dir, Dansand pe cioburi

NEVOINTELE  FRATELUI  DIMITRIE

DECOR (a)

Interiorul unei chilii unde se nevoieşte fratele  Dimitrie. Câteva cărţi, un pat din scândură, o sticlă cu apă, iar într-un colţ buda. In perete, de la bază în sus există o spărtură prin care nu poate trece un om.
Fratele nevoitor se roagă şi face ascultarea primită de la părintele Stareţ. In chilie, pe o masă, într-un colţ, există un calculator la care îşi omoară timpul  diavolul şi îngerul.
DECOR (b)

Ceva mai departe de chilie, dar tot în prim plan, se află o gură de canal în care s-a cuibărit un ucigaş.
Între chilie şi canal se-nvârte roata vieţii care, la început, scârţâie îngrozitor.

PERSONAJE:

Fratele Dimitrie,
Părintele Stareţ 1,
Părintele Stareţ 2,
Fratele bucătar,
Ingerul,
Diavolul,
Vocea Divină,
Străinul,
Ucigaşul,
Prostituata,
Magul,
Autoritatea,
Fiscul 1,
Fiscul 2.

ACTUL I

Înainte de ridicarea cortinei, mai precis, unul dintre personaje, Străinul, desculţ, îmbrăcat sărăcăcios, se amestecă printre spectatorii ce vor  intra în sala de teatru şi îşi vor căuta locurile. Pe unii îi  mângâie, altora le cere mângâierea. La ridicarea cortinei, urcă pe scenă, se aşează la roata vieţii, care scârţâie şi se roteşte tot mai greu, o cercetează, se taie la un deget şi unge osia, făcând pentru o vreme să dispară scârţâitul.
După ridicarea cortinei, în canal, Ucigaşul îşi ascute cuţitele. Prostituata saltă capacul, coboară înăuntru şi deşartă la picioarele bărbatului o plasă cu mai nimica: două mere, o conservă, câţiva covrigi, un peşte. Ucigaşul se repede asupra mâncării.
Fac în canal joc de scenă, cât timp se petrece dincolo, în chilie, scena care urmează.
SCENA 1

Se petrece în chilia fratelui Dimitrie care stă în genunchi şi face ascultare: cu o piatră omoară câte un gândac de bucătărie, din mulţimea care mişună în lume unde, bănuieşte el, au evoluat în fiinţe... raţionale.

FRATELE DIMTRIE: (se adresează gândacilor) Ohoo... sunteţi mai mulţi decât participanţii la un Congres de pace! (Înainte de a lovi cu piatra face semnul vieţii deasupra victimei.)
PARINTELE STARET 1: (apare la spărtură şi-l priveşte câteva clipe pe Dimitrie, nevoitorul)
FRATELE DIMTRIE (înainte de a lovi): Doamne-Dumnezeule, Drăguţule, dacă se-ntâmplă să fii în trecere prin acest gândac, grăbeşte-te, că lovesc... tare!
PARINTELE STARET 1: Aşa, frate Dimitrie, nevoieşte-te! Nu uita că osia lumii e turnată din oţelul cel mai dur (face mătănii) şi a început să putrezească! (duhovniceşte): Frăţia ta eşti firul de păr în care se mai ţine lumea deasupra hăului! (fac amândoi mătănii) Tu eşti viermele cel mai dulce din miezul existentei umane! De dragul tău nu ne pierde Dumnezeu. (alt şir de mătănii, spre hazul diavolului care-i face semn îngerului preocupat cu internetul)
FRATELE DIMTRIE (cu gura plină de rugăciune) Nevoinţa mea, Părinte Stareţ... să mai fie din ea? Până la sfârşitul... veacului?!
PARINTELE STARET 1: Inţelept  ai gândit.
FRATELE DIMTRIE: Si... cam câte ceasuri mai sunt pân-atunci?
PARINTELE STARET 1: Multe... In ziua Sfântului Radu te vei mântui...
FRATELE DIMTRIE (sensibilizat  până la lacrimi): De Sfântu' Radu?
PARINTELE STARET 1:  In ziua mântuirii vei reuşi să treci prin spărtura asta...
FRATELE DIMTRIE (foarte tulburat duhovniceşte): Si... unde am să ies?
DIAVOLUL (îi pune îngerului părul pe moaţe): Nu ieşi nicăieri, doar intri-n altă-ncurcătură!
INGERUL (parând lovitura): Nu ispiti!
PARINTELE STARET 1: Nu-ţi face iluzii, frate.
FRATELE DIMTRIE : Nuu!?
PARINTELE STARET 1: De-atâţia ani te nevoieşti în această chilie... şi nu găsesc la tine un singur cuvânt de dezvinovăţire, nu eşti cu nimic în plus faţă de cel ce-ai fost. Din contra: frăţia ta i-ai împrietenit pe cei trimişi să-ţi ţină companie: diavolul cu îngerul. Le-ai adus conştiinţa la acelaşi numitor!
FRATELE DIMTRIE (dă cu fruntea de pământ a supunere, şi rămâne aşa):  Eu îl iubesc pe Dumnezeu din cer, dar şi pe Departele de aici. Ce-mi mai trebuie?
PARINTELE STARET 1: Departele, după cum mi-ai spus la spovedanie, este... femeia!
FRATELE DIMTRIE: Cu voia Domnului, da!
PARINTELE STARET 1: Despre... Aproapele tău... nimic? (Işi îndeasă capul prin crăpătură.) Ia seama, frate, eu sunt Aproapele tău...
FRATELE DIMTRIE: Sfinţia ta, fă bine şi nu-mi mai fi aproape! (are piatra în mână) In chilia asta dotată cu drac, înger şi parte comestibilă, adică eu, mai aproape îmi este... gândacul de bucătărie! (îşi descoperă braţul) Vezi, Preacuvioase, câte ciupituri am pe braţ? Noaptea... când aţipesc... mă-nţelegi! (atotştiutor) De ce crezi, Sfinţia ta, că vor să mă-nfulece?
PARINTELE STARET 1: Sunt înfometaţi.
FRATELE DIMTRIE: Da de unde! Au pâine din belşug! Sunt... prea aproape de ei!
PARINTELE STARET 1 (voind să plece): Bine, bine... Spre folosul tuturora, continuă să te nevoieşti...
FRATELE DIMTRIE (apropiindu-se de crăpătură): Noaptea trecută am avut o vedenie!
PARINTELE STARET 1 (surprins): In sfârşit....  Inseamnă că Dumnezeu a deschis un ochi către tine.
FRATELE DIMTRIE: Chiar la crăpătura prin care mă priveşte sfinţia ta, mi s-a arătat...
PARINTELE STARET 1 (cu entuziasm): S-a... arătat? Eşti marfă, frate!
FRATELE DIMTRIE: Nu Dumnezeu, ci... Femeia, Preacuvioase! (visător): Si-a ridicat rochia până-n brâu! Apoi... (extaz) s-a descheiat la inimă!  (face mătănii) *Ti-e... frig? Ia din inima mea un măr şi continuă să alergi prin chilie cu mai multă râvnă!* - mi-a zis...
PARINTELE STARET 1: Curios! (nedumerit): Un... măr? Ia să-l văd! Am găsit şi eu unu' pe prag. Si fraţii cei tineri au găsit! Cumva te-a... sărutat?
FRATELE DIMTRIE: Pe... buze!
PARINTELE STARET 1: Si? (acum face el mătănii)
FRATELE DIMTRIE: Prăpăd!
PARINTELE STARET 1: Apocalipsa, frate!  (fac amândoi mătănii). Să... mărturiseşti! Ori ţi-a plăcut cumva... sărutul? Brrr... e cancerigen!
FRATELE DIMTRIE (plângând): Am vrut s-o strâng la piept, dar... mâinile mi-au căzut de la cot. Ingerul mi le-a retezat cu sabia! (mătănii) De ce, de câte ori am întins mâinile către femeie, mi-au fost retezate?
PARINTELE STARET 1 (revenindu-şi din năuceală): A cam început să te strângă chilia...
FRATELE DIMTRIE: La ce-mi este de folos un înger şi-un diavol de companie care, zi şi noapte-şi fac unghiile, navighează pe internet sau joaca bâza? (temător) Intr-o zi or să mă sfâşie!
PARINTELE STARET 1: Hoo, că n-au dinţi! I-auzi, bat clopotele! Continuă-ţi nevoinţele, că multe vor fi bunătăţile cu care vei fi răsplătit!
(Dimitrie continuă să strivească gândaci. Străinul lasă în pace roata vieţii şi vine la chilie. Bagă mâna prin crăpătură şi-l mângâie pe creştet. Nevoitorul se uită nedumerit în sus fără a vedea ceva. Apoi Străinul face ocol, ajunge la gura de canal, saltă capacul şi coboară la cei doi care se desprind dintr-o îmbrăţişare trupească.)

SCENA 2:

(Se petrece în canal)

STRĂINUL: Flămând am fost, şi nu m-ai hrănit... Sete mi-e, şi nu-mi dai apă... Nu dezbraci haina s-o aşezi pe umerii mei îngheţaţi!
UCIGAŞUL: Stai liniştit, omule. Ai nimerit în cuibul şarpelui cu clopoţei (scoate din buzunar cuţitul şi imită zgomotul unui clopoţel prin lovire cu pila, dar femeia îl prinde de mână).
FEMEIA: Nu aici. E singurul loc unde nu te poate găsi poliţia.
UCIGAŞUL: Îţi pui fundul pentru el? (bănuitor): Nu cumva l-ai ajutat să-mi găsească bârlogul? (vrea să lucreze din nou cu cuţitul, însă Străinul se desprinde, trece de el şi se lungeşte pe pătura aşternută, nu înainte de a-şi aşeza traista sub cap, dând de înţeles că vrea să doarmă; plânge cu sughiţuri).
FEMEIA: Pare obosit. Parcă ar veni din altă lume!
UCIGAŞUL: E şiret! De unde o fi aflat că fiara din mine devine mieluşel când vede pe cineva plângând?!
FEMEIA: (pisicoasă) Ce-ţi place să te subestimezi! Care…* fiară* din tine?!
UCIGAŞUL: Taci! Nu discut despre mine cu o târfă.
FEMEIA: (lipindu-se de el): O târfă e mereu provocatoare. Dacă tot m-ai adus aici…
UCIGAŞUL: Sunt nervos! (răstit) Pleacă!
FEMEIA: Mai e un pic până se luminează. Mă sperie lumina.
UCIGAŞUL (jignit): Faci aluzie la întunericul pe care îl prefer eu?... Noaptea ucid. Într-un fel... curăţ lumea, asemenea vulturului... De cei care sunt, încă din pântecul mamei lor, cadavre.
FEMEIA: Rău te-a mai speriat apariţia în cuibul tău a acestui străin sinucigaş!
UCIGAŞUL: Sinucigaş?!
FEMEIA: Păi!... A văzut în mâna ta cuţitul, şi-n loc să facă infarct, s-a-ntins la odihnă ca în propriul său pat!
UCIGAŞUL: A… plâns!
FEMEIA: Eu hohotesc de câteva ori pe zi.
UCIGAŞUL: Pentru om plânsul este o distracţie.
FEMEIA: Aşa crezi tu, care...
UCIGAŞUL (ameninţând-o cu cuţitul): Ăsta e plâns fără lacrimi. (gânditor): Nu-i semn bun! (agitat): Eu nu pot lua viaţa cuiva până nu-i gust lacrima. (exasperat): Nu-l pot ucide!
FEMEIA: Unii beau sângele victimelor. Tu preferi… lacrima. Ce artist eşti! De ce tocmai lacrima?
UCIGAŞUL: Să nu las urme.
FEMEIA: Poliţiştii caută amprente!
UCIGAŞUL: Termină cu ei. (sigur pe sine): Nu mă vor găsi în vecii vecilor (şoptit, văzând că străinul se întoarce pe cealaltă parte). Lacrima de regret a celui ucis nu trebuie să pice în afara sa! (şi mai tainic): Aici, sub pleoapa mea, le adun pe toate. Când se vor face de-un potop, o să deschid… robinetul! (râde demonic).
FEMEIA: Nu pricep, eşti nebun?!
UCIGAŞUL (scrâşnind): Nebun! Pentru cine are urechi de auzit, să le ciulească! (din ce în ce mai calm). Eu sunt o fire calmă. Trăind mai mult singur, nu am pe cine mă supăra. (îşi admiră cuţitul) El e singura vietate. Nu sfâşie carnea, o îndepărteză ca pe firele unei ţesături. Caută… sufletul şi, cu iuţeala unui şarpe, face incizia-n el.
FEMEIA: O mică rană? (râde prosteşte, deşi înfiorată)
UCIGAŞUL: O rană eternă.
FEMEIA: (mirată; de fapt nu a înţeles mare lucru)
UCIGAŞUL: Apoi… la ieşire, vietatea aceasta simpatică aşează în legea ei ţesătura cărnii şi cadavrul continuă să-şi vadă mai departe de iluziile lui.
FEMEIA: Acum pricep de ce nu-ţi poate lua urma poliţia!
UCIGAŞUL: Poate!
FEMEIA: Nu încerca să mă minţi. Ştiu sigur că oamenii cărora le faci tu… incizia, dispar!
UCIGAŞUL: Nici în rai, nici în iad! Sunt înghesuiţi într-un fel de marsupiu.
FEMEIA: Aha! Ştii ce li se întamplă, dar vorbeşti în dodii! (îl mângâie şireată). Am priceput că nu mai ai chef pentru... Dacă nu-l ucizi p-ăsta, nu-mi dai voie să...?
UCIGAŞUL (surprins): Orgie?! Satanism? Pentru asta l-ai adus aici?!
FEMEIA: Nu mă înţelege greşit. Gândeam că tot nu mă câştig cu ceva. (repede) Şi mi se pare corect, nu ţi-am trudit ca altădată.
UCIGAŞUL (îi pune mâna la gură): Mai înghite-ţi din cuvinte. Ce vrei?
FEMEIA: (fără mască) Lasă-mă să-l buzunăresc. Nu-i frumos, dar îmi ghiorăie maţele…
UCIGAŞUL (îi pune în mână o plasă). E aici pâine şi conservă. (Femeia trage însă uşor traista de sub capul străinului)
UCIGAŞUL (întinzăndu-i cuţitul, dar rămânând consternat, asemenea ei): Pune traista la loc!
FEMEIA: (deja scotocise în traistă) Ni-mic!... E un neisprăvit!
UCIGAŞUL: Trebuie să fi avut ceva! Părea îndesată! (poruncitor):  Femeie, dă de la spate tot ce ai luat!
FEMEIA (îşi schimbă locul, îşi saltă rochia, deschide gura): N-am avut ce lua.
UCIGAŞUL (trage traista, o desface, înăuntru-s doar fărămituri: una de pâine şi alta de peşte; le lasă acolo). Trebuie că a avut ceas. Scoate-l!
FEMEIA (cu mâinile ridicate): E aşa strâmt în gura asta de canal! Unde să-l fi ascuns? Spintecă-mă pe burtă să te convingi că nu l-am înghiţit.
UCIGAŞUL: Nu ţi-ai găsit omul pe care să-l duci de nas. Sunt sigur că are la mână urma brăţării! (Scapără un baţ de chibrit, dar i se stinge. Femeia îi ia chibritul din mână, scapără, apropie băţul aprins de încheietura
mâinii Străinului, dar… cănd îşi aproprie ochii mai mult să vadă, scoate un ţipăt. Urcă repede scăriţa, înlătură capacul şi iese. Ucigaşul aşează  capacul după plecarea femeii, apoi vine, îngenunche lângă Străin, scapără băţul de chibrit, priveşte şi el  încheietura ambelor mâini şi, ridicându-le pe ale lui spre cer, urlă dureros de uimire)

SCENA 3

(se petrece in chilie):

DIAVOLUL: Frate Dimitrie, plec în State. Mă plictisesc. Nu mai prezinţi interes pentru mine.
FRATELE DIMITRIE:  Si Ingerul?! 
DIAVOLUL: Nu poţi fi lăsat fără un spin în coastă.
FRATELE DIMITRIE: Inţeleg. (nostalgic) Si pe mine m-apucă dorul să bat coclaurile… (face mătănii) Răbdare, Dimitrie. Până în ziua mântuirii n-o mai fi  mult! (se ridică) In ce zi a anului pică Sfintul Radu, Tartore?
DIAVOLUL: (se tăvăleşte de râs) Nu există un sfânt cu acest nume.
FRATELE DIMITRIE: Ce tot clefeteşti? Atunci se va sfârşi nevoinţa mea şi voi reuşi să trec prin spărtura prin care aţi intrat tu şi  Ingerul.
DIAVOLUL (ţopăind): Nu există Sfântu' Radu!
FRATELE  DIMITRIE: Nu există Sfântul Radu? Nuuu?! (ia tot ce-i vine la îndemână şi le aşează lângă crăpătură)
DIAVOLUL (îl împiedică): Ce faci, frate?
FRATELE DIMITRIE: Ce… trebuie! Astup crăpătura asta prin care vine curent la… suflet.
DIAVOLUL (Suplinit de înger): Si?!
FRATELE DIMITRIE: Cum… şi?! Deschid uşa!
(merge la uşă, o deschide, dar…) Ce-i asta?! De ce s-a săpat o prăpastie dincolo de pragul chiliei mele?
(aruncă o piatra şi-ascultă) Piatra nici nu a atins fundul gropii! (face mătănii) Cât de adăncă o fi?... Voi doi ascundeţi un secret; nu cumva…?
DIAVOLUL SI INGERUL: Ce?!
FRATELE DIMITRIE: Am deschis uşa… şi… când colo… dincolo de prag s-a surpat pământu'! I-aţi pus pe cei pedepsiţi pe vecie să sape o groapă fără fund! (tremură îngrozit) Tare mă tem! ( bănuitor) De la voi, care coabitaţi de la o vreme, mă pot aştepta la orice! Dacă m-aţi îmbrânci, aş fi în cădere veşnică!
INGERUL: Linişteşte-te, Dimitrie. Te-ai speriat de viaţa ta.
FRATELE DIMITRIE: Ce tot spui, Ingere?
INGERUL:  N-ai spus chiar tu, la intrarea în chilie, că viaţa ta păcătoasă, fiind o prăpastie fără fund, o laşi la uşă? Că vei începe o altă viaţă dincolo de prag? (Ingerul fuge la calculator, are un mesaj pe internet)
FRATELE DIMITRIE: (După câteva mătănii îngenunche la icoana Fiului Creatorului şi se roagă atât
de fierbinte încât, *cei de companie* se ruşinează într-un colţ)
VOCEA DIVINA: Dimitrie, fiul meu, tu eşti medicamentul!
FRATELE DIMITRIE: Doamne, nu cârtesc.
VOCEA DIVINA: Rănile acestei lumi sunt multe: deşeuri nucleare necontrolate şi incontrolabile, ploi acide şi Amazonia care dispare, găurile în pătura de ozon, foametea pe continente întregi, noile ciume… distrugerea interesată a solului, clima ce se modifică şi gheţarii care încep să se topească… geniul genetic ce va produce în serie clonele voastre... Şi ar mai fi! (mătănii din partea nevoitorului) Tot necazul l-a făcut omenirea cu mintea ei... Tu eşti unul dintre cei ce-ncearcă să stingă vulcanul. N-ai mai suportat atâta mârşăvie în lume şi te-ai închis în chilie cu... gândacii... (un râs plin de har) Inocent mai eşti! Cum crezi că te văd Eu de aici? (continuă râsul). Şi eu am pietre la îndemână, dar nu dau cu ele de pământ... cad singure...
FRATELE DIMITRIE: Ce trebuie să fac, Tată Ceresc?
FRATELE DIMITRIE: (Dar călătoria în duh a nevoitorului e întreruptă de nişte sâsâituri care vin prin crăpătură.) Voi cine sunteţi?
FISCUL 1: Fiscul!!
FISCUL 2: Colectăm impozitul pe... canin!
FRATELE DIMITRIE: Domnul fie cu voi! (văzând că nu au plecat): Eu nu am bani, mă hrănesc cu firimituri de la masa săracilor.
FISCUL 1: Dar nu vrem bani!
FRATELE DIMITRIE: Nuuu?! (se închină ca de o minunăţie)
FISCUL 2: Nu-i ce crezi tu. Fă-ne o rană cu caninii tăi!
FISCUL 1: Cât de neînsemnată, că o zgândărim noi...
FISCUL 2: Orice zgârietură de la frăţia ta, care te nevoieşti, în vreme ce alţii huzuresc şi fac prăpăd cu înţelepciunea lor, e posibil să aibă nu peste mult timp, valoare la... bursă!
FRATELE DIMITRIE: N-am... canini… Priviţi! (deschide gura, ei întind mâinile prin spărtură să-i scoată dinţii) Ia, colea… oarece colţi de măsele...
FISCUL 1: Colţi-colţi, da'... veninoşi!
FRATELE DIMITRIE: De-ar fi aşa, aţi tremura de frică.
FISCUL 2: Eşti un dur!
FRATELE DIMITRIE: Da' de unde!
FISCUL 1: Ţi s-a dus vestea că a început să-ţi miroasă carnea a putreziciune de sfânt.
FRATELE DIMITRIE: Nu sunt ceea ce credeţi voi.
FISCUL 2: Pentru noi,  eşti doar un contribuabil. Ai, n-ai, eşti obligat să dai!
FISCUL 1: De noi nu scapi! Vom reveni!
FRATELE DIMITRIE: (Se aşează pe patul de scândură cu mâna sub cap. Prostituata din canal vine la spărtură şi aruncă înăuntru un măr, după care se ascunde şi priveşte pe furiş. Fratele ia mărul şi, pe durata scenei care urmeză, îl mângâie ca pe o coapsă de femeie, îl sărută, apoi face o rană în el cu dinţii şi scoate viermele afară)

SCENA 4

Se petrece în canal.
Ucigaşul înmoaie o felie de pâine în conţinutul unei conserve. Străinul, rezemat şi el de peretele canalului, ciuguleşte mai des din coaja de pâine, mai rar din cea de peşte.

UCIGASUL: De când locuieşti cu mine în canal, te hrăneşti din firimiturile mele de pâine şi peşte. Eu, pentru o pâine şi o conservă trudesc din greu... E cinstită chestia asta?
STRAINUL: Dar să ucizi e cinstit?
UCIGASUL (pune mâna pe cuţit, revoltat): De unde ştii tu? (aparte) Înseamnă că trebuie să fac ce n-am făcut până acum.
STRAINUL: Am dormit atâtea nopţi, spate în spate cu tine. De ce nu ai făcut-o?
UCIGASUL: Tu, care ai însemnele răstignirii la încheietura mâinilor, ar trebui să ştii totul!
STRAINUL: Întregul e asemenea firimiturii de pâine din care mă hrănesc eu. Ciuguleşti din el, doar atât cât este necesar... De ce ai ezitat să împlânţi cuţitul?
UCIGASUL: Mi-am dat seama că eşti o fiinţă Super prin rafinementul violenţei tale (se apropie foarte mult de el). Eşti mulţumit de răspuns? (ezită) În una dintre primele seri am vrut să te omor!
STRAINUL: Nu ţi-am făcut rău!
UCIGASUL: Ba da. Cu tine aici, mă simt de parcă aş fi goliciunea împuţită a unei târfe.
STRAINUL (uimit): Sunt o realitate.
UCIGASUL: Nu mă încred în realitatea ta.
STRAINUL: Tu ucizi!
UCIGASUL (enervat): Îţi place să-mi aminteşti din 10 în 10 minute! (mai calm) Nu asta-i drama mea... Prezentul e drama, înţelegi?
STRAINUL: Ce ai cu ei?
UCIGASULl: Îţi pasă?!... Mi-e groază de ei! (sincer, cu durere) Aş vrea să fiu prins, dar nu se poate... Pentru că nu las urme! După ce ucid, simt în nări un gust dulceag, cadavrul îmi intră prin pori şi mi se aşează în fibră ca un virus. (disperat) Lumea, cât este ea de întinsă, dacă aş reuşi s-o ucid într-o singură zi… (anxietate) cadavrul ei mi-ar intra prin pori, s-ar agăţa de rinichi... (zvâcneşte-n picioare) Tu ar trebui să ştii de ce mi se întâmplă nedreptatea asta?
STRAINUL: Nu e chiar aşa.
UCIGASUL: Vino cu mine şi ai să crezi.
STRAINUL: Chiar dacă văd, n-am să pot pricepe.
UCIGASUL: Străduieşte-te. Să nu-mi spui că te depăşeşte. Ce dacă eşti şi un pic Dumnezeu, să nu-mi spui că ţi-e greaţă să priveşti adevărul în ochi. Ori nu-i poţi deosebi faţa de dos?! (iluminat) Stai aşa! Cred că se întâmplă ciudăţenia asta pentru că eu sunt, şi nu tu, adevăratul Salvator al planetei. O curăţ de cadavre!
STRAINUL: Tu ucizi oameni. De fiecare dată ai sănge pe pantaloni.
UCIGASUL: Nu ştiu cum să-mi dovedesc nevinovăţia în fata ta. (mânios) Nici n-ar trebui să mă sinchisesc de tine. (o vreme strânge cuţitul între dinţi pentru a nu urla) Ţi-am divulgat tehnica mea: nu ucid decât atunci când dinspre victimă vine miros dulceag de cadavru... Eu purific, sau… asanez, sau cum s-o fi zicând acolo… în capul unghiului. (inspirat) Stai aşa! Câte grade are unghiul în vârful căruia, ca o sarcină extra uterină, tu îi erai piatra?
STRAINUL: Nu ştiu despre ce vorbeşti!
UCIGASUL: Ba ştii! Unghiul s-a micşorat cu un grad, adică ordinea firească s-a alterat şi atunci… (batjocoritor) Fiule, ai venit la mine recalcitrant crezând că, enervându-mă, te vei „salva* (face cu cuţitul gestul fatal) Pentru… a doua oară!  După care cadavrul n-ar mai aştepta într-un mormânt firul de păianjen pe care să urce la cer, să suporte veşnicia... Mi-ar fi intrat prin pori cadavrul tău! (gest de refuz categoric) Nu pot să te ajut, crede-mă. Nu-mi trezeşti… apetitul. (îl adulmecă) Nu simt venind dinspre tine miros dulceag de cadavru. Oricâtă bunăvoinţă aş avea.
STRAINUL (foarte umilit): Trebuie că miros şi eu a ceva!
UCIGASUL: (îl miroase ca pe o floare din plastic) Nu! Eşti ca un lucru oarecare. Tot timpul firea ta tace.
STRAINUL: Viaţa ta e mizerabilă, de aceea îţi par a nu exista
UCIGASUL:Taci! Viaţa mea e agonie de lux. (gânditor) Prin acest mod de a ucide, dăruiesc individului o altă individualitate.
STRAINUL: A… ta!
UCIGASUL: (nu-l ia în seamă) Tu! (acuzator) Umbli pe furiş, asemenea lunii! Din această pricină te suspectez... Te avertizez, ai apucat drumuri întortocheate... Îţi sticlesc ochii când priveşti lumea. O… pofteşti! Poate şi din motivul ăsta te-ai încurcat printre fustele ei….
STRAINUL: Nu vorbi despre ceea ce nu cunoşti. Îţi pot vorbi eu despre cer!
UCIGASUL: Eu nu m-am putut înălţa în rândul lumii din acest canal, iar tu îmi arunci momeala! (dur) Viaţa mea e violentă, solitară, animalică. Vezi-ţi de drum! (merge şi saltă capacul).
STRAINUL: (mâhnit): Eşti asemenea lor!
UCIGASUL: În comparaţie cu mine, ceilalţi oameni sunt insecte. Prin ce crezi că le sunt superior?! Îţi spun eu: prin mediocritate... Hai! Să nu uiţi traista cu firimituri!
STRAINUL: Nu te pot lăsa cu sufletul în flăcări.
UCIGASUL: Mi-l sting eu. (scoate dintre boarfe o sticlă cu votcă, bea) Ia şi tu. (Celălalt refuză. Apoi ucigaşul, fiindcă i-a căzut la mână, desface un poster reprezentând o femeie goala, crăcănată. Îl agaţă pe perete într-un cui). Deocamdată, asta am! (se scuză)
Dar am să fac rost la noapte... Dacă te încăpăţânezi să rămâi aici, o voi împărţi cu tine.
STRAINUL: Nici mie nu-mi este îngăduit totul.
UCIGASUL: Care… totul?! Şi femeia e o firimitură, străine! Cum sunt cele două din care te înfrunţi tu. (ironic) Poţi lua din ea doar atât cât îţi trebuie.
STRAINUL: Pretinzi că-l poţi învăta pe Fiul Dumnezeului  tău ce anume trebuie să facă?
UCIGASUL: Tu?! Chiar crezi că m-am lăsat păcălit de semnele lăsate de buboaiele ce le-ai… avut la încheietura mâinii?!... Chiar de-ar fi cum zici, (îl arată cu degetul) eşti o ruină!
STRAINUL: Înseamnă că am fost cândva măreţ!
UCIGASUL: Tu!?... Eu sunt măreţ tot timpul! (tăcere) Şi mai e ceva. (ezită) N-ai ca mine şcoala vieţii să-mi poţi înţelege of-urile.
STRAINUL: De ce nu pleci din canal ?!
UCIGASUL: Unde?!
STRAINUL: Printre puţinele care au mai rămas din lume.
UCIGASUL: Altceva?
STRAINUL: (îndrăznind) În… cer!
UCIGASUL:: N-ai decât. Eu nu te ţin legat.
STRAINUL: Atunci, haidem împreună afară.
UCIGASUL: Afară! Ce cuvânt misterios! Nici pământ, nici aer… A-fa-ră! (fals, visător) Nici măcar în moarte... Acum am priceput de ce ai dat buzna în canalul ăsta în care eu trăiesc de doi ani de zile!
STRAINUL: Eram flămănd şi însetat, iar tu nu-mi ofereai…
UCIGASUL: O… altfel de foame, o… altfel de sete! (iluminat) Eşti revoltat. (vesel) Ţi-am pus degetul pe rană?!
STRAINUL: Mie?!
UCIGASUL: Da, ţie...
STRAINUL: Te aude Dumnezeu.
UCIGASUL: Ştie de mult şi se cutremură. De aceea te-a îmbrâncit printre oameni. Chestia că ai fi fost… trimis pentru a răscumpăra păcatele omului… nu ţine! Cine nu se mai suportă, n-are decât să urce pe cruce. De bunăvoie. Cum să mori tu în locul meu?! După care părăseşti moartea… şi urci la cer… fără să-mi fi schimbat condiţia umană. Ce-ai înţeles?
STRAINUL: Că eşti nebun!
UCIGASUL: A vrut să scape de tine.
STRAINUL: (dispreţuitor) Eşti un prost!
UCIGASUL: N-o mai zice. Altfel ne batem.
STRAINUL: Eu nu ştiu să mă bat!
UCIGASUL: Te învăţ: loveşte-mă cu pumnul în piept.
STRAINUL: Nu!
UCIGASUL: Când va fi rândul meu, n-o să zic *nu*. Loveşte!
STRAINUL: Are sa te doară!
UCIGASUL: Ţi-e milă de mine? Mă dezamăgeşti... Incearcă să nu-ţi fie milă de mine.
STRAINUL: Nu-mi este milă de tine.
UCIGASUL: Nu vrei să mă loveşti pentru că, atingându-mă, te-ai… murdări…
STRAINUL: Tu crezi asta!
UCIGASUL: Cândva am fost şi eu o hârtie igienică destul de curată. (acuzator) De ce m-ai murdărit?
STRAINUL: Eu?!
UCIGASUL: Tu! Cu indiferenţa! Sau nu-ţi place să fii acuzat? Nici mie nu-mi plac multe din rufele murdare ce mi se aruncă sub nas. (răstit): Ieşi afară din viaţa mea!
STRAINUL: (îşi ia traista, se urcă pe scăriţă, împinge puţin capacul, scoate capul afară, apoi coboară, având grijă să reaşeze capacul) Nu mă alunga. Afară e scrâşnetul dinţilor. (ironic) La tine sunt în siguranţă.
UCIGASUL (măgulit, dar dispreţuitor): Împărţind cu un ucigaş firimitura… păcatului! (mai blând) Înţeleg mişcarea! Ţi-e frică aşa tare de lume, încât m-ai săruta şi-n… fund, numai să nu te îmbrâncesc în vâltoarea ei. (gânditor)
STRAINUL: Eşti un om deştept!?
UCIGASUL: Nu! Am intuiţie şi simţ practic. (îl bate pe umăr, îngăduitor) N-am să te alung!
STRAINUL: Înseamnă că mă vei ucide?!
UCIGASUL: Eu nu ucid. Doar cânt la pian. (nedumerit) Cum de n-ai plecat în lipsa mea? Era uşor să mă denunţi!
STRAINUL: Pentru că am luat de bună a doua variantă: cântatul la pian.
UCIGASUL: Ce frumos! Mă faci să nu regret nimic. (mirat) Tocmai tu care ai în fibră genă divină!... Ce-mi trece prin cap!? (încă nesigur)
STRAINUL: Nu te încrede în ceea ce spui... Dacă sunt un nebun oarecare?! Ce sens ar avea să cobor în capcană de bună voie?!
UCIGASUL: (vizionar) Poate ai de gând să schimbi omul. (mai încrezător în ceea ce spune) Si de ce n-ar începe schimbarea bestiei din acest canal? S-a lăsat întunericul, e timpul să plec la truda mea. (îşi ia haina pe umeri, cuţitul; când să iasă afară se apleacă şi-l strigă) Vii cu mine? Îţi mai îmbogăţeşti… înţelepciunea!

