pe sub ea, o saltă până la înălţimea ochilor ca pe-un şarpe.
Nici în sufletul meu n-ar mai  rămâne întuneric? vrea să ştie bătrânul beduin.
- Din pricină că era prea mult întuneric, ai ucis - zice femeia. De-ar fi fost pe pământ mereu lumină, de teamă că te vede cineva, n-ai mai fi-ndrăznit....
- N-ai înţeles! zice bătrânul. Eram  în deşert. Singur...
Maria îl  privi câteva clîpe în ochi, apoi ridică privirea la cer. Bătrînul îi urmări privirea.
- Stiu că sunt privită tot timpul din toate direcţiile. Întinde mâna pe după trupul meu păcătos şi-mi mângâie îngerul!
- Ptiu! scuipă a dispreţ bătrânul. Vrei să cred că tu, o destrăbălată, ai îngerul tău? Ti-ar sta în trup ca-ntr-o mlaştină a Iordanului.
- Dar... sufletul meu, Bătrîne? întreabã cu blândeţe Maria de parcă şi-ar fi legănat pe braţe pruncul. Nu-mi amintesc să fi şters cu el măcar o umbră ori să fi dat vreo rană!
Bãtrânul intuieşte că trupul ei e micuţa buturugã ce poate rãsturna lumea în prãpastie. Nefericirea şi neştiinţa te scot în afara legii, iar dincolo de lege începe, necruţãtor, pustiul.
- Nu reuşesc sã tâlcuiesc mai departe! Dacã nu pretinzi, după cum ai zis, platã de la bãrbaţii cu care te destrãbãlezi, pentru ce faci ceea ce faci?
- Dar… ce fac?! N-o fi cum se cuvine viaţa pe care o duc, dar simt într-una o dorinţã nebunã de a-mi umili trupul. Dacã nu l-aş tãvãli prin noroi, atunci ce altceva aş putea face cu el?
Bãtrânul scoate din traistã scriptura şi o deschide la apostolul Pavel:-  “Toate îmi sunt îngãduite, dar nu toate îmi sunt cu folos.” Pricepi?
- Nu, şi nici n-am chef sã înţeleg!. Dar te întreb şi eu: dupã cum zici, n-ai cunoscut femeia!  Înseamnã cã nu existã alt pãcat mai greu care sã te apese?
- Sunt asemenea ţie, îi rãspunde el, revoltat cã i-a apãsat cu vorba, mai adânc, spinul pe care-l avea deja sub coastã. Nu merit sã calc pãmântul Ierusalimului de ziua sfintei Cruci!
- Eu am sã merg acolo! spune ea hotãrâtã, neîntrezãrind nici un obstacol.
Priveşte în direcţia vaporului şi acesta parcã o încredinţează, printr-un semnal secret, cã-i va împlini dorinţa.
- Simt o asemenea chemare! şi se bucurã  copilãreşte.
- Ţi-ai dat seama de nelegiuirea pe care o sãvârşeşti cu trupul, de mulţimea sufletelor duse la pierzanie?!
- Ce mã tot plictiseşti cu vorbe care nu-mi plac?! Merg acolo pentru cã pe vapor vor fi mulţi bãrbaţi care s-ar plictisi pânã la sfârşitul cãlãtoriei dacã n-aş fi eu!
Ruşinându-se, bãtrânul intrã dansând în apa mãrii. Vãzându-l intrat pânã la brâu, Maria îi strigã indiferentă la potopul care vine pe urmele ei.
- N-ai de gând sã te duci în larg?!
- Ce-ţi pasã ţie? îi rãspunde întorcându-se cu faţa spre ea, mânios.
- Mã tem de ghinion, zice Maria. N-aş vrea ca pe vapor bãrbaţii sã se încaiere din pricina mea.
- De viaţa mea nu ţi-e milã?!
- Care… viaţã?!
Iată un îndemn sã nu mai iasã la mal.
- Eşti nefericitã, asemenea mie, îi strigã. Adicã eşti în afara legii care pretinde ca fiecare om sã se ştie fericit doar pentru cã are cunoştinţã de existenţa Tatãlui Ceresc! Vino sã mergem în larg, e o mârşãvie sã mai murdãrim lumea cu prezenţa noastrã…
- Nu eşti disperat, cum vroiai sã cred, doar nãtâng! râde Maria trãgând cu coada ochiului spre vapor unde marinarii lasă o barcã la apã.
- Dumnezeu vrea sã te retragi chiar acum dintre copiii lui! îi strigã, dar femeia râde în hohote.
- De unde ştii tu ce vrea Dumnezeu, doar n-ai luat prânzul cu el?
- Nu rosti blasfemie! o avertizează ieşind la mal.
Femeia vine în întâmpinare şi-i aruncă nisip în ochi, strigându-i fãrã urmã de zâmbet:
-  Ucigaşule!
Iar el împietri de uimire. De unde ştie ce povarã-l apasã?! Dumnezeu n-are cum vorbi printr-o pãcãtoasã. Poate Diavolul care l-a ajutat sã ducã la bun sfârşit fapta nelegiuitã ce l-a marcat din tinereţe pânã acum.
Deşi istovit, reîncepe dansul, iar femeia îl urmãreşte cu interes pânã când se prãbuşeşte. Auzindu-l cum vorbeşte în dodii i se face milã şi-l acoperă cu singura învelitoare avutã la îndemânã - nisipul.
- Mario, dacã lumea ar intra de bunãvoie în mare sã se spele de viaţa asta pãcãtoasã, pãmântul ar rãmâne pustiu, iar eu sunt prea bãtrân pentru a pune un nou început. Şi nici nu mi-aş dori cu o târfã ca tine.
- Nu sunt ceea ce zici tu, eu ofer plãcere fãrã sã primesc platã, ãsta e rostul meu pe lume, de a oferi plãcere cu ceea ce am…
- Nu pierde vremea, nu vezi c-am rãmas singuri pe pãmânt?! Adunã cât mai mult lut sã-l plãmãdim...
Când vede cã nu mai mişcã, Maria îl acoperă cu nisip pânã sub bãrbie. La capãtul lui desenează cu degetul o cruce. Amintindu-şi cã bãtrânul a albit fãrã sã fi cunoscut femeia, se apleacã şi-l sãrutã pe frunte. Apoi se îndreaptã spre mulţimea din port, pentru a deveni una cu ea în aşteptarea momentului când se va ridica ancora. O chinuie foamea, îi provoacă o inexplicabilã urã faţã de trup. Nu pricepe de ce o hãrţuieşte cu fleacuri, odatã ce-i capabil sã-i ofere ceea ce altor femei nu le reuşeşte! Şi-a purtat trupul de la o îmbrãţişare la alta, aşa cum peştele se lasã rãsfãţat de valuri, fãrã a cunoaşte mustrarea de conştiinţã. L-a tãvãlit prin noroi pentru cã se temea de frumuseţea lui. Trupul îi este un obstacol în calea acelui altceva care ar fi putut sã fie, “altceva” ce încă nu-i este clar. Câte necazuri n-a întâmpinat încã din copilãrie, din pricina asta! De cum se trezea, urca pe acoperişul casei şi mişca mâinile, care şi ele, în ascuns, se doreau aripi, dar, de fiecare datã, se ivea maicã-sa pentru a-i reaminti: “Ai uitat cã eşti om şi nu pasãre?” Cu greu îşi biruia dorinţa de a da din aripi! Pe mãsurã ce au început sã i se împlinească formele trupului, toate privirile erau aţintite asupra ei. “Ai sã te mãriţi cu un prinţ! i se prezicea. Nimeni din neamul nostru nu a avut un trup aşa de frumos!” Într-adevãr, celelalte  femei aveau un trup deşirat, ori gârbovit din cauza trudei zilnice începutã de timpuriu. Maria nu a fost feritã de munca istovitoare, atât cã niciodatã nu reuşea sã ducã o treabã la bun sfârşit. Ceea ce nu însemna cã era cretinã, dar, astfel, sfida rãutatea şi inconştienţa rudelor. Înainte de a pleca în lume, maicã-sa i-a zis: “Chiar dacã nu gãseşti un bãrbat care sã te ia de nevastã, cu un trup aşa de frumos, n-ai sã mori de foame! Câte nu fac la oraş treaba asta! Din banii câştigaţi ai putea sã ne trimiţi şi nouã.” O durea nepãsarea lor faţã de unul din “defectele” ei - gãsea instinctual rãspuns la întrebãrile fireşti ce şi le pune omul. Simţea că e o necesitate gestul de a desena cu degetul pe pãmânt. De ce nu se mulţumea sã vadã lucrurile aşa cum sunt fără sã caute în imaginaţie faţa lor nevãzutã? Nimeni n-a observat partea ei de cer ce sta-n gestul banal de a desena rãsfrângerea lucrurilor de pe pãmânt. Toate privirile se izbeau de trup, ca de un fier înroşit şi, din acest motiv, nu mai reuşea sã şi-l deosebeascã de un obiect cu margini tãioase. Din pricina trupului, ochiul minţii nu-l mai vedea pe Dumnezeu. Descumpãnitã a început sã şi-l batjocoreascã şi, care-i ocara mai mare decât aceea de a-l fi oferit oricui şi-l doreşte? Fetiţa de atunci este femeia indiferentã de acum: o cerşetoare fãrã ştiinţã de carte. În urma împerecherii plãcerea şi umilinţele trãite erau în afara sferei simţurilor. Când bãrbatul de sub aşternut se odihnea obosit, Maria îşi desena pe pieptul lui gândurile, încât el, trezindu-se, se retrãgea uimit, nereuşind sã-i înţeleagã gestul. O aşeza în categoria smintitelor, ceea ce nu-i un afront dacã e sã ne gândim cam câţi din contemporanii lui Socrate l-au înţeles. Cam tot atunci bãtrânul Diogene mergea cu lumânarea aprinsã prin cetate în cãutarea unui înţelept. Înţelepciune pe care o caută şi Maria Egipteanca dupã fiecare noapte petrecutã în pãcat, adică iluminarea rostului ei pe pãmânt.
- Care-i rostul trupului tãu? îi mai strigă bãtrânul beduin.
Întrebarea i se zvârcoleşte în urechi, ca o gâzã intratã acolo din greşealã.
Deşi nu s-a apropiat de mulţime, îi aude forfota. Se aşeazã în genunchi şi scrie pe nisip ceea ce crede a fi rostul trupului ei: douã linii paralele, însemnând probabil cã idealul trupului nu se va întâlni în veci cu al sufletului. Chiar de coabiteazã sub acoperirea numelui, fiecare îşi are propria speranţă. Apoi se ridicã şi priveşte în direcţia vaporului. Soarele apune dincolo de el. Inima începe a-i bate cu putere, iar simţurile se încordeazã ca nişte pisici adulmecând prezenţa prãzii. Doi marinari vâslesc spre ţãrm. Îşi apasã sânii şi coapsele, ar merge pe apã în întâmpinarea lor. Când barca ajunge la mal intrã în vorbã cu ei:
- Merg şi eu cu vaporul vostru pânã la Ierusalim?
Fãrã a fi privitã i se rãspunde:
- Dacã ai cu ce sã-ţi plãteşti cãlãtoria!
- N-am bani, dar pot oferi fiecãruia dintre voi ceva mai preţios decât banul…
Sub picioare pãmântul, deasupra cerul, şi între ele, ca o ranã deschisã a universului, Maria Egipteanca.
Marinarii se îndreaptă de mijloc şi o privesc. "Iată douã fiinţe fatale - femeia şi marea!" îşi zic. Fiecare din ele au capcane specifice pentru prins sufletele marinarilor. Lupii de mare se nãpustesc înfometaţi în direcţia ei. Pomul cu fructe exotice numit Maria trebuia jefuit, bărbaţii nu ştiau cã ea-şi dãruia roadele oricui era dispus sã-şi amãrascã viaţa cu ele. Unul dintre ei o luã în braţe ca pe un peşte gãsit încã viu pe uscat şi, dupã ce-o aşezarã în barcã, se îndepãrtarã cât mai în larg.
De ce atâta foame pentru trupul unei femei? Ce altceva era el decât un nod gordian de legi şi elemente? Chiotul de plãcere al femeii înfiora universul. Urmãtorul hohot de râs se sparse, ca un val barbar, de timpanele bãtrânului beduin, trezit din delir, ce-ncerca sã mişte mâinile şi picioarele şi nu reuşea din cauza nisipului cu care era acoperit.
- Doamne, se sperie, oare ai plãmãdit alt lut şi mi-ai pus în el sufletul?! Acum sunt singur, asemenea primului om, iată, lumea s-a retras în mare...
- Vino-ţi în fire, omule! se rãsteşte o voce la el.
Întoarce cu greu capul şi vede în apropierea lui mai multe fiinţe.
- Sunteţi oameni, îngeri sau demoni?
Unul dintre ei îi pune piciorul pe piept. Înţelegând cã sunt soldaţi, se simte pus în încurcãturã. Întreabã:
- N-aţi vãzut o femeie tânãrã?
Soldaţii izbucnesc în râs îndepãrtând nisipul de pe trupul ostenit
- Eşti aşa nãbãdãios? Dacã vrei femei, sunt destule în mulţimea care aşteaptã plecarea vaporului.
Fãrã a le adresa un cuvânt de mulţumire, bătrânul beduin se grãbeşte s-ajungã în port.
2. SPRE IERUSALIM
Un vapor ce se tot duce în larg poate fi gândul omului, acela trimis sã cutreiere universul, dar adus la stare materialã în urma unei transcendenţe rapide. Ce fericire pe pasageri, cum se mint ei cã destinul le-a rãmas pe mal! Unul chiar a fãcut cu mâna unei ursitoare, bãnuitã a-şi frânge mâinile de ciudã: “Adio, nefericire!”
- Soarta mea se decide aici pe vapor, îi spune cârmaciul unui camarad-prieten. Simt cã-i ultima cãlãtorie pe care o fac în serviciul Cãpitanului.
Camaradul are un vas cu bãuturã. Înainte de a bea, iese pe punte şi toarnã câţiva stropi în mare, dar marea rãmâne blândã, rezistã tentaţiilor. A, de-ar fi vãzut sânge, s-ar fi agitat asemeni dulãului cãruia-i tot apropia de nas o bucatã de carne fãrã a-l lãsa s-o prindã!
- După aceea ai de gând sã stai tot restul vieţii cu burta la soare?!
- Mã întorc în Egipt. Am strâns ceva bani şi voi începe negoţul. E visul meu.
Nu-i trecut de 40 de ani, şi nu-l deosebeşte vreo anumitã trãsãturã de restul vulgului. Tace atunci când îşi consultã busola, dă impresia cã s-a retras puţin în afara timpului. Îl readuce în realitate o vorbã spusă pe un ton duşmãnos de camaradul sãu:
- Mare scofalã! Cârmaciul nu descurajeazã, ci sperã cã pentru el totul va începe… mâine!
- Pãrãseam de rândul trecut echipajul, dar îmi era lipsã ceva.
- Mi-ai mai spus, nu-ţi gãseai femeie dupã gândul tãu!
În negustorie femeia e tot atât de necesarã ca banul. Doar s-o ştii lângã tine ocupând timpul şi spaţiul în care, lipsind, ar prinde rãdãcini ghinionul.
De cele mai multe ori ghinionul e chiar… femeia! Aceasta e pãrerea bãtrânului beduin care se apropie de pasagerii mai vârstnici şi intrã, pe şoptite, în discuţie cu ei. În scurt timp toată lumea ştie cã echipajul a luat cu el o tânãrã ce sfideazã cu poftele trupului mulţimea de credincioşi ce merge la Ierusalim sã se roage de ziua Înãlţãrii Sfintei Cruci. Văzut de departe, bătrânul beduin lasă impresia cã pune la cale o revoltã. Dar nu este luat în seamã, oamenii îşi fac semnul crucii şi continuã pãtimaşi sã cânte imnuri de mãrire Creatorului. Un credincios cere sã fie ascultat în graiul lui Dumnezeu şi de cãtre cei ce vorbesc în altã limbã. Deschide Biblia şi citeşte:  “Pot avea credinţã încât sã mut şi munţii din loc, dar dacã dragoste nu e, nimic nu e!”
Un tatã credincios se apleacã la urechea fiului sãu, un adolescent frumos de 17-18 ani, şi-i explicã sensul celor auzite:
- Credinţa începe cu iubirea pentru aproapele tãu; iubindu-l pe el, e dovada sigurã cã-l iubeşti pe Dumnezeu.
Tânãrul e frãmântat în ultimul timp de întrebãri pentru care nu se gãseşte aşa uşor rãspuns. Luminându-şi chipul de înţelepciunea celor auzite, îi zice tot în şoaptã:
- Înseamnã cã trebuie sã fim clemenţi cu prostituata care a îndrãznit sã vinã printre noi şi despre care bãtrânul acela spunea cã, în numele iubirii faţã de Creator, ar trebui s-o aruncãm în mare!
- Nu-i neapãrat nevoie sã te preocupe femeia aceea! i-o retează scurt tatăl său.
Tânãrul roşeşte şi iese din încurcãturã alãturându-se unui grup care cântã. Însã gândul îi fuge la nefericirea acelei femei, o şi vede printre valuri cu spaima morţii în ochi aşteptând o mânã salvatoare. Dacã e adevãrat cã aici pe pãmânt, aproapele tãu e umbra lui Dumnezeu, nu înţelege din ce motiv ar fi împiedicat sã-i vinã în ajutor? N-a vãzut-o decât în treacãt, dar o ştie într-una din cabinele vasului, tainicã, imprevizibilã, ca viermele din miezul mãrului. În cazul când universul poate fi redus la acel mãr, atunci, în mod sigur, Maria Egipteanca este putregaiul din miezul lui. Trãind umãr la umãr cu cea care păcătuieşte cu trupul, înseamnã cã acesta ne e datul. Doar Dumnezeu îl îndeamnã pe om sã se înmulţeascã fãrã limitã! Altfel întreaga specie s-ar plictisi sã tot fie lipsitã de sens, doar aşa ca un element decorativ…Târfa asta cu numele Maria, lui i se pare un om ce s-a plictisit prematur de propria existenţã şi, având darul sã perceapã delirul duratei, timpul a luat-o cu el la vale, iar ea nu-i opune rezistenţã decât sfidându-l cu poftele trupului. I se pare chiar de invidiat. Multe alte femei care se ameţesc cu morala şi demnitatea ce au în plus? Omul trudeşte pe pãmânt pentru adevãr şi o bucatã de pâine, dar, culmea ironiei, nu se alege din fiecare decât cu firimituri.
Tânãrul se scuzã pentru a se retrage de lângã tatãl sãu care, nu de puţine ori, i-a dat de înţeles cã ar fi momentul sã-şi punã ordine în gânduri şi să încline spre cariera preoţiei. Dar, pentru a pãtrunde tainele celor sfinte, bãiatul a cerut ceva rãgaz. Într-adevãr, se ostenea şi în acest sens, însã iubirea lui, pânã a ajunge la Dumnezeu, încãlzea orice bulgãre de pãmânt şi mângâia pasãrea în zbor sub aripa cãreia cine ştie de nu se poate întâmpla sã-şi caute vreodatã ocrotire? Dificil îi era sã-şi ţinã în frâu şi trupul, nu-l prea înţelegea decât tot prin prisma îndemnului biblic - “Înmulţeşte-te!” Trupul nu vrea altceva decât sã-şi împlineascã menirea, iar el să-i pună… obstacol voinţa şi dorinţa de puritate?! Nu cumva e o greşealã sã ceri ceea ce este strãin naturii tale? Multe întrebãri, puţine rãspunsuri! De ce s-ar purta dur cu el însuşi când, uite, o mare parte din tinerii aflaţi pe vas îşi preţuiesc în alt mod libertatea? Toţi bărbaţii au trecut prin cabina Mariei, iar femeia parcã i-ar şti pe fiecare în parte şi-i…aşteaptã!
Şi simte că e aşteptat, aude chemarea tainicã a trupului Mariei: “Eu sunt mlaştina, vino şi te murdãreşte! Dupã care, multe din întrebãrile chinuitoare ţi se vor pãrea neînsemnate!”
- Doamne, ce aberaţie! se cutremurã tânărul, cum poţi pierde ceva ce ţi s-a dat o singurã datã: puritatea?  Lipsindu-mi, cum ar fi posibil sã-L slujesc pe Dumnezeu? Dar… obrãznicindu-mã sã-l slujesc, prin ce m-aş deosebi de un pãgân?
Îşi impune sã se abţinã de la sãvârşirea pãcatului cu fapta, întrucât gândul îi este încã un armãsar lipsit de frâu, un aventurier al cunoaşterii înclinat mai degrabă spre sãvârşirea pãcatului. Fiindcă doreşte sã se îndestuleze cu sublim. Iar trupul, ţap ispãşitor, nu-i conştient de farsa ce i se-ntâmplã, el face oricând pe plac simţurilor.
Face câţiva paşi timizi spre cabina unde se aflã Maria Egipteanca. Parcã ar pãşi pe Calea Lactee, se pipãie - îl ard tãlpile. Oare în ce parte a trupului este sufletul: în inimã, sub pleoape?! Mai face doi paşi, dupã care e nevoit sã se opreascã - Maria se aflã pe punte.
Fiind la douã ore dupã prânz, cãldura i-a obligat pe mulţi sã caute locuri umbroase. Femeia nu pare stingheritã de caniculã. E neacoperitã pe cap, spre indignarea femeilor care o şi vãd talpã în iad. În timpul nopţii, bãrbaţii intrâ la ea pe ascuns, dar la lumina zilei se sfiesc fiindcă râvnesc doar trupul. De singurãtatea femeii cui îi păsa?
Tânãrul priveşte tulburat când la Maria, când la floarea pe care aceasta o ţine în mânã. Vreunul dintre cei ce o vizitaserã în cursul nopţii i-a dãruit o floare. Admiraţie sau… batjocurã? Nici o deosebire între ele, atât femeia cât şi floarea au… fost!  Deci aceasta este… Maria! - meditează tânărul. Piatrã de încercare, ori Pãcatul spre care bãrbaţii dau nãvalã?! Cine-L iubeşte cu adevãrat pe Dumnezeu, nu preferã momeala. Ieri, mai multe femei i-au strigat: “Eşti diavol, Marie!” Iar ea a surâs - era învãţatã cu umilinţa. Cum poate avea diavolul un trup atât de frumos?! Chiar dacã ar fi sã îmbrace aşa ceva, necuratului i-ar lipsi privirea femeii, indiferenţa din ochii ce par pietre preţioase. Oare cine, cãlcând cu piciorul o piatrã colţuroasă, o aude vãitându-se?!
Tânãrul priveşte în direcţia unde priveşte Maria. Şi-acolo este soarele. Nu ştie de ce îl asemãna cu un cap de martir ce se rostogoleşte peste mãri şi ţãri. Şi-o fi pierdut trupul pe drum, nefericitul, sau e crescut direct într-o ţeapã! Ori, de unde vine el, trupul nu-i din carne, ci o banalã bucatã de frânghie!
Cât de mult preţuiau vechii greci un trup frumos ca al acestei femei! De ce o fi având dorinţe de rob trupul modelat din lut dupã chipul şi suferinţele Creatorului? Şi cine sã poatã pãtrunde toate aceste taine, Marea? Cum sã-l descompunã ea pe Dumnezeu în elemente, când marea nu-i decât o sãlbãticiune ce n-are încredere nici mãcar în cuvânt? Un gând de-al tânãrului pleacã spre Maria în cercetare. Celelalte îi sunt ca hamalii ce trag la edec - l-ar târî dupã ele în cabina prostituatei. Femeia nu simte când gândul său îi atinge obrazul, sânii…pulpele… când i se rãsuceşte în jurul gâtului fragil ca un fir al pãianjenului. Şi… nu şi-l retrage… Acum firul gândului, cât şi cel al vieţii, au acelaşi capãt. Cine dintre muritori simte atingerea gândului strãin sau al morţii? Se înspãimântã descoperind cã firul ucigaş din jurul femeii nu-i gândul sãu, ci un capãt de frânghie real. Când se iveşte barba individului care a aruncat laţul, se repede ca tigrul, şi-n câteva clipe trupul este salvat. Era bãtrânul beduin, care a vrut s-o ucidã şi a dispãrut brusc în timp ce tânãrul transpirã sub privirea fierbinte şi recunoscãtoare a femeii. Parcă un roi de albine i-a acoperit trupul, dar sufletul îi lãcrimeazã - dacã atingerea pãcãtoasei înseamnã sã devii pãrtaş pãcatelor ei? Pãcãtuise atingând trupul târfei, sau pãcatul constã în chiar gestul de a o salva pe nefericitã?! De obicei lacrima aduce alinare, dar acum, broboana prelinsã pe obraz sã fi fost roua de pe sufletul sãu tânãr? În asemenea situaţii singurul medicament e rugãciunea: “Mã bucur, Doamne, cã sunt om, şi nu una din pãsãrile de pe catarg! Sunt fericit cã şi astãzi am deasupra capului un petec de cer şi nu un capãt de frânghie!”
De fapt, salvase acel miracol numit viaţã, nicidecum o târfã!
De n-ar fi ştiut cine-i femeia aceea, poate nu suferea. Dar… a ştiut! Se îmbãtase cu frumuseţea ei, deşi l-a atras sentimentul libertãţii! Maria era neîngrãditã de legi. Poţi fi liber în afara lui Dumnezeu? Si se ruşineazã. În ultimul timp, aşteptase sã i se întâmple ceva fericit şi… Şi… dacã i s-a întâmplat?! Buzele îşi spun rugãciunea, dar simţurile o doresc pe Maria, nu vor sã fie supuse voinţei lui! Nu este întâia oarã când se rãfuieşte cu simţurile, însã, de fiecare data a ieşit învingãtor. 
E simplu sã meargã şi sã-i batã în uşã. Înãuntru l-ar întâmpina misterul şi pierzania. Se pare cã de astã datã intrase în joc inima, care, asemenea simţurilor, e  oarbã şi sincerã. Dar sinceritatea, la un spirit în cãutare de certitudini existenţiale, pare a fi un obstacol ce nu poate fi trecut nici cu gândul.
Ce bine că simţurile s-au calmat, chiar dacă inima-i plânge încetişor! Cu timpul devine şi ea perversã, înlocuieşte lacrima divinã cu substanţa incolorã. Se pare cã s-a  îndrãgostit de Maria! E drept, trupul femeii a fost frãmântat de multe ori, dar la sufletul ei n-a îndrãznit nimeni sã-şi strecoare mâna, aşa cum îndrãzneşti sã cauţi într-o scorburã puiul pãsãrii plecatã dupã hranã.
Nici Maria nu îndrãzneşte sã-şi întoarcã privirea prea des cãtre sine. La un pas de trup, fiecare om oare ce e, Înger sau demon?!
Se îndrãgostise de păcătoasă, dar, pentru a ajunge la sufletul ei, trebuia sã strãbatã un ţinut plin de capcane - trupul. Iar el îşi propusese sã rãmânã neîntinat, asemenea lui Hristos. Şi, iatã-l prins în vraja celor lumeşti… 
Îşi şterge fruntea cu dosul palmei, simte nevoia unui confident (încã nu-l are, cât despre tatãl sãu, nu poate fi vorba.) Aproape îngrozit de ceea ce i se întâmplã, ocoleşte cunoscuţii şi, mergând spre prorã, se loveşte de un om care stã drept ca un catarg, fãrã de privire. Nu-l puteai crede mort, deoarece doar cailor le este dat sã moarã în picioare. Seamãna cu un vraci Indian care cerceteazã spiritele. Brusc, omul ridicã mâna cu intenţia de a face semnul crucii, dar tânãrul îl prinde de ea.
- Bãtrâne, nu profana lemnul pe care a fost rãstignit Mântuitorul!
Bãtrânul beduin, fiindcă el era, îşi cercetează mâna cu oarecare uimire. Apoi zice:
- E mâna datã mie sã fac semnul crucii!
- Atunci pentru ce ai vrut sã ucizi cu ea?
- Vreau s-o salvez pe Maria. Iau asupra mea povara pãcatelor ei. Deja mai am o greutate pe umeri…
- Pânã când o s-ajungem la destinaţie, am sã fiu cu ochii pe ea - îl avertizează. Sã nu uiţi!
Dupã cum îi era obiceiul, bãtrânul beduin se lãsã în genunchi, dând de înţeles cã vrea sã mediteze, şi zice:
- Nu vrei sã vezi o singurã femeie murind, dar ai curajul sã suporţi numãrul celor ce-şi pierd pentru totdeauna sufletul de cum intrã în cabina ei?
Iatã o dilemă pentru un tânãr ajuns la rãscruce de idei!
Imnurile de mãrire înceteazã brusc. E ora când omul se hrãneşte cu ceea ce are în traistã. O credincioasã vine cu câteva merinde şi le aşeazã în apropierea bãtrânului care mulţumeşte prin mişcarea pleoapelor.
Tânãrul binecrescut ar trebui sã meargã la tatãl sãu care, în mod sigur, îl aşteaptã. Dar n-o face. Iar tatăl său e prea orgolios sã-l caute. E un om calculat, cu oarecare avere, pentru care a trudit. Nu a crezut şi nu se va încrede vreodatã în oameni, doar credinţa în Dumnezeu îi menţine echilibrul. Nu crede cã trebuie sã vii în faţa Tatãlui ceresc cu promisiuni pe care, în mod sigur, n-ai sã le duci la bun sfârşit. Trebuie ca tu sã oferi mai întâi o cãrãmidã la temelia raiului, dupã care sã ceri. Din acest motiv s-a hotãrât sã-l educe în aşa fel pe fiul sãu încât acesta sã-şi doreascã a rãmâne o bisericã vie. Viaţa fiului e pentru tatã un ideal. Fiul nu i-a respins dorinţa, dar întârzie cu un rãspuns decisiv deoarece, în concepţia lui, distanţa dintre om şi Dumnezeu e un labirint cu mai multe ieşiri. Cine pãşeşte în acest labirint se luptã singur sã gãseascã ieşirea spre Divinitate.
Beduinul nu se atinge de merinde. Începe sã striveascã sub talpã nişte şerpi imaginari. Ori gândurile lui devin astfel praf şi pulbere?
- N-a dispãrut gândul de a o salva pe Maria, ucigând-o! rosteşte tânărul, şi-l aude toatã lumea. Scapã de acest gând, bãtrâne, el trebuie ucis! E de la diavol gândul acesta!
- Nu! sare ca ars beduinul, încât tânãrul se încredinţeazã cã are lângã el un nebun.
- Vrei sã înţeleg cã îndemnul de a o ucide pe Maria îţi este insuflat de Dumnezeu?!
Cel întrebat asã impresia cã ia fiecare gând în parte şi-l cerceteazã.
- Nu-l amesteca pe Dumnezeu. E de la om!
Vorbeşte ca un ucigaş prins înainte de a-şi face meseria şi-i silit sã-l divulge pe cel în numele cãruia ucide.
- Eu am hotãrât asta! se justificã.
- Vãd cã o urãşti!
- Mi-e strãinã ura. Vreau s-o… salvez!
Dacã are dreptate?! Tânãrul tace doar atât cât sã se convingã cã bãtrânul nu-i muncit de o idee fixã.
- Tu eşti lipsit de pãcat? Parcã mi-ai spus cã...
Dar bãtrânul îşi aşeazã palmele pe ochi - nu-i place întrebarea. Pentru marele lui pãcat şi-a risipit viaţa ca nimeni altul.
- De ce simţi cã o salvezi luându-i viaţa?
- Vrei sã spui cã nu mi-e gândul bun?! De ce nu te pot crede?
- Mã tem cã am descoperit eroarea gândirii tale…
- Tu?! se mirã bãtrânul.
- O viaţã întreagã ţi-ai spus cã eşti singurul pãcãtos din lume, iar aceastã idee ţi-a devenit obişnuinţã. Dar, descoperind-o pe Maria ca fiind sursã puternicã de pãcat, începi sã te temi cã nu eşti îndeajuns de pãcãtos, aşa cum ai crezut pânã acum. Şi atunci...
- Mã cutremur de ceea ce citeşti în sufletul meu! - suspinã beduinul şi cade cu fruntea la podea. Am albit cãutându-L pe adevãratul Dumnezeu.
- Şi L-ai gãsit în religia creştinilor, dar încã nu l-ai coborât în inima ta!
Bãtrânul beduin, speriat, caută alinare în dans. Se roagă. Dar se şi poate plânge astfel! Noţiuni ca… pãcat, mântuire… le înţelege în felul sãu. Ce muritor poate spune cu exactitate dacã binele nu-i un rãu mai îmblânzit, iar rãul - un bine îndobitocit?! Dupã ce face înconjurul punţii se opreşte lângã tânãr:
- Cele citite în sufletul meu nu sunt, oare, plãsmuiri ale minţii tale?
Se teme sã-l creadã, altfel, ar însemna cã şi-a pierdut viaţa fãrã a-şi atinge scopul propus. De ce ar crede cã el este asemenea târfei din cabinã? El a ucis unul singur, în schimb ea a nimicit suflete ce cu greu se pot numãra. Tânãrul acesta i-a spulberat din câteva cuvinte bruma de înţelepciune şi experienţa acumulatã în atâţia ani.
- Nu sunt ca ea! repetã obsesiv. Trupul ei trãieşte în pãcat asemeni peştelui în apã.
- Trupul ei poate fi aşa cum spui, dar nu ştim cum îi este inima? Când coboarã în viaţa omului, Dumnezeu pune piciorul acolo. Dacã în mijlocul mlaştinii care-i este trupul, inima rãmâne neatinsã de mizerie, atunci, oricând Dumnezeu poate pune acolo o cruce, ca semn pentru un nou lãcaş de rugãciune. Ceea ce e bolnav în afara inimii, se poate vindeca prin miracol.
Încet, încet tânãrul se frânge sub povara adevãrului rostit de propria-i gurã. Şi-a fãcut astfel cunoscutã comoara sa de înţelepciune obligându-l pe bãtrân sã se creadã a fi în prezenţa unui om matur. Ce clar se vede în viitorul altuia, dacã-l explorezi folosind propriile tale cunoştinţe! Doar când singur te supui introspecţiei nu eşti capabil sã deosebeşti potecuţa ce duce pânã la Dumnezeu, de drumul frumos împodobit ce te rãstoarnã în prãpastie înainte de a-ţi atinge ţelul. Iatã, clipa i s-a aşezat în faţa ochilor minţii şi, prin ea, vede în inima sa un sentiment necunoscut. Îşi aminteşte întrebarea adresatã Creatorului de robul sãu, Moise, Divinul fiind tare mâniat cã poporul Israel şi-a turnat o nouã serie de idoli: “Dacã în rândul lor vei gãsi 10 drepţi, atunci îi vei pierde?” Iar Dumnezeu l-a cruţat pe Israel...
