marți, 25 februarie 2014

Aurel M. Buricea: 101 Sonete


Aurel M. Buricea
(născut la 27 octombrie 1943), comuna Ulmu, judeţul Brăila, pensionar.
Note biografice:
Studii:
1950-1957- Şcoala generală din satul natal
1957-1961 –Liceul Vasile Alecsandri, Galaţi - “Nicolae Iorga”, Braila
1963-1966- Facultatea de matematica, Galaţi
Funcţii:
1962-1964 - învăţător ,Şcoala generală nr.1, Ulmu
1964-2008 - Profesor de matematică la Şcoala generala nr.1, Ulmu
2000-2009 – Director coordonator Şcoala generala, Ulmu
Volume publicate:
1977 – “Caietul debutanţilor” (Ed. “Albatros”)
1979 – “Sarea neagră a nopţilor” – poezie (Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca)
1981 – “Clopote de magneziu” - poezie (Ed. “Cartea Românească”)
1988 - “Elegii nocturne” - poezie (Ed. “Dacia”, Cluj-Napoca)
1990 - “Poeme de dragoste” - poezie (Ed. “Porto-Franco”, Galaţi)
1997 - “Axiome sacre” - poeme (Ed. “Danubiu”, Brăila)
1999 – “Sonete Pascale# - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2001 – “Arhivele cerului” - eseuri (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2001 – “Haiku” - haikuri (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2002 – “Povestea unui suflet” - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2003 – “Scara din Ulm” - sonete (Ed. “Scrisul Românesc”)
2004 – “Intre număr şi cuvânt” - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2006 – “Masca unui înger” - sonete (Edi. “ Danubiu”, Brăila)
2007 – “Vocaţia prieteniei” - amintiri cu Fănuş Neagu (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2007 – “Vama din rod” - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2008 – “Umbre de vise” - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2008 – “Scriitori brăileni de azi”- eseuri, (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2009 – “Cântecul reginei” - sonete (Ed. “Danubiu”, Brăila)
2012 – “Crucea din muguri” - sonete (Ed. “SemnE”, Bucureşti)
Premii si distinctii:
- Premiul de debut al Editurii Dacia, în anul 1979, pentru volumul “Sarea neagră a nopţilor”
- Premiul “Panait Istrati” al Uniunii Scriitorilor,1984, pentru volumul “Sarea neagră a nopţilor”
- Premiul Editurii “Timpul”, in 2002, pentru volumul de eseuri “Arhivele cerului” - 2001
- Diploma de Excelenţă pentru întreaga activitate literară acordată de Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Brăila, octombrie 2003.
- Diploma de Excelenţă a Bibliotecii “Panait Istrati” Brăila, pentru întreaga activitate literară - 2006
- Premiul Internaţional de Poezie “Antares”, pentru volumul de sonete “Masca unui înger”-2007
- Dicţionarul Academiei Române, pag.711, 2006
- Dicţionarul biografic al literaturii române, pag.236, 2006
101 SONETE
-1-
POARTA DE CER
rob al luminii am trudit de când mă ştiu
în rănile mele sângerezi Iisuse
de două milenii Te caut în pustiu
şi te-am găsit în cuvintele nespuse
atât de aproape încât nu Te vedeam
se sprijină zorii pe conştiinţa mea
încât uneori cu privirea Te răneam
tăcerea Ta în mine e povară grea
nevăzutul nu Te cuprinde într-însul
se crapă Poarta de Cer şi nu pot plânge
aud în mare cum intră nepătrunsul
sorii se sting într-o lacrimă de sânge
masa şi timpul două lacrimi nătânge
în care viaţa mea amarnic se stinge
-2-
AUD CUM PLÂNGE DUMNEZEU