SCENA 5

Se petrece în chilie

DIAVOLUL ŞI ÎNGERUL: (intră prin perete îmbrăţişaţi,  cântând  o melodie de tavernă, dansând fericiţi). Vremurile sunt gravide, noi doi coabităm în aceeaşi rană (se opresc lângă nevoitor)
DIAVOLUL: Cum ţi se mai pare… nevoitorul?
INGERUL: Nu cârti. Il ţine în poală Tatăl Ceresc... ca pe nişte ouă proaspete.
DIAVOLUL: Sictir!
INGERUL: Eşti marcat de morbul oamenilor.
DIAVOLUL: Cioran-ianule! (fac haz) De ce nu-i uşurezi nevoinţa?
INGERUL: Nu stăpânesc metodologia necesară... În permanenţă este instabilă şi ambiguă.
DIAVOLUL: Îţi spun eu: ăsta are în piept două suflete.
INGERUL: Deh!
DIAVOLUL: Cercetează!
INGERUL: (îşi lipeşte urechea de pieptul nevoitorului care a aţipit, rugându-se). Bucluc! Aşa este!
DIAVOLUL: Îl scăpăm de unul din ele?
INGERUL: Ce tot încerci să mă corupi, tartore? Uite aici desfăşurătorul nevoinţei lui. Atotputernicul are să-l testeze cu peştişorul de aur.
DIAVOLUL:Ce crezi că-i va cere?
INGERUL: Mântuire, viaţă veşnică... Vicleanule!
DIAVOLUL: Mie-mi spui? Care văd prin întunericul din sufletul omului? Ce să facă nerodul ăsta cu un ocean de viaţă, când nu e capabil să înoate într-o singură picătură?! Ai replică? Nu-l vezi!? (nevoitorului) Eu aş putea fi binefăcătorul tău. Trăiai sub pomul cunoaşterii fără a avea curiozitatea să întinzi mâna pentru a lua un fruct.
INGERUL: Mult ai vrea să mă vezi păcătuind.
DIAVOLUL: Eu nu-mi  încarc conştiinţa (din greşeală calcă pe mâna nevoitorului care se trezeşte)
FRATELE DIMTRIE: Gândul meu urcă zi şi noapte la Dumnezeu.
INGERUL: Deocamdată se cocoaţă ca maimuţa, ba rupe câte-o cracă, ba alunecă... Nu mă recunoşti?
Sunt îngerul trimis să-ţi ţină companie: când strigi *Văleu!* devin colacul tău salvator!
FRATELE DIMTRIE: Tu… Înger?! Din ăla întunecatu'!?
INGERUL: Pardon, frate  Dimitrie. Nu fi recalcitrant. Uite, tot trecutul tău e în acest cip... Ar fi trebuit să ţi-l atârn de ureche. Dosarul tău! Ca să mă înţelegi. Ştiu că înainte de a veni la mănăstire ai făcut, ca orice muritor, politică... diavolească.
DIAVOLUL: Acum face politica struţului.
FRATELE DIMTRIE: Ce tot spui acolo? Nu vezi că mă nevoiesc în speranţa mântuirii? Spune-mi dacă am început să urc oarece trepte la cer!?
DIAVOLUL: Ai merita! (ironic) După atâta amuşinat în faţa icoanei... Ascultă sfatul meu, FRATE! Lasă deoparte Biblia şi citeşte o carte de căpătâi (îi dă o carte) E cel mai eficace medicament pentru vomitat veninul.
FRATELE DIMTRIE: (citeşte): *Ghidul nesimţitului*! (răsfoieşte cartea, se amuză, apoi îl ia pe diavol pe după gât). Ai haz. Te plâng că eşti din neam fără noroc (cealaltă mână o aşează pe umerii îngerului). Dar tu, sărmane înger? Am priceput că eşti atins de blestemul lumesc!? (se îmbrăţişează ca beţivii)
DIAVOLUL: Şi tu, FRATE Dimitrie... eşti tot amărăştean de al nostru, un... apatrid: nici în rai, nici în iad! Cu culcuşul pe frontieră.
FRATELE DIMTRIE: Păcătosul de mine! (face mătănii) Poftesc... raiul!
DIAVOLUL: Am înţes că iadul îţi displace! Ştiu  un loc mai acătării. Lasă-te de nevoinţă şi te duc acolo cu primul avion.
INGERUL: Nu-ţi îngădui să-l momeşti material pe asistatul meu!
DIAVOLUL: Am dreptul să-mi expun oferta. Dipunând de liberul arbitru va alege ceea ce-i convine.
INGERUL: Oi fi având tu calităţi de manager, dar nu mă întorci pe deget după cum îţi dictează interesul... Frate Dimitrie,  eu sunt reprezentantul Creatorului tău. Continuă-ţi nevoinţa şi te voi duce în rai!
DIAVOLUL: Cu prima alunecare de teren.
FRATELE DIMTRIE: Mă cam îndoiesc de tine.
INGERUL: Nu face una ca asta. Ce ţi-am făcut?
FRATELE DIMTRIE:Te-ai fardat cu întuneric de la el.
DIAVOLUL: A vrut şi el să aibă pe lumină o... pată! Un... tatuaj. Se poartă în vremurile de acum.
FRATELE DIMTRIE: Aşa tare te-a vrăjit ăsta, că ţi-a pus mintea pe moaţe.
INGERUL: Părul... vrei să zici... A fost, aşa, o... copilărie...
FRATELE DIMTRIE: Ţi-a vopsit unghiile... te-a dus în week-end în State şi, mare ciudăţenie, ţi-a pus inel în ureche!
INGERUL: (gata să facă explozie de ruşine) M-am copilărit şi eu... să văd cum îmi stă în firea omenească.
FRATELE DIMTRIE: Îţi stă dureros, îngere.
INGERUL: (îşi răvăşeşte părul, aruncă inelul, face câteva mătănii, apoi dispare prin zid)
FRATELE DIMTRIE: Tu ce mai aştepţi, diavole?
DIAVOLUL: Un bun manager, insistă, nu se dă bătut cu una cu două. Sufletul tău e un valoros combustibil pentru iad. Doar că îl ai în stare brută. Sigur, noi îl vom distila şi-o să obţinem câteva sortimente de parfumuri din el.
FRATELE DIMTRIE: (prefăcut): Imi dau lacrimile de emoţie.
DIAVOLUL: Eşti prea deştept să ţi-l stafideşti în chilia asta umedă, după care să-l arunci pe apa sâmbetei! (atacă): Niciodată nu te vei mântui, pentru că în tainiţele firii tale ai o dorinţă nesatisfăcută. De va fi să fii mântuit, o vei duce în veşnicie, ca pe un virus.
FRATELE DIMTRIE (dezamăgit): Eşt sigur?
DIAVOLUL: Absolut. Râvneşti femeia!
FRATELE DIMTRIE (recunoscând): Aşa este.
DIAVOLUL: Facem târgul?
FRATELE DIMTRIE : Am ceva ani, nu mai merge.
DIAVOLUL: Hai, nu te mai codi! Vezi femeia ce ţi-am desenat-o pe perete? Îi dau suflu de viaţă, s-o poţi mângâia? Ce zici?
FRATELE DIMTRIE: M-ai năucit cu vorba, diavole, o şi văd în chilie la mine! (apare o femeie şi îşi joacă şoldurile) Femeia!… La mine în chilie!! Diavole, nu cumva tu eşti adevăratul înger?
DIAVOLUL: O bijuterie de femeie, frate. Vorbeşte în...  limbi... te înbogăţeşti cu ea! Schimbi chilia cu un zgârie nori. Numai al tău.
FRATELE DIMTRIE: (vrea să atingă cu degetul închipuirea, dar îşi retrage mâna scârbit). Ce mi-ai făcut? Are coadă!
DIAVOLUL: Ei, şi ?
FRATELE DIMTRIE:O femeie cu... coadă?!
DIAVOLUL: Cu ce te deranjează? E... spălată, parfumată... pieptănată!
FRATELE DIMTRIE: Nu mă întorci din cale folosindu-te de o diavoliţă (poruncitor): Ia-ţi coasta diavolească, şi dispari din chilia mea. Ia şi calculatorul!
DIAVOLUL:( îmbrânceşte închipuirea, ia calculatorul şi  dispare prin zid)

SCENA 6

DECOR: acelaşi canal. În prim plan, străinul îngenunchiat. Pe peretele său e posterul cu femeia goală. Pe colţ e un separeu făcut cu ajutorul unui cearceaf care ascunde privirii pe Ucigaş şi Femeia cu care se destrăbălează. Spectatorul vede doar capul femeii lipită cu spatele de perete, iar pe cearceaf se observă mişcările bărbatului.

FEMEIA: (indiferentă la lucrul bărbatului) De ce nu l-ai ucis când dormea?
UCIGASUL: Am fost tentat să-i pun cuţitul la gât... L-aş fi obligat astfel pe Dumnezeu să mi se arate...
FEMEIA:  (mare mirare) De ce?
UCIGASUL: Să-L leg de mine. Să-L târăsc… să vadă! (se lipeşte de perete lângă ea)
FEMEIA: Nu i-o fi nu ştiu cum că dormi la spate cu Fiul Lui?!
UCIGASUL: (mirarea celui ce nu şi-a pus până acum problema asta) Ar trebui să fiu mândru de faptele mele... nu pricepi femeie?! Terorizez creaţia lui Dumnezeu! (explodeză) Dar nu sunt pe deplin mulţumit... Când mă destăinui cuiva, rămâne indignat, dar, după un minut, îl simt că devine complicele meu. (arată cu degetul spre străin) Până şi ăsta pare a fi in gând cu mine! Şi e groaznic, pentru că-mi dă iluzia cum că eu aş fi pentru om Ucigaşul… necesar, acum cand omul, împreună cu demonul din el vrea să-şi schimbe, măcar cu o idee, condiţia! (meditativ) De ce fiecare individ are o conştiinţă dublă?! (entuziast) Nu cumva eu îi ucid pe cei puri şi curăţ pământul? Of, of, of! Ei să fie, oare... gunoaiele?! (îndepărtează pânza şi-i strigă Străinului): Să cred că eşti ce am crezut că eşti?  Îndulceşte-mi căderea....
STRAINUL: Nu văd aşa ceva!
UCIGASUL: Dar la femeia de lângă mine? (o trage de dupa cearceaf) Vezi lighioana asta? Nuuu!? (umilit) Nu cred că eşti cel ce am crezut că eşti! Dac-aş muşca o bucată din umărul tău, mi-ar fi amară!
STRAINUL: (puţin enervat) Ce vrei acum de la mine? Semne sau înţelepciune?
UCIGASUL: (ocoleşte subiectul) Vine noaptea, iar eu nu lenevesc asemenea ţie. (împinge spre el Femeia)
Cât timp te afli în cuibul meu, împărţesc cu tine tot ce am mai bun. Ia-o!
STRAINUL: Nu-mi trebuie….
UCIGASUL: E şi ea tot o firimitură, dar care… îndestulează! (saltă cearceaful)
STRAINUL: Las-o să plece!
UCIGASUL: Foloseşte-o ca pe o telecomandă: apeşi buzele, sfârcul, îţi plimbi degetele pe părţile moi, şi… culoarea mizerabilă a vieţii se schimbă. Devine… roz!
STRAINUL: Şi femeia are nevoie de odihnă.
UCIGASUL (mânios): O… refuzi!? Aici nu eşti în cer, nici pe pământ, ci într-un punct neutru.
STRAINUL: Opreşte-te! (intră cu femeia după cearceaf; se lipesc amândoi cu spatele de perete, apoi femeia îşi reazemă capul de umărul lui; răzbate, tandră, ca niciodată, muzica sferelor.)
UCIGASUL: (pândeşte cearceaful, dar mişcările dorite de el nu se produc. Ridicându-se în vârful picioarelor, priveşte ca la o icoană. Şi-acoperă faţa cu palmele, apoi se aşează-n genunchi pe acelaşi loc ocupat mai devreme de Străin, numai că el nu se roagă, ci se consumă ca o lumânare înspăimântată, când îşi vede flacăra împletită cu o şuviţă de întuneric): Doamne! (strigă el cu o voce interioară, cerului). Nu pot păcătui, ucigându-l! Ştiu că pentru a fi ucis a doua oară l-ai trimis în cuibul meu... Eu am un alt mod de a ucide. Ceea ce crede el a fi sânge pe pantaloni e umbra celor ucişi... Iertare pentru păcatul ce nu-l pot săvârşi! Mi-e frică de ziua când toate cadavrele ce mi-au şi intrat

prin pori vor tânji după un pic de divertisment. Adică… vor începe să urle!
FEMEIA: (fericită, iese de după perdea, urcă scăriţa, saltă capacul şi dispare)
STRAINUL:  (Rămâne lipit de perete. Plânge.)
UCIGASUL (vine lângă cearceaf): Pentru ceea ce te-am obligat să faci, dă-mi cuvenita pedeapsă.
STRAINUL: Ce crezi că am săvârşit?
UCIGASUL: Ceea ce eu nu am fost capabil să ofer vreunei femei... O femeie a stat la umbra ta! Iar tu ai mirosit-o ca pe o floare. (şi-acoperă faţa cu cerceaful)
STRAINUL: (şi el - disperat pentru că nu se împlineşte ceea ce s-ar fi cuvenit) Ucide-mă în felul tău!
UCIGASUL: Nu. Ucide-mă, tu! Nu există por pe trupul meu prin care să nu fi intrat un cadavru! (disperat):  Mă simt un mormânt imens!
STRAINUL: De unde mă aflu acum văd altceva! UCIGASUL: (foarte mirat) Nu mai spune! (îl trage afară din separeu, intră el şi-i zice) Ei, cum îţi par acum?! Urcă-te pe umerii mei să fii mai aproape de cer... Ei, cum mă vezi de acolo?
STRAINUL: ( fara  entuziasm)  Pitoresc!
UCIGASUL: (supărat) Eşti un... Mi-ai acceptat, ca pe o virtute, nebunia! În schimb eu nu o pot accepta pe a ta. Pentru că eu sunt… Omul! Dintre tine şi diavol n-aleg pe nimeni!
STRAINUL: Nu poţi fi Eu în vecii vecilor!
UCIGASUL: Iar tu nu eşti o miime de secundă sută la sută Om. (o idee genială) Să ne ajutăm unul pe altul: tu
devii om, iar eu mă îndumnezeiesc (conştient că a vorbit împotriva firii) M-aş putea, oare… îndumnezei?
STRAINUL: Doar declarând război.
UCIGASUL: N-am decât două mâini, un cuţit şi o pilă (i le aruncă la picioare).
STRAINUL: Şi… inima?! E ca un buboi. Creierul tău îşi aruncă murdăriile în ea. Aruncă, şi-aruncă! Tu eşti răul răului şi nu Lumea!

ACTUL II

DECOR:
Acelaşi ca în actul unu.

SCENA 1

După ce iese din canal, Femeia (prostituata) face ocol şi vine la crăpătura din peretele chiliei unde se nevoieşte fratele Dimitrie. Vrând  să arunce înăuntru un măr, Nevoitorul o prinde de  încheietura mâinii şi-ncepe să-i mângâie prin crăpătură mâna şi obrajii. Ea se dezbracă. El o pipăie. Se aude toaca la biserica  mânăstirii.

SCENA 2

Se petrece în canal.

Ucigasul loveşte în perete cu mâinile şi călcâiul, parc-ar asculta o melodie dinamică auzită numai de el. Strainul se agită, priveşte des intrarea în canal. Presimte o schimbare de atmosferă. Afară, doi indivizi, Autoritatea şi Magul, dau mai întâi roată chiliei Nevoitorului, fac măsurători, se uită prin crăpătură,
apoi magul face semn negativ cu mâna, ceea ce înseamnă: nu-i ceea ce căutaţi voi.
Ajungând deasupra canalului, Magul se lasă-n genunchi pentru a face alte măsurători, după care  sigur pe el, vrea să îndepărteze capacul. Celalalt îi sare în ajutor. Capacul e de neclintit.
AUTORITATEA: De ce nu putem îndepărta capacul?
MAGUL: Bănuiesc că el, simţind pericolul, se comportă ca un magnet!
UCIGASUL: (se agită parcă ar fi o sălbăticiune încolţită):  Ai adus poliţia pe capul meu? (pune mâna pe cuţit) Vom muri împreună!
STRAINUL (ţine palma în vârful cuţitului): Nu trebuie să te sperii, eu sunt vânatul!
UCIGASUL (ambiguu):  Atunci… fă-i să sară în aer!
STRAINUL:  Nu. Saltă capacul să poată intra!
UCIGASUL (după ce se învârte nehotărât în jurul lui, urcă pe scăriţă şi saltă capacul)
Magul şi Autoritatea coboară în canal.
UCIGASUL: Ce vreţi de la mine, sunt un muritor paşnic?
AUTORITATEA: Eu sunt Autoritatea! (adresându-se însoţitorului său): Eşti sigur de calculele tale?
MAGUL: (scrie ceva pe carneţel) Cum să nu? Steaua urmărită în decursul vremurilor o văd tot timpul licărind pe cer. De s-ar desprinde o piatră din ea, conform măsurătorilor mele, ar pica exact prin gura acestui canal!
AUTORITATEA: Ceea ce înseamnă că se află aici!    (foarte mulţumit): Bine, îţi poruncesc să mi-l araţi cu degetul!
MAGUL (se tot învârte în jurul celor doi): Mi-e greu să precizez cine dintre ei este. Poate fi chiar femeia care intră acum în canal...
PROSTITUATA: Acestă groapă comună e şi locul meu! Dacă tot aţi intrat, suportaţi-ne! (râde ironic): Oare veţi mai ieşi?!
MAGUL: Ce vrei să spui?
PROSTITUATA: Bărbatul ăsta e un ucigaş cum nu s-a mai întâlnit! (rânjind se lipeşte de ucigaş)
AUTORITATEA: Inseamnă că dânsul e corpul delict! (pune palma pe umărul străinului)
PROSTITUATA: Pe tine te vor? (revoltată) De ce nu te împotriveşti?
AUTORITATEA: Eşti vinovat… Domnule! Nu ne mai slujeşti!
STRAINUL: (încuviinţează prin mişcarea capului)
PROSTITUATA: Cum?! Te crezi vinovat? (el o priveşte cu o tristeţe dureroasă, ea îşi ascunde faţa în palme şi plânge, apoi se întoarce brusc): Il veţi ucide a doua oară?
UCIGASUL: Aveţi nevoie de serviciile mele?
AUTORITATEA: Acum ar fi vremea! Moneda s-a întărit, înţelepciunea a scăzut… în schimb a devenit demonică andrenalina.
UCIGASUL: Vezi în mine omul care să-l copleşească prin rugăciuni?
AUTORITATEA: N-ar fi o metodă eficace.
UCIGASUL: Să...-l îndobitocesc? Dar la ce bun atâta trudă?
AUTORITATEA: Eşti naiv. Atitudinea noastră faţă de divinitate trebuie să fie de întreprinzător… De ce nu ne-am îmbogăţi de pe urma ei?
UCIGASUL: Incep să înţeleg.
AUTORITATEA: Perfect! Asumă-ţi un rol la nivel global, investeşte-l în omenire, fă din el un factor productiv, o tehnologie spirituală care să umilească noile tehnologii…
UCIGASUL : (cercetându-l câteva clipe pe străin): Eu nu sunt  chiar aşa de rău. (îşi priveşte cuţitul) Crezusem că înţeleg, dar…
AUTORITATEA: Nici nu-i nevoie să pricepi mare lucru… Important, pentru o neînsemnată roată dinţată, este să facă parte dintr-un angrenaj…
UCIGASUL: Nu, nu… Nu contaţi pe mine, sunt un nepriceput!
AUTORITATEA: Si Moise a zis ceva asemănător.
UCIGASUL: Domnilor, m-am convins, nu-i un oarecare! Mă obligaţi să fac din el un obiect de consum!
AUTORITATEA: Omul trebuie să-l oblige să producă…
UCIGASUL: Ce să producă, dom'le?
AUTORITATEA: (tainic) Fă-l să producă… lumină!
UCIGASUL: Lumină?
AUTORITATEA: Lumină necreată. Măcar un singur foton…
UCIGASUL: Nu ştiu fizică…
AUTORITATEA: Dar ştie sufletul tău… care e salahorul tău… şi are capacitaţi novatoare…
PROSTITUATA: De ce vă puneţi totdeauna speranţe în ucigaşi?
UCIGASUL: N-o luaţi în seamă… E doar o prostituată. Si trece printr-o criză.
PROSTITUATA: Vă pot fi de folos… Acum ştiu din ce motiv a revenit printre oameni… Nu şi-a trăit pe pământ viaţa naturală, a fost doar… actor… Acumulând prea multă suferinţă psihică, are acum nevoie de iubirea unei femei!
AUTORITATEA: (adresându-se ucigaşului): I se întâmplă des?
UCIGASUL: Cum de n-am priceput? Femeia asta este însuşi demonul!
MAGUL (o caută prin păr, pe sub rochie, apoi desface carneţelul, scrie ceva în el, calculează…) Am făcut calculele necesare depistării răului. E basma curată!
UCIGASUL: (nu-i place să fie contrazis, se înfurie:) Minţi! Ia ieşiţi amândoi afară! (le strigă): A-fa-ră cu voi! ( dă prin aer cu cuţitul până cand  dispar  cei doi )

SCENA 3

Se pretrece în chilie.

STARETUL2 : (are cagulă) Frate Dimitrie, eu sunt noul stareţ al obştei mânăstireşti.
FRATELE DIMITRIE: Tot călugăr?
STARETUL2 : Tot.
FRATELE DIMITRIE: Unde-ţi este camilafca?
STARETUL2 : Orbit-ai? O am pe cap!
FRATELE DIMITRIE: Văd ceva pe capul sfinţiei tale (se apropie de crăpătură şi-l studiază mai bine) O… cagulă? (speriat, face mătănii)
STARETUL2 : Să fi crezut de la prima strigare, frate! A cerceta e treaba altora. Mă asculţi?
FRATELE DIMITRIE: Cu luate aminte, stăpâne…
STARETUL2: Din acest moment vei avea altă ascultare.
FRATELE DIMITRIE: Gândacii vor cotropi pământul?
STARETUL2 : Au făcut-o deja…
FRATELE DIMITRIE: Mă voi nevoi după înţelepciunea sfinţiei tale…
STARETUL2 : (îi dă o armă) Zi şi noapte să te nevoieşti, lustruind-o!
FRATELE DIMITRIE: (cercetând-o) Pare lustruită de alţii…
STARETUL2 : Fă-o! Până-i vei da sângele!
FRATELE DIMITRIE: Mă pui la încercare, preacuvioase?
STARETUL2: Nu, te aşez la temelia înţelepciunii… Fă din obiectul acesta o armă!
FRATELE DIMITRIE:(nedumerit) Deja este o armă!
STARETUL2 : Nu vezi bine, frate! Lustruieşte arma până ce va deveni o armă!
FRATELE DIMITRIE: Nu pricep, dar mă supun!
STARETUL2: Când vei pricepe, va fi semn că te-ai mântuit!
FRATELE DIMITRIE: (cu o voce cam jalnică, neîncrezător) De… Sfântu' Radu?
STARETUL2 : Intocmai!
FRATELE DIMITRIE: Diavolul mi-a şoptit că nu există un sfânt cu  numele acesta!
STARETUL2 :Te hărţuieşte şi-n vis, nemernicu’!
FRATELE DIMITRIE: Ce vis? A fost aici! Si el, şi îngerul… O vreme am coabitat, eram… ca nişte specii diferite. In aceeaşi rană (plânge în hohote) Au plecat pe coclauri, părinte! Il mai am doar pe Bunul Dumnezeu.
STARETUL2 : Ce aud? Atotputernicu’ e-n chilia ta?  Cam pe unde este acum?
FRATELE DIMITRIE: Cine?
STARETUL2 : Cum *cine*? Atotputernicu’!
FRATELE DIMITRIE: Aa, da… Să-l caut, părinte! ( se uită pe sub scândura care-i este pat, mai caută pe ici, pe colo…) Cred că  tocmai trece prin  acest… gândac de bucătărie…
STARETUL2 : Dă-mi-l imediat!
FRATELE DIMITRIE: (aruncă în gură gândacul şi-l ronţăie) Gata cu trufandaua!
STARETUL2 : (înfuriat, vrea să intre prin crăpătură) Am să-ţi dau încă un canon, Neascultătorule! (căutând în gând) Vei trage cu urechea!
FRATELE DIMITRIE: La ce, preacuvioase? (face mătănii)
STARETUL2 : La tot ce mişcă-n ţară!
FRATELE DIMITRIE: Habar n-am ce mişcă-n ţară, stăpâne…
STARETUL2 : Ochiul mortului, frate Dimitrie… Ce tot înghiţi în gol? Ori vrei să renunţi la nevoinţă?
FRATELE DIMITRIE: Chiar de m-ar munci gândul, nu  pot pleca, preacuvioase? (mâhnit) De-ai şti ce prăpastie se află dincolo de pragul chiliei mele! STARETUL2 : Ce aud? Sărmanul frate! Nu a avut cum afla că am poruncit să fie astupată prăpastia aceea fără fund!
FRATELE DIMITRIE: (uluit) Astupată? (devenind nostalgic) Prăpastia aceea era… viaţa… de care m-am lepădat în vederea nevoinţei…
STARETUL2 : Aşa e… Acum nu mai ai viaţă! Doar viitor… duhovnicesc! Numai că, vezi, frăţia ta, datorită rugăciunii şi lacrimilor de pocăinţă pe care le verşi încontinuu, prăpastia de dincolo de prag s-a întărit într-atât încât doar puterea lui Dumnezeu o mai poate urni de la uşă! Dacă nu urci la cer, voi fi nevoit să chem zidarul pentru a lărgi spărtura din zid si … să te scoatem afară! (bate toaca) Nevoinţă uşoară, frate! (se pleacă unul în faţa celuilalt)

SCENA 4

Se petrece în canal

PROSTITUATA: E a treia zi de când nu mănânci şi nu scoţi o vorbă. (încurajându-l): Nu fi trist, te scot eu din încurcătură…
UCIGASUL (după un timp de tăcere): Mi-era foarte uşor să-l ucid.
STRAINUL: (se întoarce pe cealaltă parte, Prostituata îl acoperă cu o haină)
UCIGASUL: Tu, femeie, crezi într-o asemenea scamatorie? Mă refer la câştigul despre care vobea Autoritatea…
PROSTITUATA: (uşor dispreţuitoare): Te… tentează!
UCIGASUL:  Oare? Aş vrea să-l fac proprietatea mea…
PROSTITUATA: (ironic) Ochii mei nu văd aşa departe…
UCIGASUL:  Ti-ai concentrat credinţa în el… Să fii tu diavolul travestit?
PROSTITUATA: Eu sunt… curva ta de toate zilele… Tii minte când mă alintai? *Tu eşti viaţa mea sărită din ţâţâni!* Viaţa ta mizerabilă sunt eu!
UCIGASUL:  Nedumerirea este… de ce te-ai răcit de ea?
PROSTITUATA: Si-a piedut metafizica! Să-ţi arăt!      (saltă colţul hainei şi-i arată încheietura străinului) Unde vezi tu semnele răstignirii? 
UCIGASUL: Ne-a înşelat! (pune mâna pe cuţit) PROSTITUATA: Lasă cuţitul!
UCIGASUL:  N-ai să mă obligi să împart aerul ăsta infect cu un… (Nu găseşte cuvântul. Devine dintr-odată suspicios) Oare… ce a urmărit?
PROSTITUATA: Nimic, dă-i pace!
UCIGASUL: (trist din cale-afară) Nu este cel ce am crezut…
PROSTITUATA: (iarăşi derutantă) Poate!
UCIGASUL:  Cum…*poate*?
PROSTITUATA: Dacă e sau nu, va trebui să te convingi!
UCIGASUL:  Tu eşti diavolul!
PROSTITUATA: (tăcere, se studiază unul pe altul) Stii ce? Apucă-te de lucru!
UCIGASUL:  Imi porunceşti?
PROSTITUATA: Fiindcă veni vorba! Mă vei folosi ca unealtă? Mi se pare extraordinar să faci din femeie şi altceva decât un preş…
UCIGASUL:  Uf! Cum de nu înnebunesc de umilinţă? Doar eu sunt responsabil de lumea pe care am ucis-o…
PROSTITUATA: Fără să-i fi oferit moartea firească la care avea dreptul…
UCIGASUL:  Forfoteşte în mine. O nutresc cu carnea, cu spiritul meu…
PROSTITUATA:: Stă-n tine, dar nu ca-ntr-o biserică! Si ce dacă ai pus mâna pe cuţit? Cred că a zis bine Autoritatea: oferă-i ceva statornic, nemuritor!
UCIGASUL: (uimit, tulburat de înţelepciunea ei) Diavolul vorbeşte cu gura ta, n-ai fi capabilă!
PROSTITUATA: (parc-ar fi în transă) Dar grăbeşte-te! Deja lumea ta visează la un El Dorado genetic… E dispusă a primi peceţile comerciale pe care fiara apocaliptică, aflată printre ei, le aplică. (se pipaie şi ea, uimită de ceea ce a spus)
UCIGASUL: Curva mea a de toate zilele ai spus că eşti? (mânios) Ieşi afară, femeie! Sau ce eşti!
PROSTITUATA: (speriată, urcă scările, saltă capacul şi scoate numai capul. Se înfioară): Unde … afară? E un gol imens! Fie-ţi milă! (dar el o obligă să iasă)
STRAINUL: (se ridică şi ar vrea sa iasă)
UCIGASUL: Ce, vrei să pleci şi tu? Ai auzit tot!
STRAINUL: Iţi sunt povară!
UCIGASUL: (schimbând tonul) Lasă asta! Rămâi aici! Nu contează că eşti un om ca oricare. Ai urechi de auzit şi grai. (enervându-se) Ce m-a tulburat femeia asta! De când o cunosc nu s-a dat aşa atotştiutoare. (Tăcere. Străinul se aşează cu spatele lipit de perete.) Incep să port de grija lumii cu care sunt burdusit. Viaţa mea nu a avut nici o cât de mică reacţie imunitară. (Tăcere.Toacă la mănăstire) Oare, noua stare să însemne că mă sinchisesc de soarta lumii? De ce m-oi fi confesând ţie? De fapt, ai fost sincer recunoscând că nu ştii mare lucru. (Tăcere. Apoi, urmându-şi firul ideii) Ar fi trebuit să-i separ pe cei slabi de cei puternici. Am fost credul! (gânditor, derutat) Au aceleaşi probleme, aceleaşi riscuri avute în lumea reală.
STRAINUL: (uşor acuzator) Stiai atâtea lucruri despre  lumea asta… Ai spus  că  venea din direcţia ei un miros dulceag pe care nu-l mai suportai.
UCIGASUL (vrea să-i răspundă dur, dar se-nmoaie): Ti-am pus adevărul.
STRAINUL: Pe jumătate!
UCIGASUL:  De unde ştii tu, doar nu mai ai semnele? De fapt, nici nu contează! (tăcere) Da, au fost şi alte motive! Stricam sistemul, înţelegi?
STRAINUL: Nici eu nu ştiu fizică!
UCIGASUL:  Atunci când au început să-şi modifice raportul cu spaţiul şi cu timpul, m-am temut. Se concentrau într-o singură dimensiune în care eu nu mai aveam… loc. Si atunci… N-am basculat lumea într-un scuipat, aşa cum, poate, merita… Am vrut numai s-o trimit în faţa unei instanţe transcedentale, ucigând-o în felul meu (trist) Când colo… (cu oarece durere) Tu… nu mai ai semnele!
STRAINUL: Eşti prea sigur că le-am avut!
UCIGASUL: Nici nu ştii ce rău mi-ai făcut! Conflictul dintre mine şi lume rămâne deschis.
STRAINUL (ridicându-se): M-am hotărât să plec!
UCIGASUL:  Nu te las! Nu ştiu ce se crede în cer, dar omenirea nu-i bolnavă la suflet. Nici nu are cine ştie ce tumoare pe creier. Poate pricepi sau… ştii dintotdeauna… Lumea ucisă de mine era, şi continuă, acolo  unde se află acum, să fie bolnavă de… ecuaţie…
STRAINUL: (râde sănătos)
UCIGASUL (enervat): Nu te-am văzut măcar zâmbind. (aşteaptă până se calmează): De cum intrau prin porii mei, cei ucişi, ştii ce-mi cereau?
STRAINUL: Nu!
UCIGASUL:  Ba ştii! De aceea te temi şi vrei să fugi! *Fericire* şi *optimism istoric* îmi cereau! Sau *cultura plăcerilor* şi scepticism raţional*!
STRAINUL: Să-ţi spun adevărul! Incepe să-mi fie frică de tine!
UCIGASUL: Nu sunt chiar un monstru!
STRAINUL: Recunosc! (cu o ironie care patrunde carnea spectatorului spre os) Eşti un ucigaş blând, simpatic, inevitabil, poate chiar… necesar.
UCIGASUL: Mă gândesc la lumea ucisă. Nu-i suficient că se bâltâcâie în fiinţa mea (tainic) Credeam c-ai venit cu ceva iubire neirosită. Pentru om!
STRAINUL: Iubirea nu-I particolă elementară!
UCIGASUL: Spuneai că nu ştii fizică! Atunci, ce este… iubirea?
STRAINUL: (tace)
UCIGASUL:  Te aştept cu răspunsul! Ce este iubirea?!
STRAINUL: Aud paşii femeii.
UCIGASUL:  Nu-i treaba ta... Ce este iubirea?
STRAINUL: Iubirea nu mai este de mult... iubire!

(Când femeia saltă capacul să coboare în canal, străinul iese afară. Ucigaşul se repede cu cuţitul în urma lui, dar femeia îl opreşte. Iese, totuşi. Cât va dura Străinul merge la roata vieţii care, iarăşi, are mersul greoi, scîrţîie. Işi  perforează cu dinţii vena şi cad cîteva picături de sînge pe osie. Din nou se-nvârte roata cum trebuie. In canal femeia face ceea ce n-a făcut pînă acum: se roagă. După care urcă scăriţa, saltă capacul pentru a se uita după Ucigaş, coboară, strânge lucrurile ei, dar, când vrea să plece, apare Ucigaşul obligând-o să se întoarcă. Asta se întâmplă spre sfârşitul scenei care se petrece în chilie.)