Tânãrul se apropie mai mult de bãtrân şi-i vorbeşte în şoaptã:
- Nu-i aşa cã marea ţi se pare fãrã margini, iar vaporul cu care cãlãtorim e mai expus primejdiei decât pãsãrile ce se odihnesc pe catargul sãu?
Bãtrânul admirã pãsãrile de pe catarg fericindu-le cã pot muri în timpul zborului:
- Au aripi şi o cale fãrã oprelişti!
- Pe vapor, continuã tânãrul, se gãseşte Maria Egipteanca-leproasa, dupã cum o bârfesc credincioasele, dar se mai aflã printre noi şi un bãrbat posedat de diavol. Pot crede cã un bulgãre din iad se aflã pe punte. Poţi sã-mi spui din ce motiv Dumnezeu nu scufundã vasul?!
Nici unul dintre cei aflaţi pe vapor n-ar fi fost capabil sã dea un rãspuns corect. Dupã ce îşi fac amândoi semnul crucii, Bãtrânul dã de înţeles cã doreşte sã rãmânã singur. Atât cã tânãrul doreşte sã-i smulgã o mãrturisire:
- Ai sã renunţi la nesocotitul tãu gând care te îndeamnã s-o ucizi pe femeia aceea?
- Taci! ţipã la el beduinul, dar tânãrul, cu o lacrimã pe obraz, este în stare sã-i cadã-n genunchi:
- Dacã printre aceşti pasageri s-ar gãsi cineva care s-o iubeascã, ai crede cã meritã sã facã umbrã pãmântului?!
Peste mãsurã de tulburat, îl prinde de umeri:
-  E gândul meu neclar, de unde-l ştii?! (Îşi trece palmele peste frunte, parcã s-ar şterge de gânduri.) Am cercetat tot ce am auzit de la tine. Nu mã pot abţine de-a o îndepãrta decât atunci când eu, tu, Dumnezeu, sau altcineva, am iubi-o cu dragoste curatã.
- Cred cã o iubesc… eu! spune pe nerãsuflate bãiatul binecrescut.
Bãtrânul o porneşte pe punte dansând. Se roagă pentru amestecul de înţelepciune şi naivitate al tânãrului. Se întoarce puţin pentru a-l mai cerceta cu gândul, dupã care îşi continuã dansul şi nu se opreşte decât la uşa cabinei în care se află Maria Egipteanca. Nici unul dintre bãrbaţii ce ies de la ea nu-l ia în seamã. Tânãrul trãieşte ridicolul temându-se cã lumea i-a citit gândul şi-l bârfeşte. Printre pasagerii de pe vapor nu se deosebea de singura picãturã de ploaie cãzutã-n deşert. Tatãl sãu n-ar numi dragoste sentimentul ce i-a pângãrit inima. Pângãrire sã fie, oare, cuvântul potrivit!? E firesc sã se întâmple dragostea la un tânãr, dar flacãra ei în nici un caz nu trebuie sã se aprindã de la inima unei… târfe.
Bãrbatul posedat de diavol trece din întâmplare pe lângã tânãr. Încetineşte pasul şi, brusc, e cuprins de convulsii. Diavolul se manifestã ca şi cum trupul ar fi al lui. Inima tânãrului vrea sã-i spargã pieptul şi sã sarã în mare.
- Mi-e milã de tine! vorbeşte diavolul cu glasul bãrbatului posedat.
Tânãrul vrea sã fugã, s-alerge pe mare, dar picioarele nu-l mai susţin. Lungit pe podea aşteaptã sã-i treacã viaţa. S-a strãduit în ultimul timp sã zideascã în inima sa un locaş pentru o singurã iubire, cea divinã, iar acum acceptase cât ai bate din palme un sentiment lumesc pentru o femeie socotitã a fi în afara legii. E dovadã cã tânjeşte în ascuns dupã cele lumeşti. Şi-l doare, deşi e o nebunie sã mori de dor de lumea aceasta, odatã ce, cât sare un peşte în apã sã ia o gurã de aer, trãieşti. De ce n-ar merge în cabina Mariei sã-i vorbeascã deschis? “Uite, femeie, ai fost în stare sã pângãreşti cu frumuseţea şi aerul tãu de libertate totalã! Puritatea inimii mele s-a dus! Cum îl voi sluji pe Dumnezeu sub semnul minciunii?! Oamenii vor crede cã sunt un vas al Lui şi începutul sfârşitului a încolţit deja în inima mea... Cum mã pot salva, femeie?” De ce nu-i posibilã mântuirea doar prin dragostea sincerã şi curatã? Sinuciderea este un act reprobabil, însă, nu cumva, acolo-n cer existã clemenţã pentru cei ce-şi curmã viaţa din dragoste, dar nu s-a aflat aici pe pãmânt? Dacã ar afla Maria de furtuna sufletului sãu, oare s-ar îndura sã termine cu viaţa ei ruşinoasã de dragul lui?
Cu puterile ce i s-au retras în matcã se ridicã şi ajunge ca dus de vânt la uşa Mariei. Ciocãneşte dar, înainte de a intra în cabinã, bãtrânul beduin îl sfătuieşte:
- Intrã la ea doar prin mare...
- Ce vrei sã spui?
- Aruncã-te în apã şi du-te cât mai în larg…  Intrã la femeie numai când rãmâi doar suflet…
Păcătoasa îşi piaptãnă pãrul, se pare cã îl aşteaptă. Marinarii i-au spus cã se aflã printre ei un tânãr mai mult fodul decât ruşinos. “Înţelepţii… De ce n-ar avea şi ei parte la bucurie?”  a glumit ea la auzul  acestor vorbe.
- Vino! îl ademeneşte Maria.
Dar el stã retras într-un colţ, spate în spate cu singurãtatea femeii. Nu reuşeşte sã rosteascã o vorbã, deşi ar fi vrea sã-i zicã: “E prea puţin sã-mi oferi trupul tãu. Inima aş vrea sã ţi-o ating!” În schimb, femeia, în clipa aceasta, se află fãrã de gânduri. Numai dorinţã.
- Vino!! îl îndeamnã mai convingãtor.
Şi-naintează cãtre el, şi-l cuprinde cu braţele, dar… tânărul se smulge uluit din îmbrãţişare şi-ncearcă sã deschidã uşa pentru a ieşi. Numai că cineva… ţine de clanţã!
- Dã-mi drumul! îi strigã bãtrânului beduin, dar acesta nu-i dă ascultare.
Tânãrul simte femeia lipindu-se toată de el. Se întoarce cu gând s-o respingã, dar privirea ei îl paralizează. Iar  braţele… braţele par tentacolele unei caracatiţe. "Aşadar, o singurã târfã are tãria sã ducã în iad omenirea de la primul pânã la ultimul ei reprezentant!"
- Dã-mi drumul! Dã-mi drumul! strigã iar, şi i se îngãduie sã iasã.
Marea i se pare acum de cenuşã; nici urmã de pasãre pe catarg. Ajunge în locul unde ar fi trebuit sã se afle tatãl sãu, dar… nu-l mai aştepta nimeni. Cel pe care-l ştia de pãrinte avea aerul unui strãin. Nu mai vorbea şi cãuta sã se afle mai tot timpul cu privirea altundeva decât pe chipul fiului sãu ce-şi muşca buza de durere cã-şi pierduse nu numai Dumnezeul, ci şi tatãl.
Miezul nopţii îl gãseşte pe punte, singuratic. Are senzaţia cã lumea de pe vas se strânge în jurul lui, obligându-l sã se arunce în mare.
Beduinul i-a urmãrit toate mişcãrile. Atingând-o pe păcătoasă nu înseamnã cã i-a luat şi povara pãcatului!
- Nu… merge? îl întreabă, şi tânãrul ce priveşte marea în ochi pe întuneric pricepe cã se referea la sentimentul ce-l chinuia. Ciudat! Tânjea cu ardoare dupã fructul cãruia nu-i sosise vremea sã pice de pe ram.
- Mai aşteaptã! îl încurajează bãtrânul. Aruncã-te în valuri numai când simţi cã ţi se face dor…
Dor de… moarte?! se luminează chipul tânãrului. Sigur cã da! Vino! Vino, Moarte, sã vedem ce ştii!
- Mi-e dor, dar nu se poate! îi rãspunde. Nu ştiu sã mor…
Se dezbracã amândoi şi sar în apã. Valurile îi primesc incitate, îi ţin pe braţe fiindcă nu sunt pregãtiţi sã vadã ce se ascunde sub umbrele lor.
- Tragi aer în piept, îl invaţă bãtrânul beduin, dupã care te înfigi ca un cuţit în grosul apei, atât cât poţi rezista fãrã sã respiri. În afund elimini aerul şi tragi în piept… marea...
Tânãrul trage aer în piept, dispare sub apã, dar este imediat aruncat la suprafaţã. Moartea îl refuză!
- Te ţine la suprafaţã vreun gând milos! este de pãrere învăţătorul de ocazie.
La timonã Cârmaciul vorbeşte singur: “M-am amãgit! Câte târfe nu cunosc! Au acum rostul lor… De ce refuză o viaţã liniştitã?” Îl aude pe marinarul de cart strigând: “Om la apã!!”
Uimitor de repede cei doi sunt aduşi pe punte şi rãmân acolo - cine să aibă vreme de soarta lor? Mulţimea de pe vas cântã în delir imnuri de mãrire şi cer iertarea pãcatului de-a fi indiferenţi faţã de semenul lor. Se lovesc cu pumnii în piept pentru a convinge cã au credinţã, dar… dacã dragoste faţã de aproapele tãu nu e...
Bãtrânul beduin deschide ochii şi-l vede pe îndrãcit pãşind peste el. Îl alungã, dar omul posedat nu se îndepãrteazã nici după semnul crucii. Începe sã tremure şi cade pe podea agitându-şi mâinile şi picioarele. Tânãrul îl priveşte fãrã teamã, nu are de pierdut decât viaţa, aşa cã-i este indiferent.
-  Mi-e milã de tine! îi vorbeşte diavolul din acel om.
- Sã plecãm în altã parte a punţii, îl sfãtuieşte bãtrânul beduin, dar tânãrul nu-i dã ascultare, ci zice:
- Diavole, intrã-mi în trup şi munceşte-mã pânã când Dumnezeu se va îndura de mine…
Bãtrânul beduin începe sã danseze.
- Nu mi-e îngãduit sã pãşesc în trupul tãu, rãspunde necuratul, te-a apãrat şi încã îţi mai este pazã bunã înţelepciunea.
Ivit pe neaşteptate, un marinar trage din mare o gãleatã cu apã şi-o aruncã peste bolnav.
- Aşa e, cum spun eu - ţipã diavolul - un zid de apãrare e înţelepciunea ta. Nu-l surpã decât sentimentul!
- Intrã diavole şi munceşte-mã! îşi reînnoieşte rugãmintea.
- Nu! Vai şi amar este când eu, diavolul, mã unesc cu gândul rãu al omului.
Atent la cuvintele rostite de duhul rãu, bãtrânul beduin loveşte cu pumnul în pieptul posedatului:
- Tu m-ai ispitit în tinereţe de-am fãcut ce-am fãcut?!
Acesta se rostogoleşte pe punte, dar bãtrânul îl ţine cu piciorul.
- Nu, nu, nu! se apãrã necuratul. Eu nu îmbrâncesc pe nimeni în pãcat. Eu doar… propun, voinţa omului alege!
- Pãrãseşte acest trup şi fã-ţi culcuşul în mlaştina de trup a târfei care cãlãtoreşte împreunã cu noi! îi porunceşte beduinul.
Posedatul respirã sacadat, are câteva clipe de odihnã, apoi începe sã scânceascã.
- Taci când e vorba de femeia care pãcãtuieşte?!
Acesta se ridicã în picioare şi cu o forţã incredibilã îl trânteşte pe bãtrân. Apoi se repede asupra lui sã-l sugrume. Încã puţin şi bãtrânul va rupe legãtura cu lumea.
- Lasã-l în pace! îi strigã o voce.
Vãzând cine-i porunceşte, posedatul rosteşte vorbe neînţelese, tremurã de fricã, iar când îşi revine în fire, celor din jur nu le vine sã creadã ceea ce aud:
- Nu mã atinge! o opreşte diavolul pe Maria. Mã umileşti, atingându-mã. Da, da, ai fãcut din viaţa ta ceea ce noi diavolii cu greu ne încumetãm sã sãvârşim!
Mariei egipteanca nu-i pasã. Ori nu înţelege tragica semnificaţie a celor rostite, ori e fãrã speranţã, ceea ce nu i se poate întâmpla nici viermelui. Se întoarce în cabina ei.
- Maria! o strigã necuratul din trupul Posedatului. Cu toatã sila ce o am faţã de tine, aş pãtrunde în trupul tãu dacã ai fi de acord ca dupã aceea sã ne-aruncãm în mare!
Posedatul a încremenit, nu se ştie de ce marinarul i-a dat douã palme peste faţã.
- Nu înţeleg, târfã, de ce nu mi se îngãduie sã te supun voinţei mele! scrâşneşte din dinţi. Când vin spre tine, o razã de luminã se aşeazã între noi, mã ţine la distanţã! O sã stau la pândã şi cum se iveşte prilejul o să vin să mã lupt cu voinţa ta...
Dupã un urlet de fiarã prinsã-n capcanã, posedatul cade pe punte. Sunt aruncate peste el mai multe gãleţi cu apã. Cãpitanul, atras de larmã, recunoaşte cã-i întâia oarã când pe vasul sãu predominã o atmosferã de coşmar. Posedatul revine la realitate spre surprinderea tuturor.  Si grãieşte:
- Ia te uitã, nu mai am greutatea aceea pe suflet, iar în nãri nu mai simt duhoare puturoasã! Mã simt dezlegat! Aţi vãzut? Pot face semnul crucii!!
- Te-a pãrãsit demonul? întreabă careva. Ne poţi spune ce te sfãtuia?
Liber de orice duh, bãrbatul se ridicã în picioare. I se aduce apã de bãut.
- Eu sunt un om credincios, dar nu înţelegeam rostul crucii - răspunde. Tot rugându-mã zi şi noapte sã fiu luminat în aceastã privinţã am observat într-o noapte un gând strãin printre gândurile mele: “Crucea e un instrument de torturã pentru tâlhari. Mântuitorul a fost rãstignit pe cruce, e adevãrat, dar sã venerezi obiectul de care şi acum se foloseşte cãlãul, mi se pare o blasfemie!” Am renunţat sã mai fac semnul crucii de care, pânã atunci, eram nedespãrţit. La puţin timp dupã ce am luat hotãrârea aceasta prosteascã mi s-a întâmplat sã visez pur şi simplu în amiaza mare. Cineva îmi şoptea la ureche: “Vezi ce uşurat eşti dacã nu te mai închini?!” Nici dupã ce am ieşit din vraja falsului vis nu am vãzut pe cineva. Pricepând totuşi cine mi-a vorbit, am zis: “Dacã te bucuri tu, diavole, cã eram gata sã nu mai cred în semnul crucii, înseamnã cã sfânta cruce este pe placul lui Dumnezeu!” Ridicând mâna sã mã închin am vãzut ceaţã în faţa ochilor şi am simţit înţepãturi în tot trupul. Diavolul intrase în mine pentru a mã împiedica sã mai fac semnul cu care l-am ameninţat. (Bãrbatul cãutã cu privirea pe cineva anume printre cei de pe punte.) Înainte de a mã pãrãsi îl auzeam tânguindu-se: “Cum a ştiut Maria sã facã din trupul ei un iad? De ce nu mi se îngãduie sã-l iau în stãpânire?! ” Jignit cã nu-i este îngãduit s-o chinuie, m-a pãrãsit. Aş vrea s-o vãd cu alţi ochi pe femeia aceea!
Bãtrânul beduin nu-i de acord.
-Am s-o separ pe Maria de restul lumii!
- Eşti o fiinţã ciudatã, bãtrâne! intervine Căpitanul. De ce eşti aşa pornit împotriva femeii din Egipt?
- E şi ea tot o nefericitã! rãspunde cu subînţeles. Şi mi s-a cam fãcut ruşine cu-atâta nefericire. (Începe sã danseze şi sã strige) Nu mai suport. Toţi nefericiţii sã intre în mare, sã se înece. Cel ce intrã primul, eu sunt!
Câteva mâini se reped şi-l ţin pânã când dã semne cã s-a liniştit.
- Lãsaţi-mã liber şi vã jur cã nu voi mai încerca sã sec mlaştina puturoasã pe care o poftiţi în gând fiecare… Nu l-am înţeles pe Allah, cel din vechea credinţã. Cum de nu mi-a împietrit mâna când am ridicat-o sã ucid? Dar Dumnezeul creştinuilor, Cel în care cred acum, de ce îngãduie sãvârşirea pãcatului, aici în largul mãrii – drumul pe care a pãşit cândva Iisus?
Fostul posedat merge la cabina Mariei, bate în uşã, dar nu i se deschide.
- Pânã la destinaţie noi vom mai petrece cu ea! îi spune un marinar. Tu, care ai fost vizitat de diavol, nu se cuvine s-o atingi…
- Eu nu am intenţiile voastre, se justificã bãrbatul. De sila ei m-a pãrãsit diavolul, vreau doar s-o vãd.
- E mai puţin periculos sã-l atingi pe unul bolnav de leprã, decât pe unul ca tine! i se rãspunde.
Atunci, fostul posedat strigã:
- Dacã mã auzi, femeie, deschide! Toţi spun despre tine cã eşti o mlaştinã puturoasã!
Maria deschide şi saltã din umeri, indiferentã. Dacã este aşa, înseamnã cã trupul trebuie umilit pe mai departe. Deja a început sã se plictiseascã: aceiaşi bãrbaţi care trec prin iad, înainte de a pãşi pragul bisericii din Ierusalim.
- De nu erai tu, îl aveam şi acum povarã pe necuratul! zice bărbatul.. Vreau sã te ating cu mâna.
Înspãimântatã, Maria intrã în cabinã şi zãvorãşte uşa.
- Diavolul fuge din om doar atunci când vine îngerul şi-l alungã, şi nu la porunca unei femei de nimic! îşi dã cu pãrerea o voce aflată în trecere
Auzind-o, Maria nu reacţionează în nici un fel.
- Oricât de pãcãtoasã ai fi, în bisericã eşti primitã oricând. Promite-mi cã, odatã ajunsã la Ierusalim, ai sã pãşeşti în bisericã. Acolo am sã te ating cu vârful degetelor.
Aşteaptă rãspunsul. Maria-i surprinsă de aceastã idee.
- Promit!
Auzind-o, bãtrânul beduin îşi înãbuşe un oftat de dispreţ şi se revoltă:
- Dacã i se va îngãdui sã intre în bisericã, înseamnã cã mi-am pierdut timpul alergând dupã Dumnezeul creştinilor. Nu se deosebeşte de Allah! Am sã-mi caut alt Dumnezeu!
Şi se amestecã printre oameni pentru a se simţi ca-n inima deşertului.
Tânãrul, vãzând cã tatãl sãu nu-l mai ia în seamã, porneşte în cãutarea unui loc unde, celor prezenţi, sã nu li se facã silã de el. Se opreşte în apropierea unui grup format din şase bãrbaţi care citesc Biblia în şoaptã şi se închină sfioşi, parcã s-ar teme cã prin rugãciunea lor îl umilesc pe Dumnezeu.
- Tinere - zise unul dintre ei -, noi suntem nişte pãcãtoşi, fãrã avere sau rang. Pentru ce ne suporţi în apropierea ta?
Îi priveşte uimit - încã nu a întâlnit pânã acum pe cineva care sã recunoascã în agora, cu atâta simplitate, cã-i pãcãtos.
- Educaţia sau rangul nu mã absolvã de pãcat – rãspunde. Nu vã jenaţi, sunt asemenea vouã.
- Ai prezenţã de om cu mintea deschisã spre cunoaştere! zice altul.
Tânãrul roşeşte. Altãdatã şi-ar fi scos pieptul în afarã de mândrie.
- Nu cunosc mare lucru despre Dumnezeu şi oameni. Puţinul pe care l-am aflat e mai curând conţinutul unei poveşti... Bãnuiesc cã viaţa omului e ceva mai mult.
- Ce?! se repede cu întrebarea omul pãcãtos.  Ne poţi spune care-i pãcatul tãu?
Surprins, tânãrul ezită sã dea un rãspuns. Se teme cã vor râde de el. Îşi fixează  privirea în podea şi mărturiseşte:
- Dragostea! M-am îndrãgostit, aşa, ca dupã un blestem…
Omul pãcãtos şoapteşte ceva celorlalţi, şi zice:
- Dragostea este tot un înger!
- Nu-i doar atât, rãspunde tânãrul. Femeia nu-i alta decât târfa din cabinã. Egipteanca!
Omul pãcãtos îi replică rãstit:
- Ştii de ce? Pentru cã doar noroiul i s-a oferit. Dacã, pe unde calci, începe sã ţâşneascã un izvor, fii îngãduitor cu ea şi roag-o sã-ţi meargã în urmã. Se va curãţi…
Tânãrul este prea zdruncinat sufleteşte încât sã înţeleagã dintr-o datã sensul celor auzite.
- Eşti începãtor în ale pãcatului şi pui prea uşor la inimã. Cu timpul ai sã descoperi ciudãţenia cã tocmai pãcatul este un mod de a cunoaşte atât lumea, cât şi puţin din tine... E posibil sã-ţi înlesneascã înţelegerea tainelor divine.
- Vã strãduiţi sã-mi redaţi încrederea în mine - le spune recunoscãtor. Va fi greu sã mai fiu ce-am fost. Aveam inima gãtitã pentru a-l primi pe Dumnezeu. Acum...
- Mântuirea e pentru pãcãtoşi, tinere. Bei apã doar atunci când ţi-e sete, nu pentru cã ţi se porunceşte... În lipsa pãcatului cu cine te-ai lupta pentru a ieşi victorios? În viaţã numai lupta cu tine însuţi conteazã. Cã te-ai îndrãgostit de o femeie desfrânatã, nu-i un pericol. Doar dacă îi împãrtãşeşti concepţia asupra vieţii şi nu trudeşti sã i-o schimbi!
Era prea obosit sã-i mai asculte. Se întinde pe podea şi-adoarme.
Omul pãcãtos ar fi vrut sã-i spunã cã pãcatul lui, comun şi celorlalţi tovarãşi, era filozofia. De ce o considera un pãcat, tânãrul nu va afla niciodatã.
Vaporul înaintează cu greu sub povara trupurilor şi a pãcatelor sãvârşite de călători.                                                   

3. PROMISIUNEA
Pe una din strãzile Ierusalimului un bãrbat urmãreşte o femeie. Iuţind pasul, se apropie atât de mult încât aceasta, înspãimântatã, ar trebui sã-l întrebe ce doreşte de la ea. Indiferentã la ce se întâmplã în jur, femeia deseneazã o cruce cu degetul pe o piatrã. Dupã care pleacã mai departe şi se opreşte în dreptul unei clãdiri pentru a face acelaşi semn. Hoinãreşte de pe o stradã pe alta fãrã un scop precis trãindu-şi în simplitate clipa. Este ziua Înãlţãrii Sfintei Cruci, mare sãrbãtoare pentru creştini, ceea ce nu înseamnă cã e ziua când îţi trãieşti viaţa ca-n luna de miere. Ajunsã în faţa unei moschei, face o cruce cu degetul pe fruntea femeii ce se pregãtea sã intre. Jignitã, musulmanca ridicã de jos o piatrã şi, aruncând-o, nimereşte umãrul drept, cel cu mâna-penel, partea din trup care o rãsfaţã. De durere, Mariei îi dau lacrimile. Se rezeamã de un zid, aşa cum fac cerşetorii. N-o interesează dispreţul sau mila celor care-i trec prin faţă. Ce pretenţie poate avea o femeie de nimic? Nu-i aruncă nimeni bãnuţul de care te poţi lipsi întrucât are un fel obraznic de a-ţi cãuta ochii, probabil pentru a desena şi acolo o aripã frântã sau altceva. Stã rezematã şi sfidãtoare pentru cei ce merg la locul de închinãciune. Prin rochia sãrãcãcioasã pulpele-i ies în evidenţã, iar pieptul îi trãdează tinereţea neliniştitã. Doar gestul de a desena cu degetul o deosebeşte de femeile care duc viaţa ei.
Privind în lungul strãzii, îl vede pe cel care-i ţine urmele. Şi-l aminteşte, e omul posedat de diavol şi avea dorinţa de a-i atinge mãcar umãrul cu mâna. Nu-l crede. Pentru ce nu şi-ar dori ceea ce-şi doreşte orice bãrbat de la ea? Îi face semn sã se apropie.
- Ia-mã de aici şi du-mã unde vrei!
Dar bărbatul o refuzã:
- Numai dupã ce intri în bisericã am sã pun palma pe umãrul tãu…
Maria se întunecã la chip - nu suportă sã nu i se mângâie pielea catifelatã lacomă să se îndestuleze.
Bãrbatul posedat de diavol, având a alege între pãcat şi bisericã, a ales locaşul de închinãciune. Greu de înţeles pentru o femeie de condiţia Mariei care ştie cã la bisericã îl întâlneşti pe Dumnezeu cãruia trebuie sã i te rogi pentru a te ajuta sã deosebeşti binele de rãul cel de toate zilele. Ea nu cunoaşte decât douã rugãciuni: sãnãtatea şi tinereţea trupului.
Oamenii se îndreaptă spre bisericã împovãraţi de pãcat. Oare ce parte din trup apasã pãcatul: sufletul, inima?
Bãrbaţii şi-au apropiat urechea pe pieptul Mariei pentru a-i auzi cântecul. Inima ei nu e mai grea ca o razã de soare, e un greieraş mic-mic.  Ea nu a simţit durerea pricinuitã de pãcat - doar s-a dăruit bãrbaţilor! Într-o zi s-a oferit unui disperat: “Unde te duci acum?" l-a întrebat dupã aceea. “În mare, printre peşti! a rãspuns el. Am vrut sã trec mai întâi de viu prin flãcãrile iadului!” “Mlaştinã” şi “prãpastie” i-au zis mulţi, dar “iad” numai el, disperatul.
Face mai multe cercuri cu degetul pe o piatrã. Înseamnă chemarea sunetelor scoase de clopot. Sã fie adevãrat cã Dumnezeu se coboarã printre cei ce se aflã în bisericã şi-l simţi cum trece pe lângã sau prin fibra ta? Dacã s-ar afla acolo într-un asemenea moment, ce ar face de-ar fi întrebatã: “Ce faci, Mario?” Şi ce sã rãspundã decât cã se poartã dupã cum îi este firea? “Nu-mi înţeleg viaţa - ar spune -, şi nu sunt singura care orbecãieşte prin întunericul acestei neînţelegeri. Fã-mã sã pricep, deşi sunt o femeie lipsitã de ştiinţa învãţãturii!” Alţii s-ar arunca în genunchi lovindu-şi fruntea de pãmânt…
Ea ştie că e o pãcãtoasã - lumea din mlaştina pãcatului. De dragul lumii, Iisus s-a zvârcolit de spaima morţii pe cruce; dar Maria, din indiferenţã faţã de lume, care poate fi o formã mascatã de a iubi, se zvârcoleşte în noroi. Rãstignitul a sângerat în afarã, cu sângele lui s-au furat mãri întinse în care, pescuind, s-au pus bazele unor averi imense. Maria sângereazã în golul din sufletul ei (şi el de mãrimea unei mãri) în care nu mişunã peştii, rechinii sau şerpii. Stie despre Dumnezeu doar din auzite. În ochii lumii nu este decât ceea ce gândeşte vulgul despre ea. Dar El de ce ar fi de aceeaşi pãrere cu vulgul?
Clopotul cheamã la slujbã pe toţi cei care au chipul Creatorului. Piatrã de eşti, rezişti cu greu îndemnului. Dincolo de pragul bisericii eşti în afara acestei lumi? “Fie ca mine!” îşi zice Maria şi se îndreptă sã vadă ce se întâmplã la biserică. S-ar putea ca rãsplata gestului îndrãznelii ei sã fie trãznetul cãzut ca din senin, însã Dumnezeu, dacã ne-ar citi gând cu gând ne-ar preface în fire de iarbã.
La câţiva paşi de intrarea-n bisericã se opreşte. Desenează ceva neclar pe zid, dupã care se lipeşte cu spatele de el ca de o fiinţã vie. Dar îl simte sloi de gheaţã, deşi nu e fãcut din bucãţi de gheaţã. E o senzaţie necunoscutã pentru Maria. Doar când îţi sare moartea în cârcã simţi, probabil, aşa ceva. Ar fi preferat sã-şi rezeme trupul de spatele unui bãrbat tânãr prin trupul cãruia sângele curge fierbinte, fierbinte… cu clãbuci…
Iată câţiva tineri prin preajmã; neapãrat are s-o doreascã unul dintre ei! Se apropie surâzând unei priviri care, în mod sigur o cerceta. Dar simţurile-i trec în aşteptare fiindcă surâsul i se stinge pe buze. Dincolo de tineri, bãtrânul beduin e pus în mare încurcãturã fiindcă nu poate intra în bisericã pentru a asculta slujba deoarece cămila sa nu suportã sã fie legată de un pom sau altceva. Jurase stăpânului ce-i oferise animalul de deşert cã-l va dărui celui ce va avea trebuinţã de el pentru a ajunge în pustiul Thebaidei. Fiindcă, la Ierusalim, se aflã cineva care va pleca de bunãvoie în pustiu. Aşa i s-a spus.
Se hotãrăşte să lege totuşi cămila şi s-o lase în voia soartei, dar animalul sforãie şi loveşte cu copita. Nervos o lasã liberã şi se îndreaptã spre uşa bisericii. Cãmila se ţine dupã el de parcă l-ar fi ştiut de stãpân de pe vremea când era o mânzã zburdalnicã. Cineva îi reproşază:
- Cum intri în bisericã înainte de a-ţi lega cãmila lângã celelalte cu care au cãlãtorit pânã aici credincioşii oazelor?
Prinzând-o de frâu se îndepãrtează.
Vãzându-l, Maria Egipteanca s-a speriat. Dacã bãtrânul acela se aflã mai tot timpul în prejma ei, înseamnã cã e sub puterea unui duh rãu ce n-are sã-i dea pace pânã nu o va ucide! Nu-i rãmâne decât sã fugã din calea lui cu primul vapor într-o direcţie necunoscutã. Dar picioarele parcã ascultă o comandã strãinã fiindcă o duc spre intrarea în bisericã. Înainte de a trece pragul se opreşte sã priveascã peste umãr. Bãtrânul beduin se află în acelaşi loc; singurã, cãmila adulmecă aerul simţind, probabil, mirosul noii poveri.
Maria se dã din calea unei credincioase care vrea sã intre. Voind s-o urmeze, face primul pas ,dar aerul s-a întărit brusc pentru a împiedica înaintarea liberã a piciorului său. O nãpãdeşte transpiraţia, parcã i-a fost acoperitã pielea cu un prosop umed. Şi tremură de spaimã crezând cã a lovit-o cine ştie ce boalã ce i-a stat ascunsã-n organism. Priveşte în spate - doi credincioşi aşteptau rãbdãtori sã treacã pragul sfântului lãcaş.
Maria, într-un efort disperat, încearcă sã-şi mişte, rând pe rând, picioarele. Nereuşindu-i, cuprinsã fiind şi de o ameţealã inexplicabilã, se lasã sã cadã peste prag, cât sã treacã de el mãcar inima. Dar simte o mânã împotrivindu-i-se.
Înţelegând cã se întâmplã ceva rãu cu femeia din faţa lor, credincioşii o prind de braţ şi o duc mai mult pe sus în apropiere să se liniştească. O femeie miloasã rãmâne lângã ea, îi masează tâmplele şi o încurajează cu vorba. Îşi mişcã rând pe rând, picioarele şi se bucură cã nu a fost atinsã de paralizie. Încearcã sã se ridice, dar îşi aminteşte de forţa aceea invizibilã ce se împotriveşte intrãrii ei în bisericã. Privind ca niciodatã cerul, întinde mâna şi fãce pe el, cu degetul, un desen. Îi plac aripile frânte. Cu gândul a atins cerul de multe ori! Acolo, sus, se aflã Dumnezeu. Cum ar putea arãta El? A auzit cã e asemenea omului, dar ea nu crede întrucât, de la cer până la pãmânt, e cale lungã, şi, s-o strãbaţi, trebuie sã fii neapãrat pasãre, nu om. Pe deasupra, omul crede cã odatã are trup şi viaţã poate face orice. Dumnezeu nu trebuie sã îngãduie doar ceea ce vrea El, trebuie sã accepte ceea ce preferi tu, din tot ce e posibil. “Dacã, în clipa asta se aflã în direcţia privirii mele, gândeşte Maria, nu poate arãta decât ca un cal alb care nu ştie ce-i frâul! ” Ascultase cândva un filozof de la care reţinuse o frazã simplã ale cărei rădăcini le-a înfipt adânc în memorie: “Dumnezeu nu existã decât pentru cei bolnavi!”
Maria nu se teme de moarte, în schimb, ideea unei boli care s-o chinuie îndelung, îi dă fiori. Pentru un om sãrac şi fãrã adãpost chinul din pricina bolii ar fi mai dureros decât veşnicia ce o va petrece în iad ca rãsplatã pentru viaţa ei desfrânatã. Ar trebui, asemenea celorlalţi, sã se roage şi ea pentru iertare dar nu-i este clar cât de gravã îi e purtarea de pânã acum pentru a putea fi consideratã pãcat. O singurã avere are - frumuseţea şi sãnãtatea trupului - parcã s-a nãscut înfãşuratã într-un curcubeu, iar aceastã avere o împarte cu cine doreşte! A mai auzit la filozoful acela cã omul este trup şi suflet. De ce n-ar fi şi frumuseţe? Trupul îi este o uimire ce se ţine tot timpul pe urma gândurilor ei.
Sã se roage, dar… cum?
De la cer, privirea îi cade ca o pasãre cu aripa frântã, pe bisericã. Acolo oamenii tot intrã pentru a primi ceva de neînţeles. Şi nu intră cu palma întinsã ca cerşetorii, dar pleacă de-acolo cu ceva în plus. Ce poate fi?! Iată-i… parcă-s mai… tineri!
Pe crucea din vârful turlei privirea i se frige de o stea ajunsã cine ştie cum acolo, deşi e cu puţin peste începutul zilei. Sã fi fost desenatã cu degetul de Maria? Iatã, steaua pãrãseşte crucea de pe turlã şi vine spre ea cu iuţeala unui bondar. Nu mai are timp sã fugã! Se roteşte în jurul gândurilor ei, poate fi atinsã cu mâna… Maria se înspãimântã: “Doamne, ce mi se întâmplã?!”