singurătatea mă învaţă pe de rost
toate gândurile îmi sunt memorate
şi posteşte cu mine ultimul post
chiar şi tristeţea are acum frate
tata s-a cuibărit într-un colţ de cer
chipul lui trece prin visele mele
dreptatea plânge printre gratii de fier
învaţă viitorul doar marşuri rebele
toamna adună umbra celor ce-au fost
peste inima mea bolnavă de dor
mâine voi găsi în taină adăpost
prin viscolul de lumină călător
spiritul meu, iubito, aproape-i de tine
de-aud cum ninge Dumnezeu prin mine
-3-
EPILOG
în fiecare arbore doarme o vioară
concerte simfonice pădurea susţine
ninsoarea aşterne sunete de primăvară
în muguri se aud prohoduri creştine
intră cerul în rezonanţă cu inima mea
în poemele mele iubirea-i solistă
depărtarea atinge în frunze ultima stea
coboară răsărituri cu privirea tristă
doar sufletele noastre se iubeau în neştire
aşa cum iubeşte fructa arborele său
greu ne vine să despărţim binele de rău
numai trupurile vor fi amintire
tainic urcă-n cer Cuvântul care s-a născut
din gândurile care s-au întrupat în lut
-4-
O, VOI, SĂNII, SĂNII
o, voi, sănii, sănii şi voi cai nebuni
unde-i vremea de vis şi petreceri
când fulgeram prin câmpia de minuni
ce puternici eram şi tineri rinoceri
întru amintiri visele s-au retras
acum iubirea nu mă mai cunoaşte
sunt pentru lumină ultimul popas
timpul mă consumă iarba mă paşte
ninge peste gânduri ninge Dumnezeu
noaptea a rămas un pumn de cenuşă
când gerul tristeţii urcă-n apogeu
păsării i-a-ngheţat trilul din guşă
s-a făcut în lume atât de târziu
parcă-s un sihastru bolnav de pustiu

-5-
R A D I O G R F I A T O A M N E I
pulsează toamna unde infraroşii
prin sufletul meu priveşte cineva
mi-e văzul cum în mare albatroşii
de parcă-i viaţa ecran de cinema
spectatorii-s imagini din oglindă
şi-au început să-nveţe trecutul meu
o pagină mai au ca să desprindă
alfabetul galben scris în minereu
aripi de taină vibrează-n amurg
cuvintele să-nnoate spre izvoare
alte unghiuri de păsări călătoare
vederi suave se ofilesc şi curg
conceptul plânge în fructele căzând
doar eu pictez aeru-n zenit de gând
-6-
C E A S B I O L O G I C
arborii privesc ca-ntr-o oglindă
chipul meu curat vor să mi-l prindă
după gândirea noastră astrală
reglându-şi vârsta lor minerală
prin vremuri rotite-ntr-un cerc
ceasul biologic vreau să-l încerc
cum bate rar secunda de cristal
ecranul toamnei se face opal
focar pulsând un soare ireal
întru frunzele ce vor să cadă
o, satul meu, vine să mă vadă
şi numai tata plânge sub un deal
cu partea de lume nevăzută
pădurea lumii arde tăcută
-7-
ZÂMBETUL MAMEI DIN ARBORI
ninge peste sufletul meu cu muguri
zăpada lumii acoperă timpul
se mistuie clipa în albe ruguri
stins vederii mele îţi este chipul
aştept primăvara încet să-nvie
zâmbetul tău din răsărit de soare
lângă univers pulsând sub vecie
când orice floare şi acum mă doare
să cobori ziua în triste pleoape
cu lumina care nu se arată
ochilor tăi orbiţi de stinsele ape
din veghea ta cerul din mine cobori
tristeţea iar mă cuprinde îndată
şi plâng poeme mistice în arbori
-8-
L A E M I N E S C U
cântă Dumnezeu în versurile tale
sunete de argint vibrează în muguri
când se naşte taina cu alte vestale
stelele-n derivă clatină amurguri
un veac pribeag în singurătate trece
gândirea se-aude în ţara străbună