SCENA 5

Se petrece în chilie.

La spărtură a apărut Fratele bucătar care vrea să plece, după ce oferă castronul cu mâncare şi bucata de pâine nevoitorului. 

FRATELE DIMITRIE: Frate bucătar, vii zilnic la spărtură. Simţi cumva... aşa... un miros mai... mai acătării?
FRATELE BUCATAR: Nu, frate!
FRATELE DIMITRIE: Dă-te un pas mai înapoi.... Nimic? Chiar nu-ţi miroase a... putreziciune de sfânt?
FRATELE BUCATAR: Slavă Celui de sus (face o mătanie) Acum chiar că da, frate! Imi miroae a... nucă verde! ( vrea să plece)
FRATELE DIMITRIE: M-ai stai puţin, frate... Se poate ca în acest an Sfântul Radu să  pice în altă zi?
FRATELE BUCATAR: Orice zi e a Domnului. Uneori  e posibil să pice şi-n miez de noapte! ( vrea să plece, dar îşi aminteşte ceva) De ce atâta grabă pe frăţia ta?
FRATELE DIMITRIE: ( arată cu degetul la cer)
FRATELE BUCATAR: Ahaa! (se scarpină-n nas) De aia stai frăţia ta zăvorât în chilie. Eu credeam că ţi-e frică de lupi.
FRATELE DIMITRIE: Doamne, frate bucătar! Visul meu e s-ajung în cer.
FRATELE BUCATAR: (se uită lung la cer): De ce nu te-ai făcut cosmonaut?
FRATELE DIMITRIE: Nu cerul de care frăţia ta eşti gata să te atingi cu creştetul. ( visător şi sigur pe el) E   vorba de cerul... cerurilor, frate. Cerul spiritual... Cum se face că mergi de atâta vreme la slujbă, dar eşti străin de aceste lucruri?
FRATELE BUCATAR: Ce să spun, frate... Eu nu prea am vise la vedere. Nu ştiu de ce mi se lipesc tălpile de pământ, dacă stau mai mult timp în loc Priveşte! ( vrând să meargă i se deslipesc tălpile cu greu) Vezi ce chin pe mine? ( nevoitorul îl priveşte prin spărtură) Apoi... văd că pentru frăţia ta, faptul că te vei mântui, e o certitudine!  Aşa cum eu sunt sigur că din naştere am o ureche mai mare şi alta mai mică.
FRATELE DIMITRIE: Imi pari puţin invidios (face o mătanie) Dar să ştii, frate, că voi urca la cer...
FRATELE BUCATAR: Domnul să te-ajute! (face o mătanie, vrea să plece, dar îşi aminteşte că mai are o întrebare) Dar, frate nevoitor... ce-ai să faci frăţia ta
prin cer? Mă gândesc că pe-acolo zilele vor fi mai lungi decât pe pământ!
FRATELE DIMITRIE: Ce altceva decât... ascultare? Stai, frate! Odată mântuit, te uiţi tot timpul la Dumnezeu şi nu te mai saturi privindu-L!
FRATELE BUCATAR: Măcar de-ai şti câteva poveşti să I le… spui! (luminat). Aha, frate Dimitrie. Noul părinte stareţ ne spunea că numai de dragul celor ce se nevoiesc ne mai ţine Dumnezeu! (sensibil) Frate Dimitrie, îţi datorez viaţa! (confesându-se): Ca să-ţi spun adevărul: şi eu mă gândesc des cum aş putea să salvez omenirea de la focul veşnic! (viclean) Cred că nouă ne-ar trebui mersul în iad, la focul cel groaznic şi veşnic. Stai, frate, nu da în mine cu castronul!  De-abia  acum începe greul: Te canoneşti să stingi focul veşnic scuipând… asupra lui!
FRATELE DIMITRIE: Eşti nebun! Iţi bati joc de mine!
FRATELE BUCATAR: Stii ce îmi place, frate? Convingerea că într-o bună zi vei reuşi să treci prin spartură pentru a cădea direct în poala lui Dumnezeu!
FRATELE DIMITRIE: Nu sunt primul care încearcă.
FRATELE BUCATAR: Zis-ai un adevăr… Dar, de la A la Z , sunt o groază de litere…
FRATELE DIMITRIE: Frate bucatar, frăţia ta nu prea  eşti luminat duhovniceşte! (sigur pe el) Eu văd în faţa ochilor Calea. (arată cu degetul) Trece prin spărtura asta şi urcă, urcă, urcă...
FRATELE BUCATAR: Fă un scurt popas! (vrea să plece iar, dar se răzgândeşte) Vrei să ştii părerea
mea? Cam strici orzul pe gâşte! Frăţia ta vrei mântuirea, aşa cum vrea motanul o pisică. Şi colindă acoperişurile caselor pentru a o întâlni. Măcar, bietul animal riscă să pice de la înalţimea casei!
FRATELE DIMITRIE: Regret că nu pot ieşi prin spărtură să-ţi altoiesc două palme! A intrat diavolul în frăţia ta!
FRATELE BUCATAR: N-are cum. Eu sunt slab, iar el e ditamai obezul! (face o mătanie) Ziceai, frate, că vrei cu orice preţ... Dar nu simţi că eşti nechemat?
FRATELE DIMITRIE: E un adevăr în ce ai spus. (gânditor) Cred că sunt prea lacom de Dumnezeu!
FRATELE BUCATAR: Ar trebui să fii mai cumpătat... să aştepti ca El să decidă. Bine că ai început să vezi.
FRATELE DIMITRIE: Mă vrea ori nu, eu am dreptul să aspir…
FRATELE BUCATAR (Se aude toaca): Merg la biserică. Nevoinţă uşoară, frate.
FRATELE DIMITRIE (Incearcă să mănânce, dar nu poate. Când să arunce castronul prin spărtură, apare Străinul). Ia-o înainte dacă vrei să ajungi la biserică.
STRAINUL:  (tace)
FRATELE DIMITRIE (văzând că nu a plecat) Sau ai ceva să îmi spui? (mai dur) Pleacă, îmi tulburi nevoinţa!
STRAINUL: De-a ce te nevoieşti?
FRATELE DIMITRIE: *De-a*…? Cum vine asta? Pleacă, omule.
STRAINUL: Sunt urmărit de un ucigaş. Ascunde-mă în chilia ta.
FRATELE DIMITRIE: Aici e locul nevoinţei mele. Mergi unde ai stat până acum.
STRAINUL: Am stat într-o gură de canal împreună cu ucigaşul.
FRATELE DIMITRIE: Aha ! Eşti un fel de ucenic al ucigaşului…. Tot un criminal. Dispari de langă chilia mea! Nici nu meriţi să treci pragul bisericii.
STRAINUL: Eram flămând, însetat şi obosit. M-a hrănit din bucata lui de pâine. Mi-a potolit setea… E doar ceea ce a făcut bun faţă de mine .
FRATELE DIMITRIE:  (dispreţuitor): Auzi… ucigaş! V-aţi certat pe pradă?
STRAINUL: Si el e un lacom, dar nu de mântuire.
FRATELE DIMITRIE: Pleacă, să încep canonul! (ia puşca şi începe s-o lustruiască )
STRAINUL: La ce îţi trebuie arma?
FRATELE DIMITRIE: Mie, nu. Omenirea are nevoie de ea.
STRAINUL: De cine să se apere?
FRATELE DIMITRIE: De indivizi periculoşi. Poate, eşti chiar tu  unul dintre ei?
STRAINUL (cu mâhnire): Primeşte-mă în chilia ta! (încearcă să intre, dar nevoitorul îi pune mâna în piept)
FRATELE DIMITRIE: Stai aşa! Eşti cumva zidar? (bănuitor) Si te-a trimis părintele stareţ să astupi gaura din zid? Inseamnă că unelteşte împotriva mea! Il arde răbdarea mea, foamea de mântuire pe care o am…
Am sa ies prin spartură, ca o porumbiţă … voi urca la cer… Mă crezi?
STRAINUL: Eu cred  pe oricine!
FRATELE DIMITRIE: Vino-mi puţin în ajutor. Vezi rândul ăsta? Mai trage măcar o cărămidă din el să se mărească un pic spărtura… (ceva mai tainic) Umblând prin lume, nu ai auzit cumva când pică Sfântul Radu?
STRAINUL: In fiecare zi.
FRATELE DIMITRIE: (mâhnit) Inseamnă că ziua de azi am ratat-o. Si ziua de ieri… Cam toate zilele trăite aici în chilie… (hotărât): Lărgeşte spărtura, că vreau să ies!
STRAINUL: Unde?
FRATELE DIMITRIE: Ai dreptate. M-am învăţat în chilie. De-ar fi să ies, mi-ar trebui un loc ascuns. Stii ceva asemănător?
STRAINUL:  Da. Locul în care te afli.  (Pleacă. La spartură se află deja Părintele stareţ 2 )
PARINTELE STARET 2: Cu cine vorbeşti, frate?
FRATELE DIMITRIE: Cu tine. Te faci că nu ştii? (văzând că e stareţul) Iertare, preacuvioase. Vorbeam cu un străin… Sau mi s-a părut…
PARINTELE STARET 2: Pui prea mult suflet în nevoinţă. Odihneşte-te câteva zile...

SCENA 6

Se petrece în canal.

UCIGASUL: (are două scânduri ce-nchipuie o cruce) Femeie, vei fi unealta mea.
PROSTITUATA: (cu teamă şi curaj firav) M-am gândit… (şi mai mult curaj) Te… părăsesc!
UCIGASUL: Am mare nevoie de ajutorul tău.
PROSTITUATA: Sunt o fiinţă fragilă, ţie nu-ţi trebuie un caracter blând.
UCIGASUL: (Visător): Vei fi plăcuţa  vidia  care  va scoate aşchii din el… E suficientă o singură aşchie… Vie, fierbinte…
PROSTITUATA: Nebunule!
UCIGASUL: Aşchia vie desprinsă din el va fi profitul. Nu pentru autorităţi. Nici pentru mine (modest) Bârlogul ăsta ne ajunge. (demn)  Pentru lumea ucisă de mine, femeie. Iau de colo şi dau dincolo.
PROSTITUATA: Nu te înţeleg!
UCIGASUL: Vreau să fortifc cu gena divină fiinţa umană . Doar aşa se va schimba în bine.
PROSTITUATA: Refuz să -ţi fiu unealtă.
UCIGASUL: Uzină, nu unealtă… dacă priveşti în profunzime.
PROSTITUATA: Autoritatea a zis să-ţi foloseşti   inima şi gândul.
UCIGASUL:  (recunoscând) Aşa mi-a zis…
PROSTITUATA:  Pentru a obţine din el lumină… O altfel de lumină… Măcar un foton.
UCIGASUL: Cum crezi că poate fi produs fotonul ăsta?
PROSTITUATA: Cu inima şi cu gândul.
UCIGASUL:  Nu îţi iese idea asta din cap.
PROSTITUATA:  Prin rugăciune.
UCIGASUL:  Nu mai e vremea utopiilor, femeie! (o mângâie pe pântec) Iţi spun eu ce facem.
PROSTITUATA: Vrei să rămân însărcinată cu el, asta vrei?!
UCIGASUL:  Rodul pântecului tău va fi alt soi pentru lumea din mine. Vreau să fiu salvatorul ei pământesc. Dar nu pot fără ajutorul lui.
PROSTITUATA: Chiar crezi tot ce spui? Nu e aiureală?
UCIGASUL: Incerc, femeie. Omenirea s-ar împrospăta ca de la un izvor. Peste secole va avea în schelet destul os divin.
PROSTITUATA: Te înşeli.
UCIGASUL: Am meditat la viaţa lui. N-a fost trimis pe pământ doar să fie miel pentru înjunghiat. Ori să fortifice fiinţa umană cu înţelepciune. De n-ar fi fost ucis atunci, lumea era acum mai bogată în gânduri şi fibre creatoare. Ajută-mă!
PROSTITUATA:  Nu-l pot seduce fără iubire. Iar el e rece.
UCIGASUL:  Cu trupul tău dezgheţi şi Polul Nord! PROSTITUATA:  Il pot admira la infinit. Doar atât.
UCIGASUL:  Eu vreau profitul! Altfel… (asamblează crucea)
PROSTITUATA: Vrei să-l ucizi a doua oară? UCIGASUL:  Dacă-i inutil! Are să pună pentru a doua oară piatra de temelie a unei noi religii. Si-atât! Iar lumea intrată prin porii mei se va alege tot cu neantul… Inseamnă că am ucis-o  degeaba .
STRAINUL: (Săltând capacul): M-am întors!
UCIGASUL: (emoţionat). De acum eşti sclavul meu!
STRAINUL: (tace)
UCIGASUL: Vei face ceea ce îţi cer. Altfel… (arată crucea ) cred că ştii la ce foloseşte… (urcă pe scară. Se adresează femeii) Când vin înapoi, faptul să fie împlinit! (iese)
PROSTITUATA: (străinului) Eu sunt doar o târfă, mă-nţelegi? (Stingherită) N-aş vrea, dar Ucigaşul acela mă obligă să…-ţi smulg din carne cu… trupul meu. Pricepi?
STRAINUL:  Nu.
PROSTITUATA: Te cred. N-ai de unde şti. Află că mă tem tare de el… Aşa că... mă voi repezi asupra ta ca o sălbăticiune... De  n-o să vrei…
STRAINUL:  Am să vreau.
PROSTITUATA: (revoltată): Inseamnă că eşti un borfaş de rând, dacă accepţi aşa uşor să… Să ne oprim aici!
STRAINUL: Dar ce am început?
PROSTITUATA: Un fel de… tăcere! (sinceră) De câte ori taci, simt de parcă m-ai săruta… (vrea să se dezbrace) Acum trecem la smulgerea cu trupul meu din carnea ta. Ai să vezi că nu-i aşa rău.
STRAINUL:  Aşa este...
PROSTITUATA: Dar nu pot fără un pic de…  tandreţe! (îi aşează mâinile pe umerii ei) A ce-ţi miroase  trupul meu?
STRAINUL: A lemn de cruce. Viu.
PROSTITUATA:  Mă-nfiori…Ti-aminteşte de moarte?
STRAINUL:  Nu, de înviere.
PROSTITUATA:  Strânge-mă în braţe!
STRAINUL:  Să ne oprim aici.
PROSTITUATA:  Dar ce am început?
STRAINUL: Patimile…
PROSTITUATA: Sunt eu o oarecare, dar nu suport să sufere cineva din pricina mea.
STRAINUL: Atunci…de ce pui început suferinţei?
PROSTITUATA: (îl priveşte mult timp, după care se îmbracă ) Ce se va întămpla cu mine când are să se întoarcă?
STRAINUL: De mine nu te temi?
PROSTITUATA: Nu. Am început să mă îmbolnăvesc de tine. Si aş vrea să mor din pricina acestei boli… Stii ce nu înţeleg? De ce te-ai condamnat venind în bârlogul nostru?
STRAINUL: Pentru ca tu, femeie, să te îmbolnăveşti de mine. Si… să schimbi lumea.
PROSTITUATA: Eu? O tîrfă?!
STRAINUL: Cei onorabili o schimbă ori de câte ori vântul bate din altă direcţie.
PROSTITUATA: Stii… eu nu mi-am dorit de la Dumnezeu decât un ciob cu lumină… Cât să nu mai orbecăi… (suspină sincer) Mi se tot spune că sunt o cârpă, un obiect… (senină) Stii ce am descoperit într-o zi? Că am… suflet! Numai că... sufletul meu nu stă în trupul acesta pe care-l vezi… Ii este… silă. Mă crezi?
STRAINUL: Eu cred orice…
PROSTITUATA: Cum de uiţi pentru ce suntem aici? Vreau să rămân însărcinată, iar tu… nici măcar nu m-ai atins…
STRAINUL: Ceea ce şi-a dorit, deja are trupul tău…
PROSTITUATA: Nu te înţeleg… (se apasă pe pântec şi scoate un ţipăt) Simt cum mişcă în pântecul meu! (când zice aceste vorbe, ucigaşul privea pe gura de canal. Coboară la ei.)
UCIGASUL: Ai fost o unealtă cum nu vor mai fi altele. (către străin) Ai cedat uşor, acum cred că eşti cel ce  ai zis.  (în acest timp femeia iese fuga afară, merge la spărtura chiliei şi povesteşte în şoaptă fratelui Dimitrie ce i s-a întâmplat. Se înţelege aceasta din gesturile ei) Ti-a fost teama de cruce? Nu mai e pentru tine… (se uita la cuţit şi ar vrea să-l arunce afară)  Pentru că sunt burduşit de lumea pe care am ucis-o. Am să trimit pe femeie în mijlocul ei. Dacă Dumnezeu nu vrea asta? (meditează câteva clipe) Trebuie să vrea, îl voi obliga!
STRAINUL: Sunt obosit.
UCIGASUL: Mă bucur că ai devenit înţelegător. La urma urmei eşti… sclavul meu!
STRAINUL: De ce trebuie să fie oricine sclavul tău?
UCIGASUL: Aşa a ajuns lumea în ziua de azi… E bine să nu ştii…

ACTUL III

SCENA1

(se petrece în canal)

UCIGASUL: Ti-e teamă de mireasă? (mângâie crucea ca pe un  obraz de femeie) Sau abia astepţi să te ghemuieşti la sânul ei? Să te relaxezi... Ce fericire ai avea să trăieşti?... Cum te decolorează puţin lumina... ori te frige la tălpi pământul... urci pe cruce! In vreme ce valurile oceanului ajung până la buricul miresei. (arată crucea) Ineacă oameni nevinovaţi, copii... Caută lumea din fibra mea... ucisă... aşa cum m-am priceput eu... Intr-un fel m-am jucat de-a Salvatorul cu ea... I-am dat altfel de speranţe... Sorbi mireasa din ochi?! Eu voi urca în braţele ei...
STRAINUL:  De ce... tu?!
UCIGASUL: Neapărat trebuie s-ajung împreună cu ucişii mei în cer... să batem ca o inimă, să  oblig persoanele divine să simtă omeneşte... să le doară omeneste, să le dea fibra... în fibră!
STRAINUL: (care-l priveşte cu o strălucire  înţelegătoare) Pe cruce suferinţa e de nedescris!
UCIGASUL: Da de unde! Distracţie, nimic altceva! Suferinţa ta a fost de câteva ore. Si ce mai tânguieli, câte râuri de lacrimi de atunci şi până acum! Pe când
suferinţa omenirii e de... milenii... Nimeni, acolo nu varsă o lacrimă din pricina asta! Toate persoanele divine v-aţi prins la dans... Dănţuiţi fără-ntrerupere! Tu ai aţipit puţin, de-ai căzut în bârlogu' meu. (mângâie crucea, o sărută) Speram că învierea celor pe care-i acopăr acum cu pielea, şi-i hrănesc cu firimituri din sufletul meu, va găsi înflorire în trupul tău. (bat clopotele în depărtare) Dormeai colo pe haina mea... te priveam şi-mi munceam creierul cum să fac să treacă prin pori în trupul tău ucişii mei (clopote bătând) unde nu vor mai avea mirosul acela dulceag...
STRAINUL: (cu părere de rău) De ţi-ar fi fost sufletul cel ce respiră acum  prin cuvintele tale! Hm!
UCIGASUL: Mai bine ai ofta decât să mă batjocoreşti. (îi pune în braţe ciocanul şi piroanele) Eu urc, tu ştii ce ai de făcut... Unde s-o fi dus târfa asta? Ti-o las în seamă, pentru că vei rămâne în locul meu... Ucigaşul necesar... care să adune neghina din grâu... Ce faci, arunci ciocanul?! Nu uita, străinule, eşti sclav...
STRAINUL:  Nu pot.
UCIGASUL: Nu?
STRAINUL:  Nu!
UCIGASUL: Caută... Vreau să urc la cer, să-i aşez pe cei ucişi în poala lui Dumnezeu... Să-i zic: *Tată, şi eu sunt fiul tău!* Nu-i asta vina? *Fiul tău rătăcitor care nu aşteaptă să tai pentru el viţelul cel gras, doar să dai viaţă fără moarte ucişilor mei...* Acum îţi este clar cine va urca pe cruce? Sau... nu mai e nimeni în cer!? Avea dreptate filosoful acela când spunea că Dumnezeu ...
STRAINUL: (Tace)
UCIGASUL: M-a liniştit tacerea ta! E acolo! (tăcere) De ce nu şi pe pamânt?!
STRAINUL:  Cerul nu-i şi pe pamânt.
UCIGASUL: Dacă e aşa cum spui, înseamnă că Dumnezeu era tare aproape de mine?! Probabil culegea mere în vreme ce  eu... Atunci... (începe a sări într-un picior)
STRAINUL:  Ce faci?!
UCIGASUL: As vrea să-i scot înapoi... prin porii mei...  Pe cei ucişi... lumea... mă-ntelegi? Dacă Dumnezeu e pe pamânt, e necesar ca oamenii sa se organizeze în haite înfometate... Să-L urmărească, să-L vâneze. (oboseşte) Hai, ieşiţi, îndrăzniţi! (scrâşneşte de ciudă) De ce nu vreţi?! (se pipăie) Ia te uită, ciudăţenie?! Ucişii mi s-au ascuns în măduva oaselor... Unde nu este nici frig, nici cald! Nici lumină, nici întuneric... Am făcut ceva nefiresc?
STRAINUL:  Trezeşte-te!
UCIGASUL: Din griji? Din ce să mă trezesc?... Din viaţa asta, vrei să zici? Imediat! (urcă pe cruce, se aşează în poziţia răstignit) Ia ciocanul, piroanele şi... trezeşte-mă!
STRAINUL:  (Fuge.)
Până când Ucigaşul încearcă să priceapă ce s-a întâmplat, până să se trezească din năucire, Străinul ajunge la uşa Nevoitorului şi îndepărtează bolovanul.
Ucigaşul îşi ia cuţitul şi iese în căutarea lui. Când ajunge la chilia Nevoitorului, o înconjoară, apoi vine la uşă, loveşte cu umărul în ea, intră şi, în orbirea lui, confundându-l pe Nevoitor cu cel urmări, se năpusteşte asupra acestuia. Nevoitorul  scăpând din mâna lui se repede la uşa chiliei, care nu se mai dechide, încât să poată ieşi. Atunci, cu o ultimă speranţă, când Ucigaşul e gata să-i înfigă în spate cuţitul, cu o ultimă speranţă  se aruncă, pur şi simplu, prin crăpătură şi cade în braţele Străinului pe care spectatorii îl vazuseră, deja, aşteptându-l cu braţele deschise.  Acum i se vad clar semnele răstignirii la încheietura mâinilor. Spărtura, lărgită doar atât cât să treacă Nevoitorul, revine brusc la fosta poziţie. Ucigaşul se chinuie să treacă şi el prin crăpătură, dar nu-i încape decât privirea şi gândurile. Spumegând de furie se repede la uşă, loveşte în ea cu pumnul, cu sufletul, dar uşa îndură durere, scrâşneşte din dinţi, dar nu cedează. Nici n–ar avea cum, întrucât, pe dinafară are ca reazem, în locul fostului bolovan care fusese viaţa împietrită a Nevoitorului, mormântul unde îşi vor găsi liniştea ucişii de mâna lui. Zidurile chiliei au reacţie imunitară: necesar şi discret se strâng uşor în jurul ucigaşului. Din toată chilia rămâne un singur zid de care pelerinii viitori îşi vor rezema fruntea ori plânge necazul. Bat clopotele bisericii, se aude corul dumnezeiesc al călugărilor.)

CANTAND DIN GLEZNA

PERSONAJE:

- BARBATUL
- FATA
- PUIUL DE INGER
- O VOCE
- CATEVA DANSATOARE

ACTUL I
DECOR:
Pe un deal oarecare vizitat cu precădere noaptea de sinucigaşi .Un pom, o creangă sănătoasă de care se poate lega o frânghie cu uşurinţă.

SCENA 1

FATA: Mor de frică, te-am văzut, să ştii...
BARBATUL: Ce cauţi aici în putearea nopţii?
FATA: Nu contează... Voiai să te spânzuri...
BARBATUL: Să nu-mi calci pe nervi, vreau un pic de singurătate. Hai, dispari!
FATA: Prima dată n-ai legat bine frânghia... A doua oară am văzut cum s-a rupt.
BARBATUL: Am dreptul să fac ce vreau cu viaţa mea.
FATA: Apo...i totul a fost ok... Atârnai în ştreang fără să ţi se împlinească dorinţa...
BARBATUL: O ciudăţenie: funia nu voia să se strângă în jurul gâtului! (mâhnit, apoi convingător) Nimeni nu mă poate priva de dreptul de a muri.
FATA: Poate că nu era moartea  acasă!
BARBATUL: Nu-mi arde de glumă
FATA: Poate nu te place...
BARBATUL: Eşti sinistră...
FATA: Sau poate te place, şi...
BARBATUL: Amân pe altădată plăcerea de a muri. La revedere!
FATA: Stai! Ai zis plăcere!? (aleargă şi-l întoarce) Sub pod am văzut nişte boschetari drogaţi. Vor crede că ai bani sau... pur şi simplu se vor distra. Si te vor ucide. Va fi o situaţie când n-ai cum să guşti plăcerea de care vorbeşti...
BARBATUL: De ce nu s-au luat de tine?
FATA: Eu sunt... sunt o prostituată. Am peştele, nu mă scapă din privire.
BARBATUL: Ce caută o prostituată într-un loc unde, în fiecare săptămână, se spânzură câte un nefericit?
FATA: (cam încurcată) Veneam aici, dar... într-un fel de week end. In afara programului. Mă înţelegi? Căutam ceva ca pentru inimioara mea.
BARBATUL: Nu mă interesează.
FATA: Am un trup OK.
BARBATUL: Lasă-mă cu ale mele.
FATA: Pot face să curgă lapte şi miere din rănile tale sufleteşti.
BARBATUL: Nu cred că mi se potriveşte ceea ce spui. (gânditor) Sunt... De fapt am fost un tip dificil. Nu scap de senzaţia că sufletul meu e asemenea scheletului şoarecilor de deşert... Pe dinafară, mă înţelegi? E lipit de mine ca o cămaşă udă.
FATA: Ai venit aici să scapi de senzaţia asta...
BARBATUL: Ce-ţi pasă?
FATA: Ziceam... aşa... Vrei un sandwich? (n-o refuză) Pentru sufletul tău n-am nici un dar. L-o fi speriat rău intenţia ta!
BARBATUL: L-am călit.
FATA: Nu te înţeleg.
BARBATUL: De când mă ştiu, mi-a fost o groază nebună de moarte. Am meditat multă vreme asupra acestui subiect... până când m-am trezit îndrăgostit de ea. Dar ...
FATA:  Stiu, ea nu te vrea!
BARBATUL:  Hai, lasă-mă singur nu mai mult de şase minute. După care te poţi întoarce. Ai grijă doar să nu te vadă careva. Anchetatorii ar putea crede... (bănuitor) Sau te-a plătit vreun duşman de-al meu s-o alungi? (dezamăgit) Niciodată n-am dus o dragoste până la capăt.  Mă întâlneam de 2-3 ori cu o femeie...
FATA: Si altcineva intra pe fir!
BARBATUL: (mâhnit) Nu ajungeam la momentul când... Ea nu voia decât s-o admir!
FATA: Mi se pare extraordinar. Mă vezi pe mine? Mă destrăbălez orbeşte cu cei ce mi-i trimite peştele. (visătoare) Dar, în clipele intime, cum sunt astea de acum, nu-mi mai place contopirea.
BARBATUL: Contopirea?!
FATA: Eu sunt sălbatică rău... Ca peştele acela ciudat de trăieşte pe fundul oceanului... Mă contopesc într-atât cu celălalt încât, o perioadă de timp, avem acelaşi sange... devenim un singur trup...
BARBATUL: Până când sunteţi... descarceraţi! (râde forţat)
FATA: Ce ţi se pare amuzant? De fapt, nu-i cum zici tu. Simt... cum să spun? Cum... mâna peştelui intră pe sub pielea noastră comună şi o dezlipeşte de carne...
BARBATUL: Vă despachetează.
FATA: Eşti spiritual... Cam aşa ceva.  După care...
BARBATUL: Vă dă drumul pe apa sâmbetei! Acum pleacă! Vreau să-mi duc planul la bun sfârşit.
FATA: Eşti excitat rău... Bine, pun mâinile la ochi. Dacă vrei aşa, altfel nu plec.
BARBATUL: Sunt într-o stare nervoasă ce nu ţi-o doresc. Te implor, vreau să rămân singur...
FATA: Sunt încăpăţânată din fire.
BARBATUL: N-am încotro, sunt nevoit să-mi pregătesc spectacolul (îi trece frânghia pe după gât, n-ar strânge, dar ea râde umilitor) Imi pare rău... (strânge)
FATA:  Ce-i asta, nu ţi se întâmplă nimic!?
BARBATUL: (uluit) Nu-mi explic fenomenul! Poate că... în locul acesta nu se mai moare!
FATA: Eu am o explicaţie. Adică am găsit pe internet: nu se mai moare decât în caz de strictă necesitate.
BARBATUL:  Fabulezi?
FATA: Sufletul nu mai pleacă de la om aiurea... când şi unde vrea. Dacă o face pe cont propriu, ajunge în groapa comună unde va colcăi veşnic.
BARBATUL: Nu mai zice! Mi-e silă!
FATA: Sufletul e chemat doar când are un loc liber în altă parte. Sau e nevoie de un mugur pe ramul cine ştie cărui pom... Atunci se apelează imediat la un suflet de om.... Mai vrei  un sandwich? Vino să ne aşezăm aici.
BARBATUL: M-aşteptam să pleci.
FATA: (galeşă) Am un trup OK!
BARBATUL: Eu am un ciob lipsă.  Nu ne potrivim.
FATA: Nu-mi plac cioburile... fac rană...Vino aici. Am să-ţi împletesc gândurile... Uite-aşa! (dansează într-un anumit fel) Prin puterea dansului pot urca orice gând la cer. Si... sufletul. Dacă vrei!
BARBATUL: Mă vrăjeşti! Crezi că am să renunţ la gândul sinuciderii?
FATA: (flegmatic) La dragostea ta! (dansează) Cine te-a luat în serios? Ai vorbit ca un poet de doi bani... Ti-am pus degetul pe rană?! Eşti... poet? Am priceput după delicateţea cu care rosteşti cuvintele, chiar dacă o faci pe un fond nervos. Ti-e teamă să nu produci răni. Eu... sunt mai brutală!
BARBATUL: Nu prea am motive de a exista de la o zi la alta...
FATA: (Incurajându-l) Si?
BARBATUL: De la un timp a cam început să-mi pută femeia.
FATA: Si?!
O VOCE: Nu mai face faţă vremurilor!
FATA: Si?
O VOCE: Nu mai are nimeni nevoie de ea!
FATA: Si?
BARBATUL: Destinul e nedrept cu mine... Eu sunt omul care şi-a dorit să fie rege.
FATA: O vreme ai fost şlefuitor de sicrie!
BARBATUL: Toate le ştii! Cine poţi fi?
FATA: Dormeai într-un tomberon!
BARBATUL: Nu  sunt singurul.
FATA: Dar citeşti Cioran şi... scrii!
BARBATUL: Unii lovesc din două beţe... Voiam să simt dulcea povară a serviciului.
O VOCE: Să-ţi sune ceasul la 5!
FATA: Si!?
O VOCE: Să scapi autobuzul!
FATA: Si?
O VOCE: Să te-ntorci seara obosit.. să nu mai ai timp de lene!
FATA: Lene! Iubeşti lenea?
BARBATUL: Enorm. Lenea e fericirea omului.
FATA: Ce face un leneş?
BARBATUL: Produce cu viaţa lui... fum!
BARBATUL: Sunt un ratat!.
FATA: Care merită Oscarul!
BARBATUL: Mă flatezi!
FATA: Lenea e creatoare, geniile au profitat de ea (începe să danseze, se învârte în jurul lui) Am înţeles cine eşti tu !(îi trage din buzunar sticla, o trânteşte de-o piatră, apoi începe a dansa pe cioburi) Iar asta sunt... EU!
BARBATUL: (mut de uimire, se frânge-n genunchi pentru a-i cerceta glezna) N-ai pic de rană!? Cum faci? Doar cioburile nu sunt din zahăr ars?!
FATA: (La urechea lui): Am tălpile bătătorite de atâta dans.
BARBATUL:  Incep să mă tem... Nu cumva eşti chiar tu?
FATA: Cine să fiu? A,  Moartea? (dansează) Nu-ţi place cum cânt din... gleznă? (dansează, apoi face o reverenţă) Dansul e arta de a rezista, (dansează iar) De a crea dezordine şi ordine! Imi îngădui să fac ordine în viaţa ta?
BARBATUL:  Nu mai e timp.
FATA: Timp?! Il am sub călcâi... Se curbează asemenea unui cerc din nuiele, ori de cîte ori îi cânt din gleznă, până când plesneşte. (dansează) Numai să vreau şi-l  întorc la origine, în punctul zero.
BARBATUL: Cred că ai febră!
FATA: (jignită) Febră? (îi dă ceasul) Arată ora două noaptea? Nu-ţi lua privirea de la cadran (dansează într-un anumit fel)
BARBATUL: (uimit) Acele ceasornicului au făcut cale-ntoarsă. Acum  e din nou miezul nopţii!
FATA: (luându-i ceasul din mână) Eu pot domina orice.
BARBATUL: Si pe Dumnezeu?!
FATA:  Ce vrei de la El? Să devină proprietatea ta?
BARBATUL: Dar moartea?
FATA: Pentru ce crezi că şedeai atârnat în ştreang fără a ţi se-ntâmpla fericirea mult dorită? (râde) O îndepărtam eu. Uite-aşa! (dansează)
BARBATUL: Nu cred nimic din ceea ce-mi spui.
FATA: Mai ai poftă să mori?
BARBATUL: E singurul meu vis care ar fi putut să se împlinească.
FATA: (batjocoritor) Singurul... vis! Fie! (i-aruncă frânghia, iar el, pricepând, merge la ram şi trece unul din capete peste cap. Ea stă cu piciorul lângă piatră s-o îndepărteze)
BARBATUL: Adio... ciudato!
FATA: Nu te pripi. Simţi mirosul?
BARBATUL: Pute. Doar ţi-am spus că de la o vreme femeile-mi put.
FATA: O vezi?(el neagă) Ai răbdare... Să priveşti într-acolo! (arată cu mâna o direcţie)
MOARTEA: (vine către el dansând)
BARBATUL: E o femeie obişnuită!
FATA: E în travesti, pentru ca tu să nu te sperii... (merge dansînd în direcţia morţii, se înfruntă prin dans. La un moment dat pare că se contopesc)
BARBATUL:  N-o mai văd!
FATA:  Am alungat-o... E meşteră la dans, dar nu mă întrece. (dansează altfel) Nu are harul meu de a lega şi dezlega... destine. Priveşte aceşti paşi! Dacă mai aşez încă doi peste linia lor înclin axa planetei. (aproape valsează) Dar mie-mi place decorul aşa cum e.
BARBATUL: Nu ai nici un drept asupra mea. De ce îmi tot alungi moartea, ce urmăreşti?! (fata dansează nebuneşte, se bucură dansând cu viaţă) Eşti obsedată... Nebuno!
FATA: Dansul e un grai universal... un mod de a te ruga... un bisturiu când vreau să fie. Ce-ai zice de o incizie-n cer? Trag ca de un fermoar, să vezi şi tu ce măruntaie are.
BARBATUL: Nu te aud, nu te văd...
FATA: Priveşte! (dansează, de fiecare dată făcând alte mişcări) Porţiunea de cer de deasupra noastră evoluează ca o femeie gravidă, urmează să intre-n travaliu... S-a şi întâmplat! (se aud gemetele unei femei care naşte)
BARBATUL: Ce vrajă ai făcut, femeie?! Pica din cer ceva?... E un bulgăre! Are să ne strivească! Tu aduci urgie asupra pământului...
FATA: E un Inger nou născut. Vine ca o paraşută ce nu s-a deschis... Aripile-i sunt încă fragile, am să-i uşurez căderea! (dansează pînă când cade la picioarele ei puiul de înger ce arată ca un copil fugit de la orfelinat)
PUIUL DE INGER: Dacă m-ai scos din găoace, hrăneşte-mă!
FATA: Imi pare rău. Ultimul sandwich l-am oferit acestui... fericit
PUIUL DE INGER: Vreau să mă înfrupt cu trufandale... să fiu asemenea  vouă....
BARBATUL: Trufandale?! Nefericirea, singurătatea boala. Si ar mai fi!
PUIUL DE INGER: Doar atât? Nu sunt minţit? Dar... femeia? Duhul îmi spune că-i frumoasă, gustoasă, plină de miresme. I-aş face rău privind-o?
FATA: Contopindu-te cu ea devii pe jumătate muritor.
BARBATUL: Urcă-l unde-i este locul.
FATA: De-ar fi să se întâmple, sunt singura care, după contopire, mă pot separa de el prin dans... Când n-ar fi să-mi mai facă plăcere.
BARBATUL: Monstrule!
FATA: (dansează, apoi se opreşte) Dumnezeu mi-a comunicat prin intermediul dansului să-mi duc la bun sfârşit planul. Doreşte să afle de nu cumva noul venit în turma sa are vreo genă subversivă.
BARBATUL: Te întinzi cu dansul mai mult decât îţi este îngăduit.
FATA: Cândva, prin dans, m-am strecurat în pivniţele unde sunt ascunse sticluţele cu parfumuri divine. Capriciu de femeie, ce vrei! Ei, află că parfumurile acelea sunt asemănătoare mirosurilor emanate de anumite insecte când vor să se apere de un duşman. Ce-ai înţeles?
BARBATUL: M-a ajuns oboseala. Ai alungat şi somnul?
FATA: Dormi puţin cât timp eu îmi fac de cap. După aceea vedem ce vom face.
BARBATUL:  Iţi spun eu, de pe acum. Tu îţi vezi de dans, iar eu de drumul meu. (voind să plece, fata, cu ajutorul dansului, îl atrage ca un magnet, până pică epuizat).