Simţind o rãsuflare caldã pe frunte, gândurile obişnuite sã plãmãdeascã fantasme, revin în realitate. Întinde mâna şi mângâie botul catifelat al cãmilei care, fantastic, o atingea pe umăr fãrã a-i pretinde sã intre mai întâi în bisericã pentru a se curãţa. Cuprinde gâtul animalului şi lãcrimează de fericire cã nu-i ţintuitã locului. Vãzând cã-i lipseşte cãpãstrul, îşi aminteşte de beduinul ce voia s-o ucidã pentru ca lumea sã scape de ea!
Bătrânul intrase în bisericã şi dansa, adicã îşi fãcea rugãciunea. Nu cerea favoruri, doar rãspunsuri la întrebãrile ce-i hãrţuiau sufletul. Îl neliniştea existenţa Mariei printre oameni. “Ţii în mânã frâul universului, şoptea nedumerit Tatălui ceresc, şi nu poţi stãpâni un pumn de ţãrânã?!” I se pare cã aude un suspin, întoarce capul şi întâlneşte, dincolo de pragul bisericii, privirea speriatã şi umilitã a… păcătoasei. Câteva bobiţe de lacrimi i se prelingeau pe obraz.
N-o sã fie din nou refuzatã! Maria face iarăşi un pas spre împãrãţia lui Dumnezeu, dar… aceeaşi nevãzutã mânã, îi opune rezistenţã.
- Ce drept ai tu asupra mea de mã împiedici sã intru în bisericã? se revoltã cu toatã ura adunată şi nerevărsată asupra nimãnui.
Bãtrânul beduin nu ştie ce chin o munceşte, crede cã nu-şi doreşte sã treacã pragul bisericii. Aşa că se îndreaptã spre ea pentru a o trage în faţa altarului. Dar lacrimile din ochi îl împiedicã. 
- Lasã-mã, omule, sã intru! i se strigă. Tu îmi pui mâna în piept sã nu pot trece? Dumnezeu este şi al meu!
Bãtrânul îşi priveşte uimit mâinile. Nu cumva ele opun rezistenţã Mariei fãrã sã aibã încuviinţarea lui? Nu, mâinile nu-i ieşiserã de sub ascultare. Înseamnă că Dumnezeu a trimis un înger s-o ţină în afara bisericii!
- Doamne, te-am gãsit! – strigã el. Eşti între mine şi inima acestei pãcãtoase numitã Maria. Muream, crezând cã nu eşti decât un basm de-al creştinilor în care ei cred din prea mare deznãdejde!
Auzindu-l, Maria Egipteanca îşi pierde câteva clipe, de uimire, respiraţia. Cum, a Îngerului este mâna care îi stã împotrivã? E ceva de vãzut înãuntru şi ochii ei nu trebuie sã vadã? Ştie cã e dispreţuitã şi toleratã din milã, în schimb o doare umilinţa care vine direct de la Dumnezeu. Alţii ucid, tâlhãresc, rup pâinea de la gura vãduvei, sunt mai rãi ca barbarii, inima o au de gheaţã şi… intră-n bisericã! Ea nu este decât o nefericitã umilitã de frumuseţea propriului trup!
Hotãrâtã sã treacã peste prag cu orice preţ, ridicã piciorul. Dar îngerul o aşteaptã sã-i stea împotrivã.
“Dacã şi Dumnezeu este împotriva mea, înseamnã cã pe acest pãmânt sunt lipsitã de apãrare!” I se face fricã, nu ştie încotro s-o apuce; toţi o judecã! Altceva nu mai este? Dumnezeu nu cautã, oare, şi-n inima pãcãtosului sã vadã de n-a pãtruns acolo o razã din înţelepciunea Lui care s-o lumineze?
Tremurã de fricã şi disperare. O ia la fugã spunându-şi cã lumea, după ce va afla cã Dumnezeu i-a întors faţa, are s-o omoare. Este în situaţia pietrei pe care calci - numai dacã vrei o ocoleşti sau o sfarmi, altfel nu-ţi cere nimeni sã dai seamã pentru nefericirea ce o produci!
Aleargă pe stradã blestemând pãmântul pentru cã nu s-a deschis s-o acopere de cum i-a simţit greutatea trupului.
Un câine îi taie calea fãrã s-o sfâşie. Animalul acesta nu ştie cã este renegatã de însuşi Creatorul lumii?
Îşi lipeşte fruntea de trupul unui pom. I se va îngãdui oare sã moarã, ori Dumnezeu a poruncit morţii s-o ocoleascã pe desfrânatã, s-o lase pe pãmânt ca şi cum n-ar fi? Să fie murdarã chiar şi pentru a fi îmbrâncitã în iad?
Se lipeşte cu spatele de pom, dupã cum îi e obiceiul. De mică procedează aşa, mai ales când o hãrţuieşte tristeţea. Crede cã, astfel I se preia o parte din nelinişti. Pomul, simţind cãldura trupului ei, sperã sã i se întâmple o metamorfozã. Deci nici el nu ştie că este o renegatã! Altfel ar fi scos de sub coajã o mulţime de ghimpi s-o înţepe! Şi… sã se tot ducã! Dar unde?! Nu existã alt Dumnezeu decât Cel din vecii vecilor, Cel care l-a chemat pe Enoh şi pe Ilie la cer. Iar Cel ce iartă pãcate sãvârşite cu premeditare nu poate închide ochii la pãcatul ei din neştiinţã?
De-ar putea intra în bisericã s-ar ruga şi ea ca orice pãcãtos. Chiar dacă şi-a biciuit deja trupul. Poate că a mâniat pe Creatorul trupului, pe Cel ce i-a pus cu mâinile Sale o firimiturã de miracol şi frumuseţe! Şi nu pentru a produce silã, ci bucure capabilă să întãreascã speranţa în Dumnezeu a celui ce-o priveşte.
De fapt, Mariei nu-i este prea clar de ce i s-a dãruit viaţa! Chiar de i s-ar îngãdui din aceastã pricinã o moarte prematurã, tot n-ar pricepe care-i rostul acestei risipe de idei divine.
Spaima şi disperarea o pãrãsesc treptat şi-ncepe s-o chinuie o inexplicabilã sete de viitor. Poate şi din cauzã cã e obişnuitã sã-şi adore înfrângerile, începe sã zâmbeasã noului gând care, întors pe cealaltã parte, o încarcă iarãşi de groazã: Dacă Dumnezeu nu-i mai tolerează purtarea de pânã atunci, neştiind sã trãiascã în alt chip, ce va face? Mai bine sã-i schimbe înfãţişarea, ori s-o treacã în rândul şerpilor sau a şoarecilor! Dumnezeu i-a dat un capãt de aţã, adicã viaţa. Pretinde, oare, s-o întindã de la inima ei la a… Lui!?
Îşi aminteşte visele ei ciudate, un mãr ce se rostogolea în urma ei, strigând: “Amândoi suntem fraţi de putreziciune!” Cândva a prins o pãsãricã: “Dã-mi drumul!” pãrea a se ruga pasãrea. “Nu! Dacã te las liberã, urci la cer, iar eu rãmân pe pãmânt şi mã prefac în ţãrânã.” “Mi-e dor de cer!” se ruga pasãrea. “N-ai sã mai ajungi vreodatã acolo! se încãpãţâna s-o chinuie. Am de gând sã-ţi rup aripa.” “Rupe-mi mai bine gâtul, sau loveşte-mã de un pom. Dacã-mi rupi aripa, e ca şi cum m-ai lãsa fãrã de Dumnezeu!” Maria îşi aminteşte cã atunci şi-a retras, uimitã, degetele: Dacã Dumnezeu era aripa acelei pãsãri? Însemna cã L-a avut la îndemână şi… putea face orice cu El?!
Nu! Maria avea ceva de preţ – frumuseţea – şi nu se plictisise încã sã fie om… Întâlnise oameni ciudaţi care se plictiseau sã tot fie materie şi doreau să meargă pe ape, visau la o viaţã veşnicã, ceva ce depãşea înţelegerea egiptencei.  Desenase veşnicia,  adică un punct! - fereastră prin care poţi fugi înspre ea din aceastã realitate. Dar ce sã faci cu o viaţã veşnicã, din moment ce nu-ţi trãieşti dupã plac nici mãcar clipa? Pe pãmânt, singurul fericit este viermele.
Atunci când desena viaţa ei ce semãna cu o casã vopsitã în alb, puteai vedea puţin cer la fereastrã, o pasãre şi doi copaci. Poate viaţa ei din vis! Pentru cã din casã nu se putea ieşi pe uşã sau pe fereastrã, doar prin moarte.
“Dacã nu pot să rãmân ceea ce am fost, trebuie  sã învãţ a fi asemenea lui Dumnezeu!” Gândul acesta să fie al ei?! Se-ntoarce alergând la bisericã sã-i arate acest gând!
Când sã punã pasul spre înăuntru, fruntea i se izbeşte iar ca de un zid invizibil. Cãde în genunchi, neputincioasã, şi începe să plângă.
- Roagã-te pentru iertare, femeie! aude un glas.
E al preotului sau al bãtrânului beduin?!
Nu îndrãzneşte sã se roage pentru curãţirea ei sufleteascã. Dac-ar răzui noroiul de pe suflet, ar însemna sã rãmânã din el un bob de neghinã. Apoi… la ce mai foloseşte iertarea, dacã ea rãmâne mai departe tot la rãscrucea ispitelor?
- Doamne, dacã nu-i bine cum sunt, vreau sã învãţ a fi asemenea Ţie!
Femeii îi e strãinã tãierea firii, într-o asemenea lume nici nu s-ar strãdui sã încerce. “Asemenea Tie, asemenea Tie!” se loveşte cu pumnii în piept, deşi cerul e în cu totul alt loc. Ce vroia pãcãtoasa sã aibã asemenea lui Dumnezeu, când trupul îi era deja… asemãnãtor?
Venind parcă din toate direcţiile, un glas îşi face loc:  “Mergi în pustie şi rãmâi faţã-n faţã cu tine însăţi pânã gãseşti singurã calea de a deveni asemenea… Mie!”
Câteva secunde întrezãreşte în apropierea ei, îngerul. Certã confirmare cã voluptatea cunoscutã de ea în timpul destrãbãlãrii era a… erorii. Dacã ea are chipul lui Dumnezeu, frunza pomilor cu cine, dintre cei aflaţi în cer, seamãnã? Dar lacrima ce i se prelinge pe obraz de unde vine?
Bãtrânul beduin are impresia cã animalul de lângã el stă împietrit ca nevasta lui Lot dupã ce a privit înapoi. Presimţind cã Mariei i se întâmplã ceva, vrea s-o strige pe nume, fãrã motiv, dar… gura nu-l mai ascultã. Gândul nu mai are forţă sã se dea peste cap pentru a deveni cuvânt. Se loveşte cu putere în piept - poate i-a cãzut glasul înãuntru ori… leneveşte ca pasãrea în cuib, dimineaţa. Îşi muşcã limba, cea pe care “nu poate nici un om s-o domoleascã” (dupã cum zice Iacob în Vechiul Testament), s-o fi veştejit, doar are vârsta lui!
Se loveşte cu fruntea de pãmânt!
Tot umblând prin lume a adunat suficientã înţelepciune pentru a pricepe cã a primit pedeapsa: Muţenia! Dumnezeu îngãduise odihna limbii celei fãrã de astâmpãr. Gura îi semãna de-acum cu un clopot dogit dar, pentru prima oară în viaţa lui, e… fericit! 
În schimb, Maria, încã uluitã de ceea ce i se întâmplã, îşi pipãie trupul cu o uimire necunoscutã.
- Du-te în pustiu! sună porunca în urechea ei.
- În… pustiu?! tremură de groazã. N-am trãit în lume ca-n pustiu, fãrã casã şi fără rost?!
Şi îndrãzneşte a treia oarã sã facã pasul dincolo de prag.
Si puterea dumnezeiascã nu i se mai împotriveşte. 
- Vino, hai vino, Maria! I se spune în şoaptã. Binecuvânteazã pe Domnul, laudă Lui gura ta sã fie!
Aude un zgomot de valuri ce lovesc din exterior zidurile bisericii. Sunt valurile Lumii… pe creasta lor vegheazã întotdeauna un diavol ce vrea s-o sfãrâme…
Icoana Nãscãtoarei de Dumnezeu, Maria, pare cã plânge de mila… Mariei îngenuncheate ce promite cã va merge acolo unde diavolul poate lua cu uşurinţã frâul gândurilor…
  Dupã care iese şi trage aerul lumesc în piept căutând o sursã de apã pentru a-şi potoli setea.
Pietrele deschid discret ochii s-o vadã. Ţãrâna scânceşte sub tãlpile ei. O umbrã se ţine de mânã cu umbra ei, dar ea nu mai vrea sã i se şopteascã în ureche  încotro sã meargã. Vrea sã rãmânã singurã pe strãzile Ierusalimului cu speranţa mântuirii lăsată la îndemânã, aşa cum laşi în apropierea unui cerşetor orb o canã cu apã şi un covrig. Şi e chinuitã de o foame groaznicã de viaţã. Ce dacã o poţi confunda cu scânteia ce sare aiurea atunci când freci între ele douã pietre? Când Dumnezeu îşi loveşte palmele una de alta o scânteie sare şi viaţã se numeşte! Da, da… viaţã!
O palmã o atinge pe umăr şi îi aşează în faţa ochilor o iconiţã pe care ea o îndepãrteazã cu mâna. În golul rãmas îşi strecoarã viaţa.  Nu înainte de a o mângâia, sãruta şi strânge în braţe, de a se topi de dorul ei. Râde şi plânge. Plânge şi râde! Şi danseazã pe strãzile Ierusalimului de dragul ei, încât trecãtorii îşi zic: “Iatã, desfrânata  a înnebunit!”
Nimeni nu e tulburat de miracol încât sã remarce cã Maria e îndrãgostitã de Lume. I s-a cerut sã-şi întoarcã una alteia spatele, ca douã duşmance, sã se rupã de ea şi sã meargã-n pustiu pentru a se preţui. Cum aratã lumea asta? Poate fi privitã de la câţiva paşi depãrtare, ori se aflã sub o cochilie imensã? Pânã acum a fost ca pasãrea în colivie, l-a privit pe Dumnezeu printre gratii.
Se opreşte învinsã de mulţimea întrebãrilor. E Maria, cea tulburatã de necunoaştere, şi nu se poate lepãda de lumea în care a fost rânduitã, de amestecul de mânie şi dorinţã de mărire.
- Sãlbatico, leproaso-viaţă! îşi insultã lumea fãrã de a-l cãrei adânc viaţa ei n-ar fi posibilã. Şarpe ce eşti, pleacã de sub tãlpile mele!
Dacã lumea-i un şarpe, ea este o picãturã din veninul ei, care acum, iată, se rostogoleşte pe strãzile Ierusalimului, aceleaşi pe care a pãşit cândva Iisus, cel venit sã rãscumpere omul. 
Trece Maria, cea care s-a străduit să răsfeţe lumea. Iar trecerea ei provoacă râsul trecãtorilor.
Vãzând-o cum se strãduieşte sã striveascã viaţa sub cãlcâi, bãtrânul beduin se lumineazã a înţelepciune.
- E bine dacã-şi mai împuţineazã din gânduri!
Cum poate supravieţui gândul într-o fiinţã pentru care dorinţa e deopotrivã diavol şi Dumnezeu!? Cunoaşterea, înţelegerea şi împãcarea, în lipsa unui sens logic al existenţei, nu sunt posibile decât oamenilor. Ca lumea sã-i devinã indiferentã, ar trebui  sã pãşeascã în pas de dans peste natura ei, de nu cumva este pericolul ca dincolo de ea sã nu mai fie decât o cãdere în infinit.  Ceea ce i se oferã spiritului, rãmâne-n memorie. Dar cele învãţate cu trupul prin lecţia de pãcat, unde vor rãmâne scrise pentru totdeauna? Cât de mare poate fi grãuntele de înţelepciune acumulat cu trupul? Poate eşti trimis pe pãmânt sã te descoperi iar ea a aflat cu trupul ceea ce alţii nu pot cu ochii minţii…
Maria simte însã cã nu se poate hotãrî sã ducã la bunã îndeplinire promisiunea fãcutã-n bisericã. Se întoarce şi se-apropie de bãtrânul beduin şi cãmilă. Vrea sã se consulte, poate-şi va gãsi calmul şi înţelegerea de care are nevoie. Ar vrea sã-i audã glasul înveninat, dar acesta îi vorbeşte cu gândul şi-i aratã animalul cocoşat.
- Îi este aşa silã de mine, încât se preface cã nu poate sã mai vorbească! îi explică tăcerea.
Deci… înainte! Când pentru ea nu avea valoare decât… clipa. Veşnicia e ceva ce te aşteaptã în afara clipei…
Cãmila pune copita pe piciorul beduinului, iar acesta icneşte de durere, fãrã ca gura-i sã reuşeascã a spune mãcar o sudalmã – de-acum nu-i mai este îngãduit sã rostească numele lui Dumnezeu.
Mutã de uimire rãmâne şi Maria vãzând ceea ce se întâmplã cu el. Se apropie de ochii lui. Sunt ca o filã de carte, special scrisã pentru cei ce nu ştiu slova, dar pot buchisi cu sufletul.
- Te voi însoţi pânã la marginea pustiului! citeşte. Dupã aceea, cum nu se descoperã urma pãsãrii în aer, aşa nu va mai fi vãzutã urma mea.
Bãtrânul îl cãutase pe Dumnezeu dansând, iar acum, dintr-o dată, simte pe umeri lumea ca pe o cruce grea. O lume pe care nu are voie s-o lase jos.
Atât Dumnezeu cât şi lumea sunt şi poverile Mariei, de fapt zestre comunã şi viermelui şi firului de iarbã.
Cãmila, neputincioasã, n-are cum sã-i ajute.
Soarele a reuşit sã coboare dincolo de linia orizontului. Stropul de luminã rãmas, pentru locuitorii Ierusalimului, e ca o ultimã posibilitate de a se privi în ochi întrucât, din vâltoarea nopţii, cine ştie câţi vor avea forţa sã ajungã la mal. Pe stradã mai trec doar întârziaţii şi cei fãrã de cãpãtâi.
Eliberându-se de tensiunea ce a chinuit-o ziua întreagã, e convinsã cã bãtrânul este un mare maestru în ale magiei.
Anul trecut un fachir i-a cerut sã colaboreze pentru scurtã vreme cu el. “Mi-e teamã de şerpi!” i-a zis, fãrã convingere, imagindu-şi şerpii încolãcindu-se în jurul coapselor atrãgând privirile bãrbaţilor. În vãzul lumii şi-a dezbrãcat rochia, dupã care a fost toatã un ghemotoc de fiori înveninat. Şarpele i se aşeza ca o loviturã de bici pe piele, probabil simţea o asemãnãtoare bucurie instinctualã. Evei doar i-a oferit mãrul, Mariei aproape cã-i sãlbãticea simţurile. Cuibãrit între sâni se prefãcea a o muşca de sfârcuri. Totul a fost ca-n alt univers pânã când mulţimea i-a gonit cu pietre.
Epuizat de încercarea zilei, trupul femeii îşi doreşte noroiul cel de toate zilele, mãcar câteva ore de odihnã, lungitã pe trotuar. De obicei, cãlãtorii, la lãsarea întunericului, se strâng la una dintre porţile oraşului. În întuneric ţi se pot întâmpla multe, totdeauna se găseşte un gunoi de om care vrea sã te lase liber de necazuri.
De mult nu mai dormise sub cerul liber, mai ales într-un loc necunoscut, lângã o piatrã cât cămila de mare. Priveşte cerul cu îndrãznealã, ca pe un obiect oarecare, fãrã a se mai tulbura de perspectiva necunoscutului şi se întreabă cum de cred oamenii cã deasupra pãmântului stau îngerii ca la o fereastrã şi privesc? Simte peste faţă rãsuflarea cãmilei. Îi place animalul, aşa că îi mângâie botul pe care i-l sãrutã, şi-i zice:
- Ai vãzut prin câte am trecut astãzi? De mâine dimineaţã ne despãrţim. Ce-ai sã te faci tu cu o stãpână aşa de ciudată? Când l-ai cãlcat pe picior nu te-a lovit, îi era teamã sã vorbeascã... Dacã înceteazã sã mai vinã pe urmele mele, n-o să-l mai urãsc.
Cuprinde cu braţele grumazul cămilei - parcã ar fi prieteni buni dintr-o altã lume şi au ajuns pe pãmânt fiecare cu câte o povarã umilitoare. Maria a ales povara pentru a înfrunta viaţa.
Dã pace cămilei şi-şi aşeazâ mâinile sub cap, odihnind totodatã ochii, închizându-i. Animalul continuă sã aştepte o poruncã sau o ocarã - mângâierea ei de fiecare zi.
- Unde mergi, neobosito? o întreabã piatra pe cãmilã pentru a-i trece mai repede veşnicia.
- Ca întotdeauna,-n deşert! Înseamnã cã nu eşti piatrã, odatã ce ştii graiul meu!
Piatra se asigurã cã nu mai e auzitã şi de altcineva şi şopteşte:
- Sunt… cãmilã, asemenea ţie… Dar mã îngenunchease povara şi dobitocia stãpânului. Eram aşa de disperatã încât, într-o zi trecând prin acest loc m-am rugat: “Am sã mor în picioare şi mi-e din ce în ce mai greu. Tu eşti singurul care ştii cã nu m-am temut de drum lung şi povarã.  Dã-mi şi mie odihnã, fã-mã o piatrã oarecare, cã nu lovitura e grea, cât vorba stăpânului... Te suduie ori de câte ori fac popas împotriva voinţei lui. Eu nu sunt decât un animal, dar cred în… Tine!” Aşa am ajuns sã fiu piatra pe care o vezi.
Cãmila face o jumãtate de pas având grijã sã n-o loveascã pe Maria, apoi devine mai atentã la graiul pietrei.
- Azi mi s-a fãcut semn cã ar fi timpul sã înnod iar firul vieţii…
Cãmila sforãie uşor - îndemn la tãcere. I se pãruse cã Maria nu doarme, ci se preface.
Se înşela, întrucât visul o furase deja realitãţii, purtând-o mai iute decât gândul, pânã în dreptul unei ferestre prin care nu se vedea; în schimb, înãuntru, se auzea discuţia dintre cãmilã şi piatra de care era lipitã cu spatele.
- Eşti de acord sã facem schimb de destin?
- Nu te înţeleg!
- Eu voi pleca la drum lung. Dã-mi voie sã ocup locul tãu din piatrã, iar tu ieşi afarã şi dã dovadã de multã rãbdare. Nu pentru a mã odihni vreau sã ies în afara naturii mele. Vreau doar sã am vreme mai multã pentru a mã ruga.
Piatra, de uimire, rãmâne fãrã grai.
- Ce vrei tu de la Dumnezeu?
- Mulţumire cã exist!
Urmează o tãcere lungã. Maria se află de-acuma lângã o fereastrã ce dă în afara lumii. Descoperă liniştea din timpul creaţiei. Vocile pe care le auzea difuz veneau dinspre lume. “Vreau sã ies de aici!” strigă lovind cu pumnii în pereţii visului. Auzi iar vocile şi se linişti.
- În ce direcţie îţi este drumul, şi cine îţi va fi povarã? întreabă piatra.
- Nu se ştie când, dar voi pleca în pustiu. Cât despre povarã… e… nefericita care doarme lipită de tine. I se spune Maria Egipteanca.
Toatã Materia care-i Maria parcã s-a risipit în urma ivirii din interiorul ei a unui vulcan cu un urlet de durere în univers identic cu cel scos de Iisus când, pe cruce fiind, i s-a bãtut la încheietura mâinilor primul piron. S-a trezit, dar ochii refuză sã-şi deschidã pleoapele. Simte în faţã respiraţia cãmilei, ceva mai ritmicã decât de obicei şi, pe mãsurã ce se eliberează de spaima pricinuitã de vis, aşteaptă sã vinã de oriunde curajul necesar pentru a se minţi cã ceea ce a auzit nu i se poate întâmpla în lumea realã. Simte o cãdere în timp, ceea ce e un altfel de a muri pentru clipa prezentã. Gândurile i se risipesc fãrã regret, dar cine o aşteaptã cu braţele deschise, Moartea? Nu! La capãtul cãlãtoriei, în inversul sens al timpului, o aşteaptã… mama ei. Dar realitatea, crudã ca întotdeauna, o smulge din braţele materne şi o întoarce înapoi, ca pe o oaie ce a rãtãcit de turmă.
La o oarecare depãrtare, bãtrânul beduin, trezit din zbuciumatul somn de urletul Mariei, se linişteşte vãzând cã femeii nu i s-a întâmplat ceva rãu. Ghemuindu-se la locul sãu, adoarme.
Maria suspină. Tocmai a aflat de plecarea în  pustiu, dar ea nu vrea sã meargã acolo. Pustiul nu se ştie dacã va fi bucuros sã primeascã o… sãlbãticiune în plus. Deschide ochii - întunericul îi este mai familiar decât nelumina din vis. Se întoarce cu faţa la piatrã, dar se trage de lângã ea, de parcã ar atinge-o aburi fierbinţi.
Vrând sã stea treazã îşi cautã de lucru cu privirea şi gândul. I se pare cã vede un foc pe Calea Lactee. Ce s-ar întâmpla dacã din el ar sãri pe pãmânt o scânteie? Ar fi fericirea… sfârşitului?! Se simte ca între tãişul a douã sãbii.
Doamne, câtã rãbdare poate avea o cãmilã! O priveşte asemenea puiului din ou care, auzind zgomotul de dincolo de coajã, nu se mai grãbeşte sã ciocãneascã.
- Mi-e fricã de tine, îi spune. De ce mi te arãţi cu blana… neagrã?
În cer, acolo unde se terminã Calea Lactee, se aflã Dumnezeu. Ţine soarele pe genunchi şi-l mângâie.
- Doamne! Maria îţi nesocoteşte promisiunea, nu se poate rupe de lume! S-o uităm! Îl sfãtuieşte pe Creator pãzitorul Mariei care a pãrãsit-o când a descoperit cã duşmanul de care trebuie s-o apere e propria fiinţã.
- S-o… iubim! A vrut sã fie asemenea Mie! Se va rupe de ea…  Prin rugãciune şi piatra poate fi împodobitã cu aripi! Cunoşti, oare, cã rugãciunea e scara purtatã de fiecare om cu sine, că pe ea urcã gândul inimii pânã la Mine?!
- Când are sã se întâmple cu ea minunea de care spui? întreabã cu mâhnire în suflet, Îngerul.
- Ceea ce urmeazã sã se întâmple în lume, pentru mine e ca şi cum s-ar fi întâmplat! Maria a cãutat noroiul şi-l are din plin. Dar va veni vremea când are să aibă nevoie de o razã din lumina ce nu se gãseşte decât în cer. Atunci… va pleca în cãutarea ei!
4. FUGA
Maria loveşte cu pumnul în pãmânt, discret, pentru a nu da de bãnuit cãmilei sau pietrei. Mãcar sã aparã o crãpãturã prin care sã iasã o mânã, s-o prindã de umeri şi s-o tragã înãuntru! Dar pãmântul nu-i un mãr în miezul cãruia omul sã intre şi sã leneveascã…
Îi atrage atenţia un zgomot, ce vine dinspre oraşul insensibil la durerile şi necazurile celor ce-l colindã zilnic. Unii dintre locuitori mor pânã în zori din lipsa motivului de a exista de la o zi la alta... Geme oraşul, noaptea îi este ca un narcotic niciodatã suficient fiindcă tot simte spinul în coastã al realitãţii, un chin fãrã întrerupere. Trebuie, oare?
Maria se retrage pe coate, din locul în care a sperat sã gãseascã odihnã. Încã puţin şi se poate ridica în picioare, dacã misterioasa cãmilã n-ar veni lângã ea.
Vrea sã fugã în noapte, dar animalul adulmecã drumul înaintea ei, simte mireasma timpului în care pãcãtoasa egipteancã vrea sã se facã nevãzutã. E tot timpul ei prezent dar, ciudat! nu lasã în urmã dâra albã numitã trecut! Nici nu vin din viitor porumbei sã-i încununeze viaţa cu noi simboluri. Timpul ei, în care a pãşit ca într-o sferã, fãrã spãrturã-n peretele lui pentru fereastrã şi uşã, dacã-l atingi doar cu o fãrămăturã dintr-un gând, simţi catifeaua umãrului de femeie.
Cãmila adulmecã şi sforãie iritatã, nu-i place, din direcţia în care ar vrea sã plece Maria vine un miros de mlaştinã. Animalul se duce lângă beduin şi-l miroase pentru a se învãţa cu mizeria sufletului. Întoarce capul înspre Maria, dar n-o mai simte. Inima îi bate înspãimântatã, are gândurile ei, iluziile ei, judecata ei -  încă gândeşte cu trupul.
Maria fuge până ajunge la o rãscruce de drumuri, ezitã câteva secunde, apoi o apucã la dreapta. Nu priveşte decât la cer, sã se încredinţeze cã nu s-a deschis acolo un ochi, s-o vadã. Se opreşte pentru a-şi echilibra respiraţia şi-ncepe iar sã fugã. Si fuge… şi fuge… Deşi, în aşteptarea ei. nu-i deschisă nici o poartã la intrarea în alt destin.
Bãtrânul beduin şi cãmila au rãmas în sfârşitul nopţii rãcoros. Ducã-se ei în pustiu, ea vrea sã se prindã cu braţele de gâtul lumii!
O umbrã ce se ridicase-n picioare de teamã sã nu prindã rãdãcini în pãmânt, îi strigã:
- Stai, nãluco!
Iar ea se împiedicã de glasul auzit, cade şi-aşteaptã sã i se întâmple o altã nenorocire, deşi, la câţiva paşi este un nou început de zi.
Sã fi venit pustiul în întâmpinarea ei? Din câţiva paşi, un bãrbat o ajunge şi-i pune mâna la gurã. Nu mai poate vorbi, în schimb mirosul de sudoare îi spune cã are de-a face cu un cunoscut. Mâna care ezitã acum s-o sugrume e posibil s-o fi mângâiat cândva. Cu cealaltã mânã, bãrbatul ţine pe umãr un sac pe care-l lasă jos. Scoate un cuţit şi-apasã tãişul pe gâtul femeii. Nu-i citeşte bine faţa din cauza întunericului care, spre ziuã se îngroaşã, dar îi simte fierbinţeala trupului. Întinde mâna şi-i atinge şoldurile, o urcã apoi pe piept şi, nemairezistând, o trage peste el şi se rostogoleşte.
În apropiere e o groapã infectă iar sacul ascunde un cadavru de om.
Bărbatul e vinovat cu siguranţă, oricând el are o vinã. O sãrută şi o cãută cu mâinile, dar nu se i trezeşte în simţuri foamea sãlbaticã. Maria, şi ea, aşteaptã iluzia sã plutească undeva între cer şi pãmânt, dar aşteptarea i se stinge în spaimã fiindcă bãrbatul, umilit şi agitat, ia cuţitul şi-l înfige cu o urã demonică în sac
Lovitura fusese pentru egipteancã, doar că mâna a ocolit-o sub impresia cã ar ucide o amintire. Simte o uşurare, de parcã ar fi avut-o. “Pe femeia asta am mai iubit-o! îşi zice. E inutil s-o ucid! ”
Dincolo de surâsul femeii a intuit scuipatul dispreţului. În acest loc al groazei a recunoscut-o pe regina reginelor, sau… vaca, dupã cum o supranumise. A recunoscut-o dupã jocul cu degetul pe frunte, pe piept, parcă face incizii pentru a privi în interior. Acum, ca şi atunci, simte aceeaşi milã inexplicabilã pentru frumoasa cerşetoare.  Se aşează pe sac.
Maria îşi pipãie lacrimile cu degetul. De-ar fi ştiut carte ai fi zis cã scrie pe ele ultima sa rugãciune de viu. Avusese un simţ special, numai al ei, care o ajutase sã ocoleascã bãrbaţii cu suflet rãu, cum este cel ce se aflã acum în faţa ei; vreun spãrgãtor de case, care, uite cum şi-a burduşit sacul cu lucruri, şi acum vrea să-i jefuiascã viaţa - salbã nepereche. La ce-i trebuie unui strãin zdrenţãroasa ei de viaţã? Dacã o fi demonul? Că înger nu mai are, a pãrãsit-o. Fãrã de apãrare divinã, orice duh o poate hãrţui dupã bunul plac. Moartea e, totuşi, cea mai omeneascã şansã de a fi liber!
- Ai sã mã omori?
Înainte de a-i rãspunde, bãrbatul o trage lângã el, pe sac.
- Sã nu fugi! îi pune o condiţie.
Acesta e singurul bãrbat care-i leagã cu frânghii nevãzute libertatea. Se saltã de pe sac prefãcându-se cã-şi aranjeazã rochia şi o rupe la fugã prin întuneric. Bãrbatul aleargã în urma ei. Il aude gâfâind, doar o iluzie mai este pânã când lovitura de cuţit o va elibera de povara lumii. Îşi aminteşte cã viaţa şi-a promis-o pustiului, nu acestui bãrbat. Cade-n genunchi înainte ca arma sã-i aducã în sfârşit fericirea.
- Nu-mi lua viaţa!
Ce aveau toţi cu viaţa ei, doar nu-i un capãt de frânghie cu care s-o prelungeascã pe a lor?!
- Lasã-mi viaţa, omule! Nu e bunã de nimic... Nu sunt decât o cerşetoare!
- O cerşetoare ce-a ajuns sã-şi cerşeascã propria viaţã!?!
Cautã privirea bãrbatului, dar, întuneric fiind, nu vede fiara din ei.
Viaţa şi aurul - douã nimicuri de mare preţ pe pământ...
Prin aer trece o pasãre aruncând blesteme asupra celor ce murdãresc cu prezenţa lor ţesãtura nopţii. “N-o fi pasãrea Ibis?” se întreabă Maria. Deseori o desena pe pãmânt, iar desenul se materializa: o pasãre frumoasã, da din aripi, intra în realitate fãrã alt drept decât acela de a vedea ce mai e nemuritor prin ea, dar… negãsind nici o firimiturã din iluzia pe care o cãuta, intra într-un fel de travaliu. Înainte de a naşte oul din care s-ar fi ivit cine ştie ce monstru, murea.