cum urcă spre izvorul negru şi rece
şi-acum sonetele din buciume sună
rostite-n nevăzute culmi de gând şi dor
bolţile acestui univers captează
sfera magnetică de lumină trează
prin toate literele este călător
spiritul tău îndrăgostit de infinit
de-aud vara Logosul cum plânge-n zenit
-9-
V I A Ţ A M E A, V I S D E Z Ă P A D Ă
port cu mine trupul luminii şi vibrez
la cea mai firavă atingere de gând
atât de singur în nevăzut înnoptez
încât învăţ uneori din ce Duh-Sfânt sunt
golit din moartea mea fără nesaţiu
de umbra albă a lui Iisus în pustiu
târziu mă desfrunzesc de viaţă şi spaţiu
ies din acest univers fizic şi nu ştiu
palma Ta, Doamne, amprentele şi-a lăsat
pe sufletul meu însetat de lumină
abia-mi amintesc cine m-a eliberat
din carnea nopţii strâns fără nici o vină
lacom de Tine gândul meu să Te vadă
când faci lumea din spirit vis de zăpadă
-10-
V I N E C L I P A
soţiei mele, Gitta-Maria
e toată viaţa o mare renunţare
la toate bucuriile ivite-n cale
te-am iubit, străino, fără remuşcare
încât făcut-am din deal rodnică vale
prin scăderi şi lacrimi am ajuns la tine
să cunosc lumea, amară fericire,
să pot vedea gândul între rău şi bine
aşa cum urcă-n ceruri un şir subţire
la zei am visat mereu să le fiu slugă
versurile mele plângeau în flori de meri
de cad primăvara ca-ntr-o altă rugă
şi-am risipit mereu iubirii mari averi
si acum nu mi-a mai rămas decât un ban
îndurerat să trec Styxul din Bărăgan
-11-
t r o i e n i t d e n o a p t e
troienitele nopţi tata străbate
abia îşi trage bocancii din mister
gârbovit de atâta eternitate
nu mai poate gândul respira de cer
zăpada s-a depus peste cuvinte
dincolo strig dar nu mai aude
sunt fiul tău cel mic adu-ţi aminte
dar sfinţii plâng ca nişte paparude
dezbracă-te de haina ta de moarte
vino în casa ta de dor şi cântă
intră curat în litera din carte
hai vino lângă mama mea cea sfântă
şterge-i lacrimile de pe nevăzut
că s-a făcut de dorul tău lut din lut
-12-
I N T R A R E A Î N P A R A D I S
coroane de vis clatină cerul
stau gândit într-o lume de azur
privesc cum înfloreşte misterul
nuntirea de-nceput prinde contur
cu privirea mamei din livadă
trec sorii din arbori în gândul meu
vine primăvara să mă vadă
lumina vibrează de Dumnezeu
sunt curat ca un fir de ninsoare
toarce în mine clipa de uimire
urc din negândit în altă zare
îmbrăcat în cămaşa de mire
deschideţi poarta cerului din rai
să pătrundă cugetul fără grai
-13-
M I R E I N T R U Î N M O A R T E
algebra Cerului o ştiu pe de rost
fiecărui gând i-am dat un nume
în formule abstracte uit cine-am fost
aştept primăvara să mă cunune
frumos intru în moarte ca un mire
lepădat de trup sunt ultima floare
să-nvăţ nevăzutul din nesfârşire
când sufletu-mi e calea călătoare
împreună iubito să fim în văzduh
atît de aproape de Tine, Doamne,
vom trăi în cuvinte pline de duh
ne vom întoarce în lume prin toamne
să coacem iar cântecul în strugure
să umplem cu cer taina din mugure
-14-
P L Â N G E U N C R I N
prin geamul orbit de stele
maica mea îndurerată
doar în gândurile mele
plânsă toată se arată
mă priveşte cu nesaţiu
cu dor de fiul răstignit
nu ştie de timp şi spaţiu
când cu noaptea s-a logodit
şi cum stau întins pe zare
magnet viu de izbăvire
ochiul tău adânc mă doare
trist lăcrimând de uimire