ACTUL II

Acelaşi decor.

SCENA 1

FATA: Am găsit cum să te scot din infernul sufletesc.
BARBATUL: Prin dans?
FATA:  Se poate şi prin  dans. Mai întâi depunem un efort de iubire, să ne unim fiinţa prin acest nod gordian.                     
BARBATUL:  Nu mă-ncurci în iţe... Nu mă voi contopi cu tine. 
FATA:  (nu-l ia în seamă, îi dă un măr) Cât timp ai dormit tu, am dat o fugă prin oraş.                                                                                                    
M-aprindeam de sete. M-am aşezat la rând să beau un suc. Ceva mişca în buzunarul celui ce era la rând înaintea mea. Vrind sa aflu, mi-am strecurat uşor degetele şi-am tras afară, ce crezi? Un... măr! Nu ştiu cine, văzîndu-mă, a început să strige: "Prindeţi hoaţa!" Am alergat tot într-un dans până aici.
BARBATUL:  Iţi baţi joc de mine!
FATA: (nu-l ia în seamă) Vezi? Are o parte roşie ca focul. Uite, am s-o sărut. Acum... muşcă de unde am sărutat eu.
BARBATUL: Nu pic uşor în capcană.
FATA: Sunt sinceră. A mai sinceră sinceritate din nemurirea mea (realizând gafa comisă prin vorbă): Exagerez, aşa sunt eu... Hai, muşcă-mă de sărut, zdrobeşte-l în dinţi ca pe carnea mărului!
BARBATUL: Ce se va întâmpla?
FATA: Te vei încărca de energii nebănuite. Iţi vor fi necesare dacă te vei hotărî să ieşi din infern.
BARBATUL:( încăpăţînat): Nu.
FATA: De ce faci figura asta? A... te gândeşti la puiul de înger? Eşti gelos? Nu s-a întâmplat ceea ce-ţi închipui tu. Voia doar să bage mâna până la cot în mine şi să mă întoarcă pe dos. Era nerăbdător să-mi studieze mecanismele vii... L-am urcat pe puşti în placentă. (rugătoare) Muşcă din măr! Hai, fă-mi pe plac!
BARBATUL: Fie!( muşcă, mestecă) Gustos, e de soi!
FATA: Cine?
BARBATUL: Cum cine! Mărul.
FATA: (supărată) Dar, ce? Sărutul meu nu are gust? (dansează) In fiecare zi vom face rost de un măr. După ce eu am să-l sărut tu, te vei hrăni cu sărutul meu. In scurt timp ai să devii dependent de acest sărut neobişnuit. După aceea dansul va deveni pentru tine o... iubire.
BARBATUL:  Faci mare caz cu dansul.
FATA: De ce crezi aşa?! (dansează) Cu el înnod şi deznod, deschid şi închid porţi în timp, urc şi cobor coloana infinitului. (dansează) Pot produce modificări mentale cu dansul (dansează cu fervoarea bunului Dumnezeu în jurul făpturii de nisip pentru a o însufleţi) Te pot transfera într-o altă lume... poţi coborî înăuntrul raţiunii tale....
BARBATUL: Poţi deschide poarta visului?
FATA: Eram sigură! Toţi fugiţi de realitate (dansează) Vrei să-mi înveţi dansul? Merită riscul (extaziată) Produce viziuni... e un purgatoriu pentru suflet, un infern atunci când vreau... Dă-mi mîna. Incearcă noul mod de a păcătui (şireată): Poţi ajunge dictatorul lumii cu ajutorul dansului...
BARBATUL: Ce-ai zis?!
FATA: A-ha! Ti-am gâdilat în mod plăcut  orgoliul... ţi-am reactivat gena necesităţii de a fi crud, oribil, dur... fascinant. (dansează) Poţi tortura mii de suflete cu ajutorul dansului. Ca la Auswichi (vicleană) Incerci?
BARBATUL: Nu.
FATA: (dispreţuitoare) Am de-a face cu un nevropat fără speranţă de vindecare. Dansând, te-aş îngropa de viu... dacă ai fi liber.
BARBATUL: Sunt un om liber!
FATA: Eşti înapoia graţiei... te-am citit. Nu vei avea ocazia să-ţi satisfaci pe deplin pofta de a fi liber (dansează) Ai carne de pasăre pe tine...
BARBATUL: Sunt în laţul tău... Nu te pot înfrunta. M-am convins.
FATA: (continuând a fi dură) Deţinutule... Eşti victimă fără a fi conştient de acest adevăr. (jignitor) De aceea refuzi asceza dansului meu.
BARBATUL: (plânge)
FATA: satisfăcută) Plângi! Iar ţi-am pus degetul pe rană...
BARBATUL: Eşti crudă.
FATA: (dansează. ia cu degetul lacrima de pe ochiul lui) Lacrimile confirmă sentimentul de victimă.
BARBATUL: Vrei să-mi manipulezi mintea prin dans? Să mă faci sclavul tău?
FATA: Vino să te împac, ţâncule! (îl sărută pe obraz) Nu m-am înşelat spunând că ai carne de pasăre pe schelet. Semeni tare mult cu pasărea  Dodo.
BARBATUL: Dodo!?
FATA: Da, da! Dodo nu se poate ridica de la pământ. Cât îi este puţin bine, nu se sinchiseşte de acest handicap. Altfel şi-ar ologi aripile... Asemenea ţie (dansează) Iţi place cântecul gleznei mele? In el stă secretul fericirii lumii. E osul dansului. Dacă mi se fură, dansul meu îşi pierde forţa magică: aş rămâne fără putere, o muritoare de rând. (dansează) Vino să te învăţ acest canon... după care te voi lăsa în pace. La rândul tău îi vei învăţa pe alţii cântecul gleznei... Alţii pe alţii... Numai aşa infernul în care te perpeleşti acum... (dansează) toate infernurile de pe pământ vor rămâne pustii... Oamenii vor evada  din ele prin dans.
BARBATUL: Mi s-a urât cu întunericul ăsta... în plină zi! Dacă tot te lauzi, de ce nu dansezi să se facă lumină?!
FATA: Lumină? Eu am izvor personal. Si tu poţi avea aşa ceva (îl prinde de mână) Fă paşii aceştia, uite-aşa!
BARBATUL:  Intunericul se îngroaşă mai rău!
FATA: Care întuneric?! Lumină, naivule! Tu o vezi de parcă ar fi lână neagră. Cu paşii următori îţi curăţeşti hornul tău de inimă. Aşa... vezi că poţi?
BARBATUL:  Zăresc lumină! Eşti... nemaipomenită! (dansează aiurea de unul singur) Dacă mi-aş dori, să zicem, să întorc realitatea pe dos?
FATA: Ce-ţi veni? S-o... întorci pe dos?! Realitatea? Aşa cum voia să-mi facă mie îngerul? (dansează) Vei cădea ca într-un maţ. Pleosc! Brrrr... e oribil! Pierdem vreamea, iar veşnicia mea are şi ea o măsură. Hai să începi a învăţa ieşirea din infernul tău personal. De ce tremuri?
BARBATUL: Gândeam că prin vraja dansului tău să realizez ceea ce nu a reuşit altora folosindu-se de cuvânt sau de sabie... (dansează el singur) Să schimbe lumea!
FATA: Să schimbi lumea? Altă trăsnaie! (dansează) Cu ce s-o înlocuieşti? Cu un melc? A... tu vrei doar s-o primeneşti pentru că a făcut pe ea! Aş putea să încerc. Problema este că nu ştiu de unde s-o încep! Care-i călcâiul vulnerabil al lumii?
BARBATUL:  Nu ştiu!  Peştele de la cap se-mpute! De ce n-am începe cu capul?
FATA: Neştiutor mai eşti! Prin dans m-am îndepărtat câţiva paşi în afara lumii. Cândva... (dansează) arăta ca un balaur... lumea pe care ai vrea s-o schimbi...
BARBATUL: Balaur cu şapte capete?
FATA: Lumea este un balaur uriaş cu n... capete! De-ar fi numai şapte! Dacă tai unul dintre ele, înmuguresc n... capete în acel loc.
BARBATUL: (de acum, dornic să danseze) Cum pot să-mi vindec rănile mele? Dar pe cele ce mi le  provoacă lumea? (dansează indignat că fata nu-i dă atenţie) Tu nu cunoşti tristeţea, durerea, singurătatea? Tot nu vrei să-mi spui cine eşti?
FATA: (dansând) Eu trăiesc doar simetria acestor stări. De n-ar fi cântecul din gleznă... aş pluti în lacrimi. Nici n-aş sta la supafaţă... nici nu m-aş scufunda (dansează nebuneşte)
BARBATUL: (de astă dată viclean) M-ai învăţat atâtea taine care se leagă şi se dezleagă prin dans. Nu crezi că mi-ar fi de folos... să mă înveţi (insistă pe acest şi) şi...
FATA: Si? Crezi că nu pricep, nemernicule? Parcă erai îndrăgostit de moarte! De ce vrei s-o alungi? Oare sărutul meu de pe măr şi-a făcut efectul?
BARBATUL: Nu cunoşteam misterul dansului tău.  (dansează singur) Poţi înnoda şi deznoda cu el.
O VOCE- Poţi crea ordine-n dezordine
BARBATUL: Ordine-n dezordine?! Nu-mi vine să cred! Cum?
FATA: Adică poţi fi deopotrivă Fiu lui Dumnezeu, dar şi Monstru (dansează) Poţi iubi - urând. Construieşti cu dansul până şi-un univers paralel, dacă ai har. Dar... (dansează) Cu ajutorul dansului poţi şterge din ochii tăi universul cel de toate zilele.
BARBATUL: Si pe Dumnezeu?
FATA: Matematica dansului meu e ca ADN-ul. Se diversifică la nesfârşit. E dură... Apropo! Te încearcă un asemenea gând?! Cum e posibil? Dumnezeu e ca albina: prin guşa ei răul omenesc e prefăcut în bine... Prefer să-L iubesc pe Dumnezeu dansând...                                                
BARBATUL: De ce zici mereu "dansul meu"? Mi-ai dat de  înţeles că poate fi şi al meu.
FATA: Doar aşa... o scânteie...                                                      
BARBATUL: E ca focul dansul tău?!
FATA: E chiar focul... codificat. (dansează) Nimeni nu a descoperit ce este focul... Nu se va şti în veci misterul dansului... Mama lui l-a făcut din flori. Când s-a-mplinit sorocul, l-a lepădat pe Calea Lactee. Bunul Dumnezeu, găsindu-l, mi l-a aruncat în sân. Eu... l-am crescut, l-am făcut mare...
BARBATUL: Focul a fost dăruit oamenilor... A făcut posibil progresul! (aparte) Cât egoism!
FATA: Nu fac eu gafa lui Prometeu... Eşti tare naiv! Focul generează foc.
BARBATUL: (o bruscă schimbare de atitudine) Am să-ţi descifrez singur dansul enigmatic. Bine că mi-ai pus în subconştient începutul lui.
FATA: (surprinsă, cutremurată de o presimţire) Ce vrei să spui?!
BARBATUL:  Osul dansului are să mă ajute.
FATA: Nu se poate, Osul dansului e unul singur. E cheia. In lipsa lui mi-aş piede puterea dansand... Işi pierde magia  dansul meu.     
BARBATUL: (dansează) E la mine-n subconştient  osul dansului tău. Vorbindu-mi de el, ai făcut o serie de paşi fără să-mi explici ce reprezintă. Bănuind că sunt importanţi, i-am memorat. Acum îi folosesc fără amprenta ta.
FATA: Dă-mi-l! Pe glezna ta îşi pierde firescul, e... artificial! (El se roteşte dansând în jurul ei) Am să chem pe capul tău trăsnetul divin! (dansează cu speranţă, apoi se prăvăleşte la pământ cutremurată de plâns)  Dansul meu nu poate fi folosit ca un ciocan pneumatic. Vei face din el o armă care va nimici binele.
BARBATUL: Mâ voi folosi de el să descifrez focul real... să-l descompun... să-i găsesc osul...
FATA: ...înseamnă moarte, distrugerea vieţii pe pământ. (el dansează în jurul ei)
BARBATUL: Adio, binefăcătoareo! (i-aruncă frânghia cu care el a vrut să se spânzure)

ACTUL III

Acelasi decor

SCENA 1

FATA: Vai, suratele mele nemuritoare, mi s-a furat dansul! Prindeţi-mă în mijlocul vostru! (aleargă însoţită de mai multe dansatoare. Câteva din ele apucă direcţii diferite)
O VOCE- Spre miazănoapte nu-i!
FATA: (Dansează între două surate care o ţin de mână) Staţi aşa. Am ajuns la intersecţia gândurilor mele cu el.
O VOCE: Pericol! A apucat cărarea îngustă care se strecoară printre viaţă şi moarte....
FATA: Caută un loc virgin unde să pună de-o utopie.
O VOCE: M-am lovit de urma lui, prinţesă. Muşcă aşa tare cu ochii, nu mă pot apropia de el!
FATA: Trecem printr-un cimitir al raţiunii. Aveţi grijă să nu degeneraţi în fantome, suratelor!
O VOCE: Săriţi zidul de şoapte. Lăsaţi din când în când semn: un cuvânt-două, altfel nu găsim drumul la întoarcere!
FATA: Vom trece prin apă, nu luaţi forma valurilor!
O VOCE: Il văd. Stă rezemat de pomul care arată direcţia spre Impărăţia lui Dumnezeu...
FATA: Ce caută el acolo?!... Am înţeles! A vrut să cucerească prin dans Împărăţia. Mai are mult?
O VOCE: Cât arde un băţ de chibrit!
FATA: Mi-e milă de el...
O VOCE: Iar nouă de tine! Ti-a făcut rană la dans!
FATA: Mai bine-mi smulgea inima din piept... Uite-l!

SCENA 2

BARBATUL: (stă rezemat de indicator)
FATA: (Se aşează  lângă el. Suratele dispar)
BARBATUL: (vinovat) Am pus de-o utopie... Am ieşit din spaţiul real unde...
FATA: ...dansul trebuia interpretat invers. N-ai mai avut intuiţie. Ai jucat dansul în picioare ca pe un şarpe crezând că va muri înainte de apusul soarelui. (lăcrimează) I-ai pricinuit răni.
BARBATUL: Am prefăcut o lacrimă într-o apă curgătoare şi am plutit pe ea ca buşteanul... După cum bănuiesc că ai priceput... am vrut să cuceresc Impărăţia lui Dumnezeu.
FATA: Prin violenţă!
BARBATUL: Ti-am spus cândva că visam s-ajung rege. Din pricina rănii la dans m-am târât pe gânduri până aici... După cum vezi, distanţa până la El e prea lungă... Doream să–mi scufund privirea în lumina dumnezeiască, poate întrezăresc filamentul care o produce...
FATA: Naivule! Si tu eşti filamentul! In lipsa lui,  lumina pe care ţi-o doreşti, n-ar fi posibilă. (dansează toate în jurul lui)
TOATE: Tu eşti  minunea acestui univers.
BARBATUL: Eu?! Care trăiesc lucid drama aspiraţiilor? Drama oniricului? Drama cărnii?!
TOATE: Tu eşti lumina acestui univers!
BARBATUL: Eu?! Care nu mă pot vindeca niciodată de dramatismul vieţii?! Oare, în Impărăţia lui Dumnezeu aş găsi răspunsul?
TOATE: Urcă şi vezi!
BARBATUL: (Se caţără  puţin în pom, apoi coboară)
FATA: Indrăzneşte!
BARBATUL: Am senzaţia că, urcând, aş pătrunde într-o cameră cu vid!
FATA: Ce tot spui?! Nu vezi din pricina gândurilor! Ce crânguri frumoase ai să întâlneşti în acest pom...! Ce păduri grele de păsări cântătoare...! Ce emoţii pure ai să trăieşti!
BARBATUL: Dacă, pe măsură ce înaintez către El... Dumnezeu urcă mai sus cu un cer... apoi cu altul...! iaraşi cu altul? Si aşa, la infinit?!
FATA: Deschide larg ochii şi priveşte! Nu vezi ceva acolo, în vârf?
BARBATUL: Un măr! Vrei să zici că fructul acela este Dumnezeu?
TOATE: Cel fără început îi sfârşit! El, ce nu poate fi cuprins nici cu mintea omenească!
BARBATUL: Mă uluiţi! Nu cumva sunteţi dintr-o altă împărăţie? A... paradoxurilor..! Fiindcă nu înţeleg cum va putea palma asta a mea cu care, timp de o viaţă de om n-am putut cuprinde măcar un... sărut! Cum pot cuprinde, femeie ciudată ce eşti, ceea ce nu poate fi cuprins cu gândul?! (încearcă a cuprinde cu degetele ceva imaginar)
TOATE: Urcă şi vezi! După care ne vei spune şi nouă!
BARBATUL: (Urcă şi urcă. Ele dansează. Apoi el coboară.)
FATA: Ce ţi se întâmplă?!
BARBATUL: Imi e potrivnică o piatră de poticnire. Pe măsură ce urc, mărul creşte în volum! M-ar strivi în cădere, de-ar fi să scuturaţi pomul.
TOATE: Urcă şi vezi cât îţi este îngăduit? După aceea...
BARBATUL: Urcaţi voi, dacă ardeţi de curiozitate.
TOATE: Noi am fost!
BARBATUL: (fetei) Si tu?! Mă porţi din surpriză în surpriză. Ai fost tu până sub geana lui Dumnezeu?!
FATA: Si am căzut de acolo!
BARBATUL: Cum adică?! Ai fost fără să-ţi fie clar pentru ce ai fost?
FATA: Am fost pentru a mă... întoarce! (râd toate) Imi trebuia o reţetă de fericire şi aprobarea de a-mi asuma durerea celor pe care-i slujesc.
BARBATUL: Si tu iubeşti?! O... prostituată!... Ai dreptate, dacă şi eu...
TOATE: ...Iubeşti? Pe care dintre noi? Să ştii că îţi va fi credincioasă.
BARBATUL: (se apropie de fată, o cuprinde în braţe): Iubesc cântecul tău din gleznă.
FATA:  Pe mine m-ai ales? Nu-mi vine să cred! Cât eşti de naiv! Te afli la un pas de dans de Creatorul tău, ai şansa de a-L săruta pe obraz, iar tu o risipeşti... Pentru o iluzie! Asta-i motivul pentru care ai coborât din pom?
BARBATUL: Iluzie, aşa ai spus?... Cântecul tău din gleznă e real.
FATA: Cum poate fi într-un spaţiu ireal. Uiţi unde ne aflăm?
BARBATUL: Tu cum ai fost ireală într-un spaţiu real?!
FATA: De cum mi-ai furat dansul, cântecul meu din gleznă a amuţit.
BARBATUL: (trist) N-am să-l mai aud?
FATA: Poate acolo, sus! (arată spre vârful copacului) In Impărăţia lui Dumnezeu, orice rană se vindecă. De aceea doresc să urci. Vindecându-mi dansul, îmi redai menirea, libertatea... (cu tristeţe) Lipsind eu de pe dealul sinucigaşilor, mulţi nefericiţi îşi vor găsi sfârşitul. Ti-am mai spus, fără dans nu am putere asupra morţii. Pentru că şi moartea îşi are cântecul ei din gleznă, ademenitor... Ai văzut, te atrăsese în vraja ei...  Iar eu, miloasă din fire... te-am salvat!
BARBATUL: (Ii şterge lacrimile pricinuite de nefericire) Bine, am să urc! (urcă în pom, urcă, pare a nu se mai opri în veci. Dar se opreşte pentru că...) Am atins mărul! Are coaja alunecoasă. Nu-l pot cuprinde, nici nu mă pot ţine cu dinţii de el!... Incep să mă îndoiesc...
FATA: Că mărul acela ar fi DUMNEZEU?!
BARBATUL: Că tu, ciudato, ai fost vreodată aici!
FATA: Greu îţi vine să crezi!... Doar că am fost mai isteaţă decât tine.
BARBATUL: Ce-ai vrea să fac?!
FATA: Mergi mai departe.
BARBATUL: Dincolo de măr?! Nu se poate!
FATA: Nici măcar nu te străduieşti să încerci!
BARBATUL: Vrei să rup cu dinţii din el? Să înghit până ce îmi fac loc în miez?!
FATA: Poţi merge şi mai departe!
BARBATUL: Pe tine, dacă ai fost aici... ce te-a oprit să mergi mai departe?
FATA: Dreapta socotinţă. Trăiam starea de vierme. Aşteptam să mi se întâmple un... dar! Cum ar fi o pereche de aripi, să zbor fără odihnă prin împărăţie...
BARBATUL: Datu-ţi-s-a dansul!
FATA: Nevrednica de mine. Am fugit cu el şi l-am dăruit oamenilor să aibă cum înfrunta, în permanenţă moartea... Ai început să sapi în măr cu dinţii?
BARBATUL: Mi s-au tocit...
FATA: Ai gânduri tâioase, de multe ori mi-ai făcut răni cu ele... Scobeşte mărul cu ajutorul lor!
BARBATUL: Mi-e dor. Mă usuc de dor!
FATA: Să auzi puţin cântec de gleznă? Faceţi-i pe plac, suratelor! (toate dansează) Inaintezi?
BARBATUL: Nu. Incep să cobor...
FATA: Eşti de neînteles!
BARBATUL: Mă tem s-ajung în miezul mărului. Nici în treacăt nu-mi place să trăiesc starea de vierme.
FATA: Uiţi răsplata?
BARBATUL: Nici muzica sferelor nu poate întrece cântecul  tău din gleznă.
FATA: Pe orice muritor îl tentează ca sufletul său să fie plantat în altă carne. Nemurirea, naivule!
BARBATUL: Mie mi-ar fi suficient un sfert de oră de eternitate!
FATA: Să începem a ne ruga pentru tine... (dansează toate până începe a pica de sus, din măr, un alt măr) Vezi? Ti s-au oferit  cele 15 minute de eternitate!
BARBATUL: Ai pretins că mărul acela era Dumnezeu!?
FATA: Ti-am spus adevărul. Mărul acela e chiar Dumnezeu. S-a învrednicit să cadă la picioarele celui ce a refuzat să-i fie o perioadă de timp vierme în miez.
BARBATUL: (uimit) Nu ştiu cum să mă port! Il am pe Dumnezeu în palmă! Ce pot face mai întâi cu el!
FATA: Trăieşte-ţi sfertul de eternitate ce ţi s-a îngăduit! Vreme suficientă să mergi de la un om la alt om şi să-i întăreşti credinţa, sufletul, vitalitatea cu o firimitură.
TOATE: Du mărul tuturor ca hrană! O coajă cât de mică să nu rămână din Dumnezeu! El e fructul cel mai hrănitor din univers!
FATA: Eu te voi însoţi deopotrivă cu umbra ta. Să-ţi cânt din gleznă. După cum vezi, dansul mi s-a vindecat!
BARBATUL: Voi avea prilejul să aflu, vreodată, cine esti, ciudato?
TOATE: (dansând) Vei afla chiar acum. (brusc înceteaza toate dansul pentru a se auzi din univers):
FATA: Viaţa ta sunt!
BARBATUL: A-ha! Viaţa mea!!!
TOATE: Ieşită puţin din ţâţână! (dansează nebuneşte împreună cu el)

DANSAND PE CIOBURI

(Teatru radiofonic)
Personaje:

CAINELE
FATA
STAPANUL
HINGHERUL 1
HINGHERUL 2
SEFUL HINGHERILOR

ACTUL I

SCENA1

HINGHERUL: Eu am zis că sub bancă-i o javră. El, nu, c-o fi om! Asta-i banca, domnule Sef al Hingherilor... (pregătind cleştele) De-o fi javră, după cum zic eu, nu mai are scăpare.
HINGHERUL SEF: Aruncaţi bucăţele de pâine. Când iese, îi  prindeţi cleştele de gât.
HINGHERUL: Cuţu, cuţu! Vino la papică! (bucuros) Iese... Vedeţi că a fost câine?
CAINELE: ( de fapt, un  om ) Ham-ham... Ham, ham!
HINGHERUL: Ei, drăcie!! A avut dreptate ortacul... e un... om!
CAINELE: (Slab) Este... Cleşte... Gâtul... Vorbim!
HINGHERUL: Ce tupeist! Auzi! Ar fi o mare onoare pentru o javră să dau dovadă de mărinimie!
HINGHERUL SEF: Iţi zic să mai slăbeşti cleştele de pe gâtul lui.
HINGHERUL: Fie... dar numai o idee.
CAINELE: Cleştele... fe...ricit...
HINGHERUL: (râde) Auzi! Asta pretinde că-i fericit!  Ce facem cu el, domnule Sef al Hingherilor?
HINGHERUL SEF: Mde! S-a ivit o dificultate în meseria noastră. In ultimul timp e tot mai greu să deosebim  câinii de oamenii care duc o viaţă de câine.
HINGHERUL: Dacă se întâmplă să fim beţi! Nu-l... terminăm? (râde gros) Ar fi fost pagubă-n ciuperci. Ce lege îl mai apără pe gunoiul ăsta?!
HINGHERUL SEF: Aici e buba. Practic, legea nu prea se sinchiseşte de el. Dar, teoretic... aşa şi aşa!
HINGHERUL: De ce, domnule Sef al hingherilor, nu-i scoate pe ăştia... vreau să zic de ăştia care duc o viaţă de câine... de ce nu sunt scoşi în afara legii?!
HINGHERUL II : Măi, frate hingher, de ce vorbeşti aşa? Noi, hingherii, avem fizionomie ca a lui, dar... nu suntem EL! Avem chipul lui Dumnezeu, dar... nu suntem Atotputernicul! E, domule Sef al hingherilor? (aşteaptă confirmarea vorbelor sale care... nu vine) Dacă o luăm ierarhic, după Dumnezeu urmează americanii. In lanţul trofic, cum s-ar spune! După hingheri, vin poliţiştii, iar sub noi toţi, ca nişte oliţe de noapte, dă buluc restul... muritorilor.
HINGHERUL SEF: Pst! Ia-i repede cleştele de la gât. Suntem priviţi din maşină... a din capătul aleii...
HINGHERUL: Domnule Sef al Hingherilor, dar nu-i...
HINGHERUL SEF: Faci cum zic eu. Trebuie să dovedim oricui că omul ăsta cu viaţă de câine, nu-i victima, ci protejatul nostru.
HINGHERUL: I-am desfăcut cleştele. Numai să nu... Te repezi la mine, javră? Ia te uită, îmi sărută mâna!!
CAINELE: Domnule hingher, salvatorule, lăsaţi-mă să acopăr cu sărutări cleştele ce... în care mi-aţi prins gâtul!
HINGHERUL: Mare comedie cu ăsta!
CAINELE: Imi venea să bat din picioare de bucurie!
HINGHERUL: De nebun dormea ăsta sub bancă?
CAINELE: Am descoperit că acest... instrument miraculos, câtă vreme îl am în jurul gâtului, mă scoate din starea de nimeni, îmi dă... siguranţă, personalitate... vitalitate... Vedeţi desenul acela de pe copacul din faţa noastră? Uite-aici!
HINGHERUL: Ce desen? A, ăsta?! Tu desenezi cu creta caricaturi pe scoarţa copacilor ? Parcă-i drac! (fac haz)
CAINELE: Drac este. (Arată cu degetul la trecători! Ii întreabă): Vedeţi ce scrie sub desen? "Eşti fericit tu, cel făcut după chipul şi asemănarea Domnului?" Vă implor, acodaţi-mi alte clipe de fericire! Puneţi-mi, din nou la gât, cleştele...
HINGHERUL II: Domnule Sef al Hingherilor, să-l lăsăm în grija Domnului. Doar suntem creştini!
CAINELE: Nu-l ascultaţi, îmi vrea răul... Lasându-mă de capul meu, îmi sufocaţi exact ceea ce pretindeţi că-mi redaţi: Libertatea! Vă cad în genunchi... nu mă lăsaţi iarăşi liber!
HINGHERUL SEF: N-avem noi căderea să profanăm... libertatea dumitale...
CAINELE: Ca şi cum mi-aţi spune: eşti o uncie de aur! Si ce-i cu asta?! (plângăreţ) Fie-vă milă de mine! Trataţi-mă în continuare ca pe un câine!
HINGHERUL SEF: (solemn) Incă... nu se poate! Pst! Domnul din maşină vine în direcţia noastră.
DOMNUL: Domnilor, v-am auzit - pentru că vorbiţi  foarte tare - că acest om vrea să fie tratat ca un câine?
CAINELE: Asta mi-e dorinţa, domnule. Să fiu tratat în continuare ca un câine.
DOMNUL: Foarte interesant! Filosofic, intenţia ta echivalează cu o respingere a condiţiei de om. Există riscul s-o pierzi.
CAINELE: Câinele e tratat cu multă responsabilitate, îşi găseşte mai uşor hrana... Oamenii, cât ar fi de pur sânge, se tem de ei. Câinele muşcă de gleznă... de suflet... Pe oricine. Fără a fi tras la răspundere!
DOMNUL: Bine, bine. Am înţeles aluzia. Imi place cum ştii să-ţi distribui otrava. Aş vrea să-ţi fac o propunere. In folosul tău, evident.
CAINELE: Sunteţi un om milos, domnule.
DOMNUL: Te-nşeli. Sunt un dur. Ti-o spun din capul locului. (aparte) De mult visam eu un mare divertisment: să duc un om în lesă... în picioare să-i calc sufletul... să... Aşa! Nu vreau să fac nimănui bine din... milă, după cum spui. Pentru... divertisment, mă-nţelegi? Cine pune un bănuţ în mâna cerşetorului, se distrează... Accepţi propunerea mea?
HINGHERUL SEF: Ce zici, îl urmezi pe Domnul?
DOMNUL: (adresându-se hingherilor) Iţi îndulcesc puţin viaţa: acoperiş deasupra capului, mâncare, ocrotire... aşa cum se cuvine unui câine...
CAINELE: N-am cuvinte să-mi arăt recunoştinţa, binefăcătorule! (îşi sterge lacrimile) Ham-ham!... Ham-ham!