Maria vrea sã disparã din strânsoarea bãrbatului şi chiar din locul în care se aflã în acest moment. Sã fie cât mai departe de întâmplarea de acum, de pustiu şi… chiar de Dumnezeu.
Şi pe lângã Dumnezeu poţi trece fãrã sã te vadã, şi de El te poţi ascunde? Dar Maria n-are cum răspunde, buzele îi sunt strivite de palma bãrbatului. Sã strige la cer cu gândul, dar care din ele? Şi cine sã-i urce glasul la cer că locul unde sta de obicei îngerul ei este gol?! Pe limbã un cuvânt îi sfârâie ca o bucatã de jar pe care ai aruncat-o în apã. Încercă sã desluşeascã mai clar chipul omului care o umileşte. I se pare cunoscut mirosul transpiraţiei lui, pânã şi vocea vine de undeva din amintirile ei. Dintr-o datã i se lumineazã-n memorie - bãrbatul e un negustor indian care o încurajase sã nu renunţe, oricare ar fi viziunea celor din jur asupra purtãrii ei, întrucât nu se ştie cu precizie dacã drumul pe care a apucat duce într-adevãr într-o prãpastie. Ridicã mâinile spre gâtul lui, dar el o urmãreşte viclean - intenţia de a-l sugruma e o copilãrie, mâinile îi stau ca florile într-o vazã. Atunci îl desface la piept şi pipăie cu degetul un contur fãrã a-l întâlni.
- Unde e pasãrea de pe pieptul tãu? îl întreabã de parcã i-ar fi dispãrut cineva drag. Tu eşti bãrbatul cãruia i-am apãsat cu degetul pe piept conturul pãsãrii Ibis! Tot timpul mi-ai şoptit la ureche fragmente din Bhagavad-Gitã…
El tace. “M-a recunoscut!” se înspãimântã, şi strânge cuţitul.  Ea, însã, a uitat de pericol, se mustrã în gând cã nu s-a învrednicit atunci sã-i facã pãsãrii cuib, cu toate cã poate fi stricat de adierea vântului sau a gândului cu fiori reci.
- Dacã ai ucis pasãrea Ibis, ştiu ce ai devenit tu acum: un ucigaş! De ce mi-ai ucis pasãrea?
- A fost doar un joc! se apãrã el ca într-un joc de copii
Cum de crede cã în urma degetului ar fi fost posibil sã rãmânã un contur?
El nu ştie cã egipteanca, dupã ce deseneazã din fiinţa ei un fluture pe aer, îl şi vede cum se chinuie sã dea din aripi, cum intrã fericit în jocul vieţii celorlalţi fluturi dar se pregãteşte sã moarã odatã cu cine l-a desenat.
- Ai ucis! Ai ucis!! repetã Maria în neştire.
Nu se simte a fi el fãcãtor de haos, e doar legat de o faptã şi puţin îi pasã ce monstru are fapta în miez. Împrejurările i-au cerut sã se apere prin faptã, clipa i-a fost doar pe jumãtate, n-a avut timp sã discearnã. Nefiind un egoist, nu-şi doreşte pentru el binele suprem. Încotro s-o apuce acum? Nici n-a avut rãgaz sã îmbrânceascã sacul în groapã. Şi totul din cauza acestei femei!
- Ce ai în sac?
Mâna cu care ar fi împlântat cuţitul în ea de o mie de ori pânã acum, nu-l mai ascultã. De ce sã mai ucidã, când nu i s-a spus mãcar ce-i viaţa?
- Trebuie sã ştiu ce este în sac? îl întreabã pentru a doua oarã femeia care plânge mai mult dupã pasãrea Ibis decât dupã îngerul ce ar fi trebuit s-o aibã în pazã.
- În sac este o… oaie, minte el. La noi, indienii, existã obiceiul ca atunci când mor oile negre, pãgubaşul s-o arunce la groapa animalelor, pe întuneric. Pentru un bun gospodar indian, moartea unei oi e pãgubitoare ca pierderea unei rude. Spre deosebire de unii oameni, oaia are mai mare valoare. Nu se ştie ce înseamnã pentru Creator dar, în faţa semenului sãu, unii oameni sunt lipsiţi de valoare.
- Hai sã mergem lângã sac - îl roagã ea. Omul din sac poate are nevoie de ajutorul meu.
- E o oaie în sac! apasã el pe fiecare cuvânt.
Maria, simţise sub ea o zvâcnire vie care, desenatã cu degetul pe pãmânt, înseamna om. Căutã cu gândul rana din sac şi observă că are rãdãcini atât de adânci încât s-au înfipt pânã şi-n trupul Fiului lui Dumnezeu.
La sãvârşirea ceremoniei sraddha, indianul va oferi darurile simbolice, turtele şi apa, celor ucise de el, fiindcă le considera a face parte din rândul strãbunilor sãi.
În curând cocoşul va cânta a doua oarã dupã miezul nopţii, dar nu mişcã suflet de om prin preajmã.
Maria pare brusc muncitã de tandreţe, ceea ce-i posibil doar dacã şi-a ieşit din minţi. S-a lipit de pieptul lui sã-i asculte mai tainic inima şi deseneazã în dreptul ei cu degetul o ranã. O rana  dulce care va da  mai târziu în amar. Pe mãsurã ce trasează conturul rãnii, tremurã de emoţie. În urma degetului luminã de-ar fi şi nu s-ar vedea nimic. Bãtrânul beduin o acuzase în ziua precedentã cã ucide cu gândul.
Nepricepând profunzimea blestemului închis în desen, bãrbatul indian i-l îngãduie, simte chiar un fel de mângâiere eroticã, n-are cum bãnui cã într-una din clipele ce i s-au îngãduit în viitor, femeia l-a şi ucis.
Maria închide ochii imaginându-şi ce s-ar fi întâmplat de-ar fi dat realitatea imediatã rãnii de pe inima indianului, proaspãt deschisã de voinţa ei. Doamne care vezi şi ceri socotealã pentru petele de sânge, ridurile sau rãnile de pe suflet? Ar vrea sã fugã departe, cât mai departe. Existã oare un loc în, sau dincolo de univers, o scorburã în care egipteanca sã se ascundã, cu un alt Dumnezeu dispus sã dea rãsplatã în clipe mai bogate cu viaţã, ţinând seama nu de gravitatea faptelor ci a neîmplinirilor?
Ştie cã nu va fi îngãduit tocmai ei sã-L vadã pe Dumnezeu. De nu s-ar teme îngerul c-ar fi în stare sã-i deseneze cu degetul pe aripi cine ştie ce bulgãre de tinã, cum ar fi unul din gândurile acestea, dupã care sã nu mai aibã uşurinţa de a urca la cer!
Maria vrea sã fugã pentru a nu-şi respecta promisiunea. Dar dacă drumul pe care vrea sã fugã este împletit cu cel ce duce la Dumnezeu?
- Nu-ţi fie teamã, n-am sã mai fug, îl linişteşte ea pe Indian dupã ce îl aude împingând sacul în groapa de animale. Vreau doar sã mã lungesc la pãmânt şi sã dorm, fiindcã nu ştiu ce mã aşteaptã mâine.
Nu se mai teme cã va fi ucisã, deşi suspiciunea bãrbatului începe sã se înfiripe din alt unghi: ce cãuta aici în puterea nopţii şi n-a rãmas în stradã, deopotrivã cu alţi oameni fãrã cãpãtâi?
- De cine te-ai ascuns? o descoase.
- De Dumnezeu! vine rãspunsul cam lipsit de sens chiar şi pentru un bãrbat de altã religie decât a ei. Am promis cã în dimineaţa de-acum voi apuca drumul pustiului pentru a mã strãdui sã ajung asemenea Lui. Iar eu m-am învãţat aşa cum sunt.
- A-ha! se mirã bãrbatul.
A rãsfoit şi el cartea de cãpãtâi a creştinilor, reţinând povestea cu prima femeie care-i oferã cu viclenie bãrbatului un fruct din aşa zisul pom al cunoaşterii. Ce greşealã divinã! Era suficient trupul ei cu care sã cunoascã profunzimile creaţiei, sã se înfrupte din tainele ei pânã la demenţã…
Cântatul cocoşilor se înteţeşte şi-l neliniştieşte. Ce să facă acum cu un martor al necurãţirii lui aflat doar la un pas?
- La ziuã plec. Oriunde! Cu primul vapor - încearcã sã-l convingã pentru a fi lãsatã cu viaţã.
De ce n-ar crede şi ea cã în sac a fost o oaie şi nu ceea ce i s-a pãrut?
- Stii tu un loc unde nu are putere Dumnezeul creştinilor? îl întreabã sperând.
- Am sã te duc acolo! o minte el, bucurându-se de ideea salvatoare.
Auzind larmã o prinde de mânã. Din direcţia porţii oraşului foarte aproape de ei trece un grup de soldaţi romani. E ziua urmãtoare sãrbãtoririi Înãlţãrii Sfintei Cruci, cam la jumãtate de veac dupã ce Constantin, prin edictul de la Milan din 313, consfinţea ca religie de stat creştinismul. Sãrbãtoarea adunase creştini de prin ţãrile aflate în zona mediteranianã, iar romanii continuau sã vadã în bisericã un concurent periculos în ceea ce priveşte continuitatea imperiului lor. În acelaşi timp, în rândul credincioşilor din Ierusalim, circula zvonul cã viceguvernatorul a trimis împãratului o scrisoare cerând interdicţia locuitorilor de a se închina la icoane, şi pedeapsa cu moartea pentru cei care îndrãzneau sã picteze pe pânzã, piatrã, scoarţã de copac, lemn sau frunzã, chipul acelui evreu rãstignit, supranumit Mesia, deşi trecuserã atâţia ani de la evenimentele în care a fost protagonist. Zvonul era pus în circulaţie de eretici, mai ales de cãtre cei care erau adepţii lui Nestor, ce-l considerau pe Iisus Hristos om, iar în predicile lor, în loc de Nãscãtoare de Dumnezeu, se exprimau “Nãscãtoare de om”. Din acest motiv, a nimeri faţã în faţã cu soldaţii romani însemna o suliţã înfiptã în piept.
- Sã mergem! porunceşte indianul după ce se încredinţează că pericolul se aflã departe de ei.
5. NEGUSTORUL INDIAN
Servitorul are condiţia câinelui - e îndreptãţit prin credinţã sã sufere pentru sãnãtatea şi prosperitatea stãpânului său şi nu-i este îngãduit sã punã întrebãri care nu-i sunt acestuia pe plac. Nu este stãpân în lumea aceasta nici pe urma lãsatã pe pãmânt. Crede cã Marele Brahma i l-a lãsat de stãpân pe negustorul de mătăsuri cel puţin pe propria-i viaţã.
Nu îngãduie gândurilor tainice sã-l sminteascã. Aduce un vas de porţelan ce are desenat pe el un elefant. Înainte vreme stãpânul înmuia mâinile în apã şi îşi spãla uşor faţa pentru ca, la sfârşit, sã i se zãreascã în ochii vioi efectul purificator al apei. Fiindcă are scris în sânge de la strãmoşii sãi arieni adorarea apei. De fiecare datã când se află aplecat asupra vasului trãieşte cu impresia cã a pãşit din casa lui luxoasã direct pe malul Gangelui - fluviul sacru ce-l purifică pe om de orice pãcat. Nu l-a ocolit responsabilitatea jurãmântului faţã de sine, aceea de a merge sã moarã pe malul apei. Uneori, în viaţa omului, e posibil sã fie necesarã, pentru o curãţire cât de cât, toatã apa Gangelui unitã cu a Indului.
Stãpânul aruncã o privire durã elefantului desenat pe vasul de porţelan, dar are totuşi suficientã înţelepciune sã se mustre pentru împietate. Şi se înclinã cu respect în memoria strãbunilor care au adorat elefantul, şerpii şi alte animale de origine totemicã. Îşi poate imputa cã peste secole cu destin zbuciumat, numai că este un respect statornic doar pentru nobleţea propriului sânge, fiindcă a înlocuit sfintele relicve ale adoraţiei cu trupul veşnic în flãcãri al femeii. Dacă ar fi fost dãruit, pe lângã înţelepciune, cu ceva forţã de convingere, ar fi fost muritorul nimerit sã punã bazele unei noi secte, poate chiar o religie, având ca adoraţie trupul femeii desprins din iţele materiei ca expresie a harului creator divin.
Fãrã-ndoialã cã stãpâna din Indonezia a apucat o cale fãrã intoarcere, odatã ce în locul ei stãpânul a adus altã femeie cãruia el, sudria, trebuie sã i se supunã. Şi o va face cu mult drag întrucât, auzindu-i vorba, şi-a dat seama cã are de-a face cu o creştinã din Egipt. De obicei, o nouã femeie intrã în casă speriatã de necunoscut şi se strãduieşte vădit sã zâmbeascã. Ceea ce-l distreazã grozav! Noua locuitoare sã fie oare din vreo castã superioarã, pentru cã vocea stãpânului e numai fior când îi vorbeşte? Pânã şi lui i s-a adresat pe un ton nemaiauzit la nici unul din stãpânii pe care i-a slujit. I s-a poruncit sã pregãteascã baia prinţesei, iar când s-a dus sã spunã cã a pregãtit totul dupã cum i s-a cerut, prinţesa era… adormitã. Uimirea sa a fost cã femeia se culcase jos! Deşi îi era interzis sã priveascã, s-a apropiat mult de ea pentru a-i admira drãgãlãşenia. O fi venind de foarte departe…  A auzit cã distanţa din Egipt până-n India e un fleac pentru negustori dar nu pricepe din ce cauzã podoabele lucrate din fildeş, nu sunt acolo la mare preţ, altfel prinţesa de care a îndrãznit sã se apropie, n-ar mai arãta ca o femeie simplã.
Maria doarme în una din camerele luxoase ale negustorului de mãtãsuri fine ce credea, asemeni lui Guatama, cã în viaţã nu mai existã suferinţã, bãtrâneţe şi moarte. Descoperise cã bãtrâneţea şi moartea sunt comune tuturor oamenilor. Guatama a pãrãsit bogãţia şi puterea cufundându-se în meditaţie, astfel a coborât peste el iluminarea.
Orgolios peste mãsurã, dar temperat de înţelepciune, negustorul a început sã caute calea care urcã la cerul unde divinitatea supravegheazã pe aleşii sãi, aşteptându-i pe cei ce prin fapte, nu prin renunţare, se desprind de cele lumeşti, pentru a se contopi cu ea. Mult timp a fost obsedat de ideea cã trebuie sã existe o posibilitate de a ieşi din aceastã viaţã prin altã poartã decât prin moarte. A fãcut chiar un principiu de viaţã din îndemnul sacru de a poseda Cunoaşterea pentru ca Divinitatea sã-l socoteascã asemenea ei. Lucru bun, pentru cã s-a strãduit sã aibã acces la ea şi s-o asimileze. În urma acestui bogat consum de cunoştinţe s-a ales cu învãţãtura simplã caligrafiatã stângaci pe un papirus din piele de om descoperit în bordeiul sãrãcãcios al unui vraci indonezian: “Totdeauna vei afla contrariul a ceea ce s-ar fi cuvenit sã ştii!” Sã înţeleagã de aici cã aşa-zisa cunoaştere, ce se pretinde a fi o cheie de descuiat misterele universului şi ale divinitãţii, să nu fie altceva decât un subtil labirint în care ieşirea este totuna cu intrarea? Poate că doat te-nvârţi în jurul pipalului - arborele sacru - pânã ce ţi s-a sfârşit viaţa.
Negustor fiind, şi-a fãcut cale prin Alexandria Egiptului, nu înainte de a învãţa limba egipteanã de la un sclav. Auzise de vestita bibliotecã şi-n clipele lui de meditaţie ajunsese la concluzia cã divinitatea nu stã tot timpul în cer, mai coboarã şi pe pãmânt. Dacă zeii tuturor popoarelor s-ar aduna în acelaşi loc pentru a-şi face cunoscute unul altuia neîmplinirile, acel loc nu poate fi altul decât marea bibliotecã din Alexandria. În urmã cu câteva luni un negustor chinez venind din Egipt i-a adus vestea că mãreaţa bibliotecã a ars iar Hipatia, femeia filozoafã cãreia el se hotãrâse sã-i arate manuscrisul din piele de om, murise. Aflând aceastã grozãvie şi-a scuturat capul ca pomul de ultima frunzã, în timp ce prietenul nu pricepea de ce acest oriental inteligent plânge. Plecâd la treburile sale, nu uitase sã-l avertizeze pe sudria asupra sãnãtãţii stãpânului sãu, care întreba în neştire ce s-a întâmplat cu zeii din cer, de ce nu s-au aflat acolo în momentul întâmplãrii, s-o previnã?!
Faptul cã divinitãţile s-au arãtat insensibile la pierderea unei pãrţi din înţelepciunea oamenilor a ajutat sã se înfiripe în coştiinţa lui o detaşare faţã de atitudinea lor încât simţea deseori nevoia sã dea unele poveţe zeilor. Observase cã atunci când gândirea sa avea o sclipire de noutate, altceva decât obscurul permis de tradiţie, era etichetat imediat ca excentric şi l-a speriat rãu gândul cã prietenii îl vor ocoli. Aşa că s-a izolat el de ei - desele cãlãtorii îl fãceau de negãsit. Indiferent de ţara pe care o strãbãtea, nu-i scãpau obiceiurile bãştinaşilor şi descoperea particularitãţi ale religiei budhiste de care nu ştiuse.
În India, pe malul Gangelui drag sufletului sãu, nu mai pusese piciorul de zece ani. Ţara era sub stãpânirea dinastiei Gupta, dar Gangele şi o parte din ţinut erau podoabe de preţ ale inimii sale. Acolo învãţase cã omul este aşa cum se face el însuşi. Nu s-a abãtut de la calea fireascã a vieţii şi nu şi-a propus sã atingã desãvârşirea fiindcă a întâlnit mulţi asceţi care n-au atins-o. Nu i-a rămas decât să se bucure de sine. Fiind martorul confruntãrii dintre creştini şi iudei a insistat mai mult asupra fenomenului numit Iisus care, spre deosebire de Budha, a înviat din morţi pentru ca, dupã aceea, sã urce la cer. Acest ultim amãnunt n-a fost pe placul bãrbatului indian: Toţi zeii îşi adjudecã dreptul de a fi creatorii pãmântului, în schimb saliveazã de plãcerea de a-l pãrãsi în grabã, cu toate cã miezul tuturor relelor e aici, pe pãmânt. Din aceastã pricinã ar fi mare nevoie de ei printre oameni! Indianul nu credea cã Mesia al creştinilor ar avea puterea şi înţelepciunea lui Budha. E drept, pelerinii lui Sakya-Muni au purtat umanismul budhist pe uscat de-a lungul Asiei Centrale pânã în Extremul Orient, dar şi pe mãri din întreaga Asie maritime. Chiar el nu uita sã aminteascã oriunde avea prilejul cã omul trebuie sã aibã respect pentru orice fiinţã vie. Şi uite cã, tocmai el, şi-a cãlcat în picioare preceptele ucigând patru femei.
Inconştienţa i-a înfruntat orgoliul. Lovind cu cuţitul, nu cumva intenţia ascunsã a fost de a-şi ucide zeul din conştiinţă?! Faptul cã s-a trezit cu o meteahnã nu-i scuzã gestul de a rãspunde rãului cu şi mai rãu. Regreta cã nu s-a nãscut în casta rãzboinicilor! Dupã ce a luat viaţa primei femei a fost persecutat de ideea cã vrãjitoria i-a pus mâna pe frâul vieţii şi-i abate destinul de la calea normalã. S-a dus la un sclav, fost vraci al tribului, înainte de a-şi pierde libertatea. Cercetându-i spiritul, vraciul tot scotea nişte icnete de uimire care, ce puteau fi decât convulsii mascate ale duhului rãu? Dupã aceea a început sã rosteascã o serie de cuvinte lipsite de firul unui oarecare înţeles şi… a amuţit! Descoperise taina, iar sclavul n-avea îngãduinţa de a-l umili pe stãpân fãcându-i-o cunoscutã. Pentru ca sclavul sã uite unul din secretele vieţii lui a pus sã fie biciuit dar a priceput în cele din urmã cã nu era vorba de o vrajã împotriva cãreia mai putea lupta, ci o voinţã a divinitãţii. De unde atâta invidie faţã de un muritor care adorã femeile?! Împlântase cuţitul în patru fiinţe omeneşti, fãrã, însã, a nimeri divinitatea. Se mirã singur cã poate gândi o asemenea blasfemie, ar trebui să-şi ia viaţa  E drept, puţinã nesupunere faţã de divinitate nu stricã. În ciuda celor întâmplate va continua sã rãmânã un mare admirator al frumuseţii feminine, chiar de va fi ca preţul sã urce!
Auzindu-l pe stãpân, sudria dispare. Nu înainte de a-i zãri pe braţ o salbã, brãţãri şi mãtăsuri pentru viitoarele rochii ale noii stãpâne care continuã sã doarmã cu mâna sub cap, dupã obiceiul oamenilor ce nu pot avea o pernã umplutã cu puf sub cãpãtâi.
De s-ar trezi, probabil, Maria ar depune efort sã uite întâmplarea de peste zi, dar mai ales încercarea prin care a trecut dupã miezul nopţii. De cum a aţipit a şi alunecat în vis printr-un fel de poartã lãsatã deschisã cu bunã intenţie pentru ca ea sã lase, ca pe un colb, în urmã lumea realã şi sã ajungã repede la uşa bisericii din Ierusalim. Mai mult, trece prin ea, deşi o închisese cu cheia, nimeni altul decât îngerul!
- Dragã surioarã - se plânge cãmila neagrã - femeia ce mi-ai lãsat-o sã-mi fie povarã încã nu-şi doreşte pustiul. S-a pierdut în întuneric şi nu ştiu ce mi se-mtâmplã! Parcã aş avea în orbite douã stele sparte - nu vãd îngerul ei pãzitor luminând! Ori ea se încumetã sã-i soarbã lumina cu trupul pãcãtos? Dacã îngerului i s-o fi fãcut silã de ea, nici o lege n-o mai apãrã, iar eu, o biatã cãmilã, am dreptul sã-mi îndoi genunchii în faţa lui Dumnezeu şi, cu lacrimi în ochi, sã mã rog: “Dacã voia Ta este ca femeia aceea sã ajungã-n deşert, atunci mutã firea mea de cãmilã în frumuseţea ei de trup, sã caute înnebunitã deşertul ca un prunc sânul mamei sale!”
- Eşti o rãzvrãtitã! o ceartã din profunzimea pietrei cãmila albã. N-ai cerut de la Dumnezeu o perioadã de rãgaz în care sã meditezi dacã sensul vieţii tale nu-i cel mai potrivit pentru tine? Poate ai descoperit cã povara dintre cocoaşele tale – omul - e, totuşi, o fiinţã fragilã, o grãmãjoarã de lut însufleţitã care nu va îngenunchea lângã tine sã-ţi zicã “O, stãpâna mea cãmilã, şi astãzi viaţa e tot mai greu de suportat. De-ţi e a muri, o voi face eu în locul tãu!”
- Şi cugetul meu e un bun sfãtuitor - câte nu mã învaţã! Nu-mi dã pace gândul cã a fi cãmilã nu-i decât o pedeapsã datã de Dumnezeu! Dar… sã mi se spunã pentru care faptã gânditã cu gând omenesc?!
- Nici a fi om nu-i o fericire… Dacã-L iubeşti pe Dumnezeu, mulţumeşte-te tot timpul cu ceea ce eşti! Mi-e teamã cã ai sã mori, surioarã cãmilã neagrã!
Cãmila albã din piatrã tace, presimţind cã Dumnezeu are s-o piardã pe surata cu care fãcuse schimb de locuri noaptea trecutã. Avantajul de-a fi în piatrã e pe undeva identic cu fericita ocazie de a te afla mãcar în vis, chiar şi dupã moarte, în afara universului.
- Plec în cãutarea femeii de care mi-ai vorbit. Dacã-i voinţa lui Dumnezeu, am s-o port în spate pânã-n pustiu…
- Aşa sã faci! o încurajeazã, oftând uşurată, cãmila albã din piatrã.
Maria pãrãseşte locul de lângã fereastrã. Geme prin somn în timp ce bãrbatul indian, aşezat pe covor, nu se mai saturã privind-o. E hotãrât s-o ţinã în casa lui printre bibelouri, statuete şi alte obiecte din fildeş. Îşi va uni destinul cu al acestei femei de nimic pentru cã şi el este un om de nimic. Mai curând se poate lipsi de credinţa în atotputernicia lui Budha, decât de o femeie. Înainte de culcare îi va pune în ceai un drog pentru ca somnul sã-i fie cât mai lung, iar el s-o poatã privi în voie. Nu-l va stânjeni condiţia ei socialã, este încredinţat cã o femeie frumoasã este superioarã tuturor castelor. Dacã regii şi împãraţii ar fi iluminaţi de acest adevãr, ar ocroti cu legi aspre femeile frumoase.
Încã nu s-a decis în ce ţinuturi va arunca din nou pe uscat ancora destinului, dar i-ar surâde tare mult sã afle un trib paşnic care sã-i adopte. O dilemã care-l frãmântã e din pricina acestei femei cãzutã ca o piatrã în viaţa lui. S-o trateze ca pe o prinţesã, ori s-o considere din capul locului sclavă pentru a fi mai sigur de devotamentul ei?
Dorind mai mult decât îţi este dat firii, nu înseamnã cã visezi nechibzuit sã fii mai presus decât zeii? Nu-i un cãutãtor de senzaţii tari, ci un împãtimit dupã frumuseţe şi înţelepciune, în ciuda faptului cã a cãlcat cu sufletul în mlaştinã. Având tot timpul în preajma lui aceeaşi femeie şi cercetând-o tot timpul, ca pe un papirus lucrat din fâşii de cer, poate cã ar reuşi sã evite şi starea demonicã ce-l tot pândeşte.
Conştient de stãrile de ambiguitate ce-l hãrţuiesc, vrea sã iasã din încãpere, dar femeia scoate un ţipãt disperat şi se trezeşte.
Maria are nevoie de ocrotire, la pieptul cui s-o gãseascã? Acest bãrbat indian nu mai prezintã garanţie din moment ce l-a pãrãsit pasãrea Ibis.
- De azi am sã te respect ca pe o prinţesã, îi spune el, încredinţat cã vestea are s-o sustragã mai uşor coşmarului care a tulburat-o. Luxul casei mele îl voi împãrţi cu tine. Te… bucuri? o întreabã nemulţumit cã pe faţa ei nu s-a ivit un singur surâs.
- Nu! rãspunde Maria Egipteanca fãrã a deveni conştientã de purtarea ei durã.
Din fericire, indianul îi interpreteazã refuzul ca pe o spaimã fireascã a omului când i se propune sã urce dintr-o datã câteva trepte ale ierarhiei sociale.
- Mi-ai promis cã mã duci tare departe? întreabã ea, iar el, care se aştepta la o împotrivire de altã naturã, rãsuflã uşurat.
- Pregãtirile în vederea plecãrii au început. Peste trei zile se poate porni la drum.
Maria Egipteanca nu mai poate aştepta trei zile, trebuie sã fugã cât mai departe de Dumnezeul ce aşteaptã sã se ţinã de promisiune.
Cu toatã înţelepciunea lui, bãrbatul indian se simte ofensat. Ce se întâmplã cu femeia asta de nu o uluieşte bogãţia în care s-a trezit în zori, fãrã a trudi sau a plãti pentru ea?! Cum de nu cade-n genunchi sã-şi arate recunoştinţa şi supunerea voinţei?! Prea suportã situaţia sperând, seamãnã cu o cãmilã!
Neavând harul de a citi gândurile, bãrbatul n-are de unde afla cã în acest univers Maria are nevoie de libertate deplinã pentru a fi. Asta e dorinţa ei de femeie lipsitã de ştiinţa cãrţii. Nu poate pricepe cã atunci când ţi-e libertatea de proporţiile unui ocean, face valuri uriaşe pe potriva întinderii lui şi, atunci, în mod sigur tu, un neînsemnat bulgãre de lut, te îneci.
S-ar pãrea cã femeia nu pricepe din viaţã decât atât cât cuprinde cu braţele! Dar… puţinul pe care-l cuprinde, nu este cumva esenţialul?! “Oare-i nebunã?” se întreabã.  Deocamdatã se aflã în mâinile lui, aşa cã, fie şi fãrã voie, i se va supune. Pânã la ultima suflare o va ţine lângã el, îi va compune imnuri, o va acoperi cu podoabe, îi va picta chipul... Să se spună cu veneraţie dupã moartea lui cã a fost un bãrbat viguros ce nu s-a putut lipsi pânã-n ultimul ceas al vieţii de prezenţa femeii.
- Dacã m-ai minţit şi nu cunoşti drumul acela, am sã plec singurã în cãutarea lui - îi spune Maria. Mi-nchipui cã dincolo de locul unde cerul atinge pãmântul, începe o împãrãţie peste care nu mai are putere Dumnezeul. Am sã alerg fãrã odihnã pânã când am sã ating cu tãlpile acel ţinut.
- Nu! se opune bãrbatul indian. Trupul tãu îmi aparţine!
Auzindu-l, disperarea femeii capãtã proporţii, are impresia cã, vrând sã fugã din calea lui Dumnezeu, se împiedicã de un demon.
- Eşti un bãrbat crud! îl jigneşte, iar el se apãrã ca de atacul unui rãzboinic viteaz ducând mâna la sabie.
- Dacã refuzi sã fii tratatã ca o prinţesã, atunci îmi vei fi sclavã. Nu-ţi voi pretinde sã trudeşti pentru confortul de care totuşi te vei bucura, dar sã ai în minte gândul cã, asemenea bibelourilor, vei fi şi tu un obiect decorativ ce este distrus atunci când nu mai bucurã ochiul stãpânului.
Maria înţelege cã a cãzut prin voia soartei într-o prãpastie luxoasã. Decât aşa, mai bine… pustiul! Cui sã mai cearã ajutor odatã ce este pe picior de a fugi din calea lui Dumnezeu? Când cazi în propriul gol sufletesc nu te defineşte decât o singurã trãsãturã: cãderea continuã. Deocamdatã e mai bine sã se prefacã, atât cât îi stã în putere, cã acceptã capcana ce i s-a pregãtit şi, cum se va ivi prilejul, ştie ce are de fãcut.
Îl priveşte mai atentã pe bãrbatul acesta, nu poate fi mai puternic decât Dumnezeul ei!
-Din pricina slăbiciunii mele, fug! - zice ea ca o recunoaştere a vinovăţiei. Negustorul râde ca de o copilărie, apoi devine serios.
-De ce vrei să fugi din calea celui pe care-l iubeşti? Cum să-mi explic atitudinea ta? (Scoate sabia din teacă, jonglează cu ea prin aer.) Mi-ai cerut să te duc cât mai departe de influenţa Dumnezeului creştinilor. Mă tem că după o vreme te va munci dorul de El. M-am gândit că trebuie să-ţi vin în ajutor cu mai multă forţă decât am făcut-o până acum.
Ii pune sabia în mână.
-Ce ai de gând cu mine ? se sperie femeia.
Bărbatul indian îi aşează palma pe mâner şi o obligă să ţină sabia cu vărful spre cer.
- Împunge cerul, o sfătuieşte el, şi ucide-ţi simbolic Dumnezeul!
Maria aruncă sabia cât colo, se poartă ca o fiară.
-Nu! - ţipă ea. Niciodată n-am să fac asta. Nu arunca vina mea asupra Lui. (Vrea să fugă din încăpere, dar braţul puternic al bărbatului o reţine.) N-am să fac asta! Pentru că el e departe, departe şi iar… departe-departe. Nici braţul şi nici gândul tău nu poate ajunge până la El!
Negustorul izbucneşte într-un râs care înseamnă siguranţă de sine şi putere. Recunoaşte totuşi că-i uimit de logica acestei femei simple. Inţeapă cu vîrful sabiei jur împrejurul ei, nu care cumva vreun spiriduş pervers ce-o va mângâia la noapte pe coapse să-i insufle înţelepciune. Brusc îi aşează vîrful sabiei pe piept aşteptînd câteva clipe în speranţa că inima femeii se va ghemui de frică mai în străfunduri.
-Nu-i aşa departe Dumnezeul tău. Dacă apăs uşurel sabia, ai să-L auzi ţipând ca un coiot. (Cu cealaltă mână o prinde de păr.) Zi-i vorbe de ocară, alungă-L din inima ta!
Maria plânge uşor. Ea n-ar fi avut tăria să ucidă pasărea Ibis, dar pe Dumnezeu!
- Dacã asta ţi-e vrerea - vorbeşte cu voce tremurândã - am sã mã supun ţie numai dacã ai sã mã convingi cã braţul tãu e mai puternic decât puterea Lui!
Izbucneşte în râs. O scânteie de veselie sare şi pe buzele femeii. Cât despre credinţã, are o nedumerire care a fãcut din el un ateu - nu poate pricepe de ce marele Budha nu l-a împiedicat atunci când a lovit cu cuţitul întâia oarã. Câteva zile l-a implorat, în schimb zeul nu s-a arãtat dispus sã-l ajute. In înţelegerea lui nemãrginitã, o crimã să fie echivalentã cu un ou de pasãre cãzut din cuib? A descoperit în decalogul creştinilor că nu este pusã crima printre primele rele înfierate. Apoi mai ştie cã Hristos, cel venerat de creştini, se pretindea fiul lui Dumnezeu, iar în momentul rãstignirii, Tatãl sãu ceresc, în loc sã-l salveze, s-a mulţumit sã fie un simplu spectator! Ceea ce lui, deşi venereazã un alt idol, i se pare o grozãvie.
- Dumnezeul de care te temi tu, nu-i puternic! o linişteşte bãrbatul indian.
Însã femeia îl contrazice cu încãpãţânare.
- L-am simţit împotrivindu-mi-se!
Bãrbatul dã altã interpretare cuvintelor şi se preface a fi gelos.
- Dumnezeul tãu n-a mai rezistat dorinţei de a-ţi atinge pieptul! Iatã un motiv de a te ţine lângã mine!
Maria se preschimbã-n fiarã insultându-l cum îi venea la gurã. Din fericire, dezlãnţuirea ei temperamentalã îl încântã pe bãrbatul indian, e aproape cãzut în extaz când furiile i se potolesc.
- Femeie, îi zice, hotãrãsc în cele din urmã sã nu-mi fii sclavã, ci… însoţitoare. Dacã-mi refuzi propunerea, te voi pãstra ca pe o operã de artã.