maica mea de dor şi alin
priveşte cum plânge un crin
-15-
T A I N A F A P T E I
lucrarea naturii se repetă
miracol de pământ din ceas ales
circulă ca un zbor de egretă
lumina prin fruct până la cules
mii de culori în adâncuri dospesc
lumea de neant în cer de opal
oricât aş dori nu pot s-o opresc
e-n izvoare un paradis astral
oglinzi de lut sorb timp din infinit
trec prin Cuvânt setea unui pustnic
sufletu-mi arde în dor de zenit
cum de-ai zidit lumea din nimic
cuprins de spaima toamnei tot întreb
până unde Doamne rodesc în verb
-16-
A R D E R E D E T O T
cobor în mine ca-ntr-o mină
dau piatra nopţii la o parte
un val puternic de lumină
izbeşte sonetul din carte
prin rug de gând suie cuvântul
clipa prezentă râde-n trecut
şi plânge în mine pământul
când din moarte am renăscut
cu sufletu-mi arzând de văzduh
cum eram tot un rug de sfinţire
auzeam cum trece Sfântul Duh
ca toamnele în nesfârşire
pe-un cerc cu centru-n infinit
doar această lume s-a zidit
-17-
M A Ş I N A D E S C R I S
primăvara bate la maşina de scris
poeme de dragoste pentru visători
cad pe clapete petale de cais
nu se vede hârtia de atâţia sori
troc poc mugurii poc plesnesc de litere
în frunze bomba atomică s-a deschis
livada se pregăteşte pentru admitere
natura uimită se citeşte-n cuprins
şi fără vedere legate prin ceară
se topesc peste fraze până departe
bat vocale de se face-n frunze seară
cerul din cuvinte Doamne ne desparte
o coală verde mi-e sângele acum
focul sacru a-nflorit şi piatra din drum
-18-
R E Z O N A N Ţ E
au trecut şi sărbătorile pascale
mi-au reamintit copilul care-am fost
l-am condus pe Iisus pe ultima cale
şi-am ţinut şase săptămâni de post
posedând o memorie fabuloasă
primăvara vine în prima secundă
de lună plină tânără şi voioasă
mireasă vrând o lungime de undă
egală cu frecvenţa din alt univers
sunt ecoul unui răsărit de soare
când înfloreşte caisul înfloresc în vers
durerea Ta, Doamne, pe mine mă doare
prin cruce intră în suflet veşnicia
aşa cum nu m-a părăsit copilăria
-19-
T R I S T C O P I S T
voi scrie-n gând un sonet pe care
să nu-l citească decât Dumnezeu
singur pe malul umbrei de zare
văd cum trece lumea şi trec şi eu
şi nu voi fi decât un trist copist
prin mine scrie acum satul întreg
să arat lumii că încă mai exist
locuitor al unui vis superb
poate că nici n-ai fi dorit să fiu
acestui univers de gând sicriu
Doamne Te-aud cum respiri în Cuvânt
cum transpiri de-atâta lumină
cum urci vara rod în surdină
de mi-e spiritul bolnav de pământ
-2o-
A R H I T E C T D E V I S E
arhitect de vise intru în sonet
ca-n piramida grea de înţelesuri
legiuni de îngeri m-au făcut poet
anotimp de simboluri şi eresuri
casă mi-am zidit din fiecare vers
prin cele patru ferestre pătrunde
cea mai curată parte din univers
iluminat prin magnetice unde
va trece vreme vremii oricât aş vrea
peste rana spiritului meu de zeu
veşnic viu prin lumina ninsă de stea
cu litere din carte spre apogeu
şi vom fi în cer noi doi Doamne
stăpâni peste manuscrise de toamne
-21-
D O R
mi-e dor de tine, mamă, mi-e tare dor
de plânge toată lumea în trupul meu
cad sorii din Cuvântul lui Dumnezeu
peste acest suflet veşnic călător
dincolo de spaţiu ne vom regăsi
tu urcând prin Iisus în val albastru
într-o grea amintire de cer măiastru