ACTUL II

SCENA 1

FEMEIA: Nici dacă te trag de urechi nu mă muşti?!
CAINELE: Nici.
FEMEIA: Proasta de mine! De o lună de zile îţi aduc mâncarea ce ţi-o trimite Stapânul, dar nu mi-a dat prin cap să mă conving ce naiba eşti: Câine de rasă, sau javră?!
CAINELE:  In ce categorie mă pui?!
FEMEIA: In a laşilor.
CAINELE: Eşti mult mai dură decât Stăpânul!
FEMEIA: Stăpânul ştie să exploateze orice situaţie.
CAINELE:  E o aluzie?
FEMEIA: Un adevar. Tu îi permiţi să-ţi prindă cleştele de gât când are chef să se distreze!
CAINELE: E o copilărie a lui... Ziceai de cleşte? Mi se potriveşte. Destinul m-a aruncat sub cerul liber... sub o bancă în parc. Duceam o viaţă de nimeni, ceea ce-i îngrozitor. Stii de ce? Un nimeni e scos din oficiu în afara legii. Insă câinele, dacă moşteneşte şi puţină raţiune umană, e tolerat. Ceea ce-i cu totul altceva.
FEMEIA: Eşti nebun... Atipic!
CAINELE: Crezi ce vrei. Acum sunt câine, mă protejează un stăpân... Statul nu mai are nici o legătură cu mine! (mulţumit) Am un stăpân, femeie!
FEMEIA:  Ai o identitate, faci parte din societate!
CAINELE: Care societate?! A, care şi-a trimis autoritatea să mă alunge de sub banca din parc? Nu-mi rămânea decât să trec fraudulos frontiera, ori să urc la cer!
FEMEIA: Norocul tău a fost cu Stapânul care, acum, îţi pune lesa la gât şi te plimbă prin curte. De ce crezi că se poartă aşa? Nu ştii? Am descoperit eu: să nu-ţi anchilozeze sufletul! (râde cu dispreţ)
CAINELE: Exagerezi! Sunt mulţumit că am găsit pe cineva care nu poate concepe că eu aş fi altceva decât câine. Auzi, femeie? De fiecare dată când mi-aduci mâncarea, mă ispiteşti cu vorba! Imi poţi spune ce eşti în casa Stapânului?
FEMEIA: Nu cine ştie ce. O târfă. (mândră) Cel puţin nu fac ham-ham!
CAINELE: Dar tot faci ceva care te deosebeşte de o femeie împlinită. Eu nu sunt câine contra voinţei mele. Mi-am judecat până la sânge trăirile de până s-ajung aici - de ce să mă ascund după deget? Am ajuns la concluzia că sunt o javră.
FEMEIA: Vrei să spui că nu te doare? Mie îmi pasă!
CAINELE: Recunosc... Câteodată!
FEMEIA: Când am câte-o criză din asta, 'mi-nfig unghiile în carne...
CAINELE: Eu latru, iar stăpânul vine şi-mi pune cleştele de gât. Imediat îmi regăsesc echilibrul... viaţa capătă sens... mă încadrez din nou armoniei cosmice.
FEMEIA: Crezi că nu m-am prins? Eşti un şmecher de trei parale. Cine ştie ce-i urzeşti Stăpânului!
CAINELE: Tu ce alte bucurii ai?! (izbucnesc în râs)
FEMEIA: Amândoi suntem nişte păpuşi gonflabile. Cu care Stăpânul îşi satisface perversităţile. Ia taci! Am stat prea mult cu tine. Vine spre noi... monstrul!
CAINELE: E părerea ta. Eu îmi respect Stăpânul.
FEMEIA: Nu-ti fie teamă, javră. N-am fost trimisă pentru a-ţi pune la încercare credinţa în el.

SCENA 2

CAINELE: (în patru labe) Ham-ham ! Ham-Ham!
STAPANUL: Câine! Mă tot uit dimineaţa prin curte să văd un câine adevarat. De ce am uneori impresia că eşti om?
CAINELE: Sunt javră până-n vârful unghiilor!
STAPANUL: Dacă n-ai accepta să-ţi prind cleştele de gât, te-aş suspecta de prefăcătorie. Arată-mi colţii!
CAINELE: Ham!... Ham –ham... Mrrr!
STAPANUL: Ce colţi fioroşi ai! Intr-adevăr, eşti câine... Te-ai luptat vreodată cu ursul?
CAINELE: Da, stăpâne. Ham, ham, ham!
STAPANUL: Cu lupul ai fost vreodată faţă-n faţă?
CAINELE: Hau-Hauuuu! Mârr. Era acoperit cu piele de om.
STAPANUL: Pe mine de ce nu mă ataci?!
CAINELE: Ham-ham! Tu eşti puternic... Esti un bivol, stăpâne!
STAPANUL: Ce faci tu mai tot timpul?
CAINELE: Televizor. Citesc. Seara mă rog... Hau hauu!
STAPANUL: Te rogi! Cui te rogi?! Cerul de deasupra ogrăzii îl am trecut în actul de proprietate!
CAINELE: Raiul e aici, sub aripa ta. Iadul e sub banca unde m-au găsit hingherii...
STAPANUL: Dar cleştel, când ţi-l prind de gât?
CAINELE: In lipsa cleştelui mi se refuză toate drepturile de la Dumnezeu!
STAPANUL: N-am înţeles din ce motiv te rogi?
CAINELE: Din disperare. Hau, hauuuu...
STAPANUL: (enervându-se) Ce-i aia disperare? Ce-i aia durere?! Câine, să nu mai pronunţi în faţa mea asemenea fleacuri.
CAINELE: Cu respect, Stapâne. Promit că am să mă curăţesc de ele. A fost o vreme când nu aveam noroc...
STAPANUL: Ce-mi spui mie prostii? Că n-ai avut noroc în viaţă!? De ce toată viaţa ai răscolit numai prin gunoi? De ce ai gustat otravă ori de câte ori ţi s-a oferit? Faguri de miere trebuia să cauţi, să te fi târât printre cioburi, să fi dansat pe jăratec până-i găseai!  (cu dispreţ) Tu n-ai alt cuvânt pe buze decât "Milă!"?
CAINELE: E după cum spui dumneata, Stăpâne!
STAPANUL: Ptiu, javră! Nici măcar nu ai curajul să mă contrazici... Ca orice javră. Un câine adevărat mârâie la Stăpân, dacă îl calcă pe coadă. Eu zilnic  îţi joc în picioare sufletul!
CAINELE: (rugător) Prinde-mi repede gâtul în cleşte, am nevoie de echilibru... Stăpâne!
STAPANUL: Cum să nu! Iar eşti la un pas de a face o criză de orice... Hai, începe să debitezi citate din Kant, Sartre... Astea-s gunoaiele după care ai răscolit o parte din viaţă. Eu n-am vrut să rămân un om mediocru, am vrut - şi de ce n-aş fi? Sunt centrul universului! Vino să-ţi prind gâtul. Dar nu uita: eu sunt Stăpânul şi oricând pot distruge o javră.
CAINELE: (îi sărută picioarele) Nu, stăpâne... Sunt un câine credincios. Ham-ham... Hauuuuuu!

SCENA 3

FEMEIA: Dovedeşte-mi că nu eşti nebun?
CAINELE: Puţin îmi pasă... De ce ai venit la mine fără să fii trimisă de Stăpân cu vreo treabă?
FEMEIA: In ultima vreme trag cu urechea la cuvintele... la ce zice Stăpânul altora despre tine. Stii ce-am înţeles? Că, după alegeri, are să te ţină tot lângă el. Iţi convine?!
CAINELE:  Mă simt bine în rai. E altceva decât în subterana din parc. Nu mi-ai spus ce cauţi în camera mea la o oră când Stăpânului nu i-ar surâde să te găsească aici?
FEMEIA: Nu-i purta de grijă. Si-a consumat ultima tabletă de  "viagra".
CAINELE: Aha! Eşti satisfacută, şi-ai ieşit în răcoarea nopţii!
FEMEIA: Sunt scârbită. Si-am ieşit să vomit... Auzi, câine, ştii că noaptea sunt căţeluse care dau roată dulăilor? De când eşti aici, n-ai râvnit o asemenea pacoste?
CAINELE: Nu.
FEMEIA: Nici dacă ea schelălăie şi se tăvăleşte la piciorele tale?
CAINELE: N-are decât.
FEMEIA: Dobitocule! Priveşte-mă, îţi prezint marfa. Ia uite ce mai bucăţică de... picior! Hai... cuţu-cuţu, sari pe mine!
CAINELE: Pleacă. Locul tău e lângă Stăpân.
FEMEIA: M-am scârbit de viagra lui... Hai, Grivei, fă-ţi numărul!
CAINELE: Nu te mai agita. Sunt câine, iar tu... o femeie.
FEMEIA:  Care câine?!  O piesă în inventarul Stăpânului!
CAINELE: Ar trebui să-ţi fie silă de mine!
FEMEIA: Am înţeles, potaie... Hai să încercăm altceva... Vino mai lângă mine. Uite, deşertăm fiecare pe masă traista cu viaţa lui de dincolo de acest prag. Bine? Incep eu sau...
CAINELE: Nu mă prind în jocul tău. Pentru că nu mă interesează ce ai fost. Nici ceea ce am fost. Clar? Intr-o zi Stăpânul mă acuza că am răscolit prin gunoaie. Inseamnă că n-am amintiri plăcute.
FEMEIA: Stăpânul în sus, Stăpânul în jos... Si-n somn cred că-i pomeneşti numele! Hârbul ăla e destinul nostru! I ne supunem fără să crâcnim. De ce? Tu-i întinzi gâtul să ţi-l prindă în cleşte... Eu mă las goală şi "turbez de dorinţă" când îmi arată o pastilă de "viagra". De ce?! Iar tu pretinzi că aici e raiul!
CAINELE: In ceea ce mă priveşte, da!
FEMEIA: Daaa? Pentru tine? Ce să-ţi spun! Nu vrei să te străduieşti un pic să-ţi pese şi de mine?
CAINELE: Tu ai face-o pentru... oricine?
FEMEIA: Te indoieşti? Eşti om. Mă cuprinde frigul vieţii când văd cum îţi atârnă cleştele de gât... Apoi îşi freacă mâinile de satisfacţie... De ce accepţi? De ce acceptăm umilinţe din partea unor mameluci?!
CAINELE: Asta e starea spre care am... avansat!  Eu - câine, iar tu...
FEMEIA: (dur) Târfă!... Hai să evadăm din starea asta!
CAINELE: Si... unde am fugi? Să nu ne prindă din urmă... starea asta? Eu - sub banca din grădina publică, iar tu - cu fusta ridicată un metru peste genunchi!
FEMEIA: (cutremurată) Pe trotuar!? (cu dispreţ) Aşa că, fie binecuvântat răul care ne-a salvat de mai rău!
STAPANUL: (apărut pe neaşteptate, a auzit ultima parte a discuţiei) Aha! Vreţi să vă luaţi zborul?
CAINELE (gudurându-se, dând din... suflet - în lipsa cozii adevărate) Eu nu, Stăpâne. Ham, ham... Mrrr!... N-am luat-o în seamă pe femeia asta. Hau, hauuuu!
STAPANUL: Aşa, târfă?! Te-am adunat de pe trotuar cu făraşul ca pe un gunoi... Vrei s-ajungi iarăşi acolo?!
FEMEIA: Mi-e totuna! Pe trotuar sau aici... In cavoul tău impunător sunt nevoită să-mi scot rochia la o pocnitură din deget...
STAPANUL: Pe trotuar ai... diversitatea!
FEMEIA: Aceeaşi senzaţie de vomă!
STAPANUL: Atunci... pleacă!
CAINELE: Hau-hau! Iţi ling tălpile, Stăpâne. N-o arunca dincolo de prag, în întunericul îndoit cu puţină lumină...
STAPANUL: Am înţeles că nu-i mai place surogatul de aici.
FEMEIA: Mi-e totuna, Stăpâne. Mai nedrept eşti cu omul ăsta...
STAPANUL: (ca ars) Care om?! De când îl am ca piesă de divertisment, singura pată omenească observată la el este... mersul biped. Rareori!
CAINELE: Ar trebui să-i mai acorzi o şansă.
STAPANUL: Spui vorbe mari!... Si unde-şi va rumega şansa pe care, să zicem, i-aş oferi-o pentru divertisment? Sub bancă?! (râde pervers) Stii cum ar veni chestia asta, prostuţo? Ca atunci când zeii, ca recunoştinţă pentru consideraţia ce le-o porţi, te-ar răsplăti cu un pahar cu ambrozie. Vă lingeţi pe bot?! Numai că n-are să vă toarne delicatesa lichidă pe gură! (râde, parcă l-ar fi învins în luptă pe Ahile) Vă aşează mai întâi cu fundul în sus, apoi toarnă ambrozia, iar voi aveţi să-i simţiţi gustul pe... limbă! Vrei o şansă, câine?
CAINELE: (gudurându-se, dar şi-nspăimântat) Mi-ajunge osul bunătăţii tale, Stapâne. In veci n-am să mă satur de aroma lui!
STAPANUL: (victorios) Tot nu te-ai convins, târfă? Ce şansă e un ciob de sticlă pentru unii ca voi?! Uite, încercăm altceva. Fugi la bucătărie şi adu-mi un castron cu lapte. (femeia aleargă la bucătărie)
CAINELE: Stăpâne, nu mă îndepărta! Ham-ham-ham... Femeia asta... mârrrr... nu-mi cunoaşte gândurile!
STAPANUL: Taci! Un câine nu vorbeşte! Dă din coadă, sau mârâie, când nu-i convine ceva.
CAINELE: Milă, Stapâne! Mi-e teamă de întunericul de afară!
STAPANUL: Mi-ai spus de atâtea ori: întunericul de afară e îndoit cu lumină, doar cât să ia ochii... să ameţească. Dar... fiindcă ai puterea asta de percepţie... paranormală, aş putea spune... vreau să ştiu ce vezi.
CAINELE: Ce văd? Ham!
STAPANUL: In sufletul meu... ce vezi? Lumină sau întuneric?!
CAINELE: (se-nvârte în patru labe în jurul Stăpânului, dă din suflet, salivează de poftă pentru că Stăpânul transpiră din abundenţă) Hau, hauuuu!... ham-ham!
STAPANUL: Lasă linguşeala. Vreau să ştiu ce vezi?
CAINELE: (se ridică în trei labe) Sufletul tău e un  fleac de lumină divină.
FEMEIA: (care a adus castronul cu lapte; îi strigă printre dinţi) Putoare! Am deschis poarta, fugi, nu mai dansa pe cioburi să-l înveseleşti pe Stăpân... Ce mai aştepţi? (Il îmbrânceşte spre poartă, el se opune. Stăpânul se delectează, are spume la gură de atâta râs. Femeia îl prinde pe câine de mâna, vrea să-l ia în spate, să-l târască. Plânge de ciudă, îşi chinuie un zâmbet, îl sărută voind să-l îmbuneze.) Nu refuza şansa, idiotule, mi-ai acorda şi mie o firimitură din ea!
STAPANUL: Te-ai vârî cu el sub bancă! Să... clefetiţi şansa! (leşină de plăcere)
CAINELE: (se prinde cu braţele de piciorele Stapânului, îl linge pe mâini, pe fund; numai schelet  dacă ar fi,  Stăpânul, i-ar linge fiecare oscior )
STAPANUL: Târfă, încearcă altceva. Pentru ca divertismentul să rămână de pomină. Du castronul dincolo de prag. N-ai înţeles? Aşează-l pe trotuar... Hai, câine, mergi şi lipăie laptele. Dacă a mai rămas în tine o fărâmă de om,  vei face  pasul dincolo de prag.
CAINELE: Ham, ham... Hauuuuu! Hauuuu! Hauuu! (brusc se repede asupra femeii, gata s-o sugrume ) Viperă! Ce ţi-am făcut de-mi vrei răul?
FEMEIA: Curaj, căţeluş! Ia-mă de braţ, ieşim împreună. la plimbare.
STAPANUL: (devenind serios) Sezi cuminte, javră. Mai am pastile de "viagra" ! Nu ma pot lipsi de o târfă... Marş  la castron!
CAINELE: Nu mă îndeparta, Stăpâne!
STAPANUL: Treci pragul, javră. De ce nu-l  ademeneşti, târfă?
FEMEIA: (momindu-l cu castronul) Hai la mama, căţeluş, până nu se răceşte lăpticul... Aşa... vezi că eşti înţelegator? Mai ai un singur pas până la ieşire... (disperată, îl împinge de la spate, el se trânteşte la pământ) De ce nu vrei? De ce, de ce?!
CAINELE: Dacă merg la castron, ai să închizi uşa ... în urma mea!
STAPANUL: (victorios) Ai văzut, târfă?
FEMEIA: (lovind cu piciorul în câinele culcat la pământ) E un laş, o târâtură, un...
CAINELE: (intrat în criză, are nevoie de echilibru ontic) Cleştele... Stăpâne, îndură-te, sunt credincios...
FEMEIA: Lasă-mă să-i prind eu cleştele la gât... Să-l chinui... Să-l târăsc prin mizerie. Ptiu!
STAPANUL: De ce-l scuipi în ochi? Târfă, nu uita, ăsta-i câinele meu! Il protejez.
FEMEIA: Care câine?! E o toaletă. (îi prinde cleştele) Aşa, câine, zvârcoleşte-te! Ai refuzat şansa... Mai înainte am vrut să-ţi pun cracii pe după gât. Acum, na...
CAINELE: (respiră greu) Stă... stăpân... (arată cu mâna la gât)
STAPANUL: Suferă, câine! Pentru că-ţi place! Altfel mi-ai pune mâna-n gât. M-ai sugruma şi te-ai duce cu târfa sub aşternutul meu...
CAINELE: ..Sufoc... su..
FEMEIA: (perversă) Ne înjură.
STAPANUL: Slăbeşte-i cleştele, să poată respira...
FEMEIA: Acum e mai bine? Hai, şi nu mai mârâi la mine!
STAPANUL: Incă mârâie?! Inseamnă că nu-i suficient de domesticit! Auzi, târfă? Dezbracă-te!
FEMEIA: Aici?
STAPANUL: De ce nu? Bucură-te împreună cu mine de suferinţa lui. Odată la o mie de ani are cineva ocazia să trăiască un asemenea... divertisment! Scoate-ţi rochia!
FEMEIA: Nu. Asta, nu!
STAPANUL: Te ruşinezi de un câine?!

SCENA 4

STAPANUL: N-am venit să-ţi prind cleştele de gât. Astăzi m-am distrat cu bule de săpun... Voiam să-ţi spun că s-a implinit anul de când te afli în ograda mea. Multe dorinţe mi-aţi îndeplinit, ar fi trebuit să fiu fericit. Nu te speria, n-am de gând să vă scot dincolo de prag. Câine, vreau să-ţi fac o mărturisire.
CAINELE: Mie?! Sunt o javră!... Ham, hauuu!
STAPANUL: Nu mi-e clar ce a început să mi se întâmple! In ultima vreme, când îţi prind cleştele la gât, mă-nfioară gândul că... eu... am tot o inimă de câine! Noaptea, în linişte, îi auzeam tic-tac-ul. Acum... (se scutură de fiori) mârâie cu intermitenţe!
CAINELE: Ham, ham! Cum să-ţi deschizi inima în prezenţa unui câine?! Poate ai uitat, Stapâne, dar eu sunt... Ham-Ham. Mârr! (îl muşcă de gleznă) Nimic?! (descumpănit) Pentru aşa ceva există preot.
STAPANUL: Preotu-i doar un simbriaş! Tu mai ai un pas şi-ajungi pe cruce!
CAINELE: (umilit) Stăpâne!
STAPANUL: Aşa te văd eu... Si... mai e ceva, câine. O obsesie îngrozitoare nu-mi dă pace... Moartea! Cumva... te încearcă şi pe tine?
CAINELE: Câteodată!
STAPANUL: Cumva... cleştele e un  leac? O îndepartează cât timp nu-l strângi cu putere încât... mă-nţelegi?
CAINELE: Nu.
STAPANUL: De fiecare dată ai zis că, având cleştele prins de gât, trăieşti orgasmul fericirii!
CAINELE: De ce să te mint, binefăcătorule... A fost o iluzie!
STAPANUL: Iluzie?! Totuşi... ceva trebuie să fie!
CAINELE: Cum să-ţi explic, stăpâne? Poate aşteptarea! Speri cu perversitate să fie strâns cleştele până când... Ham-Hauuu!
STAPANUL: (descumpănit) Nu te cred! Imi ascunzi un amănunt... (tăcere ca într-o cameră de tranzit până ce se temină metamorfaza. Stăpânul se lasă în patru labe) Iţi poruncesc...
CAINELE: Ham-hauuuu!? Am înţeles, Stăpâne! Vrei să-ţi prind cleştele de gât! Rişti mult...
STAPANUL: Onoarea?!
CAINELE: Cu cleştele la gât vei vedea în mine... în prima secundă... un câine! In a doua secundă un... prieten. După aceea... voi fi în ochii tăi un... Om! Adică... se inversează planurile şi...  m-aş minţi că am prins în cleşte un... câine!
STAPANUL: (punând piciorul pe spatele lui) Asta e visul tău ascuns!
CAINELE: (nu-l ia în seamă) Mă tem că otrava ce-o am pe limbă pentru Lumea care m-a împins cu piciorul sub bancă... m-ar determina... să... (H)auuuu!!!... să strâng cleştele!
STAPANUL: Sunt Stăpânul tău, aşa că faci tot ceea ce-ţi poruncesc. Ia cleştele şi...
CAINELE: Nu, nu pot! Mă obligi să  fug în stradă!
STAPANUL: Unde întunericul... Sau invers: lumina e îndoită cu întuneric... Sau cu apă chioară! Se vede adevărul ăsta când ai cleştele la gât?! Hai, nu te mai codi, prinde-mi cleştele...
CAINELE: (se îndreaptă spre poartă, o deschide) Nu pot inversa stările, Stăpâne.
STAPANUL: N-ai nici o şansă de a ajunge iaraşi în habitatul de sub bancă. Sun la poliţie ... mă plâng că m-ai tratat ca un pervers... Aha! Si-au făcut efectul cuvintele mele! Hai... câine, ia cleştele, fă ce ţi-am spus... Vezi că n-a fost greu? Aşa... ah... aa... mă suf...
FEMEIA: Nu-mi vine să cred ceea ce văd?! (ca o şansă) Viaţa lui e în mâna ta... Câine! Strânge cu putere cleştele, să terminăm odată cu umilinţa... Ce mai aştepţi?!
STAPANUL: Slă... mă... sufoc...
CAINELE: Mai slăbesc cleştele, Stăpâne. Dacă asta îţi e dorinţa... Hauuuu!
FEMEIA: Nu eşti bun de nimic, jigodie! Ti-a călcat în picioare mândria de om, te-a prezentat cunoscuţilor ca pe un rahat! Acum ai ocazia să-l tăvăleşti prin praf. Ptiu!
STAPANUL: De ce mi-ai dat drumul din cleşte?!
CAINELE : Sunt o fire josnică, stăpâne! O javră!
STAPANUL: Minţi! Stiu de ce n-ai strâns cleştele? crezi că mă tem de moarte, este? Ce-mi pasă mie de moarte!? O-ndepărtez de pe viaţa mea... Ca pe o scamă.
                                        
SCENA 5

FEMEIA: Obserbi ceva, javră?! Idiotul ăsta, căruia de atâta vreme i-ai lins tălpile şi fundul...
STAPANUL: Ce şuşotiţi acolo?! Iar tu, câine, de ce-mi tot vorbeşti de moarte?! Altceva a început să mă descompună de viu. Ia să-mi spuneţi? De unde vine mirosul ăsta scârbos de om?  Nu-l mai suport. Dinspre tine vine?!  Inseamnă că nu eşti sută la sută... câine?! M-ai dus de nas? (îl miroase) De la tine vine mirosul de om! (o miroase pe femeie)  Tu miroşi a târfă...
CAINELE : Mirosul meu îţi produce greaţă, Stăpâne!
STAPANUL: De ce?! Pentru că tu nu mai eşti om. N-ai fost niciodată om!
CAINELE : Ham, haaaaam! N-am fost în vecii vecilor om!
STAPANUL: Te-am folosit pentru divertisment. Care-i pomul pe care-l uzi în fiecare dimineaţă?
CAINELE  : Viaţa ta, Stăpâne...
STAPANUL: Cum?! In fiecare dimineaţă, de când eşti aici, ai urinat pe viaţa mea?!
CAINELE : Da!
FEMEIA: Ce mai javră! Incep s-o îndrăgesc! Auzi?  Să te îndrăgosteşti de-un gunoi! Să-l urmezi în tomberon pentru a-ţi petrece luna de... otravă! Ce mai javră nemaiauzită!  Nemaîntâlnită!  Cu colţi ascutiţi la suflet!
STAPANUL: De ce-mi calci câinele pe coadă, târfă ordinară? Nici tu nu mai miroşi de multă vreme a femeie... Eşti fără gust, fără miros.
FEMEIA: Ca lacrima, Stăpâne!
STAPANUL: Nu. Ca o fantomă!  Ai tupeu să mă contrazici ?
FEMEIA: Accept să fiu fantomă.
STAPANUL: De ce să accepţi? Trebuie să fii. Altfel te arunc în stradă. Pentru că nu mai suport miros de om în jurul meu. Tot ce-i om trebuie transformat în  javră. Stiţi de ce?! Pentru că oamenii sunt greţoşi, imprevizibili! Au mult piper în sânge şi când îţi clăteşti, mental, gura cu sângele lor, te  arde rana ce ţi-a pricinuit-o cu sărutul sau cu... Cu... Dumnezeu, cretinilor! Simt că am părăsit starea de om! Incă nu mi-e clar unde mă aflu! Dacă mai sunt încă om, sau...
FEMEIA: Bestie!
CAINELE: Ham! Nu te pune-n gură cu Stăpânul.
FEMEIA: Pupă-l în fund !
STAPANUL: Bestie?!  Aşa ai zis, târfă?
CAINELE: Pe mine m-a insultat, Stăpâne!
STAPANUL: Bestie!... Bes-ti-e-e-e!  Incepe să mă preocupe acest cuvânt! Mi-aţi dat de înţeles că am sau evoluiez în... Bestie? O stare nouă, nobilă. Femeie, eşti sigură că mi se potriveşte acest... această... mă rog!
CAINELE: (nu încetează a da din suflet, se culcă pe el, şi-acoperă dosul cu el) Eti un... o... nu mai ştiu ce eşti, Stăpâne! Dar eşti... Ham, ham, hauuuuu!! Puternic.
FEMEIA: Javră! Ii dai viagra pentru a respira?
STAPANUL: Ptiu! Ce silă mi-ai facut! Eu... OM? Incă?! E imposibil cu voi în preajmă! Daţi-mi oglinda! Nu se poate, de ce mai zăresc un om?!  Cred că am o mască pe chip?  Nu-i aşa, câine? Am să mi-o jupoi!
CAINELE: Nu-ţi mai înfige unghiile în obraz, Stăpâne. Ai să-ţi jupoi pielea!
FEMEIA: Lasă-l... A leşinat! Ce boală ciudată l-o fi trăznit?
CAINELE: Mergi şi cheamă medicul.
FEMEIA: N-are decât să crape! Il îngropăm în grădină. Spunem autorităţilor... că-i plecat în străinătate. Mai târziu, dacă e nevoie, dovedim cu o scrisoare falsă că a rămas pe-acolo... şi ne-a lăsat pe noi moştenitori, pentru că... De ce nu eşti de acord?! Vrei să dăm cu piciorul şansei de-a avea casa noastră şi avere?! Nu-l mai pălmui, fraiere! Eu îţi spun una, iar tu vrei să-l trezeşti la viaţă?!
CAINELE: Gândeşti ca un om, femeie! Eu nu pot deveni complicele tău la o mârşăvie pentru că... mi-ai spus-o de-atâtea ori, sunt o javră. Iar pentru o javră interesul tău nu  poate avea  importanţă.
FEMEIA: Eşti o... o... uf! S-a trezit!
CAINELE: Stăpâne, te vom duce în camera dumitale...
STAPANUL: Iţi pasă de viaţa mea... javră? Să nu-mi mai vorbeşti despre moarte pentru că eu sunt puternic... Nu mai ştiu ce sunt: câine, om sau bestie? Sunt puternic! Adică eu nu sunt...  voi!
CAINELE: Aşa-i, Stăpâne!
STAPANUL: O sursă de infecţie, asta eşti, câine!  Până a te cunoaşte, n-aveam decăt dorinţă, nu şi întrebări. Mergeam în rând cu gloata...
FEMEIA: E clar!  I s-a prăjit creierul!
STAPANUL: Taci, târfă! Trupul îl am sănătos tun. Viaţa mi-e bolnavă! Câine, tu ai fost virusul care m-a îmbolnăvit!
CAINELE: Stăpâne, mă doare ceea ce ţi se întâmplă!
STAPANUL: Imi eşti câine credincios! Te-am umilit, dar tu îmi eşti credincios! (începe să râdă a turbare) Stii, câine, ce spunea... nu mai ştiu cine: "nu tiranul îl face pe sclav, ci dimpotrivă"? (râde încât zici că are să crape) Cam aşa mi-ai facut... Câine!
CAINELE: Nu pricep înţelepciunea răsuflării tale, Stăpâne. Mi-e clar pentru tot restul zilelor că dincolo de pragul casei tale e...
FEMEIA: Scrâşnetul dinţilor! Of, nu-mi vine să cred cât sunt de miloasă! Cheia de la poartă e pe mâna mea. Dar nu pot pleca ...mi se rupe inima să las  singuri  patru dansatori pe cioburi...
STAPANUL: Patru? Afară de noi... trei, cine se mai află în ograda mea?!
FEMEIA: Al patrulea, Stapâne! N-ai priceput?! E Dumnezeu! Voi picaţi în starea de câine, iar El, călcând strâmb, s-a prăbuşit în starea de... Om!
SCENA 6
                                                                                    
STAPANUL: Nu-mi place… Mă simt egalul vostru… Câine, târfă şi Stăpân! N-am idee ce poate însemna.
FATA: O microfermă!
STAPANUL: (gânditor) Va trebui să spargem gaşca.
FATA: Mai bine punem de-un  schow.
STAPANUL: Vezi,  câine? Mă umileşte! Nu-ţi mai araţi caninii ca altădată?
FATA: Năpârleşte, Stăpâne.
CAINELE:  Ham hauuuu!
STAPANUL: Până acum aţi trăit la acelaşi nivel cu mine. Respiraţie-n respiraţie  cu mine... (gânditor) Sunt hotărât să vă-nghesui sub tălpile mele…
CAINELE:  E cu neputinţă, Stăpâne!
STAPANUL: Pentru un om puternic, totul e posibil.
CAINELE:  Ham hauuuu!
FATA: Javră, ce urmăreşti de te  linguşeşti?
STAPANUL: Vreau să-mi aduceţi  scara de colo… Aşa! Acum ţineţi bine de ea, pentru că vreau să urc…
FATA: Unde, Stăpâne,  la cer? Nici nu se mai vede!
STAPANUL: Cobor de pe pământ .
FATA: ( nedumerită ) In sus?!
CAINELE:  Ham, ham… ai grijă, Stăpâne!
STAPANUL: Nu cobi! N-am  coborât decât două trepte.
FATA: Ai urcat, vrei să spui.
STAPANUL: Vezi realitatea mea invers. Cum e, câine?
CAINELE:  Ham. Ai… Da, Stăpâne, după cum îmi grăieşte instinctul de javră, ai coborât!
STAPANUL: Din arca lui Noe, este? Apropo! De ce crezi că s-a pornit potopul?
CAINELE:  Ham, Ham. Cred, Stăpâne, căă..
STAPANUL: Nu te opri, câine. Ce crezi?
CAINELE:  Mrrr!
STAPANUL: Te dau în jujău dacă lungeşti vorba.
CAINELE: (speriat) Ham,ham, Stăpâne. Cred că adevărul a fost o ceapă imensă.
FATA: Cum de nu mi-am dat seama că eşti nebun, ,javră! Vai ce silă-mi faci!
CAINELE:  Oamenii… tot rozând din ea ca iepurii… (tace)
STAPANUL: Câine, dacă tot mă fierbi, trei zile nu mai primeşti mâncare...
CAINELE:  Hhauuuu! Din cauză că adevărul le ustura ochii mai ceva decât ceapa, plângeau fără voie...
STAPANUL: Insinuezi că nu erau fericiţi?
CAINELE: Făceau pe ei de fericire, Stăpâne! Hau, hau, şi miroseau din pricină că se împuţise fericirea pe ei!
STAPANUL: Ce lăcomie pe oameni, câine!
FATA: Ce vă făceaţi dacă n-ar fi fost între voi un om normal?
CAINELE:  Tu?! Mrrrr!
FATA: Javră? Vrei să zici că din cauza unui adevăr degerat oamenii au plâns fără voie atât de mult?  Până când lacrimile lor… Mă apucă plânsul!
STAPANUL: Nu te mai preface, târfă! Tu n-ai lacrimi nici cât să pui de-un scuipat!
FATA: Ce?! Câine, ia şi tu mâinile de pe scară… Să cadă ca un manechin.
CAINELE:  Ce faci femeie? Ajută-mă! Stăpânul e greu, nu-i pot ţine singur scara… Hauuu-u! Il scap, femeie!
FATA: Lasă-l să crape!
CAINELE:  Mrrrrr! Ajută-mă, scap scara, femeie… Hauuuu! Dar dacă… eşti inconştientă? Dacă iese apa din crapătură?
FATA: Of, Dumnezeule! Un idiot a urcat pe scară, iar un tâmpit îi ţine scara… Asta e! 
CAINELE:  Ce tot e, femeie?
FATA: Am priceput de ce nu pot să vă părăsesc! Doar n-am lanţuri  la picioare!
STAPANUL: Tirfă! Are să scape scara…O treaptă, femeie… o nimica toată mai e până–n vârf!
FATA: Si după aceea ?!
STAPANUL: Ce?! Nu pricepi? Cum dracu să priceapă o târfă!?
FATA: Dacă nu-mi spui ce urmează, nu ţin de scară în veci.
STAPANUL: Ce… urmează?! Ce crezi cu mintea ta de târfă?
FATA: Pustiul.
STAPANUL: Ti-a şoptit câinele! Trei zile nu-i dai să  mănânce… De fapt, nici eu nu ştiam! Auzi, târfă? Dacă încep să cobor încă şi încă o treaptă?
CAINELE:  Ham, ham! N-o lua în seamă, stăpâne. Scara pe care te afli…
FATA: Si…i-au amorţit mâinile pe ea...
CAINELE:  Nu are decât…(gros şi disperat) 7 trepte, Stăpâne! Hauuu!
STAPANUL: Taci, câine. Zi, târfă! Dacă tot cobor şi cobor!?
FATA: Ajungi …
STAPANUL: Ajung…? Zi, târfă...
FATA: In castronul acestui câine pervers. Are să-şi încarce maţul cu tine. Are să te vomite pe alee... Eu voi fixa furtunul la pompă, să curăţ mizeria, în vreme ce el…
STAPANUL: Câinele? Te-ai oprit, târfă! Dacă nu continui, îmi fac balans cu scara şi …
FATA: Ciinele… are să-mi lingă glezna. Va îndrăzni mai sus. Si iar mai sus!…
STAPANUL: In vreme ce eu cobor din viaţa ta… Mare pagubă! Mai am încă o treaptă… Nu mă dau înfrânt!
CAINELE:  Ham, hauuuuu!
FATA: Potoleste-te, javră. Ai uitat că de la o vreme Stăpânului nu-i mai place să te manifeşti live?
CAINELE:  Coboară, Stăpâne. Ne pui într-o situaţie delicată.
STAPANUL: Cum aşa?! N-ai priceput că acum sunt cu 7 trepte deasupra voastră? Vă scuip dispreţul direct pe creştet!
CAINELE:  Hau-hau-hau…hauuuuu!
FATA: Nemernicul. Plânge de ciudă că nu mai are cine-i atârna cleştele de gât…
STAPANUL: Are dreptate târfa?
CAINELE:  Mrrr! Da, Stăpâne. Mă simt ca scăpat din lanţ… Fie-ţi milă, nu ne părăsi. La fiecare colţ de stradă sunt hingheri.
STAPANUL: Nu mai urc la voi... Am tras o linie între  mine şi oameni. O categorie din care voi nu mai faceţi parte de multă vreme. Stii ce-nseamnă asta, târfă?
FATA: Ce-i aşa greu? Ti-ai ieşit din ţâţâni...
CAINELE:  Stăpâne, pe fiecare din treptele scării vei fi în pericol!
FATA: Clarvăzătorule! (în şoaptă) Când zic 3, iei mâna de pe scară…
CAINELE: Nemernico! Vrea să te omoare, Stăpâne. Cocoţându-te pe ultima treaptă a scării, te-ai îndepărtat de noi. Ne-ai lăsat liberi… Liberi să facem orice!
STAPANUL: Orice?! Acum, când vă aflaţi sub talpa mea?
FATA: Sap cu unghiile o prăpastie, apoi scutur scara ca pe un pom plin de omizi şi, buf, cazi în adâncul ei...
CAINELE:  Mrr! Ham, ham, Ham! Tare mă sperie privirea ta, Stăpâne! Parcă aş atârna  în ea!
STAPANUL: Numai atât? Este peste puterile voastre să înţelegeţi. Cu cât cobor dintre voi pe scară, mă podideşte fericirea. Iese aşa… prin pori...
FATA: Ca… sudoarea?! (icneşte, îi vine să vomite)
STAPANUL: Mirosul de om rămâne în urma mea… Voi uita definitiv de existenţa omului. Rar am să-mi amintesc de el, când are să mă gâdile la tălpi cu  rănile lui...
CAINELE: Mrr! Mrrr! Fără tine mă îndobitocesc, Stăpâne. Hammmm!  Aş putea să te muşc de suflet!
FATA: Javră proastă ce eşti ! Habar n-ai! Stăpânul îşi ţine sufletul într-o cutie de conserve, închisă ermetic.  De câte ori mi-a apăsat capul pe pieptul lui, n-am auzit decât scrâşnet de roţi dinţate. Ca atunci când  tragi de manetă să schimbi viteza, şi nu intră...
                               