I se pare tare amuzantã povestea cu Dumnezeul creştinilor care i-a apãsat pieptul; probabil freneticul divin e vreunul din zeii Olimpului care avea des relaţii cu fiicele pãmântului! Revine, totuşi, la ideea cã femeia este agitatã din cine ştie ce motiv pe care se pricepe sã-l ţinã bine ascuns. De fapt, cine mai este întreg la minte sub asuprirea imperiului roman?
- Dacã vrei sã cred cã Dumnezeul meu nu existã, înseamnã cã eşti demon! îi reproşează îndepãrtându-se îngrozitã de lângã el.
Cuvintele au deschis o mai veche ranã. E de mult convins cã orice om poate fi demon oricând doreşte, uneori contrar voinţei lui. Prin câte ţãri şi-a purtat umbra a întâlnit credinţa cã zeii sãlãşluiesc în cer, iar demonii îşi fac de cap pe pãmânt. Dupã înţelepciunea lui ar fi trebuit ca zeii sã-i ţinã pe rãufãcãtori cât mai departe de om, dar… divinilor, nici cã le pasã!
Maria egipteanca îi repetã, parcã pentru a-l sensibiliza, ceea ce i s-a întâmplat ieri la intrarea în biserica din Ierusalim, dar nici de astã datã nu picã mãcar un rid de pe obrazul bãrbatului indian. Doar cã n-a mai râs ca de nebunia unei femei fãrã destin, ci a  închis uşor pleoapele prefãcându-i ignoranţa în înţelepciune. “Femeia, îşi zice, e persecutatã de gândul ei pãcãtos, deşi nu are cum avea strãlucire în lipsa unei poziţii sociale şi a educaţiei. Când sã intre în bisericã, nu Dumnezeul creştinilor i s-a împotrivit, ci propria conştiinţã. A reuşit a treia oarã, întrucât conştiinţa a mai slãbit arcul.” Ar fi inutil sã-i spunã care-i este cauza disperãrii, ea nu înţelege decât cã nimeni nu-i interesat de cumpãna prin care-i trece viaţa, pentru cã nimeni nu e dispus sã-i dea o mânã de ajutor. Cine ştie peste a câta parte din viaţa unui om e stãpân Dumnezeu? demonul îşi face şi el parte, nefericirea - de asemeni, despre moarte ce sã mai vorbim, ea te închide cu pãmânt, cu cer, cu luminã, cu întuneric cu tot!
- Dacã am sã-ţi aduc un martor care a fost de faţã când mi s-a întâmplat ceea ce-ţi spun, ai sã mã iei în cãlãtoriile tale? se prinde ea de capãtul unui fir de speranţã, amintindu-şi de Bãtrânul beduin.
În unele clipe de meditaţiem indianul a scotocit cu gândul pentru a gãsi mai întâi cerul şi, tare uimit a mai fost descoperind cã nu-i fâşia albastrã de deasupra, ci întunericul cu miez luminos din sinele tãu. Înseamnã cã femeia aceasta trebuie sã fie mai mult decât fiinţã vie de crede cã poate face un singur pas în afara sa. Bãrbat şi femeie se strãduiesc sã-şi priceapã viaţa, fiecare în felul sãu. El este oricând un posibil sclav, iar ea o aspirantã, nicidecum la o castã nobiliarã cum ar fi vaisia, ci cu mult mai sus. Numai că drumul trece printr-un foc tãmãduitor ce arde cu flãcãri spirituale. Fuga de pustiu a Mariei să fie doar o aparenţã oferitã ca un spectacol dur de trupul ce coabiteazã cu sufletul, fără iubire, până la moarte, după care fiecare pleacã în direcţii diferite?
Pe bãrbatul indian începe sã-l supere frica femeii de Dumnezeul ei şi nu de sabia sa; mai ales de gândurile sale greu de ghicit din pricina surâsului împãciuitor. Constatã, pe mãsura ce îi observã gesturile şi mişcãrile sufleteşti, cã are ceva comun cu cerşetoarea asta pe care n-o vede devenind în pustiul Tebaidei o upasaka, adicã monahã, dupã cum se spune la creştini; cum nici el fãcând parte din casta negustorilor, iar în cazul când ar dori sã se purifice nu-i fãcut pentru frãţia unor cãlugãri. Ea dãruie plãcerea în vreme ce el a tâlhãrit luând povara vieţii a patru femei. O singurã castã e primitoare pentru el, cea a demonilor.
Priveşte pe geam; în stradã e linişte ca dupã un rãzboi. Nu sunt decât doi morţi, dovadã cã nu-i singurul pe lume care ucide fãrã a-şi face probleme de conştiinţã. El a devenit ceea ce se cheamã un om de nimic. Bine cã femeia asta nu are înţelesul noţiunii.
Maria, înspãimântatã de o ameninţare vãzutã numai de ochii ei, îl loveşte cu pumnii în piept, cerând s-o scoatã din casa asta mizerabilã (cuvânt care îl umileşte grozav!) şi s-o ducã departe, departe şi iar departe, pânã iese de sub vraja lui Dumnezeu.
Fiind cãlãtor de drum lung, în urmã cu doi ani, indianul a descoperit sub scoarţa unui copac mai multe insecte. Prinzând una din ele şi, îmboldit de o curiozitate care l-a surprins, a rupt aripioarele şi picioruşele uneia. Câtva timp a privit impasibil cum vietatea se chinuie, apoi a rupt-o în douã, scoţând un chiot victorios descoperind o ciudãţenie: insecta avea scheletul în afarã şi semãna cu o cruce, trupşorul fragil pãrând mai degrabã rãstignit decât prins. De aici a fãcut o legãturã mentalã cu Cel ce şi-a pãrãsit mormântul a treia zi dupã moarte - expresia a înviat este improprie evenimentului supranatural care s-a petrecut acolo, întrucât “a înviat”, nu e tot una cu a fi fost înviat, ceea ce poate duce la confuzia cã Dumnezeul creştinilor nu s-a implicat de fel în învierea fiului, ci rãstignitul, cu forţe proprii a cãlcat în picioare indiferenţa tatãlui. Astfel vede posibilitatea fireascã a omului de a se sustrage morţii prin forţe proprii.
Insistenţa femeii de a fi dusã cât mai departe de Dumnezeul ei, n-ar fi o blasfemie, ci un act de curaj. La greci, înfruntarea lui Zeus de cãtre abilul Prometeu a devenit peste veacuri legendã; dacã ai motiv bine întemeiat, de ce sã nu-ţi înfrunţi zeul? Dacã el îţi pune povarã mai mult decât ai vrea tu sã duci, de ce nu te-ai revolta? Dacã zeul e insensibil la vederea lacrimilor tale, de ce sã nu-l faci şi pe el sã plângã? De ce n-ai risca sã ajungi şi tu zeu înãlţându-te pânã la condiţia divină cu aripile înţelepciunii?
Negutorul Indian e un om cu frică de adevãr, îşi respectã divinitatea din adoraţie pentru tradiţia neamului sãu mai sfântã decât toţi zeii la un loc. Îşi duce mãtãsurile peste mãri şi ţãri, dar şi câte-un grãunte de înţelepciune cules de ici, de colo; Venerează femeia fiindcă o considerã suprema realizare a spiritului creator divin. Din pricinã cã şi-o apropia cu simţurile, a fost lãsat, oare, fãrã simţ?!
- Jos din cer! porunceşte rotind sabia deasupra capului. Veniţi aici, sã se mãreascã prin voi numãrul sclavilor!
Se stãpâneşte - de şi-ar scoate şi mâna din umãr, vârful sabiei sale tot nu va reuşi sã spintece ca pe un pântec, cerul. Doar gândul (nu cel de toate zilele, vulnerabil) poate fi o armã care sã-l sfâşie…
Obsesia, având drept punct de plecare nesiguranţa Mariei egipteanca în acest univers, devine certitudine în mintea lui. De ce n-ar fugi împreunã cu ea cât mai departe de zei, de dumnezei şi de demoni? Pe de altã parte, cugetul îl avertizeazã blând cã nu existã loc unde sã înfigã un vârf de ac, fãrã ca din acel loc sã nu sângereze un zeu.
Îşi aminteşte cã-i o nebunie sã tragi zeul din cer sau din inima ta, dacã n-ai de unde lua o fiinţã mai moralã şi mai perfectã decât tine pe care s-o aşezi în locul celui smuls din rãdãcini, pentru ca tu sã nu cazi cu moarte cu tot în golul rãmas şi sã regreţi veşnic cã exişti.
E sãturat de viaţa asta instinctualã şi crudã, îndulcitã parcã-n batjocurã cu iluzia de puritate şi sfinţenie. Zeii cer înfrânare de la cele pãmânteşti, întrucât, neavând simţuri sã apropie esenţa lor, nu le înţeleg. Marea lor ironie, sau principiul fundamental al rostului lor de spirite supreme, este de a fi înzestrat trupul omenesc cu organul plãcerii… În schimb îi pretinde un val de pioşenii!
Fãrã putinţa de a mai fi bãrbat în prezenţa unei femei, negustorul indian este lipsit de prezent; cât despre viitor, îi este posibil, dar moneda de schimb va fi resemnarea.
- Nu! scrâşneşte el, mãrind spaima femeii din Egipt. Viitorul trebuie cucerit, el este singurul timp lipsit de zei!
Ajuns cu raţionamentul în acest punct, scoate încã un chihot victorios şi, frecându-şi palmele, trãieşte frenezia celui imposibil de supus unor adevãruri care se clatinã. Calea spre acel viitor fãrã de limite morale, sau de altã naturã, este viclenia, curajul şi voinţa. Dacã nu-i posibil a fugi de zei, va da buzna peste ei. Atunci… la drum! Va pleca însoţit de aceastã femeie îngrozitã de Dumnezeu spre Tara fericitã, unde, fãrã îndoialã, se aflã raiul.
Deşi ştie cã pentru a pãşi în ţara aceea ar trebui sã fie o bodistava, adicã o fiinţã care a atins perfecţiunea prin eliminarea din sine a setei de existenţã, ceea ce nu-i real în cazul sãu, entuziasmul de care-i cuprins îşi are cauza tocmai în aceastã sete de a fi.
Servitorul sclav vine sã-l anunţe cã au sosit oamenii împreunã cu cãmilele lor bine întreţinute, pentru a înfrunta vicisitudinile unei cãlãtorii de lungã duratã.
Fãrã a mai observa cã Maria a dispãrut, bãrbatul Indian merge afarã sã-i cerceteze pe noii veniţi.
6. SUKAVATI – TARA  FERICIRII
Sunt trei stãpâni de cãmile care, la o primã cercetare, par oameni de încredere. Cât despre cel de-al patrulea beduin tocmit, e un bãtrân fãrã de grai care a dat de înţeles prin semne cã doreşte sã se alãture acestui grup pentru cã, fãcându-i-se cunoscutã de cãtre zei apropierea morţii, vrea sã i se întâmple în deşert, departe de lumea al cãrei gând pãteazã sufletul ca un gãinaţ de pasãre. Singura vinã de care poate fi acuzat este aceea cã a îndrãznit sã existe pânã la anii aceştia.
- Pare a fi colindat mult, stãpâne - îi ia apãrarea beduinul cel mai tânãr - ştie s-adulemece cu nãrile primejdia, iar cãmila lui e tânãrã şi iubitoare de drum.
Şi saltã copita cãmilei sale negre pentru a-şi întãri afirmaţia. Aceasta se tot smuceşte, n-are stare, doreşte să simtă doar greutatea Mariei în spatele sãu.
Doar cã Maria e ameţitã de surprizã, de i-ar fi stat în fire, l-ar fi otrãvit cu privirea pe bãtrân. Se gândeşte sã-l îndepãrteze.
- Acest bãtrân beduin ştie tot ceea ce mi s-a întâmplat ieri în bisericã. Vederea lui mã stânjeneşte - îi spune negustorului Indian.
E o situaţie care cere judecatã bãrbãteascã, nu e vreme pentru aplecat urechea la smiorcãitul unei femei.
Profitând de nedumerirea celor din jur, cãmila neagrã îşi trage frâul din mâna bãtrânului beduin şi merge pas întins la Maria pentru a-şi freca botul de umãrul ei.
- Eşti ursitã sã mã duci în pustiu! îşi rosteşte cu glas tare cuvintele.
- Ce pustiu? se mânie indianul devenind suspicios în privinţa bãtrânului beduin. Se teme sã nu fie membrii vreunui trib, care, la apariţia lunii noi, jertfeşte cine ştie cãrui zeu o fiinţã vie furatã din alte comunitãţi.
- Vorbeşte-mi! îi porunceşte beduinului, uitând cã, înainte de a folosi sabia, o rãutate trebuie îndepãrtatã cu tãişul înţelepciunii, fãrã a pricinui durere.
Bãtrânul răspunde dansând, iar indianul, vânãt de furie, porunceşte sã fie adus biciul.
- Vorbeşte! i se adreseazã din nou.
Beduinul, cu tâmplele albe şi tãlpile tocite precum copitele cãmilelor din cauza drumului lung, îşi mişcã buzele, nu pentru a dovedi cã-i neputincios, ci pur şi simplu îşi continuã rugãciunea. “Dã-mi graiul, Doamne, altfel mã va ucide!”
Biciul loveşte şi bãtrânul geme, buzele nu vor sã rosteascã nici un cuvânt pentru a-l salva, şi nu-i mânios pe ele, cândva şi de el s-a rugat cineva sã nu-l ucidã, dar el n-a fost vrednic sã se îndure. Se ruşineazã cã a îndrãznit sã cearã de la Dumnezeu îndurare.
Încãpãţânarea lui, crede bãrbatul indian, se cuvine sã şi-o însuşeascã în noua sa atitudine faţã de zei. Şi-l acceptã sã meargã împreunã cu ei, dar trebuie sã piarã povestea că o cămilă o duce pe Maria, contrar voinţei sale, în pustiu.
Maria revine pe blana de cãprioarã încercând sã-şi potoleascã plânsul. Ce liniştit i se pãrea traiul de pânã mai ieri! Acum o macinã misterul cãmilei negre, parcã-i ieşitã din pãmânt în locul cãmilei albe.
Sclavul vine pânã la uşã şi ascultã; noua stãpânã nu-i în apele ei, probabil încearcã sã adoarmã.
Întunericul e deja la porţile oraşului, negustorii îşi închid dughenele. Legea romanilor cuceritori e asprã, locuitorul cu casã trebuie sã se adune sub acoperişul ei pe timpul nopţii, iar cei fãrã de cãpãtâi sã rãmânã în anumite locuri pentru a fi supravegheaţi.
Egipteanca n-a adormit bine şi forţa aceea care nu-şi aratã chipul o poartã pe sus pânã la malul visului, apoi o îmbrânceşte în clocotul lui, oricât de tare se zbate încercând sã se agaţe cu mâinile de un ram, de o frunzã, de un gând trecãtor; însã nici propria umbrã nu-i mai este în preajmã. Nu mai doreşte s-ajungã iarãşi lângã fereastra bisericii din Ierusalim, de teamã cã bãrbatul indian va despica realitatea cu sabia, va face o spãrturã cât o ranã mai mare prin care sã se furişeze în visul ei, pentru a asculta. Şi-apasã urechile cu palmele sã nu mai audã, însã cuvintele de dincolo o ajung.
- Care este surioara mea, cãmilã alba, pe care o lãsasem în adâncurile fãrã de întuneric ale unei pietre, loc în care, asemenea viermelui, am lenevit?
- Eu sunt! rãspunde una dintre cele trei cãmile supuse stãpânilor de cãmilã tocmiţi sã meargã în direcţia celui de-al cincilea punct cardinal de care ei n-au auzit, încredinţaţi fiind cã e o invenţie a excentricului negustor indian, rãsucit pe deget de o prinţesã îmbrãcatã mai mult în frumuseţe decât în mãtãsuri, cu tãlpile goale şi privirea ca o sabie aşezatã pe lat, în palmã, reflectând lumina soarelui.
- Unul dintre stãpânii de cãmile m-a înjunghiat fãrã sã înţeleg la ce le poate fi folositoare viaţa mea dacã şi-o vor atârna pe umãr ca pe o blanã oarecare…
- Ăsta-i motivul din care n-am vrut sã mã rup atunci de piatrã... Altfel aş fi fost ucisã în locul tãu.
- Nu-mi duce dorul, în curând, dacã vei avea voinţã şi dragoste faţã de sufletul meu, mã vei purta în pântec.
- Misterioase-ţi sunt cuvintele… Sufletul tãu nu trebuie sã meargã în oaza unde sunt primite sufletele animalelor?! Cum se face cã mai întârzii pe aici?
- Dumnezeu s-a arãtat îndurãtor cu mine: “Suflete de cãmilã - mi-a spus - vrei sã te trimit la un loc cu sufletele oamenilor sã nu te chinuie amintirea vieţii ce ţi-ai irosit-o printre ei?” Am refuzat propunerea, de teamã cã îmi vor fi şi pe acolo o povarã.
Tace. De-ar mai fi vie, şi-ar apropia botul de al ei pentru a-i arãta prietenie. Totuşi, de unde se aflã acum, îi stã în putinţã s-o atingã pe suflet, iar cãmila albã simte atingerea ca pe o umbrã mai mult deasã decât rãcoroasã.
- Asta-i tot? îşi pierde rãbdarea cãmila albã.
- Mi-a mai zis: “Iatã, îţi îngãdui sã mai trãieşti încã o viaţã pentru cã, oricât de înfometatã şi însetatã te-a ţinut stãpânul, ai trudit sã rãmâi curatã la cuget, de dragul mãreţiei şi bunãtãţii Mele. Am sã fac o floare din sufletul tãu care sã rãsarã, sã creascã şi sã înfloreascã în aceeaşi zi, iar cãmila, surioara ta, întâlnindu-te, dacã te va mânca, în pântec rod te va avea şi la împlinirea sorocului te va naşte. Ea va hotãrî dacã sã-ţi fie mamã, iar tu fiică. Dacă nu te acceptã, printre muritori nu vei mai fi în vecii vecilor şi, asemenea celorlalte suflete de animale, ai sã cunoşti oaza rãcoroasã în care le ţin adãpost de pârjolul flãcãrilor ce-i chinuie pe stãpânii lor în iad.”
Maria, care nu a pierdut nici un sunet din discuţia celor douã prietene, se topeşte de milă. Uitând cã-i în vis, simte îndemnul de a privi pe fereastrã; se ridicã pe vârful picioarelor şi… vede! Îşi acoperã ochii cu palmele şi tot vede. Vede… pustiul! Acolo vântul e material, aduce cu un fluture imens care dã din aripi stârnind valuri de praf mult mai înalte decât omul, singur, şarpelui nu-i este fricã de el, se ridicã în vârful cozii pentru a ajunge sã rupã o fãrămăturã, dar, când sã muşte, din gurã-i iese diavolul şi se-ncaierã pentru moarte de om. Dincolo de ei, se deosebeşte conturul unui râu, dupã miros pare a fi Iordanul, iar o fãpturã, cãreia nu i se vede cu claritate chipul, pãşeşte pe apele lui... Afarã e întuneric, noaptea parcã-i ceafa morţii, n-a mai rãmas strop de alb pe cer, noroc cã stelele ard puţinã luminã sã poatã fi vãzut din orice punct din univers, Dumnezeu.
Maria… parc-ar dormi lungitã pe un val. Se trezeşte şi zãreşte uşa întredeschisã parcã intenţionat pentru a o pune la încercare, dar n-are sã încerce a fugi de aici, e conştientã cã bãrbatul indian nu mai rezistã sã rãmânã în Ierusalim, ocazie bunã pentru a cãlãtori în ţara fericirii, Sukavati, unde sã-şi regãseascã liniştea avutã înainte de a i se întâmpla, într-un timp atât de scurt, o mulţime de neplãceri. Ţara asta a fericirii e un rai al oamenilor liberi unde moartea e chematã doar atunci când pofteşti tu, pocneşti din deget şi gata, vine în pas de dans… E posibil aşa ceva întrucât poţi exista pe săturate. Cu o speranţã puternicã în suflet are tãria muntelui. Dacã ea nu va deschide uşa, pustiul nu va avea forţă s-o împingă şi sã s-o-nfăşoare în giulgiu-i.
Uşa îşi lărgeşte cu discreţie deschiderea prin care intră servitorul uşor, speriat şi uimit, şi îngenunche la picioarele Mariei.
- Îngãduie-mi mãcar doi ani de viaţã! se roagã el.
Sclavul s-a convins cã fãptura din faţa lui nu-i nimeni alta decât moartea pe care, nu de puţine ori a chemat-o în gând, ea fiind în unele momente ale vieţii ultimul liman pe care şi-l dorea. Uite cã moartea a venit, nu se ştie dacã pentru el sau pentru stãpânul pe care-l cunoaşte ca om înţelept, dar care, în ultimul timp, i s-a arătat de o cruzime ce-ar speria şi un demon. Odatã ce a fost ucisã cãmila beduinului fãră grai, e sigur cã moartea se aflã în casă şi a luat chip de femeie pentru a avea cum sã-l umileascã pe stãpân - atunci când va ridica mâna s-o ucidã, îi va râde în nas ca unui ţânc. Dupã ce vor ieşi din Ierusalim, moartea îi va sminti îndeajuns de tare pe şefii de cãmile încât îl vor lega pe stãpân de una din ele pentru a-l târî pânã în Nirvana, sau unde i-o fi locul. N-a venit s-o roage pe Maria de clemenţã pentru stãpân, vrea doar o pãsuire de un an – doi…
Privind peste creştetul lui, Maria simte cum îi îngheaţã sângele.
Nedumerit de atitudinea femeii, sclavul întoarce şi el capul sã descopere ţinta privirii ei; în prag, cu sabia în mânã, este o fiarã turbatã cu chip de om. Inţelege că e invitat, prin rãceala privirii, sã-l urmeze. Mai priveşte câteva clipe frumoasa moarte în ochi şi pleacã dupã tãişul sabiei.
Maria îşi acoperã ochii cu palmele sã nu mai vadã lumea.                          
                                                          
"
Între caravana ce înainteazã în timp şi presupusa ţarã, unde fericirea e o divinitate, se strecoarã un obstacol greu de strãbãtut - îndoiala. Toţi o simt ca pe o mâncãrime pe creier, dar se prefac a fi binedispuşi şi încrezãtori în existenţa unui ideal fantomã - o ţintã mişcãtoare care se depãrteazã cu doi paşi la unul de-al lor. Dacã reuşeşti sã treci viu dincolo de linia orizontului, neapãrat întâlneşti fericirea
Pe spatele uneia dintre cãmila cãlãtoreşte bãrbatul indian - Stãpânul . În şase luni de când se aflã peregrin prin locuri strãbãtute doar de pãsãri în vãzduh, fizionomia lui suferã o inexplicabilã modificare: capul începe sã-i semene tot mai mult cu o piramidã redusã puţin câte puţin, cât sã acopere doar ghemul de gânduri. Se agitã dupã fiecare poruncã, e atât de bãnuitor, încât, atunci când se opresc pentru popas, îl descoase pe fiecare, sperând sã-i descopere firul unui gând potrivinic, ascuns.
Maria cãlãtoreşte pe o cãmilã albã în fruntea convoiului. A dorit sã fie deschizãtoare de drum pentru a-i fi lesne sã fugã în situaţia în care îngeri rãzboinici ar fi trimişi pe urmele ei. De nu ar fi avut nevoie, ca toţi ceilalţi, de apa din burduful aflat pe spatele altei cãmile, femeia ar fi fost în stare sã iuţeascã pasul pentru a ajunge mai repede în ţara salvatoare. Când se trezea în puterea nopţii, înfiorându-se de rãgetul nu chiar îndepãrtat al unei fiare, constata cã bãrbatul indian e treaz motivând cã cerceteazã pe cer scrierea cu stele, în speranţa cã va descoperi un drum mai scurt spre ţinţa pe care vor s-o atingã.
Ziua, Maria încerca sã afle de la un tânãr stãpân de cãmile dacã a mai trecut sau cunoaşte mãcar cum se cheamã ţinutul pe care îl strãbat. La început, omul i-a întos spatele, doar jurase pe sabia noului stãpân cã n-o s-o ajute sã se orienteze în spaţiu pentru a-i zãdãrnici fuga în cazul când s-ar încumeta.
- Descoperã singurã… prinţesã! - îi rãspundea acesta, având grijã sã nu fie observat de bãrbatul indian.
- Cum?!
- Priveşte-ţi cãmila şi… învaţã!
-Staţi! porunceşte Stăpânul când ajung la un pârâu firav, dar cu apã suficientã, iar oamenii n-au încotro, îşi înfrânează animalele crezând cã e timpul sã le adape.
Bãrbatul indian se duce lângã cãmila albã din fruntea caravanei şi întreabã care-i direcţia pe care a adulmecat-o.
- Dacã ea vrea, vom merge într-acolo! şi îndreaptă mâna spre depãrtarea cu drumuri neumblate ce pare  să se termine cu un palmier.  Căutãm Ţara Fericirii - Sukavati. Aveţi cunoştinţã de un asemenea ţinut? întreabă niste localnici arşi de soare ce umpleau nişte burdufuri cu apă.
Oamenii ridicau din umeri cu nevinovãţie, nu ştiau ce înseamnã fericirea, nu moşteniseră de la pãrinţii lor o asemenea râvnã.
- Iar o femeie fuge de Dumnezeu, îi informează indianul, nu pentru a afla o pãrere care sã-l ajute în a înţelege rostul acestei fugi fãrã de rost, ci pentru a mai întârzia puţin printre ei.
Vorbele lui au totuşi un efect neaşteptat, localnicii încep discuţii aprinse. Cerul e vestmântul sub care se acoperã toţi, iar oamenilor nu le este indiferent ce anume se gãseşte prin buzunarele cerului.
Ţinutul, pânã acum bogat în vegetaţie, cedeazã locul unui teren arid care îngãduie cu greu prezenţa ierbii care sã mulţumeascã animalele.  În sinea ei, Maria se bucură, considerã cã lumea cu al ei Dumnezeu încep sã rãmânã în urmã.
Nu-i mai e clar dacã se aflã tot pe drum, de câteva zile, ori de mai bine de un an. Noţiunea timpului a înlocuit-o cu pasul care trebuie sã lase în urmã cât mai mult drum, într-un timp cât se poate de scurt. În fiecare dimineaţã se chinuie sã mãsoare distanţa de la linia orizontului pânã la ea şi i se pare uneori cã nu-i ajunge viaţa pentru a ajunge acolo. Ba chiar are iluzia cã depãrtarea s-a scurs din calea ei ca apa dintr-un burduf rãnit de cuţit. Numai sã nu fie adevãrat cã, trecând de viu linia orizontului, te aprinzi, arde impurul din tine.
Treptat ţinutul se cufundă în ceaţã şi are sentimentul că Dumnezeu i-a ajuns din urmã! Un duh blând loveşte în talanga de la gâtul animalelor. Oricine ascultã, om sau pasãre, e cuprins de o puternicã dorinţã de viaţã.
Fãrã a cere îngãduinţa stãpânului, Maria cântã, uimindu-se de clocotul de altãdatã al sângelui. Va gãsi ea un prilej sã scape!
Indianul parcă a înnebunit, nu mai cerceteazã stelele pentru a gãsi drumul, vrea ca ele sã se aranjeze în aşa fel încât sã reflecte gândurile celor pe care i-a tocmit la plecare. Acum realitatea e aparte, terenul lãsat în urmã, oricât de arid, avea semne cã era locuit cât de cât de fãpturi omeneşti.
Dacã i-ar fi fost dat sã citeascã în sufletul cãmilei albe, afla cã aceasta freamãta emoţionatã întrucât adulmeca pustiul, foarte aproape fiind. Cum de-i posibil? Doar plecase intenţionat prin Mesopotamia, tocmai pentru a ocoli fiara turbatã între ale cãrei fãlci Dumnezeu vrea s-o arunce pe Maria! Îşi spune cã poate a greşit când a acceptat o cãmilã care şi-a ascultat instinctul, profitând de naivitatea Mariei şi mai ales de nebunia bãtrânului fãrã grai care nu s-a folosit niciodatã de frâu s-o struneascã.  Se gândeşte dacã nu cumva femeia aceasta, cu un destin tulbure, nu-i va purta nenoroc, şi o idee înţeleaptã ar fi sã scape de ea? Dar nu ştie dacã, odatã ajuns în Sukavati, va fi lãsat sã intre fãrã femeie prin rana care ţine loc de poartã! Iar fericirea… cum poate exista în lipsa acesteia!?
Rãstindu-se şi ameninţând cu sabia cere sã nu mai fie întrebat când se va întâmpla sfârşitul cãlãtoriei. Şi nu conteazã câte vieţi rupi ca pe nişte veştminte, s-ajungi pânã acolo! O forţã se amesteca în treburile lui, fãrã sã fi fost invocatã. Sã fie venitã din partea marelui Budha care, se vede treaba, nu-i tolereazã pe rãzvrãtiţi?! Ori… Dumnezeul creştinilor încearcã sã-l prindã într-un vârtej, pentru a-l pierde?!
Peste mãsurã de mânios, duce mâna la sabie pentru a-l decapita pe bãtrânul beduin, dar ţipãtul Mariei  îl opreşte. Şocat, o întreabă din privire de ce s-a purtat aşa? Sã nu mai vrea sã fugã de Dumnezeu? Dar cine-i poate spune lui cã Dumnezeul creştinilor nu-i chiar bãtrânul acesta care se preface a nu avea grai? Searã de searã îl vedea dansând şi ridicând mâinile la cer. Un muritor de rând ar pipãi mai întâi cu vârful piciorului pãmântul, înainte de a dansa, pentru a se convinge dacã-l are sau nu sub tãlpi! În schimb, o fiinţã celestã duce tot timpul dorul cerului din care a coborât. De-o fi ãsta Dumnezeu, e un mare aventurier!
Hotãrât sã-i încerce puterea, aşteaptã sã treacã miezul nopţii. Profită cã Maria doarme, şi-l prinde de umeri pe bãtrân, şi-l trage nu chiar aşa departe, fixându-i vârful sabiei în piept când încearcã sã se împotriveascã.
- Tu eşti Dumnezeul de care fuge Maria? îl întreabã, dar buzele bãtrânului se mişcă a rugãciune, iar cu  picioarele închipuie un dans.
Nu este nici mãcar umbra lui Dumnezeu, dar sã mai şi fie! Priviţi din înalt, amândoi seamãnã cu douã omizi care şi-au pãrãsit habitatul. Bãrbatul indian scoate o cutie pe care o deschide şi iese din ea bucuros un scorpion descoperit în urmã cu douã zile. Micuţa vietate are suficientã otravã pentru a distruge o viaţã, fie ea de om sau zeu. Intenţia este de a-l obliga şi pe Dumnezeu sã se apere de moarte, dacã într-adevãr e travestit. Dacã bãtrânul beduin va muri înseamnã cã bãnuiala e lipsitã de temei.
Cu precauţie, aşeazã vietatea pe braţul bãtrânului şi, dupã ce-l leagã pentru a nu pleca înainte de a-şi descãrca veninul, aşteaptã. Scorpionul cautã sprijin cu picioruşele, fãrã a-şi înfige acul. Cu braţul încordat, bãtrânul zice: “Doamne, mai e tare puţin pânã la marginea pustiului, ţine-mã viu, s-ajung cu Maria acolo!” Dar scorpionul, parcã pentru a-l feri pe bãtrân de vârful sabiei ce ameninţã, îşi înfige acul. Din cauza muşchilor încordaţi nu lasă decât o cantitate micã de otravã.
În schimb Maria s-a trezit din somnul ei. Cãmila pe spinarea cãreia cãlãtoreşte de atâta vreme a fost în visul ei şi i-a vorbit:
- Lasã-mã sã te duc acolo unde mi-a poruncit Dumnezeu!
- Nu se poate, pustiul e foarte departe.
Cãmila, bucuroasã, a lovit pãmântul cu piciorul:
- Pustiul este povarã sub copitele mele, l-am târât tot timpul dupã mine.
Neîncrezãtoare, Maria s-a aplecat asupra unei urme lãsatã de cãmilã şi a început sã deseneze conturarea drumului, cât mai departe de Dumnezeu, dar liniiile drumului nu se închegau.
- Îl voi urma pe bãrbatul indian pânã în ţara fericirii, Sukavati.
- Ţara aceea nu existã, pentru cã, în primul rând, nu existã fericire! continuã cãmila fãrã a fi conştientã cã vorbele ei taie în carne vie.
- Dar el mi-a spus...
- Omul acesta nu mai este de mult ceea ce s-a nãscut, a deschis în inima sa o poartã iadului. Asta înseamnã cã şi-a pus voinţa şi înţelepciunea la bunul plac al demonilor. Mâine va muri. Îl urmezi pe un drum care, dacã n-ai fi fost sub ocrotirea Nãscãtoarei de Dumnezeu, se termina în mlaştinã. Duhul rău ce a pus stãpânire pe el are sã te hãrţuiascã şi pe tine…
- Nu-i adevãrat! se revoltã Maria, dar cãmila îşi aşezã botul pe umãrul ei ca într-o îmbrãţişare.
- În toatã aceastã vreme, de când aţi plecat din Ierusalim prin Mesopotamia, n-aţi fãcut altceva decât sã vã tot rotiţi în preajma… pustiului!
Atât de mare i-a fost uimirea încât visul se topi. Trezindu-se, revine la vechea spaimã, deşi era greu sã creadã cã de astã datã visul a fost o altã realitate, care o tot încearcã, şi, vãzându-i refuzul, are rãbdare, nu renunţã aşa uşor.
Cãmila albã dã şi ea semne de nervozitate şi obosealã, parcã a fost alergatã de un leu. Stãpânii de cãmilã se foiesc în culcuşul lor, singurul ce pare cãzut în vasul fãrã fund al visului e bãrbatul indian.
Aplecatã asupra lui, se îngrozeşte de transfigurarea chipului: ridurile obrazului, fireşti la orice om, semãnau mai mult cu nişte solzişori curãţaţi de pe un peşte! Nereuşind sã-şi explice cam ce i s-a întâmplat celui ce-o ajuta sã fugã, se îndoieşte cã în Ţara Fericirii vor fi primiţi asemenea monştri. Simte nevoia sã discute cu cineva care sã-i vorbeascã mãcar din privire, s-o asigure cã oricât de mizerabile îi sunt viaţa şi gândul, chipul său are omenesc.
Deschide ochii mari când descoperă cã bãtrânul beduin nu se aflã în locul unde se culcase. E drept, acesta îi dorea cu patimã pustiul, îl credea nebun, dar nu pãrea sã fie un monstru. Sã fi fugit? Liniştea pe care şi-o regãsise cãmila albã călărită de amândoi, îi da de înţeles cã nu poate fi adevãratã temerea ei. Dacã a fost ucis mişeleşte?
- Tu ai mirosul bun, şopteşte în urechea cãmilei sale. Ai secretele tale, sunt sigurã cã îl poţi descoperi dacã adulmeci depãrtarea…
Cãmila ciuleşte urechile, parcã ar auzi zvâcnetul pãmântului acolo unde îl atinge bãtrânul cu tãlpile când se roagã dansând; trage aerul în nãri şi oriunde ar fi, îl trage ca pe o frunzã tot mai aproape, pânã se lipeşte de retina Mariei. Însã beduinul nu-i o floare, mãcar sã fie localizat dupã mirosul ei. Cãmila se pierde în noapte, urmatã de Maria Egipteanca tremurând de teama bãrbatului indian. Dacã se preface cã doarme, sabia lui va fi necruţãtoare.
După câtiva paşi cămila loveşte pãmântul cu piciorul iar egipteanca înţelege cã trebuie sã urce în spatele ei. Şi aleargã sã scape nu de posibilii urmãritori, ci de întuneric, să poată vedea capul bãtrânului - oricum umblă cu moartea-n traistã, dacă sabia nu i l-a desprins de trup. “N-a avut cum sã-l ducã aşa departe!” îşi spune. Îngrozitã, percepe un sunet slab, omenesc. Nu s-a înşelat, un glas i-a trecut ca fulgerul pe lângã ureche şi s-a înfipt dureros în inimã, întrucât chemarea era fãcutã pe numele ei. Se prinde de piciorul cãmilei, vrând sã-i dea de înţeles cã nu-i bine sã se ducã într-acolo. Acest animal se poartã de parcã ar avea suflet şi gânduri de om! Nu cumva se ivise prilejul sã scape?!
- Merg cu tine în sãlbãticie, dorm spate în spate cu tine, pasc iarbã asemenea ţie, numai nu mã lãsa pe mâna demonului, şi nu mã pãrãsi în pustiu! – îi şopteşte cămilei. Fii tu Dumnezeul meu!
Dar dacã a strigat-o EL, deşi îl credea rãmas în urmã? Uite cã poate veni spre tine din toate pãrţile! Cãmila mai mult o târãşte pe Maria care începe sã recunoascã glasul, alt prilej de uimire, deoarece e glasul pierdut pe strãzile Ierusalimului. Cum de l-a regãsit la depãrtarea asta, printre ierburi?
- Doar o zi de mers şi începe… pustiul! îi aduce la cunoştinţã bãtrânul, convins cã Maria e gata sã-şi deschidã braţele pentru a-l cuprinde.
- Facem cale-ntoarsã cu orice preţ! hotãrãşte femeia, fãrã a mai fi sigurã cã are sorţi de izbândã sã mai vadã lumea. Da, cale întoarsã - repetã. Apoi, ceva mai încet, ca pentru sine: În ce direcţie s-o apuc, pentru a fi opusã pustiului?
Bãtrânul şi cãmila nu mai cunosc direcţia aceea, deoarece nici pentru ei nu mai e cale pe care sã revinã înapoi în trecut. Într-un fel toţi au pãşit linia orizontului fãrã sã-şi dea seama.
- Zici, cã dacã merg încolo, iau în piept pustiul? îl întreabã pe bãtrân, iar el încuviinţeazã printr-o aplecare a frunţii.
- Dar în direcţia cealaltã, tot pustiul?!
Bãtrânul îşi pleacã încã o datã fruntea.
S-a fãcut ziuã, iar soarele pleacã şi el în cãutarea ţãrii unde fericirea este divinitate, dar de fiecare datã cãlãtorul de foc ajunge în acelaşi loc, asemenea Mariei. Cãmila, deşi flãmândã, nu se bucurã de fiecare smoc de iarbã întâlnit, ci ia un fir de ici, de colo, îl mestecã în silã, ai zice cã altã buruianã cautã ea!
- Ai sã mã opreşti sã plec?
- Nu! rãspunde bãtrânul dupã ce priveşte nãuc calmul ce o stăpânea. Doar sã mã laşi sã merg cu tine, oriunde te-ai duce. Glasul l-am avut ascuns undeva în cer, am vãzut Îngerul când mi l-a adus…
- Eu am sã plec într-un mare oraş dintr-o ţarã necunoscutã - viseazã Maria cu ochii deschişi, dar având totodatã rostul de a-l face pe Bãtrân sã renunţe la gândul de a o însoţi.
- Dacã-i aşa departe, nu mai am zile sã te pot urma - recunoaşte el. Mã voi grãbi sã mor cât mai repede, iar tu, îndurã-te sã mã îngropi ca pe un creştin.
Rãsuflã uşuratã, omul ãsta nu va mai fi de azi înainte o piedicã în calea voinţei ei.
- Doar acum nu-mi mai este teamã de tine. Ai fost asemenea mie, pãrãsit de rude şi prieteni - îi spune, dar el o contrazice.
- N-am fost şi nu sunt singur! E drept, şi acest adevãr l-am priceput tare târziu.
Animalul nu simte lipsa lor. Aflându-se deasupra unei flori, nemaiîntâlnitã nici de strãmoşii ei, cãmila o cerceteazã şi în loc s-o pascã ori s-o striveascã sub copitã, varsã deasupra-i o lacrimã caldã, ca orice lacrimã cu izvorul în suflet.
Maria îşi aminteşte cã şi-a propus s-o urmeze pe cãmilã, dar nici de bãtrân nu se poate despãrţi, nepãsãtoare. Descoperã cămila aplecatã asupra florii şi-şi aminteşte discuţia din vis.
- Hai, odatã, de ce n-o paşti?!
Se repede sã rupã floarea, însã cãmila sforãie şi loveşte cu copita, ca un animal turbat.
Maria Egipteanca se frânge-n genunchi şi atinge cu fruntea pãmântul. Dumnezeu nu a fost doar pe urmele ei tot timpul, ci şi înaintea cãmilei cu care cãlãtorea, ca un deschizãtor de drum. Dupã ce mai adulmecã floarea un timp, cãmila se îndepãrteazã. Floarea e neatinsã şi va pieri înainte de asfinţitul soarelui.
- Trãdãtoareo, o ceartã pe indiferenta cãmilã. Ştiu cã tu eşti aceea care ar fi trebuit sã mori. Floarea asta e sufletul ei, îndurã-te şi paşte-o!
Cãmila se apropie şi miroase încã o datã floarea, parcã şi-ar cere iertare pentru cã nu are atâta credinţã, încât sã împlineascã tot ceea ce i s-a cerut; apoi se îndepărtează puţin şi rãmâne-n aşteptare.
Lacrimile Mariei dau strãlucire petalelor, dar viaţã nu se poate.
-Oricât de scurtã ţi-ar fi viaţa - zice florii sãrutând pentru ultima datã sufletul cãmilei negre - Maria Egipteanca sã-ţi fie numele!
În ciuda vioiciunii sale, bãtrânul tot duce mâna la creştet cu un efort disperat, i se pare cã s-a lãsat cerul pe el. Inima, de-o vârstã cu el, are dorinţã de pãsãricã abia ieşitã din ou, se zbate, vrea în afara scorburei astupatã cu o respiraţie. Vrând sã ştie dacã nu i s-a luat iar graiul, strigã numele femeii. Vãzând-o, adulmecã aerul, pentru a-şi da seama cam cât mai este de mers pânã la capãtul drumului vieţii sale.
Au rãmas în urma lor atât floarea cât şi lumina zilei din care bãtrânul se tot strãduia sã închidã puţinã în pumn, neştiind dacã îi e dat sã deschidã ochii şi în lumina zilei urmãtoare. Istoviţi, se opresc toţi trei, ca la un semn, apoi îşi cautã fiecare un loc unde sã se cuibãreascã.
- Mai e departe? întreabã Maria.
Beduinul ofteazã împãcat sufleteşte, de parcã i-ar fi şoptit cã pãcatul tinereţii sale nu a fost decât rana unui vis din care, în sfârşit, s-a trezit, vis cãruia i-a trãit atâta vreme durerea.
- Am şi intrat în pustiu - îi rãspunde. Mâine dimineaţã te vei duce singură cât mai în adâncul lui.
- De ce spui cã mã voi duce singurã? Am înţeles cã vii cu mine, şi aşa calea de întors se pare cã-i pe sfârşite pentru tine!
Bãtrânul îşi acoperă faţa cu palmele.
- Ce ţi se întâmplã? îl întreabã nedumeritã crezând cã îi este milã de ea şi-i va spune în care direcţie poate ajunge în lume, măcar sã mai arunce o privire, apoi să se întoarcă singurã în pustiu.
- Mi se va întâmpla moartea! îi spune direct, necruţãtor. Mi-a ajuns pânã aici! şi arãtã cu degetul undeva pe piept.
Cu ultimele puteri se ridicã în picioare şi începe sã danseze. E ultima lui rugãciune. Maria  se ghemuieşte la spatele cãmilei pentru a primi din cãldura trupului ei, şi plânge. Animalul ciuleşte din când în când urechea pentru a asculta scâncetul vreunui animal mai puţin puternic din noaptea începutului de pustiu. Cãldura animalului o linişteşte până adoarme.
Bãtrânul nu îşi întrerupe dansul, din acest motiv sufletului îi este greu sã se desprindã de trup.
- Trebuie sã mi se arate îngerul, şopteşte fãrã a fi convins cã vorbele mai ajung la urechea Mariei sau a cãmilei. O s-ajung în faţa Celui ce nu poate fi vãzut de ochii oamenilor!
Picioarele refuzã sã-l mai asculte, se lasã-n genunchi şi începe o necruţãtoare luptã cu moartea. Aceasta îi pune mâna pe umăr şi-l îmbrânceşte. Maria aude, se ridică, vine lângã el şi-i închide pleoapele. Fãrã a mai aştepta zorile, îl acoperă cu pãmânt şi se îndreaptã spre inima pustiului.
7. PUSTIUL
Pustiul e un privilegiu imens întrucât dã posibilitatea unui nou început de destin. Are doar douã constante: prãbuşirea şi înãlţarea; iar logica-i este una singurã - a pustiului. Unii au convingerea cã aici eşti mai aproape de cer, chiar dacă fâşia luminoasã de deasupra nu se ştie precis dacă nu e aburul care acoperã un gol!
Câte întrebãri în lume, atâtea primejdii! Ele vin din toate direcţiile dar, a mai temutã, este indiferenţa ce ţi se aratã de Sus, pe care eşti nevoit s-o suporţi cu un efort spraomenesc şi nu înţelegi de ce tocmai tu eşti renegatul. Nimeni nu ştie dacã soarele care rãsare aici este unul şi acelaşi cu astrul ce bucurã cu a sa cãldură pãmânturile bogate în apã şi vegetaţie, sau e vorba de un frate geamãn, puţin nebun, care nu ştie, ori uitã sã rãcoreascã într-o lacrimã razele, înainte de a le lãsa sã pice peste pãmântul crãpat.. Aici, şi existenţa timpului e de neînţeles. Nu-i necesar, te poţi lipsi cu uşurinţã de el; excepţie fac doar cei care vor sã aibã o mãsurã a suferinţei lor. Apoi… mai existã teama de a nu rãmâne fãrã de timp! Din aceastã pricinã arunci câte-o pietricicã într-o scobiturã fãcutã-n pãmânt, de cum începe o nouã zi, ori un nou an… La un moment dat, te aşezi în genunchi şi faci numãrãtoarea pietrelor şi constaţi cã e tot ceea ce a mai rãmas din ceea ce ai trãit pânã atunci. Şi se porneşte în tine revolta, şi loveşti cu pumnii în pãmânt sã simtã şi cerul durere, şi… strigi! - e strigarea celui din deşert! Pe moment te întrebi dacã mai poţi rãmâne, ori trebuie sã faci cale-ntoarsã? Dar… unde sã pleci? Drumul pe care ai venit parcã a intrat în pãmânt, iar rana locului din care te-ai rupt s-a cicatrizat.
Pustiul e lipsit de vegetaţie. În adânc are apã cât au ochii unui om lacrimi. În schimb posedã o bogãţie inestimabilã ce nu se gãseşte-n adâncuri sau în tulpina firavã a firelor de iarbã. Este o înţelepciune ce mintea omeneascã nu o poate cuprinde, nici explica. Aceastã înţelepciune, adunatã ca roua de pe flori, cu inima şi cu gândul neprihãnit, devine comoarã. Cine-şi munceşte viaţa pentru a o aduna, poate cãlca pe apã, se poate lepãda de trup fãrã agonia şi durerile morţii. Din pustiu până în rai e doar un singur pas. Asemenea performanţã se numeşte mântuire.
Cine să ştie dacã pustiul este cu adevãrat mediul benefic Mariei Egipteanca, întrucât nu realizează despre Dumnezeu decât cã existã. Trebuie sã fie cineva pe pãmânt sau în cer care sã se deosebeascã de ea prin perfecţiune şi bunãtate!
De ce s-ar sinchisi pustiul de un fir de nisip adus de vântul sorţii de la o oarecare depãrtare? Oricât ai plânge deasupra mãrii, nu va da peste mal. Cum a putut fugi de lume când are în comun cu ea aerul, apa, lumina, dar mai ales firea ce nu poate fi vândutã la târg, ori schimbatã cu a viermelui, chiar dacã accepţi sã trãieşti alt sublim, alt extaz, alte senzaţii şi melancolii? E drept, lumea se aflã câteodată la un pas în afara ta.
La început a chinuit-o senzaţia de vomã fiindcă nu suporta mirosul din pielea de şarpe cu care o îmbia din plin pustiul. Vroia sã bage capul în nisip, sã nu mai vadã.
Maria nu ştie sã spere, niciodatã n-a fost capabilã de aşa ceva. Ea ridicã ochii la cer doar sã se mire, nicidecum pentru a se ruga; ruga impune ştiinţa mântuirii cuvântului.
Privitã de la depãrtare nu poate fi deosebitã de un animal oarecare. Apropiindu-te de pusnic pãcãtuieşti fiindcă vei ridica ochii şi vei întreba: "De ce aşa, Doamne?"
Mai la tot pasul, pietrele sunt aşezate astfel încât par nişte colţi de monstru gata sã sfâşie sufletul celui aflat prin preajmã. Dar Mariei îi este foame, iarăşi foame, şi se lasã-n genunchi pentru a desena cu degetul pe nisip un peşte frumos ce poate fi prins numai în apele Mediteranei. Privirile ei îl prãjesc, nisipul îi este sos. Îşi  trece degetele peste el, apoi suge cu o poftã copilãreascã. Dar închipuirea nu ţine de foame. Pentru Maria, verbul a fi este acum o ranã deschisã. Smulge una din ierburile preferate de cãmilã, o şterge pe rochie şi o duce la gurã. Descoperă câţiva melcişori, îi striveşte în podul palmei, îi mestecã şi plânge fãrã a fi conştientã de importanţa lacrimei, aici, în pustiu. Un animal ciudat, un fel de sugativã, îi pândeşte de la o oarecare distanţã, lacrima. De cum o vede picurând pe pãmântul secetos, bizara vietate merge şi se aşeazã pe ea pentru a o soarbe.
Sunt zile când e pânditã pânã cãtre searã de animale înfometate. Cãmila sforãie şi loveşte nervos din picior, deoarece firea îi spune sã fugã pentru cã o paşte pericolul, dar nu o lasă inima sã-şi desprindã gâtul din îmbrãţişarea disperatã a femeii. Şi-atunci scoate nişte sunete ciudate, nemaiauzite de atacatori, care derutează.
Maria începe s-o imite, la început mai timid apoi, cu voce puternicã, dansând totodatã, asemenea bãtrânului beduin. Strigãtul şi dansul alungă animalele. Seara se aşează pe spatele cãmilei pentru a se încãlzi. Numai cã, atingând-o, gândurile animalului se întâlnesc într-un anumit punct cu ale ei.  "Ce femeie mândrã ai fost tu, Maria – îi  zice -, te şi vãd într-o rochie verde, sidefatã, aşteptând bãrbaţii de la vânãtoare într-un salon somptuos…!"  Atunci Maria coboară de pe cãmilã şi valsează cu ochii închişi.
Cãmilei nu-i e pe plac întâlnirea cu gândurile pustnicei, aşa că-i refuză deseori apropierea, alergând în cerc. Când e lunã plină se lungeşte pe pãmânt şi-şi vede umbrele propriilor gânduri - cete fantomatice de cãlãreţi.
Într-o seară i se pare cã vede la lumina lunii pânzele unei corãbii. Inima bate cu putere -  speranţa îi brãzdează întâia oarã viaţa ca un fulger. "E un vapor!" strigă bolnavã de uimire. Existenţa unui vapor în pustiu nu se poate explica decât atunci când oceanul a dat peste mal, valurile acoperind pustiul, iar marinarii vor lãsa o barcã, vâslind cãtre ea s-o salveze.
Apa nu ajungea însă pânã la picioarele ei… Din aceastã pricinã vaporul-iluzie este tare departe… Pânã la ea mai sunt necesari câţiva pumni cu lacrimi. Dar… neapãrat vaporul are s-o ajungã şi-i va aduce o mare schimbare! "Ce fãceai aici?" au s-o întrebe, iar ea nu va putea spune decât o singurã frazã: "Duceam o viaţã... neînţeleasã!"
Întunericul creşte ca un aluat, vaporul dispare, iar Maria cade într-un fel de vis unde nişte bãrbaţi sunt  înşiraţi pe o aţã. Scoate unul câte unul, îi sãrutã pe rând, şi fiecare se transformã într-un pumn de nisip îmbogãţind pustiul.
Şi-aminteşte o poveste a copilãriei. O rudã la care ţinea foarte mult îşi simţea sfârşitul şi se bucura, dar ea nu pricepea motivul acelei bucurii. "Vrei tu sã mori?! - l-a întrebat. Dar dacã... n-ai vrea?!" Bunicul o învăţase un şiretlic de a înfrunta viaţa: "Când nu-ţi e prielnicã o clipã, aşezi palmele pe pãmânt, te dai peste cap şi cazi în clipa urmãtoare!"
Maria lipeşte palmele pe nisipul fierbinte şi se rostolgoleşte. Repetã o data, şi încă o dată figura, dar… nu cade în afara pustiului! Vaporul salvator a dispãrut, nu se poate, ceva-ceva tot trebuie sã fi fost! Poate i s-a lãsat într-un loc anume un vas cu otravã, ori pe cineva care s-o pândeascã din întuneric!
***
În timpul primelor nopţi, alergând dupã cãmilã sã se încãlzeascã, pãrerea de rochie i-a cãzut, iar pustiul a avut-o în stăpânirea lui. Goalã. Acum, mulţimi de viermişori ce-mprăştie miros neplãcut, se nãpustesc asupra ei. Lumina zilei îi învãluie trupul ce tânjeşte dupã îmbrãţişãri şi zvâcneşte cu spatele lipit de pãmânt. Se minte cã-i în braţele unui bãrbat ce-o frãmântã ca pe-un aluat. Se târãşte lângã un smoc de iarbã, se potriveşte în el şi-şi apasã sânii cu mâinile, se mângâie pe pântec, pe coapse. Pãmântul nu are sex. Degeaba îşi freacã obrazul de pãmânt şi-şi spune nimicuri, beatã de iluzia fericirii. Sfârşitul tinereţii şi frumuseţii i-a ajuns sub picioare, se tãvãleşte acum pe ele.
Ar cânta cântece deocheate. Saltã-n picioare şi cântã. Şi joacã. Şi-i toatã numai sfidare. Într-un cântec se spune că o femeie se duce la un înţelept pentru a afla dacã trebuie sã mai continuie a fi soaţa bãrbatului cu care convieţuieşte. "Care-i motivul?" - e întrebată. "Când intrã în cuib, doar ciripeşte în loc sã... cânte!"
Şi... cântã Maria, se zbenguie, se rãsuceşte turbatã dupã umbra ei, aleargã la cãmilã, îi cuprinde cu tandreţe grumazul, îşi lipeşte pulpele de botul  fierbinte, dar aceasta se ridicã de la pãmânt şi fuge. Până obosesc amândouã. Apoi  închide ochii pentru a revedea, sub intimitatea pleoapei, peisaje, chipuri de oameni care i-au spus mãcar o vorbã frumoasă, ori au îmbrãţişat-o. Îl vede pe tânărul binecrescut şi timid de pe corabie. Nu s-a schimbat, are aceleaşi gânduri vechi şi pofte ce o aţâţã la desfrânare.
Nu numai cã face parte din lume, ci lumea este a ei. Comoara ei. Aici nu mai are nimic, nici mãcar teamă de Dumnezeu. A ajuns singură în palma Lui ce se face încetişor pumn.
Şi Maria simte strivirea!
De obicei se retrage sub un colţ de stâncã pentru a suporta cãldura nemiloasã a zilei, dar acum e hotãrâtã sã rãmânã în plin soare, sã devină tãciune. Lungitã la pãmânt, ochii i se umflã, carnea dezhidratatã o doare, mintea continuã sã rãsfoiascã liberă filele trecutului. Singura libertate de care nu te priveazã nici Dumnezeu este aceea de a-ţi aduce aminte.
Nu mai poate plânge, e secetă şi de lacrimi. De sub smocurile de iarbã ies gângãnii mici cu o poftã nebunã de a devora. Încep iarăşi atacul. O usturã sânii… Câteva dau târcoale sexului ei, îl confundã cu un muruşoi de furnici.  Sau cu o gurã pe unde pot cãdea, altundeva, din aceastã realitate. Gângăniile se regrupeazã şi cară pãmânt – of, ce muncă anevoioasă! - pentru a astupa prãpastia, sau… ce-o fi ea!
Maria nu mai simte. Setea puternicã o ajutã sã-şi pipãie cu mai multã râvnã trecutul, rãstoarnã un pahar cu vin chiar în clipa când era gata sã-l prindã cu mâna. Bate cu pumnul în pãmânt, pentru a i se mai aduce încã unul, zece sau o sutã, fie ele pline şi cu apã, numai sã i se potoleascã odată setea acesta!
Se ridicã sã plece la izvorul ştiut numai de ea, dar moartea parcã i s-a cuibãrit în trup, şi-atârnã greu, picioarele nu o mai susţin, şi cade sub privirile miloase ale cãmilei. Lui Dumnezeu nu-i pasã de suferinţa ei! Pustiului… nici atât! Este ameninţãtor şi difuz, dacã-ţi doreşti binele, trebuie sã vii cu pustiul în inimã. Dimensiunile lui nefiind iubirea şi dorinţa, nici nu promite extazul celui ce i se cuibãreşte la sân.
Cãmila începe sã urineze. Clipocitul lichidului cald accentueazã pânã la delir suferinţa femeii ce se rostogoleşte să-şi înmoaie buzele. Dar pãmântul arid a sorbit şi ultima picãturã.
- Am sã mor! şopteşte într-o strãfulgerare de luciditate.
- Nu! îi rãspunde cãmila ghicindu-i gândul.
- Sã nu-mi laşi sufletul sã urce la cer, ci-l prinzi cu dinţii, apoi îl apeşi în apa Iordanului. A fost trecãtor printr-un trup frumos, în cer or sã-l invidieze îngerii şi celelalte suflete... A suferit destul!
- În pântecul meu e apã pentru mai multe zile - o îndeamnã cãmila. Trebuie doar sã loveşti cu cuţitul pe care beduinul bãtrân ţi l-a pus în desagã…
Suferinţa Mariei se dubleazã auzind aceste cuvinte. Începe sã audã în urechi muzica misterioasã de care se bucura ori de câte ori îşi lipea urechea de pãmânt pentru a percepe un izvor cu apã.
- Mã iubeşti, cãmilã, dar sã ştii cã te-am urât din clipa când ai refuzat sã paşti floarea!
Cãmila suspinã şi bate vinovatã din picior.
- Nu mã judeca aspru! Nu din rãutate nu am pãscut-o! Ar fi prins viaţã în pântecul meu, iar la soroc aş fi nãscut-o. Gândindu-mã zile şi nopţi, am ajuns la concluzia cã nu-i va fi povarã uşoarã o viaţã asemãnãtoare celei trãite. Sãlbatecã, şi-n pustiu, ar fi dus grija hranei, dar câte alte primejdii nu o pândesc aici? Nici în cazul când ar fi avut stãpân nu i-ar fi mers mai bine: bãtãile, povara şi drumul lung sunt motive serioase de a nu te naşte nici întâia oarã!
Maria n-o mai aude, se usucã vizibil, asemenea unui fir de iarbã scos din rãdãcinã.
Cãmila simte cã pustnica trebuie sã trãiascã pentru cã şi-a pornit sufletul la drumul lung.
- Chiar dacã m-ai fi iubit, eu tot am sã te pãrãsesc! - i se destãinuie. Fiindcã mi se ia harul de a înţelege firea omeneascã.
Maria, cu un efort supraomenesc, se rostogoleşte pânã sub botul animalului şi-şi apasă beregata cu mâna. Cãmila pricepe, dar nu-i îndeplineşte îndemnul. Se ridicã, adulmecã într-o anumitã direcţie şi dispare.
Aleargã fãrã a mai lua în seamã dacã trece sau nu prin teritoriul vreunui animal de pradã. Aleargã, sfâşie amurgu-n copite, şi nu se opreşte decât atunci când apucã un drum de caravane ce o duce spre o sursã sigurã de apã.
Un bãrbat cu patru cãmile aşteaptã rãbdãtor pânã se saturã de apã şi ultimul animal. Trei dintre ele au povarã grea, iar al patrulea, un mascul, are, de-o parte şi de alta a cocoaşei, câte un burduf încãrcate ochi cu apã. Nu mai are pentru ce pierde timpul, se urcã repede pe cocoaşa uneia dintre ele şi o îndeamnã la drum. Dar masculul adulmecã în direcţia unei cãmile venitã din inima pustiului. Stãpânul îl suduie făcându-l nãbãdãios, în timp ce Cãmiloiul aleargă spre cãmila strãinã ce pare a fi interesatã de avansurile lui, dar o rupe la fugă în direcţia de unde a venit. Considerând fuga necunoscutei un afront, animalul în călduri aleargã dupã ea zvârlind din copite şi sforãind. Stãpânul n-are încotro, face popas, nu se supãrã, ştie cã animalul, când îi vine vremea, nu mai poate fi stãpânit. Neajunsul este cã întâlnind cãmila strãinã nu-şi mai face meandrele cu ale lui, dar poate fi şi un câştig în cazul când aleasa are sã-l urmeze.
Maria se zbate în agonie între viaţã şi moarte. În momentele când  cioburile conştiinţei se refac pentru câteva clipe, descoperã în apropierea sa douã cãmile. Una e tovarãşa ei de suferinţã, cealaltã nu poate fi decât o plãsmuire a minţii tulburate. Zăreşte abia un burduful cu apã între cocoaşe. Cu ultimele puteri cautã în desagã, se saltã-n genunchi şi, dupã ce spintecã burduful, cade fãrã conştiinţã. Un şuvoi de apã I se varsă peste faţă, rãcorind-o. Pleoapele i se deschid, iar buzele sorb lichidul vital care pune-n mişcare întregul mecanism viu.
Curând ochii se hrãnesc cu strãlucirea soarelui iar tãlpile se bucurã de atingerea pãmântului. Maria îşi rosteşte numele, şi-l recunoaşte, da, e al ei.
Doar o linie trasã pe nisip cu degetul a despãrţit-o de moarte.
Totuşi nu-i este clarã lupta pentru desãvârşire!
Animalul sforãie în urechea cãmilei, o muşcã agitat de ureche, o miroase într-un anume loc, dupã care, precaut, scruteazã împrejurimile pentru a lua atitudine dacã vreun intrus s-ar încumeta sã pofteascã la dezmierdãrile alesei sale. "Pleacã!" îl alungã Maria, dar robul instinctului nu primeşte ordine de la nimeni.  "Alungã-l!" îşi îndemnã cãmila, însã tovarãşa ei nu mai dã semne cã ar înţelege-o, se zbenguie împreunã cu masculul, îi rabdã dezlãnţuirea, duhoarea. Nu-i mai pasã de Maria şi nici n-o mai sperie pustiul - oricând îl poate frãmânta în copite. Au sosit şi pentru ea orele voluptoasei nebunii, clipele împlinirii marelui rost al firii când o sã-i fie înlocuit neantul din pântec. Descoperã, uimitã, cã a convieţuit în pustiu cu un suflet care, asemenea ei, îşi iubeşte trupul, îi cunoaşte pretenţiile dar şi fãrãdelegile.
Pentru prima oarã Maria simte o nesiguranţã lãuntricã. Realizează că totdeauna nu s-a rugat, ci a urlat spre cer! Ce uşurare ar fi dacã s-ar descompune dintr-o datã în fire de nisip! Să vină un trãsnet şi sã-i spintece gândul cel frate cu diavolul: “Dar tu eşti nevinovatã, Mărie, eşti eroarea Celui ce a pus pe chipul tãu frumuseţe. Şi, sub piele, focuri ce ard cu flacãrã micã, atât cât sã nu ucidã!” Şi Iisus a fost ispitit de diavol cât a stat în pustiu, în schimb, ea este ispititã de propriul gând, care, asemenea lui Dumnezeu, nu poate fi vãzut de ochii muritorilor. Doar Bãtrânul beduin se scutura de gânduri pentru a le strivi apoi cu picioarele! Îşi lipeşte fruntea de pãmânt şi îndeasã degetele în urechi - nu mai vrea sã audã şi sã vadã zbenguiala celor douã animale.
Trece mult timp pânã ce o readuce la realitate o linişte suspectã. Îşi zice cã, dupã atâta hârjonealã, perechea, probabil, se odihneşte. La cãderea întunericului obişnuia să-şi îndulcească suferinţa pricinuitã de frig, lipindu-se de trupul cãmilei. Realizeazã îngrozită cã animalele au dispãrut, şi-ncepe s-alerge de colo-colo, neconcepând sã rãmânã singurã: "Surioarã, cãmilã albã, trebuia sã mã iei cu tine!" Dar surioarei nu-i mai sta în fire s-o înţeleagã. Şi-a urmat tãcutã cãmiloiul pânã au ajuns lângã micuţa caravanã. Zãrindu-i, stãpânul a început sã-şi frece bucuros palmele.
În partea cealaltã, la jumãtate de zi de alergat de cãmilã, Maria plânge de seacã pustiul la inimã. Acum poate veni moartea, nu i-ar mai pãrea hidoasã.
Dar e posibil ca moartea sã nu ştie de existenţa Mariei, plus de asta… drumul e anevoios prin pustiu, de ce-ar mai purta pe umeri şi povara acestui suflet? Iar Dumnezeu pentru ce nu coboarã din înalt? Ciudat! Iisus a cunoscut tot ceea ce nu i se refuzã unui om: naşterea, bucuria, umilinţa, moartea, dar i s-a ascuns plãcerea împreunãrii cu o femeie. Oare de ce?!



***
Ispititorul se învârte ca un câine în jurul cozii şi-l suduie pe Dumnezeu cã a creat o vietate dizgraţioasã, numitã scorpion, care i s-a prins acum de vârful cozii. Reuşeşte sã scape de intrus, însã râsul batjocoritor al Îngerului îl deranjeazã. Ca reprezentant al rãului, nu-i stã în caracter sã-l jigneascã. Mai bine sã-l ademeneascã printre bulele de aer - aşa-zisele gânduri drãceşti:
- Şi de tine mi-e milã, Îngere naiv, eşti ca un obiect oarecare: n-ai idei, n-ai ambiţii…
Dar Îngerul se simte bine aşa. E deprins sã contemple, asta-i menirea. 
Ispititorul aruncã peste cap piatra pe care o are în mânã şi vine mai aproape de Înger, dar acesta se îndepãrteazã cu cât s-a apropiat rivalul sãu. Înţelept ar fi sã nu-l ia în seamã, însã pânã acum nimeni nu i-a vorbit astfel. De ce nu şi-ar însuşi realitatea şi cu auzul, nu numai cu vãzul!?
- Eşti un nefericit cât timp nu te tenteazã cele rânduite dincolo de limita ce ţi-a impus-o Stãpânul tãu! continua drăcuşorul.
- Îl iubesc pe Dumnezeu! răspunde.
De bucurie cã începe sã câştige teren, Ispititorul şi-aruncã o pietricicã în gurã şi-o sparge în dinţi ca pe un sâmbure. Apoi zice:
-  Numai iubirea pãcãtosului este adevãratã!
“De fapt, ce e pãcatul? se întreabã Îngerul. Nu trebuie sã fie cu nici un fir de nisip mai mult decât umbra lui Dumnezeu. Cel ce râvneşte un pumn de luminã în plus este aruncat ca un gunoi. De exemplu, femeia asta e venitã în pustiu de câţiva ani; mãnâncã rãdãcini, melci, vorbeşte noaptea cu stelele, dã cu pietre în cer şi danseazã goalã încât îi fascineazã ( în mod deosebit pe drac). I-a privit mult timp trupul gol fãrã a i-l pricepe. E o lucrãturã frumoasã, pãcat cã-i din materie muritoare şi nu se poate contopi cu ea - nu dintr-o pornire imoralã, ar vrea doar sã cunoascã durerea fizicã de care muritorii par a se plânge." Îngerul se sperie de propriile-i gânduri şi-i strigã Ispititorului pentru a se curãţa, ca de orice murdãrie:
- Eu nu voi pãcãtui încât s-ajung în iad, asemenea ţie…
I-a pus degetul pe ranã şi l-a determinat sã reporneascã atacul cu o mai mare înverşunare.
- Pentru cã eşti atât de laş încât nu vrei sã guşti pãcatul, gest care te-ar ajuta sã-l înţelegi şi mai bine pe Creatorul tãu…
- Nu trebuie ştiut decât ceea ce trebuie!
Ispititorul râde zgomotos de atâta naivitate, râsul lui ajunge până la urechile Mariei care se ridică speriată de unde se cuibărise, pregătită să înfrunte posibilul atac al nălucilor, ori jivinelor pustiului.
Ispititorul tace câtva timp, apoi scoate un oftat înşelãtor şi zice, ca pentru sine:
- Nimeni nu-l poate cunoaşte pe Dumnezeu mai bine ca mine! Apoi, cãtre Înger: Te holbezi la femeia de colo, ştii cã a pãcãtuit, dar te mulţumeşti numai cu atât. Vezi? Ăsta-i motivul pentru care am fost aruncat din cer: am vrut sã ştiu mai mult din ceea ce se poate!
- Nu te mai ascult!
Ştiind cã Îngerul nu-şi va îndesa pietre-n urechi, continuă:
- Un muritor pãcãtuieşte atunci când vrea sã transforme realitatea într-o picãturã de miere, folosindu-se de privire, de auz şi de pipãit!