SCENA 7

FATA: Javră, n-am de gând să ţin de scara asta tot restul vieţii…
CAINELE:  Nici n-a trecut o oră!
FATA: Mă dor braţele. Vreau să fac pipi. Să dăm drumul scării!
CAINELE:  Nerecunoscătoareo!
FATA: Prostule! (ia mâinile de pe scară) Ce fel de scară este aceasta?! A prins rădăcini! Stă singură!
CAINELE: (la rândul său, surprins) Creşte în înălţime! Singură îşi  adaugă  treptele…
FATA: Stăpânul coboară pe  ele…
CAINELE:  Ce tot vorbeşti de-a-ndoaselea? Nu-l vezi cum urcă!?
FATA: Ai orbul găinilor? Iubitul tău Stăpân coboară-n… gol!
CAINELE:  Deasupra e cerul. Hau, hauuu!
FATA: Acum m-ai convins că eşti nebun. Cerul se află sub pământ. Du-te şi vezi. (râde sănătos) E posibil ca nici eu să nu fiu prea… Momâia din vârful scării…  o fi având boală care se ia?
CAINELE:  Scara se tot… coboară la cer! Femeie, poate l-am avut în mijlocul nostru… Haaaaam!… pe… Dumnezeu!
FATA: Ce javră proastă eşti!
CAINELE: Mrrr! Nu poţi pricepe! Pe măsură ce Stăpânul nostru… din treaptă în treaptă… noi doi, femeie, devenim vulnerabili.
FATA: Vulnerabili? De ce mă înspăimânţi? Să-l strigăm! (face mâna pâlnie) Stăpâneeee!
STAPANUL: Sunt strigat pe horn?! De pe pământ? Din cer!?
CAINELE: Ham-hau! Din singurătatea noastră, Stăpâne.
FATA: Stăpâne, mea culpa! Am fost rea, tu… să mă ierţi!
STAPANUL: Cu fiecare treaptă a scării, pe măsură ce cobor dintre voi… devin… tot mai puternic!
CAINELE:  Ne-am dat seama. Stăpâne, puterea ta e ca plumbul de grea… cu fiecare treaptă pe care pui piciorul, prinde în greutate.
FATA: Dacă se rupe scara?
STAPANUL: Mare ţi-ar fi bucuria, târfă! Eu sunt o fiinţă, nu un obiect.
FATA: Căzând, te-ai  sparge, iar noi am dansa pe cioburi, desculţi.
STAPANUL: Nu. Din treaptă în treaptă mi se împietreşte celula. Se supune altor legi.
CAINELE:  Ham, haaaam!  Coboară cât se poate de repede.
STAPANUL: N-aş mai suporta mirosul de om!
FATA:  Cândva ai fost!
STAPANUL: (strigând) N-am fost.
FATA: Ti-e ruşine să recunoşti.
CAINELE:  Ham, hauuuu! Umbra ta nu vrea să se ţină după tine, Stăpâne. Mrrr! Femeia a dat în nebunie sau, poate, se joacă! A început să înalţe din umbra ta castele de nisip!
STAPANUL: Din carnea umbrei mele?
CAINELE:  Da, Stăpâne!
STAPANUL: Umbra mea s-ar topi la dogoarea luminii în care cobor, ca-ntr-un cuptor, cu fiecare treaptă!
CAINELE:   Ham, ham, hauuuu! Mârrr!
STAPANUL: Urli a pustiu, câine?!
CAINELE:  Mârrr!

SCENA 8

FATA: Te-ai prins!? Pe măsură ce Stăpânul fuge  spre vârful scării care se tot înalţă în jos,  noi  îi părem tot mai mici, chiar mai mici decât furnicile.
CAINELE:  Ham, ham! A început să scuipe asupra noastră!
FATA: O fi vrând să ne înece! Pentru că amândoi suntem martori ai micimii şi nemerniciei lui. Când se va afla printre nori, va pretinde că e acolo de-o  veşnicie. (tandră) Câine, sau… Omule…sau ce eşti!  Să fugim cât mai departe de scara asta paranormală.
CAINELE:  (tremurând) Din nou pe coclauri? N-am să repet greşeala.
FATA: Sunt coclauri care n-au fost cutreierate nici măcar în vis. De ce îţi este frică? Acum ai canini ascuţiţi, puternici, gânduri cu margini tăioase. Eu… am toate cele…
CAINELE:  Suficient să punem de-o nouă  tragedie?
FATA: De ce nu i-am zice schow?
CAINELE:  N-ai decât să pleci singură. Nu mă dezlipi de umbra Stăpânului.
FATA: Ce javră şireată eşti! Parcă n-aş vedea că umbra desprinsă de Stăpân e sloi.  Amândoi simţim frigul în oase. Pe măsură ce Stăpânul nostru coboară în sine pe scară, era glaciară ne cuprinde. Vom deveni două statui de gheaţă.
CAINELE:  (gata să intre în panică) El era jăratecul dătător de caldură.
FATA: Vreau să mă încălzesc, mi-e tot mai frig… Strigă-I să nu mai înainteze niciunde. Altfel murim!
CAINELE:  Ham, hauuuu! Stăpânul meu ştie ce are de făcut.
FATA: Si eu ştiu ce trebuie făcut. Aduc toporul din magazie şi… tăiem scara. Să crape!
CAINELE:  Cine să crape?! Binefăcătorul meu? Mârrrr! Voi muri îmbrăţişând scara pe care el coboară, coboară, coboară...
FATA: …Si urcă şi urcă şi…! Prostule!  Mort de-ar fi, l-ai linge pe la subsuori!
CAINELE:  Nu încerca să mă corupi… Sunt mândru că am contribuit cu  rana mea sufletească la ascensiunea Stăpânului meu!
FATA: Ti-aş înfige ghearele în suflet. Sub care unghie îl ţii ascuns?
CAINELE:  Hau, hau, hau!
FATA: Incetează cucuvaie! Prefăcutule! (deznădăjduită) Măcar, hai să ne ascundem puţin unul în braţele celuilalt. Uite-aşa!
CAINELE:  Ce cauţi în braţele mele, femeie?!
FATA: Mi-e a singurătate… mi-e a moarte… mi-e a toate nenorocirile pământului. Tine-mă în braţele tale până mă voi topi ca o lumânare...
STAPANUL: Ce se întâmplă în cloaca voastră?
CAINELE:  Femeia asta… delirează! Ham, hammm! Of,of,off !
STAPANUL: Nu te-am auzit urlând aşa!
CAINELE:  E frig de crapă gândul, Stăpâne! Mă bate gândul a mă contopi cu femeia asta… Hau-hau, să pot rezista  frigului vieţii… Stăpâne, dacă mor, cine te mai slujeşte?
STAPANUL: Si tu delirezi!  Să nu te mai aud urlând  a dragoste. Scuipă din  sufletul tău femeia…
CAINELE:  Offf! Chiar şi tu delirezi, Stăpâne! Mă îngrijorezi!... Offf, of, ooof!                
STAPANUL: Câinii latră, nu oftează!  Hai cuţu, dă un urlet de javră cu limba prinsă la ţâţâna uşii. Fă-i o bucurie binefăcătorului tău.
FATA: Nu mai  e în stare  nici să mârâie! I-am prins capul în mâinile mele şi, prefacându-mă a-l săruta, i-am vârât în gură cuvântul iubire. Il scuipase cândva la gunoi pentru că se umpluse de bube dulci.
STAPANUL: Marş pe coclauri! Amândoi! Vei ajunge iarăşi sub bancă… omule… Iar tu, femeie…
FATA: (mirată) Mi-ai zis… Femeie!? Meriţi să cad în genunchi înaintea ta… Stăpâne-Omule, coboară naibi de pe scara aia! Tot mai rezişti fără să simţi în nări mireasma de om?
STAPANUL: Oooof! Of, of.... Nu pot să-mi deprind mintea cu super-înălţimile… Când să pun piciorul pe următoarea treaptă, s-a rupt. Si nu mai rezista niciuna sub piciorul meu. Atenţie, oamenil!  Fac cale-ntoarsă, urc înspre voi!
CAINELE:  Urci spre noi… coborând,  Stăpâne?
FATA: Dacă ai de gând să-ţi verşi afecţiunea asupra noatră, să foloseşti o pungă de plastic!
STAPANUL: Nu fi obraznică faţă de semenul tău! De ce nu te dezlipeşti de el?!
FATA: Mi-am înnodat sufletul de al lui.
STAPANUL: Si eu? Ce voi face după ce ajung la voi?
FATA: Pe scara putredă a vieţii n-ai reuşit să ajungi deasupra oamenilor. Adică super-om… Dar nu dispera, ştim noi, altundeva, o scară... rulantă!

INCERCUIREA

PERSONAJE:

CRIMINALUL;
CERCETATORUL;
AVARUL;
PICTORUL; 
CAGULA;
NEBUNUL CU FELINARUL

ACTUL I
DECOR:

Acţiunea se petrece într-un loc pustiu, unde aşezările sunt foarte rare. In plin plan se vede o clopotniţă, iar ceva mai departe de ea se află o bisericuţă mică aflată mai mult în grija lui Dumnezeu decît a omului. Aproape de intrarea în clopotniţă criminalul a pus o capcană. Cercetătorul văzuse de departe biserica şi venise cu paşi întinşi spre ea, fără a bănui că-l aşteaptă capcana şi ucigaşul care îndreaptă arma spre el.

SCENA 1

CERCETATORUL: (încercând să-şi tragă piciorul din capcană) Nu mă ucide, omule. Ce rău ţi-am făcut?
CRIMINALUL: (rânjind) Veneai în direcţia mea.
CERCETATORUL: Văzând bisericuţa, am crezut că voi găsi o bucată de pâine.
CRIMINALUL: (dispreţuitor): Asta vrea să-şi procure mâncare fără a se folosi de armă!
CERCETATORUL:  Gândesc!
CRIMINALUL:  Iată un alt motiv pentru care vei muri! (ţinteşte)
CERCETATORUL: Ingăduie măcar o scurtă discuţie.
CRIMINALUL: Ce să ne spunem? Vei conversa cu moartea! (acelaşi râs batjocoritor)
CERCETATORUL: Am părăsit comunitatea. Vreau să fiu un om liber.
CRIMINALUL: (jignit) Liber!... Tu? Eu sunt un om liber!
CERCETATORUL: Tu ai armă!
CRIMINALUL: Si lupul are colţi.
CERCETATORUL: Mai e capcana asta în care mi-am prins piciorul (ucigaşul râde satisfăcut) Te porţi de parcă te-ai fi născut cu arma în mână.
CRIMINALUL: Te termin.
CERCETATORUL: Stai puţin… Poate sunt unul de-al tău… E posibil să fi învăţat în aceeaşi şcoală… Aminteşte-ţi! 
CRIMINALUL: Taci! Amintirile dăunează unui om liber.
CERCETATORUL: Priveşte culoarea pielii mele… e galbenă, vezi? De ce n-am fi din aceeaşi rasă?
CRIMINALUL: (enervat, îi tremură mâna în care ţine arma) Rasă?! Un European poate avea pielea de culoarea curcubeului. Doar atât. Uf! Mă obligi să gândesc. Gata cu tine!
CERCETATORUL: Teme-te măcar de Dumnezeu, chiar dacă ne-am încurcat patriile şi nu mai ştim fiecare din ce patrie facem parte!
CRIMINALUL: Dumnezeu? Ce-mi spune cuvântul ăsta? De ce mi-aş aminti?
CERCETATORUL: (dispreţuitor):  Eşti gol.
CRIMINALUL: Tu eşti prost! In golul de care vorbeşti se lăfăie identitatea!
CERCETATORUL: Aici avem ceva în comun.
CRIMINALUL: Tu şi eu?
CERCETATORUL: Mi-am pierdut identitatea în cadrul comuniţăţii şi am plecat în căutarea ei. (mai mult pentru sine) Numai că am dat peste un ucigaş… Aş vrea să mai încerc ceva.
CRIMINALUL: Taci! Imi reactivezi memoria (înjură)
CERCETATORUL: (sperând): Stiu şi eu înjurătura asta! Omule, cândva am vorbit aceeaşi limbă… adică am avut aceeaşi patrie….
CRIMINALUL: Nu-mi pasă.
CERCETATORUL:  Inainte de a ţine o armă în mână, sunt sigur că aveai o carte. Nu-i aşa că şedeai la umbra unui pom şi prindeai muşte între coperţile ei?
CRIMINALUL: Ai zis "carte"?
CERCETATORUL: Carte, nu calculator. Ceva fragil ca un înger!
CRIMINALUL: Gata!( ţinteşte)
CERCETATORUL: Dar părinţii tăi?
CRIMINALUL: Care părinţi? Eu sunt un om liber!
CERCETATORUL: Iţi înţeleg nefericirea.
CRIMINALUL: Te fac praf!
CERCETATORUL:   Diavolul îţi şopteşte să ucizi.
CRIMINALUL: Instinctul…
CERCETATORUL: Dacă te temi şi de umbra ta, înseamnă că eşti un om care încă mai gândeşte.
CRIMINALUL: Un om liber se călăuzeşte după instinct… Gândirea e o murdărie.
CERCETATORUL: Cruţă-mă!
CRIMINALUL: Nu mai e vreme… Deja eşti mort!
CERCETATORUL: In singurătatea ta aş putea fi prietenul tău cel mai bun.
CRIMINALUL: (arată arma): Iată prietenul meu.
CERCETATORUL: Ai răbdare… nu trage!
CRIMINALUL: De ce ţii aşa mult la viaţa ta?
CERCETATORUL: Tu vrei să ucizi omul, nu viaţa. Nu crezi?
CRIMINALUL:  Nu mai am chef să gândesc.
CERCETATORUL: Te prefaci… Omul e o valoare universală.                                                                                            
CRIMINALUL: Eu?! In ochii cui? Arată-mi-l, şi-i sărut tălpile. Tu eşti un viitor cadavru.
CERCETATORUL: Altceva decât criminal… sau te îndoieşti?
CRIMINALUL: Imi apăr identitatea. (ţinteşte, dar, după o clipă, lasă arma şi mai jos) Invaţă-mă tu altceva!
CERCETATORUL: Poate o carte, dacă ţi-ar pica în mână?
CRIMINALUL: Ai mai pomenit cuvântul ăsta infect.
CERCETATORUL: De ce nu o… femeie?
CRIMINALUL: Ce prost eşti!
CERCETATORUL: Am înţeles! Ucigaşa jucărie îţi este şi femeie, şi patrie, şi mamă, şi tată, şi… Dumnezeu!
CRIMINALUL: Oferă-mi tu altceva! Să mi se ofere altceva! (întâia oară gânditor) Poate am avut ceea ce spui tu! Toţi au făcut din mine o piesă pentru turmă… Numai că s-a întâmplat miracolul: am evoluat!
CERCETATORUL: Si…ai renunţat la turmă pentru a fi tu însuţi? ( sarcastic) Ucigând!?
CRIMINALUL: Mă apăr…Taci! (ascultă)
CERCETATORUL: Se schimbă vremea.
CRIMINALUL: Ai fost însoţit de cineva?
CERCETATORUL: De Dumnezeu.
CRIMINALUL: Nu-l văd?!
CERCETATORUL: E aici, în inimă. Nu-ţi spune instinctul? (trage şi el cu urechea în jur) Nu-i nimeni!
CRIMINALUL: Prin vale a trecut cineva, am auzit paşi Oricine atentează la identitatea mea, trebuie ucis!
CERCETATORUL: Dacă este Iisus?
CRIMINALUL: Identitatea mea e mai presus de oricine… Mă duc să-l termin pe cel ce vine. Apoi… ştii ce te aşteaptă!

SCENA 2

CERCETATORUL: (se roagă): Doamne… mă întorceam în mine însumi ca într-o casă părintească… dar n-a fost să fie!
AVARUL: (vine prin spatele lui): Ciudat loc de rugăciune! Ca să intru în biserică trebuie să plătesc?
CERCETATORUL: Tare scumpă-i plata! (mirat): Cum de nu te-ai întâlnit cu Criminalul?
AVARUL: Am venit mai pe ocolite. Cu sacul ăsta nu pot merge la vedere.
CERCETATORUL: Inţeleg! Ce marfă ai?
AVARUL: Bani.
CERCETATORUL: Si ce  faci cu ei?
AVARUL: Ce lighioană ciudată eşti?! Am zis bani, nu hârtie higienică.
CERCETATORUL: Ia-ţi sacul şi fugi. E un criminal p-aici!
AVARUL:  Criminal ?! Si eu pot strânge pe cineva de gât.
CERCETATORUL: Are armă.
AVARUL: Eu sunt cel mai bine dotat. Am bani… pot să-l cumpăr cu armă cu tot.
CERCETATORUL: Si pe… Dumnezeu?
AVARUL: Orice! Intinde piciorul să ţi-l scot din capcană.
CERCETATORUL: (eliberat) Iţi rămân îndatorat… Auzi, din ce rasă  faci parte?
AVARUL: (dă din umeri) Rasă?! Nici nu încerc să-mi amintesc. Pe mine mă interesează prezentul… Stiu să scot bani şi din piatră seacă.
CERCETATORUL:  Banii din sac i-ai furat?
AVARUL: De ce crezi că aş fi hoţ? (îşi priveşte ţinuta) Aha, da. Nu te lua după hainele de puşcăriaş pe care le port! E costumul tradiţional al familiei. Am vrut să par şic… Hai la bisericuţă.
CERCETATORUL: Fugi să scapi cu viaţă. Acolo s-a cuibărit diavolul. Capcana m-a făcut la picior. (trist) Simt că voi muri.
AVARUL: Am bani, omule, Te pot salva. (desface sacul) Priveşte!
CERCETATORUL: Carduri!
CRIMINALUL: (punând arma la tâmplă) De ce l-ai scos din capcană?
AVARUL: Mi-a spus că vrei să-l omori… Il negociem?
CRIMINALUL: Si tu mă inciţi să gândesc…
AVARUL: Rosteam doar cifre. Două… carduri?
CRIMINALUL: Pentru viaţa lui?! Nu ţi-a spus că e pe sfârşite?
AVARUL: Negociem. Opt carduri pentru două vieţi.
CRIMINALUL: Nu-mi dau libertatea pe banii tăi.
AVARUL: Fără insultă! Nici eu nu aş da un card pe libertatea ta, să ştii! (adresându-se Cercetatorului) Nu mă susţii?
CERCETATORUL: Când banii tăi se vor uni cu libertatea lui, tot eu voi fi victima.
AVARUL: (ironic) Eşti clarvăzător? (către Criminal):  Ce zici, bătrîne, facem târgul? Refuzi banul?!
CRIMINALUL: (uluit de îndrăzneala Avarului): Mi-am recâştigat identitatea.
AVARUL: Vrei să zici că acolo-n comunitate… aşa şi aşa?! (uimit) Mie de ce-mi prieşte mlaştina? (arogant): Pentru că am bani. Tu ai căutat prin buzunare şi, negăsind un cent, de teamă să nu disperi, ţi-ai găsit un paravan. Ce vei face dincolo de el?
CRIMINALUL: Iţi voi da răspunsul. (poruncitor): Treci lângă el.
AVARUL: Si… banii? Dai din umăr că nu-ţi pasă. Iţi spun eu ce vei face după aceea. Cumperi costum nou, geantă diplomat şi faci cale-ntoarsă în comunitate.
CRIMINALUL: Sunt ultimile tale cuvinte.
AVARUL: Vei deschide o afacere, vei oferi bani fundaţiilor care luptă împotriva drogurilor, a prostituţiei, a crimei… Mai târziu te vor îngropa cu onoruri. După încă ceva vreme vei fi canonizat. Ptiu! Ei, află, bătrâne... în clipa când te vei vedea printre sfinţi, vin şi-ţi dau cu piciorul în fund.
CRIMINALUL: (trage o rafală în sacul cu bani) Mă şterg la fund cu banii tăi!

ACTUL II

Decor:
Sus,  în clopotniţă, mai precis, pe locul unde altădată se afla clopotul, atârnă arma, ameninţându-i cu ţeava pe toţi. Afară e încă furtună şi ploaie. In spaţiul îngust al clopotniţei personajele s-au cuibărit pe unde au putut.

SCENA 1
                                                                       
PICTORUL:  Fabulezi, domnule. Vezi pe ce pictez eu? (deşartă o geantă de voiaj) Pe pietre, cartoane de ţigări, solzi de peşte… Cu bani, de multă vreme picturile mele ar fi fost cunoscute în toată lumea…
CRIMINALUL:  (ameninţător): Treci lângă ei!
PICTORUL:  Ce suflet mare ai! Poate-mi dai ceva şi pentru un atelier.
CRIMINALUL: Te ucid  împreună cu ei.
PICTORUL: (râde sarcastic) Ce zici, mă?! (celorlalţi) Ce i se întâmplă ăstuia?
CERCETATORUL:  Ne va ucide.
PICTORUL: El? Pe mine?! Ce vorbeşti, mă! Faci afaceri cu moartea?
CRIMINALUL: Vei fi primul. (ţinteşte)
PICTORUL:  Eu… să mor!? Strici orzul pe gâşte. Auzi? Eu am scăpat de reîncarnare… De fapt, n-am timp de nişte scamatori ca voi. Am un ţel precis: fug din universul ăsta. Nu-i un vis… E o necesitate!
CERCETATORUL: Eu ştiu multe lucruri. Sunt  cercetător. N-ai unde fugi din acest univers. S-ar ţine ca un câine după tine.
PICTORUL: Si eu am ajuns la concluzia ta. (râde victorios) Dar se poate fugi în China. Nici vouă nu vă prieşte universul, am… ghicit? Pa, fricoşilor! (dă să  plece, dar se răzgîndeşte. Inaintează spre Criminal) Dă-mi arma!
CRIMINALUL: Nu veni spre mine!
AVARUL: Din pricina ta ne va ucide. Am fi căzut la o înţelegere.
PICTORUL: Asta nu-I capabil să ucidă o găină. (îi smulge arma din mână)
CRIMINALUL: Lasă-mi arma. Vreau să fiu un om liber.                                                            
PICTORUL: Om liber? Imi faci greaţă. Universul e prea lacom de moarte încât să mai poată exista în el  asemenea specimene. (răstit) Tine mâinile pe lângă corp.
AVARUL: Bătrâne, îl ucizi? Am bani, îl pot răscumpăra.
PICTORUL: Ce faci cu el?
AVARUL: Nu-mi este prea clar. Stiu că trebuie să fac ceva cu banii! ( încurcat) Trebuie să circule!
PICTORUL: Si sufletul pleacă din trup. Circulă. Vezi ce asemănare între suflet şi bani? Gata, n-am vreme de pierdut. (îi cercetează pe rând) Cui să-i las arma? N-am încredere în nici unul dintre voi. (hotărât): Rămâne la mine.
CERCETATORUL: Ar fi bine să mai aşteptăm o zi, două. După cum muşcă vântul din nisip, e semn că se strică vremea urât de tot... Clopotniţa asta, oricît ar fi de dărăpănată, e, totuşi, un adăpost. Pentru noi..
PICTORUL: Care noi? Eu plec într-o direcţie opusă celei în care vei pleca tu. Si tu. (Criminalului): Tu nu ai nici o direcţie... Nu-mi pasă. (mai îngăduitor): Totuşi, dacă are careva dintre voi chef, să mă urmeze.
CERCETATORUL:  Unde? Aha! In... nebunia ta!
AVARUL: (în şoaptă, Cercetătorului): Mă tenta la început. Acum nu ştiu cum îmi pare tipul! (o rafală de vânt bagă pe uşă şi prin spărturile ce ţin loc de fereastră, un val de nisip dând impresia că i-a luat pe sus pentru a-i duce aiurea)

SCENA 2

CERCETATORUL: Unde-i criminalul?
AVARUL: Il masează la tălpi pe pictor! Aştia, dacă rămân singuri cu arma, se apucă de tâlhărit.
CERCETATORUL: Depinde de armă. Vezi ce poziţie de tragere are?
AVARUL: Ciudat! Parcă ar ţine-o la piept cineva nevăzut! (se scutură de fiori) Prost mai sunt! E doar o iluzie optică. (îşi ia sacul, merge în colţ, cu cealaltă mână îşi ţine comoara la piept, ferindu-şi privirea să nu mai întâlnească arma care îl priveşte)
CRIMINALUL: (Văzând că pictorul desenează un portret pe pantaloni, se aşează lângă cercetătorul care urmăreşte nişte vietăţi mici urcate pe mâna sa.) Le-ai avut în buzunar?
CERCETATORUL: Ce să am? Aa... vietăţile! Sunt îngrozite de ploaie.
CRIMINALUL:  De ce ţi le aşezi pe venă?
CERCETATORUL: Mă distrez! Unele au muşcătura mortală. Am observat că sângele meu e mai toxic decât veninul lor. Din trei insecte, două au intrat în agonie...  
CRIMINALUL: E o armă puternică sângele tău! 
CERCETATORUL: Nu sunt învrăjbit cu nimeni.
CRIMINALUL: Eu, da...! Urăsc pe toată lumea!
CERCETATORUL: De ce joci teatru? In două zile de când furtuna ne ţine aici, v-am studiat pe fiecare. Priveşte la nefericitul de colo. Vezi cu câtă râvnă îşi socoteşte averea? Dar cardurile lui sunt fără valoare. (oftează) Cât despre pictor, un... măzgălitor! Tin ochii închişi şi desenez mai bine decât el! (îl scrutează cu privirea pe criminal):  N-ai stofă de ucigaş!
CRIMINALUL: Esti un om de ştiinţă naiv!
CERCETATORUL: Ziceai că nu mai gândeşti!  CRIMINALUL: In lipsa armei sunt fără instinct.
CERCETATORUL: (ironic): Intinde mâna şi ia-ţi arma!
CRIMINALUL: Ma împiedic de tine. Voiam să... Aveam de gând să-mi înfig dinţii în beregata ta! Cu ceilalţi mi-ar fi fost mai uşor...
CERCETATORUL: (îngrozit) Nu te apropia de mine!
CRIMINALUL: M-ar fi ucis sângele tău!  Nu vrei să m-ajuţi?
CERCETATORUL: N-am motiv.
CRIMINALUL: Comunitatea ţi-a otrăvit sângele. N-o... urăşti? Eşti infirm şi nu ceri satisfacţie?
CERCETATORUL: Spiritual sunt sănătos. (se hărţuiesc cu privirea) Trebuie să recunosc, mă cam faci să mă-ndoiesc! (sincer) Eşti tare în gândire. Ai vreia să-i otrăveşti pe ceilalţi cu sângele meu, dar n-am să te-ajut!
CRIMINALUL: Câteva felii de pâine unse cu el şi am rezolvat-o.
AVARUL: (răscoleşte prin sac) Am fost jefuit şi ştiu cine-i hoţul! (arată cu mâna spre ucigaş): Tu! Noaptea trecută te-am surprins stând în genunchi lângă mine!
CERCETATORUL: De viaţă te-ar fi păgubit! (cu dispreţ) Salivează după armă!
AVARUL: Cine n-o vrea?
CERCETATORUL: Eu... nu!
AVARUL: Nu cred! Nicăieri în lume nu se poate trăi fără armă!
CERCETATORUL: Ziceai că banii sunt ... arma?
AVARUL: Ceva în plus nu strică!
PICTORUL: Ce jucaţi, plictisiţilor? (tăcere) Lucram la un nud. Vrea careva să–mi fie model fără simbrie? (tăcere) Nici o ofertă... De ce, măi?!  Ruşinaţi-vă cu sufletul vostru şi nu cu trupul! (priveşte pe fereastră, apoi vine şi-şi pune geanta pe umăr) De ce nu mi-aţi spus că s-a răzbunat vremea? Eu zic să plecăm care-ncotro doreşte. Arma să rămână la locul ei.
CERCETATORUL: Ar fi bine s-o iei cu tine. Dacă ajungem iar în mâna ăstuia? (arată spre criminal)
PICTORUL: Cine-l lasă? Va fi sclavul meu până la ieşirea din pustiu.
CRIMINALUL: Afurisiţilor! Eram un om liber!
PICTORUL: (fără drept de replică): Toată lumea pleacă odată cu mine!
AVARUL: (vrând să iasă primul, se îndreaptă spre uşă, dar arma începe să tragă. Nu poate ieşi nici unul. Toţi, fugiţi prin colţuri, rămân fără grai câteva clipe) Mi-a atins umărul! Nu vă merge! Niciodată nu vor rămâne ai voştri banii mei! (se repede spre fereastră să iasă prin ea, dar o altă rafală de gloanţe îl pune la respect) Lăsaţi-mi viaţa! Impart cu voi tot ce am! (plânge)
CERCETATORUL: (liniştindu-l) Era să ne ucidă pe toţi!
AVARUL: O armă nu trage singură! 
CERCETATORUL: Uite că se mai întâmplă! Ne împiedică să plecăm. Ceea ce pricep este că suntem încercuiţi.  
PICTORUL: O armă a pus stăpânire pe viaţa noastră? (îl prinde de piept pe criminal,acesta râde sinistru) Te bucuri? Tu ai avut arma! De unde o ai?
CRIMINALUL: Găseşti o armă şi în coşul de gunoi! Crezi că-n universul în care vrei să fugi nu sunt arme?
PICTORUL: Să nu zici că vii dintr-acolo!
CERCETATORUL: Un asemenea monstru nu poate veni decât din iad. Ce meserie ai avut în comunitate?
CRIMINALUL: Ventriloc. Lucram la un circ.
CERCETATORUL: (uluit) Voinţa lui mânuieşte arma!
AVARUL: Vrei să zici că viaţa mea e în mâinile lui? (se retrag într-un colţ şi discută în şoaptă)
PICTORUL: Are dreptate Avarul! De ce noi şi nu el?
CERCETATORUL: Nu-mi vine să mă reped asupra unui om şi să-i iau viaţa. (de cum au început discuţia, în dreptrul ferestrei, pe dinafară, se vede bustul unui individ cu cagulă)
CAGULA: Potoliţi-vă! (cercetătorului): Dacă începi cu el, vei termina pe rând cu fiecare.
AVARUL: Iţi spun eu ce se va întâmpla după... Vom ieşi pe uşa de colo dansând.... 
CAGULA: Arma va trimite gloanţe asupra voastră.
CERCETATORUL: De unde ştii ce va fi?
CAGULA: Citesc în firea voastră. Am perceput că voinţa fiecăruia dintre voi mânuieşte arma!
PICTORUL: Eşti tare serios când spui o prostie. (adresându-se celorlalţi) Care dintre voi ar avea motiv să mă ucidă? Poate... el? (arată spre criminal) Despre care bănuiesc că nu-i în toate minţile!
AVARUL: (negând din cap) Nu, nu...  De ce să vă ucid? Mă tem că eu sunt ţinta în care aţi trage toţi în aceeaşi secundă!
CERCETATORUL: Cine te crezi?
AVARUL: Cu mâinile îndesate în buzunar, sunt asemenea vouă!
CERCETATORUL: Aha... Ai sacul cu bani!
AVARUL: (mâhnit, deşartă sacul la picioarele lor) N-am cum vă îmblânzi voinţa decât aşa! Impărţiţi între voi! (se îndreaptă spre usă, însă, la următorul pas, arma trage. Face aceeaşi figură cu fereastra, dar e întâmpinat în acelaşi mod) De ce trageţi, nemernicilor?! Nu mai am un bănuţ în buzunar! Mă umiliţi! (îşi întoarce buzunarele pe dos, apoi... are o iluminare: îşi pipăie faţa, pieptul...) E sinistru ce se-ntâmplă cu voi. Vreţi să mă ucideţi doar aşa... pentru că exist! De ce? Am un ochi în plus? Un stomac?   (Tăcere) Am hotărât: dacă vă stau în gât, terminaţi-mă! (iarăşi se-ndreaptă spre uşă, ceilalţi se agaţă de el)
CAGULA: Fiecare aveţi în subconştient ordinul de a-l condamna pe aproapele vostru indiferent de motiv (intră la ei pe uşă şi aşează în mijlocul încăperii o legatură cu melci, câteva buruieni, un bidon cu apă)
CRIMINALUL: (se roteşte în jurul lui) Cine mai eşti şi tu?
PICTORUL: (vrea să-i tragă cagula)
CAGULA: Nu vă sinchisiţi prea tare, sunt un biet călugăr. M-am ataşat de bisericuţa de colo.
AVARUL: Călugăr în pantaloni scurţi?
CAGULA: Cândva în mânăstire se purta rasa. Dimineaţa şi seara băteau clopotele, se rosteau rugăciuni. (cu tristeţe) Apoi... mânăstirile au devenit societăţi comunitare de turism. Vestmântul călugărilor s-a redus la ceea ce vedeţi, iar rugăciunea e rostită numai la cererea clientului  Eu... m-am adaptat.
CRIMINALUL: Asta-i spion trimis de comunitate.
CAGULA: Am inceput să transmit pe computer slujba pe care o făceam în biserică. Dimineaţa şi seara îi învăţăm să se roage... (arătând prin fereastră) Vedeţi cerul de deasupra bisericii? Cândva se arătau acolO