-   Mã ispiteşti!
- Am crezut cã vrei sã înlocuieşti contemplarea stearpã cu un început de… cunoaştere!
- Înseamnã cã tu eşti cel care l-a ispitit pe Fiul lui Dumnezeu când se afla în pustie!
- Eu sunt! recunoaşte potrivnicul. Dar nu e vorba de ispitã. Atunci nu a fost pic de vicleşug, i-am pus întrebãri lumeşti, dar el a ocolit cu dibãcie rãspunsurile!
Tace brusc. A întins prea tare coarda şi se teme ca nu cumva Îngerul, hãrţuit de vorbele lui cu miez, sã apuce urmele ce urcã la cer. Meritã sã mai lase de la sine, pentru cã s-a convins cã Îngerul e slab, iar dacã se înşealã în privinţa asta, îl poate folosi ca piedicã în calea Mariei atunci când va încerca sã se îndepãrteze de iad.
Deocamdatã n-are de ce se teme, femeia încã nu a reuşit sã se cureţe de Lume, adaptarea în pustiu e anevoioasã, iar el se va strãdui sã i-o facã… imposibilã.
Ghemuit în culcuşul sãu, Îngerul cumpãneşte dacã e bine sau nu sã mai rãmânã pe pãmânt. O frunzã picatã de pe ramul ei nu mai poate face cale întoarsã, însã Îngerul a coborât de bunãvoie din cer. Îşi reproşeazã cã a rãspuns uneltirilor necuratului şi e prea atent la destrãbãlarea pustnicei care bate din palme şi danseazã ca odinioarã în dughenele Egiptului - e foarte vulnerabilã în cazul când Ispititorul ar porni atacul asupra gândurilor ei. Nu are îngãduinţa Stãpânului sã-i vinã în ajutor, trebuie sã hotãrascã singurã dacã se va duce în iad, ţinându-se de coada Ispititorului, ori va urca la cer pe urmele luminii.
Nori negri s-au adunat deasupra pustiului, e vremea când  fiecare fir de iarbã va primi raţia de apã, din care, cu mãsurã, va trebui sã se hrãneascã, asemenea cãmilei din rezerva ei de lichid. Stropii cad, dar nu au puterea de a dizolva gândurile. Înger şi demon cugetã fiecare dupã cum îi e firea şi interesul. Ploaia cade şi la rãdãcinile Mariei.
- Priveşte femeia! strigã Ispititorul cãtre Înger.
Acesta stã un timp cu privirea în pãmânt, apoi… priveşte. Aude râsul victorios al celuilalt, dar nu-şi poate retrage ochii de pe corpul Mariei care se spalã fãrã jenã, de parcã ar fi singurã în univers. Neavând simţuri asemenea muritorilor, goliciunea ei nu-l poate sminti. Îl ajutã doar sã facã trecerea de la pura contemplare la gândul ispititor. E bine sau rãu? Nu gãseşte rãspuns pentru ceea ce i se întâmplã şi se cutremurã, deşi femeia e opera aceluiaşi Meşter care l-a creat şi pe el. Privind-o, e ca şi cum ar contempla un peisaj mai nereuşit din gândirea divinã.
Îngerul se apleacã asupra unei pietre, o pipãie, dupã care îşi plimbã degetele pe pãmântul ud, îl miroase, face acelaşi ritual cu un fir de iarbã. Asta-i… materia?! Cu pãmânt umed îşi umezeşte aripile, întregul corp şi-l mânjeşte cu tina din care-i conceput trupul animalului şi al pãcãtosului. Apoi, plângând, se roagã: "Tatã Ceresc, am pãcãtuit cu gândul ca un muritor. Ispititorul mi-a sugerat sã privesc altfel în jurul meu, sã trag cu urechea la orice şoaptã şi, mai ales, sã… pipãi! Nu mai îndrãznesc sã urc la cer!"
Însã urmele care suie la cer îi sunt la vedere. Oricine se strãduieşte sã fie pe placul lui Dumnezeu le poate vedea. Pânã şi diavolul, dacã se leapãdã de rãu, are poarta deschisã spre Dumnezeu fiindcã e iubitor şi iertãtor.
Nu e cazul rãului Ispititor care strigã din nou:
- Bravo, eşti pe calea cea bunã!
O imitã pe Maria, joacã şi silabiseşte cântecele ei deocheate, este sigur cã va reuşi s-o împiedice a deveni altceva decât ceea ce este.
                        
                                    ***                               
Lipsindu-i aripile la gânduri, Maria nu poate urca la cer. De-ar fi sã se întâmple o minune, înainte de a urca, Maria ar poposi la umbra pãdurilor de cedri care acoperã muntele sirian Hermonul cel mare. Numai acolo respiraţia i-ar fi mai uşoarã, tãlpile i s-ar vindeca de rãnile pricinuite de pãmântul înfierbântat. Însã Hermonul rãmâne undeva în vis.
Mult mai aproape de ea este Iordanul spre care se şi îndreaptă. Pentru a ajunge la el trebuie sã fie precautã şi şireatã ca orice sãlbãticiune ce doreşte sã supravieţuiascã. Îi este sã nu fie vãzutã de vreun pãstor care ar îndrãzni sã-şi mâne turma pânã acolo pentru a o îndestula cu apã.
Singurul vestmânt care îi împodobeşte ca un şal spatele e pãrul lung de culoarea pãmântului pe care şi-l spalã în apa Iordanului, apoi ascultã larma pãsãrilor din desişurile de papirus, aproape de nepãtruns pentru o fãpturã omeneascã. De fapt, malurile din aceastã parte par mai curând o porţiune de rai pavatã cu bune intenţii. Dincolo de fascinantul penaj al pãsãrilor sãlbatice, în mlaştinile care sunt din belşug de-o parte şi de alta a râului, moartea pândeşte pe oricine îşi îngãduie sã facã un pas necugetat.
Deşi temãtoare, Maria preferã aceste locuri greu accesibile, pentru a fi mai feritã de privirea ochiului omenesc. Merge pe mal în amonte, sperând cã va gãsi un loc unde sã-şi petreacã iarna, care e foarte aproape. În pustiu sunt doar douã anotimpuri: vara cãlduroasã şi iarna ploioasã dar foarte geroasã, mai ales prin ianuarie, ceea ce, pentru pustnicã, e un adevãrat coşmar.
Pe mãsurã ce mergi în direcţia muntelui Hermonul cel mare, masivul unde îşi are mlaştinile râul Iordan, peisajul devine mai neprietenos, la un moment dat se deschide o prãpastie adâncã în munte pe care râul o umple cu apele sale. Acest lac de formã ovalã, neregulatã, nu este altul decât lacul Galilei. Pentru a ajunge la el, i-ar fi necesare douã-trei zile de mers, fãrã a şti cã trece hotarul unei Palestine cuprinsã între ape şi pustiuri, lipsitã de munţii proprii, dar bucurându-se, totuşi, de un relief muntos datorat prelungirilor de la miazãnoapte la miazãzi a munţilor Siriei.
Maria se opreşte din mers văzând urme proaspete de capre, indiciu cã prin apropiere sunt şi corturile celor ce pãstoresc acele animale. Ceva mai departe descoperã o pereche de sandale, de fapt nişte tãlpi simple care se prind de picior cu ajutorul curelelor. Ia încãlţãmintea şi face cale întoarsã cu un pas ceva mai vioi decât cel cu care venise. Când se considerã în siguranţã îşi leagã pe picioare tãlpile gãsite apoi alege dintre buruieni pe acelea care i-au potolit foamea atâţia ani. O porneşte la drum, hotãrâtã sã-şi regãseascã vechiul loc.
Când soarele apune, pustnica se gãseşte încã în Valea Iordanului. Frântã de obosealã se aşeazã pe spate, fãrã a mai realiza cã primejdia nu vine numai din partea omului. Aţipeşte câteva clipe şi se trezeşte de parcã o mânã ar fi mişcat-o de umeri, obligând-o în acest fel sã priveascã. Înspãimântatã se ridică-n picioare şi fixează cu privirea şi ochii minţii ceva ce nu se afla pe pãmânt ori în cer, ci un ciob sãrit din timp, cât o bucatã dintr-o pâine ruptã pe genunchi. Adică prezentul. O imagine ineditã, nesperatã, se desfãşoarã în faţa înţelegerii ei. Zgomotele, altele decât cele specifice vãii Iordanului, o ajung fãrã a-i mai produce teamã, doar o nevoie inexplicabilã de a face un singur pas pentru a trece din timpul muritor în cel care avea imaginea. Chiar încearcã sã facã un pas, dar picioarele n-o mai ascultã, aşa cum i s-au împotrivit cu ani în urmã când a vrut sã treacã pragul bisericii din Ierusalim.
Maria nu mai vrea decât sã vadã. Dar ochilor minţii Ii se aratã o cruce înaltã de care doi soldaţi romani leagã mâinile şi picioarele lui Iisus. Unul dintre ei ia din mâna altui soldat aflat la baza crucii un vas în care se află vin amestecat cu smirnã, îl apropie de buzele celui ce urmeazã a fi rãstignit, dar acesta refuzã sã bea. Soldatul înapoiazã vasul, apoi potriveşte un piron pe încheietura mâinii osânditului, ridicã ciocanul, priveşte în jur, de parcã s-ar teme sã nu-i fie luatã de la gurã aceastã clipã istoricã, şi îndrãzneşte sã loveascã. Pironul strãpunge amestecul de cer şi pãmânt din care a fost plãmãdit Iisus. Strigãtul de durere se propagã în Univers şi-n Tymp… De-acum, orice persoană care se va naşte, devine ecoul acestui strigăt care e prima parte din muzica sferelor. Cu el începe creştinismul, şi tot cu un strigăt lumea se va sfârşi. Va fi ţipătul de milă al Fiului Omului.
Iisus n-avea cum sã iubeascã trupeşte o femeie, deoarece lumea a fost şi rãmâne marea lui dragoste. Creând-o, Dumnezeu n-a sãvârşit o operã de artã, ci şi-a lãsat un cãlcâi vulnerabil pentru a se smeri.
Strigãtul Rãstignitului parcã a crãpat în douã inima pustnicei. Singurã, iubirea pentru cel rãstignit o poate întregi.
Iubire?! Încã din copilãrie a vãzut cum sunt ucişi oamenii. E mai întâi un spectacol straşnic şi o uşurare greu de exprimat în cuvinte, deoarece tot ceea ce vezi nu ţi se întâmplã ţie. Nici Iordanului, în a cãrui apã a fost botezat Iisus, nu-i este clarã semnificaţia cuvântului iubire. Nici un muritor nãscut, ori care aşteaptã la rând sã vinã, nu va înţelege în profunzime acest sentiment.
Strigãtul lui Iisus a pãtruns ca un roi de albine în urechea Mariei şi nu-l mai poate îndepãrta. De-acum încolo, cum va face un pas fãrã a simţi durerea rãnii pricinuitã de el?
Sutaşul prinde suliţa pentru a o împlânta între coastele celui ce priveşte îndurerat de pe cruce Lumea mult mai în suferinţã. Dupã ce a contemplat-o din cer şi a trãit umãr lângã umãr cu ea, acum, privind-o, lãcrimeazã prin ranã.
Maria nu mai suportã sã vadã ceea ce i se aratã. Se simte vinovatã pentru cã a fost în Lume, şi vrea sã fugã pentru a se ascunde în tufişurile de papirus. Nici dacã ar alerga pe apã, ori ar pãşi din nor în nor, n-ar reuşi sã iasã din univers. Îşi aminteşte de fuga sa disperatã în pustiu, însã… de Dumnezeu nu te poţi ascunde.
Ceea ce i se aratã în continuare pustnicei o tulburã, parcã ar fi sorbit ea din vasul cu bãutura ce i-a fost datã lui Iisus.
O altã Marie, dar mamã a celui rãstignit, îşi plânge durerea stând risipitã ca un pumn de ţãrânã la picioarele celui rãstignit, pentru ca o singurã picãturã de sânge cãzutã din el sã nu se înstrãineze. De durere plânge Maica Domnului, sau de fericire cã El îi este fiu? Egipteanca reuşeşte sã-şi mişte mâinile, picioarele, gândurile. Aleargã în direcţia crucii pentru a-i şterge lacrimile de pe obraz, uitând cã sufletul ei aratã ca un prosop pe care s-a şters oricine a dorit. Nu mai are importanţã acum acest amãnunt, mãcar s-o cuprindã cu braţele pe Nãscãtoarea de Dumnezeu, pentru a nu-i da voie sã urce la cer, ci sã rãmânã în inima ei - trebuie sã fie şi acolo puţin cer!
Şi-ar rãzui retina cu-o piatrã, numai sã-i pice la picioarele tot ceea ce i se aratã.
Maria este uimitã şi înspãimântatã. Şi are motiv pentru cã i s-a arãtat ceea ce s-a întâmplat cândva pe dealul Golgota.
Pusnica vãzuse cum sunt omorâţi oamenii fãrã a se fi întrebat cât de grea era în balanţã partea lor de vinã. Acum ar fi vrut sã ştie.
Şi-i apãru vaporul, cel din care, cu ani în urmã, aştepta sã coboare marinarii cu care sã se destrãbãleze. Înaintează spre ea, se văd clar valurile apei pe care navighează, o apã ce-i trece pe deasupra gândurilor, dovadã cã ele sunt un fel de vegetaţie efemerã în adânc. Ajuns deasupra ei, o uşã se deschide şi mâini nevãzute îi dăruieşte o carte: Biblia. Pânã sã-şi revinã din uimire, aceleaşi mâini nevãzute scuturã versetele sfintei scripturi deasupra ei. Şi simte pe creier o luminã caldã, odihnitoare, încât se lãsã în iarbã şi-adoarme…
Iar când se trezeşte începe sã resimtã pânã la os colţii singurãtãţii.
Cerceteazã mai atentã împrejurimile şi constatã cã partea aceasta din apropierea Iordanului e mai pietroasã, cu mici prãpãstioare unde te poţi ascunde noaptea din calea fiarelor sãlbatice. Dacã rostogoleşte un pietroi la intrare va fi mai feritã de vânt şi de ploile iernii, care nu-i chiar aşa departe. În cãutarea ierburilor pentru hranã descoperă un iezer micuţ din care, luată în pumni, apa îţi potoleşte setea.
Pânã la apusul soarelui reuşeşte sã-şi facã loc de vieţuit între douã pietroaie mari ce seamãnã mai curând cu o pereche de aripi gata sã se desfacã. Rostogoleşte cu mare greutate alt pietroi din apropiere pânã la intrare. Astfel nu poate fi descoperitã nici dacã ar trece o fãpturã omeneascã.
Teama cã ar putea dispare din memoria ei cele ce i s-au arãtat o face sã iasã din ascunziş şi, dupã câteva clipe de nehotãrâre, curăţă pãmântul de pietricele, îl netezeşte şi desenează cu degetul chipul Nãscãtoarei de Dumnezeu. Priveşte mult timp. Vrea sã sãrute acest punct de sprijin din univers, aşa cum fãcuse în biserica din Ierusalim, dar un fir de nisip i se strecoarã printre gânduri, îi provoacã vomã, semn cã Ispititorul lucreazã. Ca nişte demoni îi ies cuvintele din gurã:
- Pentru ce m-ai scos din mlaştinã? Şi de ce ţi-ai lãsat fiul sã fie rãstignit? Trebuia sã sfâşii în stânga şi-n dreapta cu ghearele şi cu dinţii. Eu şi pe tine te-aş trage jos din cer dacã ar fi sã-mi iei fiul!
Fiul ei?! Ea n-a avut şi nu va avea vreodatã un fiu! Ia de jos o piatrã, o aşeazã pe braţe şi-i cântã ca unui prunc, aşa cum a auzit-o pe mama ei cântând fraţilor mai mici. Închipuită mamã, duce la gura închipuitului prunc ţâţa cu sfârcul atins de buzele pãcãtoase ale bãrbaţilor.  
În ascunzãtoarea dintre pietre Maria-şi trăieşte  visul.
***
Ispititorul nu poate fi confundat cu o fiarã. Nici despre înger nu poţi spune cã-i asemãnãtor fiinţei omeneşti. Cum nu se lipeşte apa de vidrã, aşa nu se aninã de ei timpul! Cãldura verii nu-i ofileşte, iar umezeala şi frigul iernii nu-l aduc în pragul disperãrii.
E mijloc de ianuarie când iarna e o fantasmã ce-ar ucide pânã şi-n piatrã un început de simţ, dacã ar fi sã fie. Din cauza frigului, pustnica, aflatã goalã în cuibul improvizat, ar trebui sã fie deja o piatrã cu care să dai în ger să crape. Numai cã din ascunziş ies aburi, dovadã cã înãuntru focul vieţii e viu. Doar pãrul îi e hainã pânã la brâu, iar palmele îi încãlzesc genunchii.
Iarnã dupã iarnã.
În gropcica unde a aruncat pietricele sã mãsoare timpul, aproape nu mai e loc. Cu degetele tremurânde înnumãrã anii roşi de pustiu şi-i mângâie ca pe nişte mãrgele.
De-atâtea ierni, vântul aspru a lovit în piatra de la intrare încercând s-o sfarme, însã are şi el puteri limitate. Când cade pe om o idee din umbra lui Dumnezeu, piatra nu o poţi face fãrâme nici izbind în ea cu un munte.
Încã din prima iarnã, Maria s-a încãlzit la una din pietrele copilãriei. Aici, nãucitã de frig, a început sã vadã piatra pe care mama ei o încãlzea la foc zdravãn şi i-o aşeza la tãlpi când era cuprinsã de frisoanele unei boli despre care se credea cã-i adusã de prin parţile Nilului.
Ispititorul simte o ciudã teribilã faţã de Dumnezeu fiindcă Acesta îşi umileşte creaţia folosindu-se de cuvântul iubire. De ce îşi bate joc de aceastã copilã, doar trupul ei a fãcut ceea ce se pricepea sã facã? Altul trebuie sã fie motivul - scrâşneşte din gânduri Ispititorul: vina Mariei este aceea de a fi femeie, care femeie este mult mai încãrcatã de mister decât Creatorul. El a creat-o, dar ea poate sã-l nascã!
I-ar zice aceste cuvinte Îngerului. I-ar striga cã femeia nu-i nãscocitã dintr-o coastã a bãrbatului, ci a preexistat acestuia, când el era adormit pentru a nu vedea cum vine şi I se aşeazã alãturi o misterioasã frumuseţe.
Ispititorul se învârte nervos în jurul cozii, ura faţã de Dumnezeu îşi face efectul ca oricare otravã. El a fost îmbrâncit din cer pentru cã punea întrebãri stânjenitoare. Însã Dumnezeu ce cunoaşte despre sine? Cã nu are început şi sfârşit! Asta… da, tragedie! Oricum, recunoaşte cã Dumnezeu e un pom ce nu mai poate fi scos din rãdãcini. Dar nici Maria nu mai poate fi scoasã cu uşurinţã afarã din pustiu. De-ar fi sã se lase prinsã de mânã, Ispititorul ar duce-o înapoi în lume, nicidecum în iad, pentru cã de câţiva ani pustnica se pare cã nu-şi mai plânge lacrima în afarã, o lasã sã se prelingã în profunzimile fiinţei pentru a se curãţi de murdãria gândurilor pãcãtoase. Apropierea de Nãscãtoarea de Dumnezeu a smintit-o! Aceasta i-a întins un deget, apoi o razã din neprihãnirea sa.
Cuprins de convulsii, Ispititorul geme de înfioarã pietrele şi sãlbãticiunile. "E nedrept! - ţipã el.  Pentru cã de la bun început femeia a preferat calea iadului. Oare nu e şi acesta un drept al omului? De ce sã-l pedepseşti pentru libera lui alegere? De ce îl ameninţã cu focul veşnic şi alte chinuri greu de suportat chiar şi în imaginaţie, când existã pentru el un cumplit supliciu - conştiinţa? De sine, veşnicã. De ce Creatorul încearcã sã-l orbeascã pe om cu posibilitatea mântuirii, iar El nu-şi respectã creaţia? Dumnezeu nu are simţul tragicului - cãprioara arde de durere între fãlcile leului, iar, din înalt, Creatorul lor îşi freacã satisfãcut mâinile, spunându-şi cã bunã şi perfectã lucrare a mai fãcut. De ce a atras-o pe Maria în pustiu, odatã ce locul ei este în lume? Poate că pe Dumnezeu îl doare-n cot de ea, aşa cum nu-I pasã de cãprioara ce se zvârcoleşte între fãlcile prădătorului..."
Alt amar al Ispititorului este cã nu ştie cum sã-l atragã mai uşor pe înger în hãţişul convingerilor lui. I-a propus s-o ajute împreunã pe Maria, dar îngerul ãsta, în afarã de a fi supus, nu mai are altã calitate. E posibil ca vremea petrecutã-n pustiu sã-i fi îmbunãtãţit mecanismul gândirii, mãcar sã tânjeascã puţin dupã posibilitãţile firii omeneşti pentru a o înţelege. Poate fi şi el revoltat de viaţa femeii irositã fãrã rost, de chinurile ei fizice şi sufleteşti!
Pentru cã vântul îi bate în pietroiul care e uşã, iar timpul roade din ea ca dintr-o rocã oarecare. Maria doar mestecã din când în când rãdãcinile adunate pe vreme bunã şi… aşteaptã.
Ce-o fi aşteptând?!
În urmã cu câţiva ani se zvârcolea ca un animal prins în cursã, însã, de când are o icoanã la intrarea ascunzãtorii, nu pare a mai dori altceva. E ciudat de mulţumitã. Deşi e greu de crezut cã o pustnicã, mânjitã la suflet de trecutul ei, se poate împãca, în sfârşit, cu sine. Poate e o experienţã şi pentru Dumnezeu! "Trebuie sã fac ceva - îşi recapãtã controlul. N-am cum s-o scot cu forţa din pustiu, putere asupra ei voi avea numai dacã se reîntoarce în Lume." A observat cã în ultimii ani pustnica nu se mai îngrijeşte de trup ca de un flaut. Stã ore întregi în faţa chipului desenat cu degetul pe pãmânt şi îi vorbeşte: "Tu ai nãscut, Maicã a mea, dar eu sunt o lepãdãturã. Îmi vine sã urlu pentru cã simt o durere, dar nu la trup; parcã aş prinde-o din zbor... Povãţuieşte-mã!"
Se zburleşte pãrul pe Ispititor, auzind-o. Pricepe cã, deşi nu e conştientã de ceea ce i se întâmplã, a început sã se roage. A mai auzit-o rostind versete din Biblie, ea, care-i neştiutoare de carte, iar scriptura nu a atins-o mãcar o singurã datã! Ispititorul ştie cã rugãciunea poate surpa începutul de iad la care ea a trudit de micã. Sã stingã acel foc aprins în viaţa ei cu ajutorul rugãciunii, Ispititorul nu poate, pentru cã nu rareori, dupã confesiunile Mariei în faţa Icoanei - Maria, din cer cad fulgere ce sunt percepute a fi un şir de vorbe mângâietoare. Aceastã nevoinţã, practicatã zilnic, îi va curãţi gândurile de întuneric, rãmânând doar cu lumina stelelor. La o astfel de luminã ochiul muritorului îl poate vedea pe Dumnezeu!
Ispititorul scurmã-n pãmânt, bate un fel de toacã diavoleascã lovindu-şi coarnele cu o piatrã, stimulându-şi astfel gândirea ce nu-i oferã decât o singurã soluţie, aceea de a-i aminti femeii cã, deşi au trecut atâţia ani de pustnicie, are un trup care nu-i o simplã jucãrie, ci un vas dumnezeiesc ce nu poate fi neglijat. Cât despre suflet, ca povarã, e ca un vin ori ca untdelemnul - chiar de-l risipeşti în cele patru colţuri, se gãseşte ceva cu care poate fi înlocuit.
Ispititorul se duce în afara pustiului, prin locurile unde lumea pare necuprinsã şi invulnerabilã. Furişându-se în corturile de pãstori, cautã pe ici, pe colo şi gãseşte o traistã cu merinde şi un vas cu vin. "Licoarea rubinie va face sã turbeze sângele pustnicei – îşi zice -, iar merindele îi vor trezi pofta nesãţioasã a trupului! Gândurile ameţite vor avea destulã energie pentru a pune în mişcare moara lor de vânt care sã macine nemilos raza de luminã ce a încercat sã le sminteascã!" O şi vede pe Maria aranjându-şi bunãtãţile pe covoraşul împletit de ea din papirusul adus de la râu. Maica Domnului împreunã cu toţi sfinţii nu vor reuşi sã înfrâneze un stomac umilit cu melci scârboşi şi rãdãcini lipsite de gust! Apropiindu-i lumea, ca pe un trandafir de nas, Maria va adulmeca şi, pas cu pas, va reveni acolo unde-i este locul.
Ispititorul dã cu copita în vânt iar, de durere, vântul e şi mai nãbãdãios. Traista cu merinde ajunge cât mai aproape de intrarea în ascunzãtoarea pustnicei.
Când iese afarã îi moare pe buze cuvântul cu care voia sã se adreseze Maicii Domnului din icoanã. Iatã o traistã, probabil e pierdutã de vreun pãstor. Ori o fi lãsatã cu bunã ştiinţã? Sã i se fi descoperit culcuşul de o fãpturã omeneascã?
Pândeşte douã zile şi… nici foşnet de om, nici strigãt. Nici mãcar gând! Ia traista şi vasul şi le duce în adãpost. Şi mãnâncã. Şi... plânge. Parcã ar înghiţi râul Iordan pânã la ultimul strop! Sângele revine la ritmul de care aproape uitase, inima, pustiitã şi ea, retrãieşte bucuriile desfrâului de altãdatã. Îmbracã rochia gãsitã în traistã şi ar vrea sã se priveascã. Ar putea pãrãsi pustiul, sã lege cu lumea firul de acolo, de unde i se pãrea cã s-a rupt.
Îngerul înceteazã a mai cânta din flaut, o priveşte neputincios şi simte o mare sfialã faţã de misterele acestui ciob de lut sãrit din lume. Nu vrea sã parã un înger rebel, dar încearcã sã deosebeascã partea de Dumnezeu din aceastã fiinţã vulnerabilã. Nu-i poate veni în ajutor decât ridicându-şi înţelepciunea pânã la tâmplele Marelui Creator: "Doamne, deschide acestei nefericite o fereastrã spre Tine!" "I-am deschis - vine rãspunsul -, dar nu se strãduieşte sã mã vadã!"
Dumnezeu nu lasã Îngerul, fie el coborât pe pãmânt, fãrã hrana înţelepciunii celei de toate zilele. Primul om s-a smintit gustând din pomul cunoaşterii. Îngerul poate râvni la aceeaşi otravã dulce-amarã de n-ar avea darul de a-L zãri. Îşi trece mâna printre gânduri - sunt alunecoase ca peştii -, nu poate prinde nici unul. "Stãpâne, continuă Îngerul, poate cã o parte din umbra Ta cade chiar pe fereastrã, şi din aceastã pricinã nu te poate zãri!" "Dar... Eu n-am umbrã!" se mirã Creatorul.
Îngerul îşi aminteşte cum într-o zi Ispititorul i-a zis în batjocurã: "Cum poţi fi fericit cu ochii minţii legaţi?!" Nu îndrãzneşte sã discute acest subiect cu o piatrã, doar cu Creatorul sãu! Totuşi riscã o întrebare: "Îngãduie unei pietre sã vorbeascã pentru ca eu sã pot afla ce gândeşte despre Tine! Doar aşa îl pot înfrunta pe Ispititor!"
Dupã o tãcere dureroasã, întrucât nu ştii ce urmeazã dincolo de ea, Îngerul aude şi se cutremurã: "Te... îndoieşti?!" Nicidecum! Îl iubeşte! Deşi… cu cât te îndepãrtezi de cer, cu atât Dumnezeu rãmâne tot mai mic, până la o simplã idee…
Aşa cum şi-l doreşte Ispititorul.
Când eşti la un pas de a te prãbuşi în deznãdejdea ce şterge polenul de pe aripile îngerilor, îl vei auzi pe Dumnezeu cântând din flaut…
Maria doarme cu spatele la piatra ce o încãlzeşte. Pe dinãuntru a înfierbântat-o vinul din vas; stomacul a fost obligat sã primeascã spre digerare alimente de care uitase. Spre bucuria gândurilor, visul o atrage într-un castel aflat în adâncul mlaştinilor Iordanului. Într-un salon cu dale de sidef şi draperii ucigãtoare, Fiica Pustiului s-a prins la dans cu Ispititorul şi Îngerul. E toatã numai ţipãt al cãrnii: "Eşti victoria împotriva urâtului, a forţei rãului! - o mãguleşte Îngerul. Ai fãcut din Ispititor un mieluşel." "Aşa este, îl aprobã Maria. Ar fi asemenea ţie, dacã n-ar mirosi urât! Cred cã pânã la urmã am sã vomit!" "Intrã puţin sub aripa mea şi sã vezi miresme!" o îmbie Îngerul. Când sã-i facã pe plac, Ispititorul o trage de mânã: "Nu te pripi, fã-l sã se jeneze de lumina lui suprafireascã. N-ai aflat cã paralizeazã orice elan? Ce, vrei s-ajungi iar vietate-n pustiu?" În ciuda mirosului de usturoi, femeia îl gãseşte suportabil pe Ispititor, chiar vede la el un eroism. Astfel tentaţia contopirii îi devine tot mai lucidã. Dar e trasã la timp de o mânã, tocmai când i se vorbea despre laşitatea de a fi înger: "Trişeazã, e un imbecil..." S-ar isca un mare scandal dacã, pe uşã, n-ar intra o femeie deghizatã în cerşetoare. O priveşte, are impresia cã-i o fiinţã de viţã nobilã ce doar a coborât dintre ramele unei icoane. Aşa cum merge, cu paşi mãrunţi, universul face valuri-valuri… Singurul care percepe acest amãnunt este trimisul lui Dumnezeu. Stânjenit, ar vrea sã-şi ascundã capul sub propria aripã, însã Ispititorul, mare meşter în arta mistificãrii, plin de perfidie, trimite asupra celuilalt impulsuri diavoleşti sperând sã-l ameţeascã: "Danseazã, Îngere, aşa… eşti belea! Eşti gata sã naufragiezi iar în iubirea pentru Stãpânu' tãu! Terminã cu cel ce eşti, intrã în pielea celui ce… nu eşti! Uite, îţi pot face rost de o piele de om!" "Piele de om!?" "Într-o piele de om vei simţi durerea, rãceala ploii şi arsura razelor de soare, te vei crispa de plãcere simţind în fibrã frigul vieţii. Atunci vei întreba Dumnezeul: "Eşti real? Ori numai o obsesie de-a mea?" Îngerului îi place dansul, nu mai vrea altceva. "Dacã vrei sã-L faci praf, te învãţ eu cum!" îi şopteşte prieteneşte la ureche.
Maica Nãscãtoare de Dumnezeu, care nu-i alta decât femeia deghizatã în cerşetoare, îl ceartã pe intrigant: "Eşti un vierme al rãului. Te strãduieşti sã-l ţintuieşti de pãmânt pe Înger, iar de sufletul Mariei Egipteanca legi pietrele altor pãcate pentru a-l împiedica sã urce la cer!" "Eşti sigurã cã mai e o scamã de suflet în acest trup vlãguit de pustiu? Ştii ce-i trupul roabei tale? Un buzunar gol, dacã-l întorc pe dos, te vei convinge!" Şi-o-nhaţã pe Maria de pãr cu o ghearã, iar cealaltã i-o înfundã pe gât.
Pustnica simte cum strãfundurile îi sunt întoarse pe dos, şi se trezeşte gemând, gata sã se înece cu vomã. Înţelege grozãvia în care au împins-o merindele şi vasul cu vin şi simte o durere insuportabilã. Este primul pas al conştiinţei sale cãtre Dumnezeu. Cu rochia elegantã, pe care începe s-o  sfâşie, putea cuprinde Lumea, nu şi Universul!
Dezgustatã de sine, îi strigã Nãscãtoarei de Dumnezeu sã nu-şi mai piardã vremea cu ea. Râcâie pãmântul îngheţat pe care-i desenase chipul, s-o vadã, dar icoana este de negãsit.
Mãiculiţa Domnului nu mai avea motive sã-I fie alãturi, de-acuma nu mai este de fãcut decât un singur pas, este deja în faţa Celui Nevãzut.
Dumnezeu pune flautul deoparte şi deschide braţele s-o întâmpine.
Maria pãrãseşte adãpostul şi merge-n neştire, ca de fiecare datã când îşi pierde liniştea sufleteascã. Vântul o biciuie duşmãnos, dar nu curge sânge. Şi nici suflet. Ce animal sãlbatec nu s-ar înspãimânta, întâlnind-o?! Nu se transformã în sloi, pentru cã deasupra ei este cerul - un animal blând, puternic, uriaş care o încãlzeşte cu blana, cu aburii respiraţiei…
E convinsã cã merge în direcţia Iordanului. Vrea sã pãtrundã în mlaştinã pânã ce privirea va vedea adâncurile, pânã ce va scãpa din mânã firul vieţii. Numai cã… se înşealã - apa ce izvorãşte din munţii Hebron nu-i în acea direcţie.

8. CALUGARUL ZOSIMA
Pustnica devine tot mai interesatã de cer, unde actul creaţiei e un foc continuu, iar rãzboiul de ţesut lucreazã fãrã întrerupere. Cu ochii minţii întrezãreşte acolo o altã realitate pe care şi-o poate apropia numai prin schimbare de atitudine. Întinsã la pãmânt, priveşte înspre stele cu oarecare teamã. Asemenea pãianjenilo,r acestea se pot lãsa pe firul lor de luminã şi o pot devora ca lãcustele. Dacã ar coborî toate pe pãmânt l-ar lãsa pe Dumnezeu descoperit!
Maria, cu greu îl poate gândi pe Creator, se întreabã dacã L-ar vedea încolţind în cazul când ar amesteca într-un pumn de pãmânt o lacrimã şi o picãturã de sânge. De ce este El în cer şi nu pe pãmânt, într-un muşuroi de furnici, încât sã poatã scormoni dupã El cu un beţişor, ori… ca muritoare pãcãtoasã, sã aibã posibilitatea, ca pe o floare, de a-L ridica?
Creatorul se hotãrãşte sã vinã în întâmpinarea pustnicei. Şi-ncepe sã cânte altfel la flaut. Firul de cântec se prelinge pe pãmânt ca sângele dintr-o venã deschisã, înconjoarã clipa, gândurile, universul.
Cel ce toatã viaţa s-a zbãtut ca într-o capcanã, şi… aude, sã-şi îmbrânceascã sufletul în cântec pentru purificare!