nişte urme pe care se cobora sau urca în cer. Dacă reapar urmele, am să urc!
AVARUL: Dar noi? Ce vom face noi?
CERCETATORUL: Vom convieţui în clopotniţă cât timp ne ajung proviziile. După care... ne vom sfâşia unii pe alţii!                                                                    
CRIMINALUL: Cine are în mână o armă, nu piere.  (întinde mâinile rugător spre armă. Vrea să se înalţe pe vârfuri, dar se retrage simţind că arma se pregăteşte să-l ţintească)
AVARUL: Cel cu bani va avea întotdeauna un plus de speranţă. 
CAGULA: (iese pe uşă fără să fie ochit de armă. Ceilalţi încă nu realizează acest amănunt)
PICTORUL: Vreţi să putrezim aici (se uită la fiecare, întrebător) Dacă ne ţinem unul pe altul în încercuire va fi imposibil să ne mai întoarcem în lumea din care am venit.
TOTI: Atunci?!
PICTORUL: Nu pricepeţi? Mergem înainte!
AVARUL: Ce vrei să spui? Unde înainte?
PICTORUL: Când se vor arăta urmele de care a zis Cagula, ne ţinem şi noi după el. Vom urca în cer! Nu-mi surâde ideea, poate nici vouă... Dar e singurul şiretlic de a scăpa fiecare dintre noi din încercuirea asta stupidă! (în şoaptă, trăgând cu ochiul la armă) După care...
CRIMINALUL: Ucidem Cagula?
PICTORUL:  (continuând) Ne rotim cu 180 grade şi... coborâm în China!
CERCETATORUL: Eşti obsedat de China, ca avarul de sacul plin cu falsuri!
AVARUL: Nu mă jigni! Vreţi să auziţi hotărârea mea? Mai bine mort în lumea unde, pentru mine, banul este singurul motiv de a exista, decât viu în cer!
CRIMINALUL: Aţi auzit? Cagula spunea că are calculator şi are în el un glonţ.
CERCETATORUL: Nu-l poate avea decât pe Dumnezeu!
AVARUL: Cagula ar putea negocia pentru noi (strigă în direcţia bisericii): Fă ceva pentru salvarea noastră!
CERCETATORUL: (strigând şi el) Cere pentru noi iluminare! Am priceput că suntem în încercuire pentru că, în profunzimile noastre, suntem unul altuia duşmani!  (uimit de propria constatare)   Deci eu sunt ostaticul avarului... al pictorului... al criminalului... Iar ei... sunt ostaticii mei! Eu acţionez arma asupra lor!
CAGULA: (aproape îi sperie apărând la fereastră.) Am cerut să mi se arate cum vă puteţi deznoda una altuia soarta! (arată spre criminal) Când tu ai să-l iubeşti ca pe tine însuţi pe el... şi pe el... şi pe el.... atunci ei nu vor mai fi pentru tine un pericol. Doar aşa vă veţi reîntoarce în lume. Dar... aveţi şansa de a urca la cer.
AVARUL: Eu nu vreau să fiu victima nimănui!
CERCETATORUL: Atunci să-ţi pese de noi!
AVARUL: Tie-ţi pasă?
CERCETATORUL: Da! (după care se-nmoaie) Va trebui mai întâi să văd în criminal un... înger! Nicidecum fiara ce voia să mă ucidă!  (se-ntoarce către criminal) Eu sunt aproapele tău. Ai reuşit vreodată să vezi în mine pe propriul tău tată, sau frate? Iar din pricina asta să-mi protejezi viaţa?
CRIMINALUL: Da! (temperându-se şi arătând spre armă) Fără o armă în mână, nimeni nu-şi poate iubi aproapele!
CERCETATORUL: Dar sunt om!
CR CRIMINALUL: Un fel de şurub!
CERCETATORUL: Ba nu! Te-am mai întrebat: din ce rasă eşti?
CRIMINALUL: Uniunea Europeană!
PICTORUL: (inventiv) Staţi aşa! Eu sunt american. Nu vă spune nimic?
AVARUL: De ce vrei să mergi în China?
PICTORUL: Vreau să ajung înaintea... ruşilor. Că ei ajung întotdeauna primii unde se întâmplă câte ceva! (trece pe lângă fiecare, îl miroase, dar, de fiecare dată, icneşte de scârbă) Nu pot iubi ca pe mine însumi pe nici unul dintre voi. Mirosiţi... (se face că vomită) a cloacă... europeană! (exagerat de prietenos) Am intuit o şansă pentru mine... (îi ia pe după umeri) Cu ajutorul vostru pot ieşi de aici viu şi nevătămat.              
CERCETATORUL: Iţi faci iluzii!
PICTORUL: Tu, şi tu... şi tu... şi tu veniţi din... UE. Fără voie vă sunteţi unul altuia aproapele... infidel. Mă rog... cu mine e altă poveste! Ca american, din perspectivă genetică şi geografică sunt... departele vostru. Fără gust, fără miros, fără culoare. Asemenea apei. Si...
TOTI : (zic pe rând) Si?!
PICTORUL: ( dezamăgit) Am înţeles! (cu rucsacul sub cap se lungeşte jos, ca pentru tot restul vieţii ) Să vă temeţi de colţii mei. Ori să râvniţi la proviziile mele!
AVARUL: (Se culcă pe sacul său. Criminalul pe braţul drept. Avarul întinde mâna şi-i smulge un fir din părul creţ, îl umezeşte cu limba, vrea să-l îndrepte) Mă străduiesc să îndrept firul de păr. Dacă reuşesc, e semn că acest criminal nu are să mai îndrepte arma asupra mea atunci când sacul meu cu carduri o să vrea să mă tragă înapoi în lumea civilizată.
CERCETATORUL: Să zicem că rezolvi problema cu el. In privinţa mea nu sunt sigur că te pot ajuta... mă-nţelegi! Scuze!  Imi eşti antipatic.
AVARUL: Eu văd în tine un viitor cadavru.
CERCETATORUL: (jignit) Propun, totuşi să facem un efort. Poate trecem aceste obstacole... De ce să ne evaluăm unul pe altul după biologic şi nu după... ideea care te ajută să supravieţuieşti?.
AVARUL: Eu n-am idei. (desface sacul) Uite ce am eu.
CERCETATORUL: Bani, şi... foarte mulţi fulgi de zăpadă aduşi în plină vară din... Europa... N-o să ne înţelegem.
AVARUL: Sunt ca dracu, o... identitate tare. (râde prosteşte, mirându-se de sine)
CERCETATORUL: N-am întâlnit semen mai slab ca tine!
AVARUL: Aparenţa e tactica mea, omule.
CERCETATORUL: Eşti tâmpit!
AVARUL: Habar nu ai de lumea din care vii... Probabil eşti un insucces pentru mine. Aşa îmi explic de ce... (arată arma cu mâna)
CERCETATORUL: Sunt un tip care citesc şi mă informez.
AVARUL: Ce ştii?
CERCETATORUL: Ce se poate şti despre genetică… despre latura qinelogică a teoriei relativităţii.
AVARUL: (arătându-i ciuciu cu degetul) Dar asta ce  este?
CERCETATORUL: Nimic.
AVARUL: N-ai habar! Inseamnă ciuciu. Adică motivul pentru care mă ţii în încercuire... Tragi cu arma asupra mea.. Vezi tot timpul în mine un potrivnic. De ce crezi? Nu-ţi arunc la picioare cardurile să urci pe ele ca pe covoraşul fermecat... să porunceşti... Iar ele să te ducă peste mări şi ţări... să scapi de... mlaştină! Este că e visul tău dureros? Numai că eu îţi întind mâna, doar ca să-ţi arăt ciuciu. Iar tu îmi arăţi ciuciul tău. Nu numai mie, ci şi lor; oricui... Vom muri în încercuire... Fiecare la un pas de visul său.
CERCETATORUL: Trebuie să ieşim cu orice preţ din încercuire.
AVARUL: (continuându-şi visul cu ochii deschişi) Iubesc ca pe Dumnezeu fluctuaţiile la bursă!
CERCETATORUL: Iar pe Dumnezeu, ca fluctuaţiile de la bursă!
AVARUL: Cam aşa ceva, recunosc! (îi întoarce spatele. Se apropie puţin de criminal, dar îi pune
degetele pe nas. Rămâne lăngă Pictor care desenează doar pentru a se amăgi) Cum poate fi cineva pictor?
PICTORUL: (mai întâi vrea să-l repeadă, după care zice) Având ceva în plus. O... istorie, de pildă. 
AVARUL: (zeflemitor) In plus?
PICTORUL: Parcă aşa vorbeam! Ia ascultă, Avarule, ce vrei de la mine?
AVARUL: Lasă-mă să ies din încercuire!
PICTORUL: (se repede asupra lui, îi desparte Cercetatorul)
AVARUL: Pretinde că are o istorie în plus. Ce-i aceea istorie?!
CERCETATORUL: Oo... Un... mecanism, cam aşa ceva.
AVARUL: Nici nu prea mă interesează... Vreau să ies în forţă din încercuire.
CERCETATORUL: Atunci... valea! (Avarul încearcă din nou ieşirea, dar se izbeşte de acelaşi obstacol. Aruncă o privire de fiară în cuşcă, celorlalţi, apoi prin fereastră se uită surprins afară la Nebunul cu felinarul, al  lui Nietzsche)
NEBUNUL CU FELINARUL: (strigă de afară la ei) De-o bucată de vreme îl caut pe Creator. Lumina felinarului meu nu l-a descoperit încă.
PICTORUL: Caută-l!
NEBUNUL CU FELINARUL: Auzisem în secolul trecut că a murit.                                                                 PICTORUL: N-am mai trecut de mult pe-acolo.    NEBUNUL CU FELINARUL: Nu cumva sunteţi osemintele Lui? (nu primeşte răspuns. Atunci se duce de intră în biserică)

ACTUL III

SCENA 1

(Toţi dorm. Cagula apare la fereastră şi-i trezeşte)

CAGULA: V-am adus melci şi apă proaspătă. In doua zile fac drumul până la izvor... n-am sa las pe nimeni să moară de sete. Deşi... (se uită pe fereastră ţintă la Criminal) Unii s-au purtat ciudat după ce mi-au băut apa din ulcior.
CERCETATORUL:  Ce vrei să spui?
CAGULA: Aţi ajuns la dragoste frăţească între voi?
CERCETATORUL: Ce dragoste frăţească? Nu mai existăm pentru nimeni. Nici  măcar pentru Dumnezeu
PICTORUL: E o minciună, suferim!
CERCETATORUL: Producem cunoaştere, cum ar spune filozoful... Nu-mi pot justifica nenorocirea prin care trec!
CRIMINALUL: (confesiv, spre surprinderea celorlalţi arată la cer) N-am fost niciodată în regulă cu lumea asta ( scoate un urlet)
PICTORUL: De ce urli? Te gândeşti la oameni? Ti-e dor? Te cred, ai fost liber atâta vreme... (mai tainic, Criminalului): Eu m-apropii de ieşire, iar tu... ucide-mă!
CRIMINALUL: (privind la armă) N-ai să-mi reproşezi... după?
PICTORUL:  Nu.
AVARUL: (se aşează între ei) Am găsit salvarea de moment: ne reluăm viciile. Cafeaua, fumatul...
CAGULA: Incetaţi.
CERCETATORUL: Suntem nişte proşti. Nu putem supravieţui într-o situaţie limită Fără înţelepciune..nu putem supravietui intr-o situatie limita ..
CAGULA: Vezi gândacii de deşert? Ce înţelepciune au?! Si totuşi... supravieţuiesc!
AVARUL: Inţelepciunea e o flegmă de bolnav de plămâni. Aşezată la microscop te ia groaza de ceea ce vezi în ea (aruncă melcii) Melcii cruzi nu-mi ţin de foame... Nu-mi place un amănunt la mine! Sunt prea sănătos!
CERCETATORUL: N-are cine să-mi spună dacă sunt normal sau nu... Trăiesc un dezastru. Din cauza ta... a ta... a ta! (încercând să-şi menţină tonusul psihic) Trăim împreună stări obişnuite: milă, dezgust, deznădejde, groază, nostalgie, regrete. Dar ne ţinem în încercuire unul pe altul!
CAGULA: Sunţeţi oameni.
CERCETATORUL: Oamenii au trecut... noi am rămas.
CAGULA:  E voinţă divină... Cred că Dumnezeu se uită la noi cu tristeţe adâncă.
CRIMINALUL: (dur) La  noi!? Aşa ai zis. Dar tu? Eşti în afara legii oamenilor? (înfierbântat se roteşte în jurul Cagulei) Sub cagula ta ce se poate ascunde?
CAGULA: Totdeauna am avut o frunte semeaţă.
CRIMINALUL: Frunte semeaţă sub... Cagulă!
AVARUL: Aş negocia ceva cu tine: chipul de sub cagulă. Sau ce-o fi pe-acolo!?
CAGULA: Ce aveţi cu mine? Ce pot ascunde?
CERCETATORUL: Carne vie, de pildă! S-au altă grozăvie!
CAGULA: Nimic din ce zici. Doar că.. e mai impozant acoperişul feţei mele... Nu-i aşa invizibilă ca masca de pe chipul vostru!
AVARUL:  Fabulezi? Unde vezi tu ceva străin pe obrazul meu?
CAGULA:  Persoana mea e neînsemnată (arată spre armă) Concentraţi-vă atenţia asupra situaţiei voastre Aveţi în subconştient ura faţă de celălalt. Nu o puteţi domina. Si atunci....
CRIMINALUL: Vreau să-ţi scot cagula.
CAGULA: Nu se poate!
PICTORUL: De ce, e bătută în cuie? Ti-o smulg de pe cap cu sila.
CAGULA: ( încolţit) Nu e bine să-mi vedeţi chipul.
TOTI- De ce?!
CAGULA: M-aţi compătimi şi nu-mi place (chiar în clipa când Criminalul vine pe la spatele lui şi e gata să-i smulgă acoperisul de pe chip, zice) Ascund o rană sub cagulă şi-n acest fel îi feresc pe cei din jurul meu de un necaz cumplit.
AVARUL:  O rană?!
PICTORUL: Ce fel de rană?!
CAGULA: Urâtă rău! Bolboroseşte ca un vulcan noroios.
PICTORUL: E scrântit!
CRIMINALUL: Pare posedat de... (se repede la el, dar ceilalţi îl reţin locului)
CERCETATORUL:  Să nu mai comiţi o imprudenţă asemănătoere.
CRIMINALUL: Nu-mi dai voie nici să i-o fixez în cuie?
PICTORUL:  Stii cine cred eu că eşti pe sub cagulă? Orfeu. Când ai dormit într-o noapte umăr la umăr cu noi te-am auzit zicînd prin somn "Cum se face să fiu iubit în iad?" Cred că ţi s-a dat cu piciorul în  fund. Ceva de preţ ţi-a rămas acolo, pentru că nu vroiai să pleci.
CAGULA:  Ai darul de a privi cu urechea şi a asculta cu ochii! (tăcere) N-are rost să vă ţin încordaţi: Eu sunt Dumnezeu!
CERCETATORUL: (devine milos) Sărmanul călugăr. A luat-o razna...
CRIMINALUL: Mare pagubă.
AVARUL: Este. Cine îţi mai aduce melci scârboşi, rădăcini şi apă?
CRIMINALUL: (surprins) De ce n-am descărcat arma în el?! (toţi remarcă doar acum acest amănunt)
PICTORUL: Cum de-l lăsăm să intre şi să iasă după bunul plac din încercuire?
CERCETATORUL: Faceam o excepţie! (înţelept) Probabil instinctul de conservare. Altfel am fi murit de foame şi-am fi crăpat de sete. (dureros de surprins de parcă i-a înfipt cineva un spin în coastă) Dar dacă el o fi...
AVARUL: Dumnezeu?! Si tu vei părăsi cât de curând realitatea!
CERCETATORUL: Dar dacă?!
PICTORUL: Ce te face să crezi... că ar fi?
CERCETATORUL: Cagula. Creştinii pretind că dacă l-ar vedea pe Dumnezeu ar orbi... Oare nu-i preferabil să orbeşti decât să nu-l vezi în veci?
PICTORUL: Ti-a zis-o bine Avarul (arată la cap)
CERCETATORUL: (mai mult pentru sine) A nu-L vedea, echivalează cu a nu-L cunoaşte. Iar a nu-L cunoaşte, ar însemna să-I ducem tot timpul dorul. Ne veştejim... ne  sălbăticim...
PICTORUL: Eu nu cred.
AVARUL: Am să mă conving (sparge o sticlă. La picioarele cagulei sunt o mulţime de cioburi) Tot nu pricepeţi? Il vom forţa să joace pe cioburi.
CERCETATORUL:  Asta-i cruzime.
CRIMINALUL: Ce ni se întâmplă nouă nu-i cruzime? Sau vreţi să putrezim aici?
PICTORUL: Dar dacă?                                       
CRIMINALUL: Si tu? Am să-i scot cagula.
PICTORUL: Si?!
CRIMINALUL: Nu cunosc urmarea...  Poate ar trebui ucis.
AVARUL: De ce vreţi să-l ucideţi pe Dumnezeu?! Negociem cu El.
CERCETATORUL: Ceva mi se pare ciudat în tot ceea ce ni se întâmplă... Nu ne putem iubi unul pe altul duhovniceşte, în schimb... ceva anume ne uneşte în nebunie. Poate acea măsură umană cu care, acolo în lume, împărţim răul. Liniştiţi-vă! Prea ne-am descătuşat instinctele.
CRIMINALUL: Ne putem inventa un Dumnezeu mai puţin pretenţios la gravitatea faptelor noastre.
CERCETATORUL: Doar unul singur ne are în genă. Să nu ne atingem de el.
CRIMINALUL: Gardianule! Te porţi de parcă l-ai avea pe inventar. Rămâne cum zic eu? Ne debarasăm de el?
PICTORUL: Ce punem în loc?
CRIMINALUL: Arma de colo. Ne are la discreţia ei... Ar fi momentul să i ne supunem. (extaz) Am avea putere, am stăpâni lumea... (dezamăgit de tăcerea lor) Cum vreţi să ieşim din  încercuire?
PICTORUL: Ai pupa-o în fund?
CRIMINALUL:  Eşti de acord că şi tu? Cu condiţia să te tragă din acest loc.
PICTORUL: Sunt capabil şi de josnicii...
CERCETATORUL: Toţi suntem nebuni. Nişte broaşte râioase.
PICTORUL: Ne trebuie morfină!
CERCETATORUL: Să nu disperăm... să ne unim sufleteşte, dacă vrem să ieşim curaţi din coma asta.
AVARUL: (arătând arma) Suntem pe poziţie de inferioritate faţă de puterea ei.
CERCETATORUL: Dar e voinţa noastră. Incă nu vă e clar, după atâta vreme, că ne ucidem unul pe altul?
AVARUL: Pe mine a început să mă chinuie  setea... Bidonul e gol.
PICTORUL: Nu mai sunt nici melci... Să nu vă atingeţi de proviziile mele (caută un rucsac) Nu mai e nici o firimitură! (cu năduf) Anevoios mai este drumul până în China.
CRIMINALUL: Am să merg eu după alimente (tăcere) De când aşteptaţi voi să  scăpaţi de mine!
CERCETATORUL: Din pricina ta suntem aici.
CRIMINALUL:  Aveam o armă. Trebuia s-o folosesc. (vrând să plece)
CERCETATORUL: Rămâi cu noi. Viu! Altfel cadavrul tău are să ne fie povară.
AVARUL: Neavând pe cine plăti să te îngroape, vom muri de scârbă.
CRIMINALUL: Mă puteţi ierta şi... atunci...
PICTORUL: Tu ai face-o?
CRIMINALUL: (cu ochii la armă) Nu sunt sigur.
CERCETATORUL: Nimeni nu e sigur de el!
AVARUL: Până acum ne aproviziona călugărul. De ce l-am concediat? Puţin îmi pasă de identitatea ce şi-o ascunde sub cagulă.
PICTORUL: Ai vrut s-o negociezi!
CERCETATORUL: Călugărul ar trebui să nu mai iasă de aici. Mă tem că... (priveşte arma) Dacă nu toţi deodată, măcar unul din noi
PICTORUL: L-am fi ucis de fiecare dată cănd intra aici să ne dea proviziile?!
CERCETATORUL: Nu-l socoteaţi om, ci călugăr. Acum s-a ivit o problemă. Stim cine este.
CRIMINALUL: Mie nu-mi este clar cine este.
CERCETATORUL: A spus singur: Dumnezeu! (ceilalţi râd)
CRIMINALUL:  Unii se cred Napoleon!
CERCETATORUL: Acum nu mai contează cine este. Ne-am reactivat ura împotriva  lui.
AVARUL:  Eu nu-l urăsc pe Dumnezeu. Aş fi dispus să-i ofer jumătate din carduri. Tu... pictore?
PICTORUL: I-aş face portretul pe un fir de nisip.
AVARUL: Tu... criminalule?
CRIMINALUL: Trebuia să-mi aleg rasa... destinul... Nu să o facă el în contul meu... L-aş suspenda din univers pentru ceva vreme.
CERCETATORUL: Pari mai misterios decât călugărul! Fie... Voi fi de acord cu voi, numai să mă lămuriţi cum de i s-a schimbat vocea aşa... din senin?
TOTI: Vocea?!
CRIMINALUL: Aşa este. Nu mai are vocea cu care a venit la noi prima oară!
PICTORUL: Nu mai are nici vocea de ieri. Dar n-are importanţă.
CRIMINALUL: Pentru mine are. Ii scot cagula. (ceilalţi se reped şi-l opresc)
CERCETATORUL: A zis că are o  rană sub ea. Să-i respectăm suferinţa.
CAGULA: Plec după apă şi celelalte pentru hrana noastră.
TOTI: (arătând cu privirea la armă). Nu ţi-e frică de... noi?!
CAGULA: Mi-e tare frică... Sunt îngrozit, dar... nu mă lasă inima să vă văd pierind. (ia bidonul şi traista, dar când iese pe uşă, arma îşi descarcă în trupul lui până la ultimul glonţ)
CERCETATORUL: (îngrozit, ca de astfel şi ceilalţi) Suntem nişte nemernici. Dacă a fost... El? (cade-n genunchi. Ceilalţi îi imită gestul, cu excepţia Criminalului care se repede la armă şi aproape i se încleştează mâinile pe ea. Ii ameninţă)
CRIMINALUL: De ce n-aş fi... eu? Nu vă apropiaţi de armă! (se strâng în jurul lui. Constatînd că are în mână  o piesă inutilă, pică-n genunchi) Nu mă linşaţi!
CERCETATORUL: Cine s-ar mânji pe mâini cu putoarea vieţii tale? (Avarului, care vrea să salte cagula de pe chipul călugărului ucis) Ce vrei să faci?
AVARUL: Ii negociez rana de sub cagulă. In cazul când aveţi pretenţie...
CERCETATORUL: Dacă e vie?!
AVARUL: Vie?! E doar rana unui om ucis... Am să negociez şi nebunia ta, dacă-i dai voie. (fiind cu privirea în dreptul ferestrei rămâne înmărmurit de ceea ce vede. Cu greu se poate face înţeles. Toţi ies afară şi se minunează de urmele care fac legătura între cer şi pământ. In faţa bisericii adevăratul călugăr stă cu spatele spre ei, cagula îi este nelipsită. Toţi se reped asupra celui ucis, jertfa, şi-i trag de cagulă: e Nebunul cu felinarul)
                            

                 

PICIORUL DE LEMN

(piesă în  2  acte,  adaptată teatrului radiofonic)

Personaje:

Aurel
Vicu
Didi
Marin
Roza
Popa
Melchindia
Sofia
Alte femei.

ACTUL I

Decor: Uliţa unui sat de pescari. Sălcii verzi, dar şi trunchiuri uscate. Casa lui Marin pe respectiva uliţă, iar cimitirul începe de dincolo de curtea sa. In apropiere, ce altceva decât Dunarea?

SCENA 1

VICU: Eu am urcat primul în salcie după ouă. Sunt ale mele!
AUREL:  Ba eu am văzut când şi-a luat răţuşca zborul. Nu-ţi dau nici unul! (se iau la harţă, parte din ele ouă se sparg).
DIDI: (trage de cămaşa fratelui său) Nene, nene, uită-te pe drum: vine jandaru'!
AUREL: (Lungit la pământ, cu buza umflată) Jandaru'?! Ce te bucuri, mă? Poate  aduce veste că a murit tată-tu pe front.
DIDI: (smiorcăindu-se) Ba al tău să moară! Nene, auzi ce zice? (se prăvăleşte peste celălalt)
VICU: (după ce a cercetat în lungul drumului) Nu-i jandaru'! (li s-a luat o piatră de pe inimă) E o... un ţap!
AUREL: (urcând repede într-o salcie) Io stiu ce–i ăla! Soldat! Am văzut unul la Brăila, când am fost cu Moşu  tata.
VICU: (urcă şi el în  salcie) Nu-i de la noi! Are un picior de lemn.
DIDI: Aşa-i, nene. Dacă are chicior de lemn, nu-i de la noi...
TOTI: (bucuroşi) Nu-i de la noi! Nu-i de la noi...
DIDI: Aici toţi au chicioare de oameni. Nu, nene? Nene, da' de ce se duc femeile la el?!
VICU: Să-l alunge. Cin' nu pricepe!
O FEMEIE: Vine de pe front, fă. O fi  având scrisoare de pe la bărbăţii noştri... Hai mai aproape de el.
ALTA FEMEIE: Bine că nu-i de la noi.
O FEMEIE: Cine ştie!
PRIMA FEMEIE: Cu ce s-ar hrăni, ai!? Noi suntem femei, da' vâslim, aruncăm plasele mai vârtos ca bărbaţii...
A TREIA FEMEIE:  Ne-am încurca de el!
O FEMEIE: Aş vrea să-l văd pe-al meu venind cum o hi... Poa' să se târască, numa' să vină.
A TREIA FEMEIE:  Năroado!
ALTA FEMEIE: Tăceti, fă! S-a ridicat de pe salcie şi... vine! La noi vine! Doamne sfinte! Să nu intraţi careva în vorbă cu  ăsta. Meargă unde a dus mutu iapa... nu ne trebuie schilozi!
PRIMA FEMEIE: Nu trudim destul pentru hrana copiilor şi a ăstora bătrâni?
O FEMEIE: Ce altceva să facem dacă ni-s bărbaţii pe front!
MARIN: Bună ziua.
A TREIA FEMEIE:  Mergi omule cu Dumne...( îşi sterge  lacrima cu colţul basmalei) As vrea să te întreb...
PRIMA FEMEIE: N-ai vrea nimica. Lasă-l să se ducă!
A TREIA FEMEIE:  Da' nu-l mai cunoaşteţi, fă?! E  bărbatu' Mariei! (cu obidă) A de-a murit toamna trecută şi ne-a lăsat doi copii pe cap. N-ar avea hodină!
ALTA FEMEIE: Rea eşti la suflet! Te-aud copiii... (strigă către copii) Vicule, ia-l de mână pe ăl mic şi vino la omul ăsta! E tată-tu.
VICU: (speriat şi ruşinat) Tata?!
ACEEASI FEMEIE: E plecat de patru ani. Nu-l mai ţii minte.
VICU: Fugi că nu-i tata!... Mama zicea că tata avea picioare şi-o alerga  printre sălcii...
PRIMA FEMEIE: E tată-tu, mă! I-o hi smuls chiciorul pă front. Ia-l de mână p-ăl mic şi du-te de-i săruta mâna.
O FEMEIE:  Ba să nu-l ia. Ce-o să zică Marin?!
A TREIA FEMEIE: Atunci leagă-l de poala ta, să faci trei.
O FEMEIE: A lăsat-o pe Maria cu unu' singur când a plecat pe front.
ALTA FEMEIE: Ce dacă! Războiul te mai lasă şi grea! Pe el cum l-a lăsat fără picior?
A TREIA FEMEIE:  Nu i-a fost cu voia.
ALTA FEMEIE: Nici ei nu i-a fost. Hai, Vicule, fugiţi la omul acela. De mâine trebuie să vă dea de mâncare!
MARIN: (către copii) Vică al meu e pe aici? Vino la mine, mă, să te vad... A, tu eşti?!
VICU: Da.
MARIN: Nu-l mai ţine de mână pe mucosul ăla. Lasă-l să plece la ai lui.
VICU: E frăţiorul meu.
MARIN: (scuipând a lehamite) Ptiu!... Unde-i mă-ta, mă?
VICU: Nu spun.
MARIN: Cum adică?!
VICU: Te duci la ea şi o cerţi...
MARIN: Aha! Târfa, nici măcar nu-i acasă... Unde-i mă-ta, mă? Sunt eu destul de amărât. De ce mă pisaţi în picioare şi voi?
ALTA FEMEIE: Marine, că tu eşti! Te-au recunoscut femeile. Ia-ţi pruncii şi du-te de te odihneşte!
O FEMEIE: Da, zău aşa! Descurci tu iţele mai târziu. Ia-i şi du-te. Le-or fi şi lor de-atâta singurătate!
MARIN: Hai, mă!