Maria bate cu palma în podul palmei stângi, cântecul de flaut o învioreazã, parcã s-ar hrãni cu el! Şi devine puternicã, gândurile i se descãtuşeazã de dorinţi. Cele dure, egoiste, cad în ţãrânã, şi-n locul lor dau colţ altele, firave, dar strãine de murdãria lumeascã. De-acum, printre ele, se strecoarã Îngerul.
În apropierea ei, Ispititorul înghite în gol, o asemenea întorsãturã a situaţiei l-a luat prin surprindere. Creatorul nu a cântat din flaut cu atâta bucurie nici dupã ce l-a creat pe Adam!  Cu ce l-a uimit pãcãtoasa asta care şi-a vândut Lumea pentru iluzia pierderii în… imensitatea divinã? Aici, pe pãmânt, nu se află tot într-un hãu dumnezeiesc? De ce râvneşte necuprinsul un… gunoi ca ea, şi nu se mulţumeşte cu o simplã zgârieturã fãcutã-n haos c-un ciob? "Întoarce-te, femeie, la obârşia pãcatelor tale, îi strigă. Te şi vezi contemplându-L pe Dumnezeu… Te vei mira veşnic şi nu vei pricepe un grãunte din El! Naivo, Dumnezeu e mişcare... Teme-te de vremea când ai sã simţi nevoia de a te îndepãrta şi nu vei avea unde sã cazi, fiindcã te vei afla în… adâncul prãpastiei!”
Ispititorul considerã cã nu mai are rost sã rãmânã aici. Aruncã o privire şi înţelesuri urâcioase urmelor care duc în cer; el nici mãcar nu a coborât pe ele, a fost îmbrâncit din înalt ca un obiect oarecare! Oare nimeni să nu-l asculte vreodatã? Nu va urca acele urme decât atunci când va lovi timpul cu capul de piatrã pentru a i se scurge tot rãul prin ranã. Asta ar însemna iertarea şi reprimirea lui printre îngeri.
Dispare în iadul cel fãrã speranţã.
În schimb Îngerul se amestecã printre gândurile Mariei. De-acum, în ochii ei, stelele nu mai par simple cheaguri de sânge pe o piele jupuitã.
                                           ***
O voce cunoscutã o strigã din necunoscut sã rãmânã în vis, fiindcã bucuria ei va fi mare.
- Bucurie? Ce bucurie?!  se mirã, fiindcã uitase de mult gustul acestui sentiment.
- Apropie-te de fereastrã sã mã vezi!
Vocea îi e cunoscutã, iar, în apropierea ferestrei, a mai fost cândva, tot în vis, când se afla în lume.
- Sunt sufletul Cãmilei Negre - aude Maria, şi scoate un suspin dureros.
- E mult de când am trecut pe lângã tine, suflete blând, erai o floare frumoasã, iar cãmila pe care mã aflam n-a vrut în ruptul capului sã te pascã pentru a-i deveni fiicã…
- Ştiu cum te rugai sã pascã o floare nevinovatã pentru a se împlini voia. Ai plecat unde te chema destinul, iar eu am rãmas fãrã speranţã. Aşteptam sã-mi cadã petalele, frunzele, ceea ce n-ar fi fost cine ştie ce, dar treceam prea repede pe lângã o şansã oferitã chiar de Dumnezeu. După o vreme am auzit tropot şi credeam cã-i noaptea ce se apropie ca orice animal şi numai florile o simt… Am fost mâncată până la urmă! Acum am venit în visul tãu pentru a-ţi da o veste!
Maria nu-i aude ultimile cuvinte. Cuprinsã de duioşie deseneazã pe fereastrã cu degetul chipul unei cãmile. Se strãduieşte apoi sã priveascã înãuntru, dar nu vede vocea, nici fiinţa care o rosteşte, dovadã cã venea de foarte departe.
- Fiica mea vine înspre tine! şopteşte vocea, parcă i s-ar fi spart în ureche un ecou.
- Ce sã caute la mine? Nu cunoaşte pustiul, o vor sfâşia fiarele, dacã nu-i sub ocrotirea unui stãpân!
- Voia Domnului este sã-l aducã la tine pe cãlugãrul Zosima!
Maria se zvârcoleşte prin somn şi ţipă, vrea sã se elibereze din capcana ce i se întinde.
- Ajutã-mã, Preacuratã! - se roagă, dar ruga ei nu mai primeşte rãspuns.
-Nu te împotrivi - continuã vocea, se apropie vremea când şi sufletul tãu va urca la cer...
Maria e înspãimântatã. Zice mai mult pentru sine:
-Pãcatele mele sunt prea grele, mi-e ruşine cu ele în faţa lui Dumnezeu. Crezi cã mã tem de moarte?
- Care moarte?! Unde vezi tu moarte? Eu nu zãresc decât o luminã care te acoperã!
Maria se trezeşte din vis. Ce cautã iarãşi lumea peste ea? Cu câteva zile în urmã fãcuse numãrãtoarea pietrelor cu care ţinea socotealã anilor – şi erau… multe!
Se afla la câţiva paşi de lume şi de legile ei, iar acel cãlugãr reprezenta lumea. Trãia ca sãlbãticiunea de care se deosebea doar prin raţiune şi blândeţe. "Doamne, se roagã, ia-mi sufletul înainte ca lumea sã mã vadã prin ochii acelui cãlugãr ce va sosi aici, dupã voia Ta!”
O adiere plãcutã se face simţitã de câtva timp, cam pe la mijlocul zilei când şi pietrele par a se înmuia din pricina arşiţei, asemenea cerii. Trupul o târâse în mlaştinã, iar ea nu dorea sã fie vãzut de ochiul omenesc în halul în care se aflã acum. " Încã-mi iubesc trupul - gândeşte. În ochii lumii trebuie sã rãmânã frumos şi nu zdrenţuit. Doamne, simţi că nu Te pot iubi aşa cum aş vrea, şi-n pragul morţii mã umileşti? Poate nu a fost îndeajuns chinurile prin care am trecut! O sã mã târãsc ca şerpii, numai îndură-te şi-ntoarce acel cãlugãr din drum ...”
Dupã câteva zile i se pare deja cã vede în depãrtare un punct mişcãtor. Nu poate fi moartea, aceea te atacã din toate pãrţile. Sã fie acel punct mişcãtor cãmila şi cãlugãrul… Zosima?!
Se roagã din instinct Preacuratei: "Cãlugãrul Zosima sã apuce altã cale! Mijloceşte pentru mine, te rog, nu vreau sã se mai apropie lumea…"
Dar lumina prietenoasã care-i aducea pacea sufleteascã ori de câte ori se ruga, nu i se mai aratã. Se simte fãrã ultimul sprijin în acest pustiu, fiarele înfometate poate au plecat cãtre ea şi se vor sfâşia pentru trupul ei… Dacã aşa îi va fi moartea, atunci animalele sã se grãbeascã, altfel cãlugãrul acela soseşte din clipã în clipã şi lumea va afla de umilinţa pustniciei ei.
Dar nici fiarele nu vin, pânã şi cãldura zilei şi frigul nopţii se aratã mai blânde ca de obicei.
Şi se hotãrãşte sã fugã din calea lui.
Când crede cã s-a îndepãrtat de omul care o cautã, o trec fiorii -  din direcţia în care fuge se iveşte un punct mişcãtor mult mai clar decât cel din ziua când s-a hotãrât sã-l evite. Şi cade frântã sub arşita soarelui, nemaidorind nimic. Nici mãcar de la Bunul Dumnezeu. Îşi revine dar, în ciuda voinţei sale, picioarele pline de rãni nu o mai ascultã. Oricum punctul mişcãtor este atât de aproape încât doi ochi cu vedere bunã deosebesc o cãmilã de povara sa, omul.
Unde sã se mai ascundã de Dumnezeu? Înlãuntrul ei?
Nu mai are cum evita întâlnirea cu omul. Doar dacã o va confunda cu o nãlucã ori cu un animal de pustiu despre care el nu are cunoştinţã!
Într-adevãr, cãlugãrul Zosima, vãzând arãtarea s-a înspãimântat. Sã nu fie prea târziu, îşi îndeamnã cãmila sã se întoarcã din drum, însã animalul, foarte supus pânã atunci, se încãpãţâneazã sã stea. "Ciudat! De-ar fi simţit primejdie, animalul s-ar fi purtat altfel. Ce poate fi ceea ce-mi vãd ochii?! Nu cumva e o arãtare pusã în cale de cãtre diavol pentru a mă ispiti?" N-ar fi fost prima oarã când i se întâmpla. "Se vede treaba cã-l doare râvna mea pentru Dumnezeu. Se înşealã, pentru cã nu-s mulţumit de ceea ce fac întru mãrirea şi mulţumirea Lui. Din pricina aceasta am şi plecat în pustie, sperând cã voi gãsi pe cineva desãvârşit sã vadã ce-mi lipseşte pentru a fi pe placul Pãrintelui Ceresc." Arãtarea o ia la fugã din calea lui. "E un duh necurat. Cum am gândit numele lui Dumnezeu, s-a speriat şi a luat-o la fugã, dar am sã merg dupã ea pânã când puterea rugãciunii are s-o nimiceascã! Deja a trântit-o la pãmânt, încearcã sã se târascã, dar n-am sã-i dau pace!"  Zosima rãmâne fãrã grai când vede cã arãtarea se ridicã, urlând de durere, şi cade iarãşi dupã câţiva paşi. "Sã fie fãpturã omeneascã?! Poate omul arãta aşa?! Poate e un rãufãcãtor care a fugit din lume de teama pedepsei şi pustiul l-a îndobitocit. Sau un nebun ajuns în pustiu din întâmplare…"
Îşi înghionteşte cãmila, dar animalul refuză sã plece la drum. Ciuleşte urechile de parcã ar asculta cine ştie ce şoapte. Când o loveşte mai puternic în coaste o rupe la fugã în direcţia pustnicei rostogolitã dupã un colţ de stâncã: "Fii bun, pãrinte… Zosima, şi nu te apropia de mine. De 47 de ani sunt în pustiu şi n-am cu ce acoperi trupul!" "O… femeie?! se mirã cãlugãrul. Dacã nu e nebunã, atunci ce cautã în pustiu?"
Pe cãlugãr îl munceşte gândul în fel şi chip: dacã n-a fost rãpitã de tâlhari, batjocoritã şi lãsatã-n pustiu, atunci are de-a face cu o rãufãcãtoare!
De la Pahomie şi Antonie au trecut prin pustiu mulţi pustnici. Dar pustnicia nu-i o batjocurã a trupului ori a sufletului, ci a pãcatului! Dacã murdãria de pe rufã o îndepãrtezi cu apã, cu lacrimi şi rugãciune, doar cu pustnicie poţi curãţa pãcatul...
-  De ce ai ajuns în starea asta, femeie?
Pustnicei îi vine greu sã se destãinuie, întrucât cãlugãrul a rostit cuvintele pe un ton care o sperie şi o mâhneşte totodatã. Mai bine îl roagã sã-şi vadã de drum.
- Mi se pare cã nu ai a-mi spune ceva… continua el.
Dar Maria nu poate sã-l lase fãrã rãspuns.
- Eu, frate, sunt din neamul egiptenilor. Am trait în desfrâu pânã în ziua când, pentru a fi lãsatã sã intru în biserica din Ierusalim, am promis cã voi merge în pustiu sã mã curãţ de pãcate....
Şi-i povesteşte ceea ce îndurase atâţia ani. Dar cãlugãrului, bãnuitor din fire, îi vine greu sã creadã ceea ce aude. Nu-i exclus ca însuşi diavolul s-o fi îndrumat-o pentru a-i sminti cu frumuseţea trupului femeii pe pustnici!
-     Carte ştii? 
- Sunt neştiutoare de slovã, dar puterea dumnezeiascã mi-a venit în ajutor, aşa cã mi s-a luminat Sfânta Scripturã de la primul pânã la ultimul cuvânt..
Când aude aceste cuvinte se hotãrãşte sã se-ndepãrteze neapãrat de acest loc. "Fãptura aceasta n-a avut cum sã se hrãneascã în viaţa ei mãcar cu un singur verset din Biblie! Minte cu neruşinare, dar n-are rost s-o cert, ar fi ca şi cum aş vorbi acestei cãmile!" Rosteşte câteva rugãciuni şi cântă o slãvire Tatãlui Ceresc. Înainte de a îndemna cãmila la drum, îi spune cu mâhnire:
- Eu te las în grija lui Dumnezeu, femeie. Nu pot înţelege cum sã ştie o neştiutoare de carte Sfânta Scripturã de la primul la ultimul cuvânt?!
Maria ofteazã apoi rãspunde cu oarecare asprime în glas:
- Dumnezeu sã-ţi ierte slãbiciunea, pãrinte! Dupã cum i-a iertat lui Toma necredinciosul faptul de a se fi îndoit de învierea lui Hristos. Ce sã zic de Sfântul Apostol Petru care s-a lepãdat pânã în al 12-lea ceas de Învãţãtorul sãu. Am sã te rog ceva…
Zosima cerceteazã poziţia soarelui pe cer şi-şi zice cã e cazul s-o porneascã la drum fiindcã animalul sãu de povarã l-a pãrãsit, atras fiind de libertatea cu colţi cu care ademeneşte pustiul
- Te ascult, femeie! îi zice fãrã a fi convins cã va îndeplini  vreo rugãminte!
- Am priceput cã partea lumeascã din sfinţia ta mã dispreţuieşte, dar grãuntele de înţelepciune adunat cu truda rugãciunii şi a credinţei sincere în Dumnezeu, în învierea Fiului Sãu şi în neprihãnirea Maicii lui Hristos, te vor ajuta sã nu laşi o pãcãtoasã sã moarã asemenea oricãrui animal. Osteneşte-te sã-mi aduci Sfânta Împãrtãşanie…
Pãrintele Zosima iuţeşte pasul, şi se pierde în zare mulţumit cã a trecut cu bine aceastã încercare pusã la cale de diavol.
Dupã cãderea întunericului face popas pentru a-şi rosti rugãciunile şi a se odihni. Dar începe a-l hãrţui ruşinea şi nedumerirea fiindcã îşi dã seama cã femeia l-a strigat… pe nume! Începurã sã-l frãmânte cuvintele rostite de pustnicã. Ce a vrut sã spunã amintind de îndoiala lui Toma, unul dintre apostoli ce a crezut în învierea lui Iisus numai dupã ce i-a atins cu degetul rãnile pricinuite de piroanele cu care a fost rãstignit?! I-a dat cumva de înţeles cã, asemenea lui Toma, şi el se îndoieşte?
Zorile îl gãsesc convins cã nu a greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu. Aceastã convingere îl ajutã sã iasã de unul singur, fãrã teamã, din pustiu şi ajunge la mânãstirea în care era închinoviat. Pentru a scãpa de starea de deprimare era suficient sã mãrturiseascã obştei tot ceea ce a vãzut în cãlãtoria sa. Dar el a dat de înţeles cã oricât s-a aventurat în adâncul pustiului, nu i-a fost dat sã întâlneascã un ascet mai desãvârşit decât el şi de la care sã primeascã binecuvântare.
Fraţii de monahism ai cãlugãrului i-au considerat, în sinea lor, cãlãtoria ca pe o manifestare a mândriei.
Curând se uluirã de viaţa asprã pe care Cãlugãrul Zosima se încumeta s-o ducã, devenind supus oricãrui frate şi zãbovind în rugãciune mai mult decât oricare dintre ei. În realitate, el se jena de prezenţa celorlalţi ştiind cã ascunde în cuget întâlnirea din pustiu. A ascuns adevãrul de teamã cã fraţii pot vedea în Maria un pustnic desãvârşit, poate chiar o viitoare sfântã. Ceea ce, credea el, ar dãuna creştinismului care şi aşa are o sumedenie de duşmani.
Cu nici un chip nu reuşea sã înţeleagã rostul întâlnirii sale cu acea fãpturã. Pãrerea cã totul a fost o înscenare diavoleascã a cãzut de cum a auzit-o muştruluindu-l duhovniceşte, amintindu-i necredinţa lui Toma şi lepãdarea lui Petru de învãţãtorul sãu. Nu putea concepe cã pustiul e creat şi pentru ca o femeie sã vieţuiascã acolo. Dupã gândirea sa, o femeie ar renunţa la Lume acceptând pustnicia doar cu intenţia de a profita de mãrinimia divinã, de a-l obliga pur şi simplu pe Dumnezeu sã-i schimbe destinul dupã voia ei. Dar, în asemenea situaţie, ar avea de-a face cu o femeie lucidã, pentru care suferinţa ar fi un mod de exprimare, aşa cum fratele pictor din mânãstire continuã a comunica în afara rugãciunii cu Dumnezeu prin picturile sale. Acest gen de experienţã, mai ales pentru o femeie, e sortit ratãrii, întrucât acţiunea ei este rezultatul unei deliberãri şi nu una spontanã.
Pe mãsurã ce timpul trece, pata de pe sufletul cãlugãrului Zosima ia proporţii; ori de câte ori se aflã împreunã cu fraţii de obşte, îşi coboarã, vinovat, privirea în pãmânt, pãmânt ce nu se crapã sã-l înghitã pe tãinuitor. S-ar fi împãcat cu aceastã umilinţã dacã, într-o zi, deschizând Sfânta Scripturã, privirea nu i-ar fi fost arsã atingând versetul ce conţine încã o mustrare: "Saule, Saule, de ce mã prigoneşti?" Ca şi cum i-ar fi zis: "Pãrinte Zosima, l-ai vãzut pe Fiul Meu, Iisus, în pustiu, gol şi flãmând, fãrã acoperiş deasupra capului şi l-ai întâmpinat cu dispreţ, iar fraţilor tãi de nevoinţã întru cinstirea mea, nici mãcar nu le-ai arãtat cu vârful piciorului direcţia în care sã plece pentru a-i veni în ajutor."
Se ceartã Zosima cã a îndrãznit sã se creadã desãvârşit cu gândul şi se hotãrãşte într-una din zile sã pãrãseascã pentru totdeauna cinul monahicesc întrucât îl necinstise cu purtarea sa. Adevãrul despre pustnicã îl va duce, oare, cu el în mormânt?
În ziua când se hotãrâşte sã plece, dupã rugãciune, merge la grajd. Acolo e fratele surdo-mut care îngrijeşte de cãmile.
- Frate, eşti asemenea cãmilei, n-ai glas. Ea totuşi aude, aş zice cã eşti mult mai nefericit, însã sunt încredinţat cã poţi înţelege cu sufletul pe oricine. Din aceastã pricinã am sã-ţi fac o mãrtusrisire. Poate Cel Sfânt îmi mai uşureazã pãcatul...
Şi-i istoriseşte întâlnirea cu pustnica. Fratele nu-şi ia privirea de pe buzele lui Zosima, nici nu dã de înţeles cã ar pricepe ceea ce i se spune. Dintr-o dată…pleacã! Deşi nu avea auz, nimeni nu înţelegea cum de reuşea el sã perceapã chemarea clopotului?
Zosima merge în bisericã propunându-şi ca dupã slujbã sã-şi anunţe pãrãsirea definitivã a vieţii monahale, de care, în sinea lui, nu mai era vrednic.
În vreme ce sta îngenuncheat şi asculta slujba, simte cum cineva se aşeazã lângã el. Privind cu coada ochiului, îl vede pe fratele surdo-mut. Hãrţuit de gândurile sale, uitã curând de el, însã, nu dupã mult timp scoate un ţipãt de durere. Grãjdarul îl înţepase în coaste şi dispãruse.
Ceilalţi cãlugãri şi fraţi nu dãdeau semne cã ar fi vãzut sau auzit ceva. Dupã terminarea slujbei merg toţi la chiliile lor fãrã a-i adresa vreo vorbã lui Zosima care, surprins, mâhnit şi umilit, se întoarce în chilie, unde hotãrãşte sã plece în zorii zilei urmãtoare, dar… pe furiş. Îşi cerceteazã rana care-l doare de parcã ar fi fost fãcutã cu sabia - trupul îmbãtrânit i-a devenit foarte sensibil la asemenea provocãri. Din aceastã întorsãturã a situaţiei nu se mai putea ieşi pe furiş, doar prin rugãciunile care îi tãmãduiau trupul şi totodatã erau rãspuns unei nedumeriri: sã fi înţeles fratele surdo-mut ceea ce i-a spus în grajd?! Pentru cã, a doua zi, gestul lovirii s-a repetat, iar pãrintele, ieşindu-şi din fire, s-a repezit şi l-a lovit cu mâinile şi picioarele. Fratele surdo-mut a primit loviturile ca pe nişte binecuvântãri şi a mers la ascultarea lui.
Toţi monahii se purtarã de parcã nu s-ar fi întâmplat nimic. Atunci înţelese cã taina era cunoscutã. Nu pricepe totuşi care e semnificaţia spinului înfipt în coastã? Pentru cã, aproape o lunã, fratele surdo-mut cãuta prilejul sã-i înfigã spinul în coastã. Îi curgeau lacrimile de durere şi umilinţã, promitea lui Dumnezeu cã la spovedanie se va descãtuşa de tainã, dar nu reuşea. Mai gravã era neputinţa de a accepta cã femeia nu a fost decât o ispitã întâlnitã sã-i risipescã anii petrecuţi în mânãstire pentru a-l preamãri pe Creator.
Şi veni ziua când, dupã sãvârşirea slujbei, fratele surdo-mut îi îngenunche la picioare aşteptând binecuvântarea. Şi-nţelese! Îi fãcu semnul crucii pe creştet şi izbucni în lacrimi. Cum de s-a îndoit de nevoinţa pentru a se lepãda de sine a femeii întâlnitã în pustiu?!
Fratele surdo-mut îi face semne cu mâna, sã fie urmat la grajd, unde o tânãrã cãmilã era deja pregãtitã pentru drum. Se apropia seara Cinei celei de Tainã.  Cãlugãrul Zosima ia într-un potir Sfânta Împãrtãşanie, iar într-un paneraş pune câteva merinde. Dupã care cãmila, ştiind care-i era menirea, îl duce la apa Iordanului.
Pustiul adulmecã în toate direcţiile. Trebuia  rupt din lume un nou vreasc menit să întreţină pe mai departe focul tămăduirii. Cu tentacole sălbatice şi învizibile îl alintã pe părintele Zosima. Îi îngroaşã ridurile  obrazului, scobeşte sub ele după te miri ce dorinţă ascunsă acolo cândva, îi sterge de la colţul gurii firimiturile de rugăcine zilnică. Părintele Zosima e hotărît să se cuibăreascã în pustiu până la sfârşitul zilelor sale.
Priveşte Pustiul, cãmaşã de flãcãri pe care o îmbraci de bunãvoie. Oricât ai sta aici, nu prinzi rãdãcini, eşti asemenea unui mãrãcine, nu numai vântul ci şi trecerea timpului te mişcã dintr-un loc în altul. Ziua ai senzaţia cã seacã viaţa din tine şi prinde miros puturos de mlaştinã. Noaptea, scãzând temperatura, aştepţi sã fii prins într-un cristal de timp, eşti ca nisipul clepsidrei - aştepţi sã te scurgi până la ltimul fir.
                                             ***
- Da, draga mea cãmilã, zice pustnica, mama ta a fost o zi floare. Mult am mai plâns pentru ea! Cãmila ce m-a adus aici n-a vrut s-o mânânce pentru a o naşte cu trup de cãmilã; din pricina asta am urât-o mult, pânã când mi-am dat seama cã ea m-a ajutat sã-mi ţin fãgãduinţa. Nu-i aşa cã înţelegi tot ce-ţi spun?! - o alintã ghemuindu-se lângã ea.  Dupã atâţia ani încã mi-e dor de Lume, cãmilã dragã! I-am scuipat în faţã, am murdãrit-o cu trupul meu, am lepãdat-o şi totuşi… am iubit-o mai tot timpul. Ce sã însemne oare? N-am fãcut mai nimic pentru ea. Sã fi fost mãcar o zi floare în una din grãdinile Egiptului, trebuie cã-i mare fericire sã fii floare! Sã ai miros şi... nevinovãţie... Doamne, cãmilã, de când n-ai mai vrut sã-l duci înapoi pe pãrintele Zosima, îţi vorbesc tot timpul!
Cãmila îi înţelege gândurile. Auzind rostind numele fostului ei stãpân, îşi aminteşte cã l-a lãsat sã se întoarcã singur la mãnãstire, dar nu-i din vina ei. E bãtrânã, n-o mai ţin picioarele, altfel ar fugi şi ea; unde altundeva, decât tot în lume? Se ridicã şi, deşi a trecut ceva vreme de când a plecat Zosima, aleargã pentru a-l ajunge din urmã. Dar se opreşte dincolo de piatra aceea şi rupe cu dinţii, în silã, câteva ierburi, mai mult pentru a-şi masca neputinţa. Are în ureche strigãtele Mariei: “Vino mãcar sã mã acoperi cu pãmânt, ca pe orice creştin!”
Cãlugãrul Zosima ajunge pe malul Iordanului şi o cautã pe Maria cu privirea. Când sã deznãdãjduiascã din pricinã cã pustnica nu se arãta, o vede… venind. Şi de astã datã îl frãmântã îndoiala cã o muritoare nu are sã poatã, în lipsa unei bãrci, sã treacã Iordanul pentru a veni la el sã primeascã din potir Sfânta Împãrtãşanie. O vede fãcând de trei ori semnul crucii deasupra apei şi, în vreme ce el rosteşte sfântul Simbol al Credinţei şi rugãciunea “Tatãl nostru”, Maria Egipteanca, pãşind pe apa Iordanului ca pe uscat, vine spre bãtrânul cãlugãr pentru a primi obişnuita sãrutare a dragostei frãţeşti.
"Pustnica asta este o sfântã!" aude cãmila, de pe malul celãlalt, pe fostul ei stãpân, mirându-se. Şi      ciuleşte mai bine urechile respirând din ce în ce mai greu.
- Maria, tu n-ai sã-ţi vezi niciodatã inima! îi strigã întinzând botul la pãmânt. Maria o aude şi se întoarce grãbitã.
- Doamne, nu mã lãsa iar singurã! Vreau sã gust  moartea!
Dar cine ştie dacã rugãmintea ei nu alungã moartea peste apa Iordanului?
Se spune cã omul care simte cã vine spre el sfârşitul are o poftã nebunã de a mânca un fruct anume. Maria pofteşte din când în când lumea, dar nu mai are timp sã alerge peste ape şi timp, sã mai vadã încã o datã Egiptul şi sã se spele pe faţã cu apa Nilului, iar în grãdinile lumii sã fie o floare şi nu o mlaştinã cum a fost...
- Deşi sunt bãtrânã şi bolnavã, zice cãmila care şi-a revenit din spaima în care o bãgase gândul morţii, sunt sigurã cã nu aş vrea sã mor vreodatã. În loc de moarte, ştii ce sã-mi dea mie Dumnezeu? Puţinã dulceaţã. Eram micuţã, mã jucam în preajma mamei şi, câteodatã, mã apropiam cu teamã de masa pe care stãpânul aşezase un vas cu dulceaţã. Am vrut numai sã gust, doar atât, însã piciorul cu care m-am sprijinit de masã a alunecat. Iar vasul, cãzând, s-a spart. Auzi ce mirare am trãit?! De necaz, stãpânul m-a vârât într-un sac. Toatã viaţa mea a încãput într-un… sac! Dupã ce l-a legat la gurã a început sã loveascã în el cu o bâtã.
Pustnica priveşte în ochii cãmilei cu duioşie şi interes. Amândouã aşteaptã moartea.
- Sunt bucuroasã cã de la o vreme ai început sã vorbeşti ca oamenii!
- Nu eu vorbesc, ci altceva minunat se întâmplã: tu mã asculţi altfel decât oamenii! Eşti… altfel… şi ai în palmã un grãunte din Dumnezeu, dar încã nu ştii cum sã-l înmulţeşti.
- Taci! o ceartã Maria. N-am sã mai ascult vorbele tale!
În primii ani de pustnicie, Maria a chemat moartea de o mulţime de ori. Dar aceasta se apropia pânã la depãrtare de un pas, o mirosea şi o scuipa cu dispreţ.
- Fugi de-aici, cã tu eşti floare!
Înverşunatã, Maria îi arunca în faţã toate blestemele.
- De ce mã refuzi, doar vezi ce chinuri îndur? Cum de nu l-ai ocolit pe Iisus?
- Vezi cã nu ştii totul? S-a grãbit El s-ajungã la cer, altfel se ofilea. Pentru cã şi el a fost o floare!
- Îţi baţi joc de mine! îi striga din urmã Maria.
***
Acum se gândeşte la ceea ce i-a zis cãmila: "Tu eşti… altfel…"
A-l vedea pe Dumnezeu nu este cu putinţã oamenilor. Dar dacã animalele îl vãd? Maria vrea sã afle, însã cãmila nu-i înţelege întrebarea. Chiar dacã ar avea ceva de spus, pustnica n-o mai poate asculta fiindcã acum, la amiazã, când pietrele se topesc din cauza arşiţei, simte o rãcealã în trup. Crezând cã i-a venit sfârşitul, deseneazã pe nisip chipul Nãscãtoarei de Dumnezeu. Însã degetul ei nu mai simte pãmântul.
- Preacuratã Maica Domnului - se roagã-, fii pânã la capãt sprijinul meu!
O stea micuţã cât un bondar îi tot dã târcoale, parcã ar vrea sã intre în inima ei şi sã facã explozie. Un altfel de a muri, sau Dumnezeu o fi trecut pe aproape, iar micuţa stea s-a desprins din lumina Lui necreatã?!
- Ţi-aminte de moarte?! o ceartã cãmila.
Maria zâmbeşte, sã dea iluzia cã se simte fericitã. Incercã sã facã doi-trei paşi, dar se cutremurã, parcã ar merge pe apã, simte sub tãlpi cum se mişcã valurile.
- O fi vremea sã mergem la Dumnezeu!
Însã cãmila, dupã ce adulmecã în direcţia cerului, zice:
- N-are de unde sã mã ştie pe mine Dumnezeu. N-am fost niciodatã în cer sã pasc iarbã!
Îşi înalţã şi Maria privirea. Cum nu sunt nori, ar trebui sã se vadã, totuşi, ceva!
Cu mulţi ani în urmã, când se tot tãvãlea de dorul lumii prin nisip ca şerpii, pentru a-şi risipi sãnãtatea şi frumuseţea, i s-a pãrut deodatã nisipul curat ca apa unui lac, pentru ca, puţin timp sã se aleagã un chip care nu putea fi decât al lui Dumnezeu. A rãscolit acel nisip, l-a rãsfirat printre degete, dar nu s-a ales cu ceva. Altãdatã i s-a pãrut cã Dumnezeu o strigã dintr-un muşuroi de furnici, dar, dacã nu se nãscuse furnicã, îi era peste putinţã sã ajungã la El. A început de-atunci o tenace cãutare. Smulgea buruiana care i se pãrea cã seamãnã cu o femeie gravidã şi, crezând-o plinã cu Dumnezeu, mesteca în dinţi frunzuliţele, rãmurelele şi tulpina… Inghiţea… Apoi, o perioadã, aştepta sã-L nascã, întrucât era femeie şi… aşa se cuvenea.
Acum, Maria se culcã pe pãmânt şi încearcã sã aţipeascã. Steluţa reapare, cautã momentul prielnic pentru a i se contopi cu destinul. Cãmila se apropie de muribundã, o miroase şi suspinã. Înduioşatã de ea ridicã o mânã şi îi mângâie ochii. Dar… nu sunt doi, sunt trei ochi! înseamnã cã steaua s-a lipit de fruntea animalului? Întinde mâna, rupe steaua şi o strânge în pumn şi... vede urmele care urcã la cer.
- Pentru noi sunt! îi şopteşte. Sã urcãm pe ele pânã nu vor dispãrea!
Dupã câţiva paşi, cãmila întoarce capul şi scoate un nechezat dureros. Se uitã în urmã şi Maria Egipteanca, şi… înţelege!
- Hai mai repede! o zoreşte.
Dar cãmila se tot mirã: ce cautã ele în cer fãrã de trup!?
COMETARII FACUTE PE INTERNET:
"… scrierea este plãcutã - între real şi imaginaţie sau între real şi "vechile" trãiri cititorul se împlineşte... personajul cãmilei este total..." (…) "… o idee de Coelho rãzbate din text (aşa am simţit)... o armonie care împlineşte cititorul... o idee care rãsfrânge morala şi încearcã sã o îmblânzeascã, un fel de revendicare a statutului de om-carne... în mare parte rostirea este a bãrbatului necunoscãtor de femeie... însã blândã rostire..." (…) "… proza este bunã:
 1. are mesaj;
 2. are structurã, are personaje, are cursivitate;
 3. are adus umanul şi partea de Divin ca o împletitã existenţã
 4. ceea ce trebuie "aspru" revãzut este scrierea...sunt pãrţi sau cuvinte care pot fi eliminate în text" (Gina Bultoc)
***
"…textele acestui autor au o densitate insuportabilã de idei pe fiecare fraza scrisã. Un adevãrat chin pentru cititorii superficiali. Pentru cei grãbiţi sã frunzãreascã şi sã dea verdicte pe negândite, cum fac cei mai nesãbuiţi. (…) Cred cã în piesele unui autor rus, îmi scapã acuma numele, am mai întâlnit un scris atât de parabolic, dar acela o fãcea cu mijloace mai diluate, cu mai multã prozã. Domnul Ruşeţeanu nu face nici o clipã asemenea concesii. El înnoadã idee de idee în fiecare frazã, supunandu-te la un efort insuportabil de a descifra, de a înţelege şi, de ce nu, de a accepta, pentru cã nu toate ideile expuse aici sunt destinate sã facã prozeliţi: unele sunt greu de acceptat, simbolistica lor e aproape divinã, se dã jos tencuiala de pe zidul lumii, pânã se vãd pietrele şi cãrãmizile originare." (…) " E un text bine condus, filosofic, are forţã de sugestie şi e puţin... parabolic, moralizator, asa îl percep eu." (Kosta Vianu)
***
"… Interesantã proza, multe referinţe, un limbaj accesibil şi o acţiune pe alocuri antrenantã. Singura observaţie este în privinţa descrierii, care îmi pare cam prea în detaliu" (Petre Flueraşu)
***
"…prea se intrã în amãnunte, prea se stagneazã în jurul aceloraşi ganduri." (…) "… cam multe neologisme;" (Adriana Lisandru)
***
"… da! o poveste deosebitã, fainã, uşoarã, educativ-creştinã, chiar dacã autorul nu prea agreazã ideea..." (Octavian S. Ciurtin)