SCENA 2

MARIN:  Ce femeie! Cum s-a simţit fără frâu, gata. (scotoceşte în vatră) De când n-a mai făcut asta foc în vatră? Nici pic de cenuşă! Noaptea trecută a fost acasă?
VICU: Nu.
MARIN: Da'... unde-i? Ti-e teamă că te bate dacă o spui? Cu cine s-a-nhăitat, mă?!
VICU: (suspină de parcă ar grăi)
MARIN: Nu plânge, mă! Eu ar trebui să urlu. După patru ani, găsesc casa pustie... De-ar fi doar asta! Femeile satului mă privesc de parcă aş fi ieşit din Dunăre. Sunt infirm, asta e.... Mai aveţi barca?
VICU: Nu. Adică, da! A luat-o părintele.
MARIN- (bănuitor) Aha! Se foloseşte de barcă! De-ar fi numai atât! Inţeleg... El şi Maria... Am priceput cum a apărut ţiparul ăsta pe lume... (ll priveşte cu ură pe cel mic) Ce cauţi în casa mea, mă? Du-te la popa ăla, sau unde-o-i vrea. Hai!
DIDI: (smiorcăit) Mie mi-e foame!
MARIN: Foame!? Cine te-a făcut, să te-ndoape. Ce, mie nu-mi e foame?! Boala asta de femeie n-a pus deoparte un baboi! Voi ce mâncaţi, mă? Vă hrănea popa?
DIDI: Taica popa ne-aduce peşte... cartofi... De când au dus-o pe mama la...
VICU: (aproape urlând, dureros) Taci!
MARIN: De ce nu-l laşi să vorbească? (mieros) Hai, băieţaş, zi ce voiai să spui...
VICU: (sare peste el) Mă, să taci!
MARIN: Am cam priceput eu. Ce-o să-i fac? Dac-o bat, sare satul cu gura: "Ai venit ciuntit, Marine. Mai eşti tu în stare să urci în barcă? Să tragi plasa cu peşte? Să baţi cale la oraş şi să-l vinzi?"
DIDI: Mi-e foame.
MARIN: Eu n-am putere să te hrănesc... Al meu nu-i decât unu'. Este, Vicule? Ar trebui să ai 8 ani.
VICU: Am. Mi-a spus tanti Roza.
MARIN: Care Roza? A, asta de peste drum. Bărbatu' ei...
DIDI: Tanti Roza ne-aduce mâncare, cămăşuţă...
MARIN: Din milă. A văzut că Maria a lut-o razna. (scoate din buzunar o conservă, o desface. Mai găseşte şi un codru de pâine) E o conservă. Am purtat-o atâta cale pentru... tine! (sentimental) Măi, Vicule, m-ai visat vreodată?
VICU: Da. Da' n-aveai ăsta!
MARIN: Ce... ăsta?! A, piciorul de lemn. (oftează) Hai, mănâncă!
VICU: Ii dau şi lu' Didi.
MARIN: Să-i dea popa. Sau cine l-a făcut. Eu pentru tine am adus-o. Si pentru... Văd c-am nimerit tot în tranşee. Ti-am zis să mănânci!
VICU: Nu mănânc.
MARIN: Vrei să-ţi bag dumicatul cu sila pe gât? Tine palma... Asta e pentru tine. Restul e pentru ea... O găsesc eu... Să mănânce şi ea... Ce te uiţi la mine?
VICU: Si... el?
MARIN: Mucea nu-i al meu.
VICU: Mama zicea că-i fratele meu. Zău! Am văzut eu când l-a născut. Aci în tindă. Era şi tanti Roza, şi popa.
MARIN: Taci!
VICU: Mă baţi dacă mai spun ceva? Ii dăm şi lui. Să nu mai plângă.
MARIN: Mâine  să scăpam de el.
VICU: Mai bine alungăm câinele...
MARIN: Câinele-i animal nevinovat.. Măi, băiete, dacă ştii unde-i mă-ta, du-te la ea cu conserva. Să mănânce şi ea. Ai dat din cap? Stii unde e?! Iar plângi? De ce plângi, mă?
VICU: Hai la mama!
MARIN:  Aha!

SCENA 3

MARIN: Ia stai, mă. Ce căutam noi în cimitir?!
VICU: Uite acolo!                                       
MARIN: Ce-i acolo?! O cruce.
VICU: Nu e cruce. E mama.
MARIN: Măi, băiete. Tu nu eşti întreg la minte. E o cruce. A cui o fi? (Se apleacă, citeşte. Ingenunche) Aici erai, Marie?!... De ce  n-ai zis, mă, că  a murit?
DIDI: Lu' nenea i-a fost teamă că o baţi pe mama c-a vrut să moară...
MARIN: Femeile n-au scos o vorbă. Le-a fost milă de mine... Sau silă!... Cine eram eu, Marie? Era alt flăcău mai priceput la vâsle şi la pescuit? Ce mi-ai făcut, Marie? Dumnezeu mi-a luat un picior. Ce-i pasă! Da' tu, Marie? Doar erai nevasta mea! De ce n-ai aşteptat?... Paştele mă-ti de femeie! Ce, mie nu-mi era uşor să mor p-acolo? Ca să scap de necazuri! M-am luptat cu moartea, femeie... Nu vroiam să-ţi fac greutăţi! Iar tu?! Ptiu!
VICU: Mi-e frică.
MARIN: Haide, mă. Las-o aici... Eu nu vreau să mor.
VICU: Nu plânge, nene!
MARIN: Cum mi-ai zis?! Nene? Mă, baiete, eu... sunt tatăl tău! Ce dacă nu mai am un picior, uite colea braţe, am cu ce vâsli. Noi trebuie să trăim... In locul piciorului te am pe tine. Am să te instruiesc, ai să vezi. Fac din tine un om dur.
VICU: Da... tată!
DIDI: Aşa-i, tăticule!
MARIN: Nu te băga, muceo. El e fiul meu. Tu... peşte prins de mâna mea n-ai să mănânci! Ce dacă eşti din trusoul Mariei... Mă descotorosesc eu de tine...
VICU: E frăţiorul meu...
MARIN: Gura! De azi, n-ai să mai ieşi din cuvântul meu. Haidem de-aici!

                                        SCENA 4

DIDI: Nene?
VICU: Lasă-mă să dorm
DIDI: Da' ce, eu dorm?
VICU: Dormi.
DIDI: Aha! Inseamnă că acum visez ! E, nene? Si ieri am visat, nu-i aşa ?... Si mâine! Da'... tu de ce nu visezi?!
VICU: Eu sunt treaz.
DIDI: Aha! Este, nene, că eu visez chiciorul de lemn? Da' tu-nu!
VICU: Si eu!
DIDI: Păi! Nu eşti treaz?!
VICU: Taci, că ne-aude...
DIDI: Cine, chicioru'? Tăticu' tău? (bucuros) A plecat, nene.
VICU: De ce minţi?
DIDI: Nu mint. Zau, nene, dacă mint! I-a zis chiciorului să ia arma... în... tranşaie! Nu mai ştiu! (se smiorcăie) Ce-i aia tranşaie, nene? Ce, crezi că mint ca atunci cu ouăle  de răţuşcă? Io le-am lua, nene!
VICU: Aveau pui în ele... Da' nu mai plânge.
DIDI: De ce? Iti vine şi ţie să plângi?
VICU: Nu.
DIDI: Ba da. Ce, crezi că eu nu ştiu?
VICU: Licheşte-te de mine...
DIDI: Si tăticu' tău s-a lichit de chicioru' de lemn. Că îi omora moartea. Am auzit când tu dormeai. Zău, nene.  (se smiorcăie) Plângea, nene!
VICU: Tata? Cum să plângă tata?!... Nici nu ştie să plângă.
DIDI: Nu ?!
VICU: Nu.
DIDI: Da' l–am auzit plângând! Zău, nene! Nu te mint nici atâtica. Zicea ...
MARIN:  (prin somn) Marie... Marie! Bagă-l pe Vicu înapoi în burtă... fugi prin capătul celălalt al tranşeii... Până mă ciuruie gloanţele pe mine... tu... ai timp! De ce nu mă auzi, femeie!?
DIDI: (plângând) Da' ce, nene? Zi la mama să mă ia şi pe mine... Nu vreau să rămân în tranşaie... Mi-e frică singur. Are picioare tranşaia, nene?  Dacă mă ia-n dinţi şi fuge cu mine?
MARIN:  (prin somn) De ce nu pleci, femeie? Auzi cum latră mitraliera... Toti au murit, Marie! Nu sta drept mine... Nuuuuu! Marieee!! Glonţul trece şi prin Dumnezeu... (plânge) Te-au omorât, femeia mea! Marieee?? Trageeeeţi!  Ha-ha-ha! (râde, parcă şi-ar face la suflet un duş cu apă rece)
DIDI: Mama n-a vrut să plece fără mine! Vezi, nene?
MARIN:  (prin somn) M-au nimerit!... Drept în Maria... Nu trebuia s-o port în raniţă pe Maria... Pe Vicu... pe Dumnezeu. (scrâşnet de durere asemanător celui facut de un angrenaj de roţi dinţate)
VICU: L-a nimerit pe tata!
DIDI: Zău, nene? Unde l-a nimerit?
VICU: (plânge) In... inima mamei...
DIDI: Da' mama nu era moartă?!
VICU: Nu vezi că nu era? (se smiorcăie mai abitir decât Didi) Ne-a minţit că moare puţin... da' ea... s-a dus în tranşaie la tata...
DIDI: E cald în tranşaie, nene?
VICU: Nu ştiu.
DIDI: Da'... Dunărea trece prin tranşaie?
VICU: Nu trece
DIDI: De ce nu trece?!
VICU: (gânditor. de fapt această întrebare îl maturizează) Ce, nu pricepi?! N-ar fi încalecat tata pe ea? Venea acasă.
DIDI: La tine?
VICU: Da... Nu mai plange... Hai, Didi, nu mai plânge...  Imi vine şi mie...
DIDI: (se lipeşte de el) Nu mai plâng... Niciodată n-am să mai plâng... Auzi,nene? Da' taticu' meu cine e?
VICU: Eu.
DIDI: Tu?!... De ce nu mi-ai spus până acum?!
VICU: Uitasem .
DIDI: Acum nu mi-e frica... tată...
VICU: Taci.
DIDI: De ce?  Să nu ne-audă chiciorul de lemn?
VICU: Da.
DIDI: Nene, tu ştii că mi-e frică? Eu visez, da' tu eşti treaz. De unde ştii de chiciorul de lemn Il visezi şi tu?
VICU: Nu visez .
DIDI: Nu?! Ce bine-i, nene... Da' de ce ştiu că mă strângi în braţe?! Tată, tu plângi?!
VICU: Nu.
DIDI: Da' astea ce sînt? Lacrimi?
VICU: Nu ştiu ce sînt!
DIDI: NU?!
VICU: Nu.
DIDI: Da' tatăl meu mai eşti?
VICU: Da.
DIDI: Ce  ghine că eşti mereu tatăl meu! Muream de frică.
MARIN:  (prin  somn) Marie? Nu! Tu eşti Moartea, nu Maria mea... (scrâşnet din dinţi şi roţi dinţate) Tu... eşti Moartea... Mă tot mângâi cu spinii ăia!
DIDI: Tată, adormi şi tu cu mine... Că mi-e frică să visez singur. Da?! Când ne trezim,  nu mai e nimic. Aşa-i?
VICU: Nu ştiu.
MARIN:  (prin vis) Dacă m-aţi omorât... de ce mai trageţi? De câte ori vreţi să mor?!
DIDI: Trezeşte-mă, nene... Tată! Mi-e frică rău. M-am pişat pe mine... Hai, tată, trezeşte-mă din somn! Ce ţi-am făcut de nu vrei?!
MARIN:  (prin vis) M-a lovit glonţul... In Maria m-a lovit!... Am... de durere... Marieeee?
DIDI: (speriat, aleargă la Marin şi-l zgâlţâie)
MARIN:  (Din pat, cu visul pe ochi) Glonţul care m-a ucis... (îl prinde cu mâna pe Didi, dar se poartă de parcă ar fi, încă, în vis)  Un glonţ... viu!... M-a lovit în Maria!... In Maria! Am să-l sfărâm în dinţi.
VICU: (Trage de Marin. Plânge) Tatăă! Il omori! E fraţiorul meu...
MARIN: E... glonţul care m-a ...rănit... Singur mi l-am tras din rană...

SCENA  5

DIDI: A zis să dormim, nene. Că dacă ne-aude vorbind, e vai de noi!
VICU: Nu mai vorbim.
DIDI: Auzi, nene? De ce a venit şi te-a acoperit cu mantaua lui?
VICU: Aşa! Să nu-mi fie frig.
DIDI: Ce, mie nu mi-e frig?
VICU: El zice că-i numai tăticu' meu. D-aia.
DIDI: Da' ce-i ăla tătic, nene?
VICU: Aşa cum zice Mitea că era al lui. Cum zice Mioara că era al ei...
DIDI: Tăticii lor sunt mai buni? Tu eşti bun, vezi? Ai tras ţoala şi peste mine. Pentru că eşti tăticul meu... Da' el de ce nu este bun, nene? Ai adormit?
VICU: Nu.
DIDI: Eu ştiu de ce nu-i bun. Iţi spun? Il doare  chiciorul ăla de lemn!... Nene, eu nu pot să dorm. Dacă-l visez!?
VICU: Pe tata?
DIDI: Nu. chiciorul! Mă iei în braţe să nu-l visez? Auzi?
VICU: Ce să aud?
DIDI:  Vrei să-ţi spun?
VICU: Taci!  (ascultă) Se răsuceşte tata în pat.
DIDI: Ba e chiciorul ăla.
VICU: Am văzut eu când a desfăcut cureaua şi l-a aşezat sub pat.
DIDI: Ne pândeşte până adormim. Să vezi tu că are să umble singur... Dacă vine şi mă loveşte?
VICU: Ba nu-i aşa.
DIDI: Nici nu-l lasă pe tatăl tău să mă iubească.
VICU: Nici pe mine nu mă iubeşte... A zis că sunt piciorul lui beteag. Are să mă bată rău... Nu ţi-e somn?
DIDI: Mă urăşte pe mine, nene, chiciorul ăla!
VICU: Si eu zic. Altfel ce-ar avea cu tine dacă eşti şi tu băiatul mamei?
DIDI: Dacă mă omoară chiciorul... are să-ţi pară rău?
VICU: Da.
DIDI: Ai să plângi ca atunci când a murit mama?
VICU: (se ridică şi merge tiptil să privească sub pat. Ia piciorul şi-l duce afară. Didi iese după el)
DIDI:  Mi-e frig.
VICU:  Si mie. Dacă ne prinde, are să ne omoare.
DIDI: Nene? Tata?
VICU: Taci...Toporul era lângă buturugi.
DIDI: (fuge şi-i aduce toporul)
VICU: (Stă cu toporul ridicat deasupra piciorului de lemn)
DIDI: Hai, nene, loveşte!
VICU: Nu-mi vine să lovesc.
DIDI: Ia uite, nene! A ieşit din casă un câine mare! Vine la noi, tata !
VICU: (tremurând de frică) E tata. Merge de-a buşilea. Să fugim! (vrea să fugă, dar se opreşte auzind vocea lui tată-su)
MARIN: Ai vrut să  vezi cum mă târăsc pe pământ... ca şarpele? Niciodată, băiete! Te fac pe tine să mergi pe genunchi înaintea mea... Ce rău ţi-a făcut lemnul ăla?
VICU: Mergea singur prin casă... Lui Didi îi era frică...
MARIN: Te doare capul de cin' nu trebuie, nu de tatăl tău. Intră-n casă şi culcă-te. Tu... (Didi scânceşte) Nu-mi mai treci pragul casei. Te culci cu câinele. Mâine să nu  te mai văd în ochi.

ACTUL  II
     
                                                                                      

SCENA 1

MARIN: N-am prins cine ştie ce. La iarnă n-o să  avem ce manca? De când am căzut în apă, a început să mă doară ciotul ăsta de picior...Tu, mormolocule, nu poţi să te mişti mai repede?
VICU: Da', io... nu ştiu...
MARIN: Vezi cum alunecă barca dacă trag cu putere? De două săptămâni te învăţ să descurci plasa şi s-o arunci în apă... nimic  nu se prinde de tine ... Nu te mai bâţâi, vreau să  trag barca între sălcii până ce trec bărcile femeilor.
VICU:  De ce le ocolim  pe femei?
MARIN: Eu nu fug de nimeni, mă. Nu mă tem... De nişte femei! Numai de moarte m-am ferit, da' tot m-a tras pe sfoară. A venit înaintea mea acasă şi a pescuit-o pe Maria... (oftând)  Vicule, îmi e  niţel  teamă!
VICU: Stiu!... Să nu pici iar în apă când tragem plasa...
MARIN: Mi-e teamă de unul singur, măi baiete! Barca, Dunărea... erau  altfel înainte de plecarea mea pe front... Chiar tu erai altul... Iţi ciufuleam părul... Acum mă pândeşti pe sub sprâncene, parcă ar fi  şarpe piciorul meu de lemn!
VICU: Tată, ne-au văzut femeile... Vin spre noi... Ba nu!
MARIN: Ele fug de câte ori mă văd. N-a vorbit cu mine decât Roza. Acum nici ea nu mai mă ia în seamă. Ai văzut? A venit jandaru' şi i-a vestit moartea bărbatului... Pe cine să mă supăr? (cu mâhnire)  Nevestele şi-or fi făcut legea lor... Ce dacă ai fost pe front? Faci acolo ce ţi se cere: ucizi... sau eşti ucis! Să-ţi smulgă obuzul un picior, o mână... Inţelegi, băiete? Faci acolo tot ce-ţi cere patria... Ei!... Când vii acasă, se schimbă treaba. E musai să vii întreg! Ti-aduni de prin tranşee piciorul, mâna... şi vii acasă întreg... E mare nevoie de ele. (oftează) Eu nu m-am priceput să vin acasă întreg.. Nici tu nu mă suferi. Or fi râzând copiii de tine... Din cauza mea.
VICU: (se smiorcăie)
MARIN: Te citesc eu. La minte nu-s beteag, mă... Ce, n-am priceput că muierile alea aşteaptă să m-aducă valul la mal... înecat? (energic) N-o să fie după cum vrei tu... şi ele! Nu mă las, mă! (îl zgâlţâie de umăr ca pe un om matur) Ai să fii o unealtă în mâna mea... Si tu eşti duşmănos ca mă-ta! Zi şi noapte cu mâinile pe piept. A vrut să lenevească! Las' că vine prostu şi trudeşte să-i crească pruncu'! Ce-ai de tot plângi? Nu mai ţine şmecheria cu lacrimile... (văzând că şi-a ieşit din fire) Ia şi mănâncă, ţi-o fi foame. Mai sînt în traistă doi peşti fripţi.
VICU: Mai e... un peşte!
MARIN: Nu minţi. Desfă traista... Unde-i peştele, mă?!
VICU: L-am lasat lu...
MARIN: Mă, tu-mi faci greu' vieţii mai greu! Ti-am spus să nu mai ai milă de pripasul ăla. Găseşte el o uşă la care să schelălăiască pentru o coadă de peşte...
VICU: Mama zicea...
MARIN: Gata cu mă-ta... Cine să-l spele, mă? Vezi şi tu cum  fug femeile de mine...
VICU: (se smiorcăie) Mi-e milă de el...
MARIN: Milă!... Dă-l naibii. Ce,-i un om, mă, să-ţi fie milă de el? Am văzut că nu înseamnă cine ştie ce... I-a dat obuzu măruntaiele afară... M-am uitat la ele! (băiatul e îngrozit) Nici o deosebire dintre ele şi ale unui animal!... Vomiţi?! N-ai decât! După ce-ţi trece, mănânci peştele.
VICU: (zâmbind, pentru a-şi masca lehamitea şi frica) Nu mai am nimic.
MARIN: M-am răstit la tine ca la un om mare! Să-nţelegi că-s beteag şi trebuie să ne-ajutăm! Altfel murim sau trăim din mila altora. (îl ia pe singurul lui genunchi) Stii ce zic eu? Da' rămâne-ntre noi, altfel... (i-arată largul fluviului cu mâna) Ce dacă eşti fiul meu? (iarăşi scapă puţin controlul) Vreau să trăiesc, mă... După câte mi se întâmplă! Mă asculţi?!
VICU: (a rămas cu privirea înfiptă într-un val)
MARIN: Vom termina cu asta... Care nu ţi-e frate, mă... Cum să fie, dacă eu nu sunt tatăl lui? Inţelegi? Eu dormeam în tranşee pe atunci!
VICU: Nu vreau...
MARIN: (aspru, îl îndepărtează de pe genunchi) Ne descotorosim de el... mâine! Il luam cu noi în barcă, şi...
VICU: Vrei să-l arunci la peşti?
PREOTUL: (şi el, îngrozit, îşi scutură capul de parcă şi-ar simţi o scamă pe creier) Nu-l omor... Ce-ţi veni?! (tainic) Am văzut că doarme în sac... lângă câine. In zori, când te trezesc eu, mergi şi legi sacul la gură... Să nu-l trezeşti... Il ducem în barcă.
VICU: ( plânge fără lacrimi) Il îneci! Nu vreau...
MARIN: Vâslim în aval o bucată bună de drum... tragem barca la celălat mal, apoi târâm sacul pâna la cale... Pe-acolo trec căruţele cu peşte la oraş... La Brăila. (se uită în jur, temător) S-o găsi unul curios să afle ce este în sac! Au să-l ia cu ei, au să-l dea jandarilor, ori îl lasă la o uşă de oameni înstăriţi... Gata cu smiorcăitul. Asta facem. Hai să mergem,  poate mai găsim ceva pe setci.

SCENA 2

SOFIA: Da' moartea, cine-o aduce fă, Melchindio?
MELCHINDIA: Cum, cine?! Apa. Stă grămadă pe izvoarele Dunării şi, când are chef, încalecă pe ea şi pleacă... Se distrează şi ea. Ba-l încurcă pe unul în plasă, ba-i răstoarnă altuia barca...
SOFIA: Da' războiul, fă? De unde o fi venind? Că tu le ştii pe toate!
MELCHINDIA: (strigând la o pescăriţă) Roza, apropie barca, să pot slăbi plasa... Aşa... Războiul! Parcă aşa ai zis, Sofia? După mintea mea, cred că-l pune la cale tot moartea... Când vrea mai multe suflete, ori... numai să-şi bată joc!
SOFIA: Tu ştii ce spui?
MELCHINDIA: - Da' ce-i aşa greu de priceput!?
SOFIA: Mie îmi termini vorba.
MELCHINDIA: Ce-i aşa greu, femeie?! Moartea şi-a bătut joc de noi... Ne-adună bărbaţii plecaţi pe front. Ce-o face cu ei? Nu-s în stare să pricep.
ROZA: Aţi uitat de Marin? El a vrut să se-ntoarcă. Ai noştri de ce or fi rămas pe-acolo?!
SOFIA: La iarnă n-are cum să dea la copcă, beteag cum e.
MELCHINDIA: Nici la femei n-o mai fi bun! Vom lua prunci din alte sate. Păi, nu-i aşa? Ce se fac bărcile noastre când noi ne-om şubrezi? Cine să le ducă în apă?
SOFIA: S-or usca. O să cânte cucuveaua în cătunul nostru. Moartea, care zici tu că vine, pe apă călare, o să iasă la mal... se cuibăreşte aici. Să vedeţi voi!
ROZA: De unde ştiti voi ce  şi cum?!
MELCHINDIA: Da' tu? Nu te mai legăna, că răstorni barca... Sau ai aflat tu ce-i mai stă în putere beteagului?
SOFIA: Roza a avut grijă de băieţii Mariei. Acum, cine ştie...? Noaptea nu ştii care pe unde nimereşte!
ROZA: Ce-aveţi? De-o fi să fac vreodată ceva, o fac pe faţă.
MELCHINDIA: Cu cine? Cu tataia? (râd)
SOFIA: Auzi la ea, Melchindio. Nu-i luna de când a primit vestea morţii bărbatului şi-i fuge gându'! De! E mai tânără ca noi.
MELCHINDIA: Ia las-o-n pace! Si io, şi tu, am face-o!
ROZA: Nu-mi este mintea la prostii, ca  vouă... Mă tot gândesc la copiii Mariei, eu n-am niciunul!
SOFIA: Ia-l la tine pe cel mic... Il ţine în coteţul câinelui! Sau  te-mpreunezi cu beteagu'? El să stea,   tu să-i aduci seara peştele!
ROZA: Mi-e milă de copii şi de sufletul Mariei. O fi privind neputincios de-acolo... pe unde-o fi!
SOFIA: Las-o, că-i mai bine ca noi! I-a fost bine şi înainte de a muri. Bărbată-su-n tranşee, iar ea-i turna prunci cu te miri cine!
MELCHINDIA: Cu cine, fă? Tot cu tataia?! (veselie în afara Rozei)
ROZA: Sofia, îţi răstorn barca, dacă nu încetezi! Ce tot o batjocoreşti pe Maria? De-aţi cunoaşte adevărul, n-aţi mai vorbi aşa... Marin e tatăl lui Didi.
MELCHINDIA: Aici te contrazic eu, Roza. Stim toate adevărul.
ROZA: Nu ştiţi! Inainte de a pleca bărbată-su pe front,  Maria era grea. A venit la mine să mă întrebe dacă-i bine să-l mai tulbure cu încă o veste... A rea, era că-l chemase la razboi. Eu... (plânge) am sfătuit-o să nu-i spună.
MELCHINDIA: Tu!? Si nici nouă? De mâine nu mai eşti  la pescuit cu noi. Găseşti pe altele.
ROZA: Mă îndepărtaţi? Doar ştiti că nu mă potivesc cu niciunele... M-arunc peştilor, să ştiţi!
SOFIA: Zici tu. Nu te-ai îndura să laşi fără căpătâi odraslele Mariei...

SCENA 3

DIDI: Ce de peşte mi-ai adus! Te-a lăsat... tatăl tau?
VICU: (vorbe cu oftat şi noduri) Da. A zis să fii cu burta plină, ca să dormi buştean. Să nu te trezeşti când... (îşi înghite cuvântul) Nu-ţi mai spun.
DIDI: Nene, tu... plângi?
VICU: Tata vrea să... să te trimită la mama!
DIDI: (bucuros) Să-i spun că s-a întors? Mă duc cu barca? Singur?! (îl trec fiorii) Mi-e frică singur. Vii şi tu? Plângi?! Iţi pare rău că tu nu vii?
VICU: Acum ştiu că piciorul lui de lemn nu te iubeşte. Tata ar vrea, zău!
DIDI: Da' tu? Mă iubeşti?
VICU: Da... Da' nu pot să mă pun cu tata... Stii ce tare se teme de piciorul ăla!
DIDI: De ce l-a adus la noi?
VICU: (găsind  un răspuns) Nu tata l-a adus.
DIDI: Nu?
VICU: Piciorul l-a târât pe tata după el.
DIDI: De  ce?!
VICU: Nu ştiu!
DIDI: De ce nu-l aruncă în Dunăre? Auzi, nene? Dacă nu vrei să plec fără tine, m-ascund la Roza.
VICU: (speriat) Nu. Roza să nu afle! Altfel piciorul ăla ne ucide pe toţi. (îi vine o idee) Fugim de aici. Am aflat de la tata că în afară de pescari şi de soldaţi, mai există... (îşi aminteşte cuvântul) negustori!
DIDI: Mai sunt şi alte uliţi afară de uliţa noastră?
VICU: Da! Vâslim până la malul de peste apă, apoi ne aşezăm pe cale. N-au să ne lase... negustorii.
DIDI: Ce, crezi că chiciorul de lemn vine după noi? Poa' să meargă pe apă?
VICU: Să ştii că poate! (trist, înspăimântat) Mă doare capu'...
DIDI: Nene, mănâncă şi tu din peşte... Tată, să ştii că fug la Roza.
VICU: Are să mă omoare piciorul de lemn dacă te duci la Roza...(nu mai rezistă, plânge) Mi-a zis să nu-ţi spun.
DIDI: Dacă plangi, nu mai plec la ea. Intr-un sac... Nene? Moartea e ceva rău de tot!
VICU: De tot... Doare! Stii cum ţipa mama! (prinde curaj) Du-te  la câine. După ce adoarme piciorul de lemn, fugi la Roza!
DIDI: Nu fug la Roza. Am minţit eu că mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică, nene... Cum să-mi fie frică?

SCENA 4

MARIN: Hai Vică. Saltă-te-n capul oaselor. Du-te afară şi fă ce ţi-am spus... Când se luminează, noi trebuie să fim departe.
VICU: (somnoros) Ce să fac?
MARIN:  Iţi dau una peste mutră, să-ţi aminteşti... Du-l pe mucea în braţe pâna la barcă. N-o să fie aşa greu... Ai grijă să nu-l trezeşti, altfel...
VICU: Dacă nu mai e?
MARIN: Te omor! I-ai spus?!
VICU: Nu. Ziceam aşa... ca să nu mai tremur.
MARIN: Hai, nu mai pierde vremea.

SCENA 5

MARIN: Ai făcut aşa cum te-am învăţat? Aha, ai pus sacul sub scândură... Treci în spatele bărcii, şi fii atent tot timpul la mine... Auzi, mă? Barca Rozei nu era lângă a noastră? (cântat de greieri) Nu-i nici barca Sofiei! Nici a Melchindiei! Hai să plecăm. Ce facem în dimineaţa asta trebuie să uiţi pentru totdeauna. Altfel...! E spre binele nostru. Dă-mi mâna... Gata. Fii cu ochii pe sac.
VICU: Il ţin între genunchi.
MARIN:  (vorbind singur)  De ce nu erau bărcile femeilor? Or fi plecat cu noaptea-n cap?!
VICU:  Stai cuminte!
MARIN: Ce! Mişcă ăla-n sac? Ori ţi-e frică?
VICU: (ciudat de sigur pe el) Nu.
MARIN: Mie, da... N-am încotro. Nu mai suport ruşinea Mariei. De ce să fiu prostit? Ori plângi?! Să nu-ţi pară rău după o stârpitură... De ce să împarţi peştele cu o gură străină? Nu!? Ducă-se, dacă nu-i al meu! De ce taci? Ai dreptate.
VICU: A mişcat.
MARIN: Culcă-te peste el. Nu trebuie să ţipe până cand... Aş cânta ceva... cum îi cântam Mariei... Atunci. Ei, poate-i pare rău de ce fac acum! Da' cine- a pus-o să moară? Zi?
VICU: Tanti Roza zice că a chemat-o Dumnezeu la el.
MARIN: Minte de muiere!... Doar Maria mea lipsea în cer?! Auzi? Mi se pare ceva pe stânga Dunării (se aud doar vâslele) Ce face, mă, icneşte? Apasă-i mâna pe gură, nu-i de joacă!
VICU: Am trecut de cotu' Dunării...
MARIN: Taci odată! Ce faci? Urli!... Mă sperii! Urli, mă, da' ce, eşti câine?!
VICU: (cu spaimă de moarte pe buza lui) Imi vine să... urlu...
MARIN:  Descărcă-te. Mi-e frică mie, da' ţie? (speriat) Tin'te tare, copile, nu-ţi pierde minţile! (tot mai bănuitor) E o umbră groasă pe stânga noastră... Vâsleşte odată cu mine! Să fie bărcile femeilor?...
VICU: Se zbate!
MARIN: N-am ce-i face . E mult până în locul ales de mine... Il aruncăm în apă!
VICU: Ai zis...
MARIN: Dacă n-ar fi ciudăţenia din stânga mea!... Poate ai spus  femeilor şi... sunt jandarii?! Vreau să fiu liber... să trăiesc... Saltă sacul pe marginea bărcii. Poţi singur?
VICU: Da.
MARIN: Eşti puternic, mă! A căzut. Acum răsuflam uşuraţi. Mâine spunem că au venit valuri mari, iar el... el... n-a fost ascultător... s-a aplecat pe marginea barcii şi... Nimănui n-are să-i pese de o mână de carne care vroia mâncare...
VICU: Tată! Ia uite!
MARIN: Ce? A, umbrele! Nu-i lucru curat ! Se apropie de noi.
VICU: Le-am văzut! Sînt barci, tată. Vezi, au început să aprindă lumânări!
MARIN: (foarte speriat, distrus) Semn rău! S-a mâniat sufletu' Mariei!
VICU: Mi-e frică!
MARIN: Si mie... Doamne, ce-am făcut? De nu mi-aş pierde minţile!                      
VICU: Ne-au ajuns!
MARIN:  Pescăriţele ?!  Sînt pierdut!

SCENA 6

ROZA: Ne-apropiem de  barca lui, părinte.
PREOTUL: S-avem grijă, Roza, să nu facă vreo prostie.
SOFIA: Ar fi făcut crima, părinte.
PREOTUL: Să fim înţelegători. Nu-l mai blestema în şoaptă, Sofia; nici tu Melchindio. Dintre bărbaţii satului, doar pe el nu l-a răpus războiul. Voi aţi crezut că trăind atâta vreme-n tranşee, sub gloanţe, mai poate fi cineva la minte ca un nou născut?
MELCHINDIA: Beteagul! A ucis câinele. Era un căţeluş când i l-am dat Mariei.
ROZA: Se îndreaptă spre mal. Vâsliţi să-i ieşim în cale.
SOFIA: Strigă la el, Roza.
ROZA: De ce să strig eu ?!
SOFIA: Cine ştie! N-ai venit tu în toiul nopţii să ne ceri ajutoru'? Norocul nostru cu părintele. Hai, strigă-l!
MELCHINDIA: Să strige Didi. Doar e tată-su. Strigă mă, copile, la tată-tu!
DIDI: Nu vreau să strig. M-aude chicioru' de lemn.
MELCHINDIA: Te-arunc în apă, să ştii.
DIDI: Tatăă... Sunt aici cu alde Roza!
MARIN: Mă, băiatul tatei, mă! (plânge) Doamne, ce era să fac...! Ce era să fac, Doamne?
PREOTUL: Marine, acum câteva zile ţi-am spus că am de vorbit cu tine. Mi-ai întors spatele! Maria s-a spovedit înainte de a muri: băiatul ăsta e prunc din sângele tău!
SOFIA: Ce-i ăla, Melchindio...? Nu ştiu ce dihanie a urcat la tine în barcă!
VICU: E câinele! S-a ţinut înot după noi!
DIDI: Vezi, mă, nene? Chiciorul de lemn mă iubeşte şi pe mine, vezi?!