eu trecând prin noapte spre ultima zi
pământul din noi încolţind vedere
aceleaşi raze întru veşnicie
lumina ne va curge prin artere
vom fi văzduh de gând peste tărie
nimicul nu ne mai poate desparte
suntem spiritul născător de moarte
-22-
I P O S T A Z E
îmi pierde vremea frageda făptură
prin roadele nopţii acum putrezind
aud depărtarea în sâmburi sorbind
har trecător în fiecare măsură
am ştiut setea cu mult înainte
de-a fi zămislit din pământ călător
fântână am fost cu izvoare de dor
din şoapta lor am zămislit cuvinte
de Tine, Doamne, gura mea-nsetată
cum circuitul apei în natură sunt
trec din ierburi în clipa revelată
de-aş avea puterea să fiu Duh Sfânt
cerul priveşte în mine cu uimire
fără timp şi spaţiu stau în gândire
-23-
P O A R T A I N T E R Z I S Ă
ce greu mi-a fost, Doamne, să Te descopăr
în neguri de secole Te-am căutat orb
mi-am lăsat ochii sfâşiaţi de-un corb
n-am crezut să Te superi de-un singur măr
Ţi-am călcat porunca fără putere
o singură dată am muşcat flămând
şi-am plătit cu viaţa fiecare gând
într-o singură poftă lumea piere
de voi ajunge încă odată în rai
niciodată n-am să ajung ispitei rob
să Te simt în sânge în cuget şi-n grai
vai nu mă voi stinge în niciun rod
prin viaţa veşnică absent şi rece
voi şti cum universul se petrece
-24-
O S A N A
iarbă fără câmp rămâi, iubita mea,
când trecătorul meu trup se va sfârşi
la cumpăna grea dintre noapte şi zi
asemenea luminii sorbită de stea
în gura mea Cuvântul va fi pământ
pomii vor plânge cu frunze amare
în ochii mei râde marea cea mare
zăpada va-mbrăca gândul meu frânt
păsările se vor întoarce-n ouă
apele se vor retrage-n izvoare
secunda se va despica în două
voi fi în tine un apus de soare
miluieşte-mă, Iisuse, de cel viclean
lasă-mi inima zidită-n Bărăgan

-25-
B O C E T E D E C A L O I A N
cresc în păduri de tei catapetesme
se-aude-n frunze luceafărul plângând
eu văd în brad verde crucea mea crescând
moartea lumii vine pe lungi miresme
la ceas de taină şi munţii se-nclină
natura-i toată un nesfârşit altar
în ruga mea cerul se face nectar
şi gândul se jupoaie de lumină
ciopleşte în arbori un sculptor bătrân
bate în trunchiuri cu piatră de izvor
în fiecare cerc mă strâng şi cobor
de marginea timpului vreau să m-atârn
mi-au sângerat mâinile de nevăzut
pipăi veşnicia cu cinci ochi de lut
-26-
S C A R A D E M Ă S L I N
după moarte nu este altă moarte
cum după învierea mea alta nu-i
viaţa-i cea fără sfârşit şi cea dintâi
nu se rupe întregul din parte
în lanul de grâu se-aud plânsete
zorii se roagă în fiecare bob
“iartă-i, Doamne, inima acestui rob
că şi-a băut tinereţea cu sete”
de-abia când grâul se face colivă
în faţa altarului se coace trup sfânt
atunci carnea se leapădă de pământ
şi-i steaua ce sclipeşte în ogivă
se-avântă sufletu-mi pe văi străine
simt cum se desprind razele din mine
-27-
I A R N A D I N C U V Ă N T
materia cenuşă se va face
trăim în apocalipsă cu firea
ca un ghem se strânge nemărginirea
ziua de dincolo nu se desface
razele îngheţate se sparg în gând
au orbit sorii sub geana vederii
nu simt timpul din cauza căderii
în neant se aud îngerii plângând
pâlpâie peste veac lumina dintâi
şi plânsul mamei se stinge-n mine
a rămas în lume unul căpătâi
o lacrimă de gheaţă ultima stea
tremură de frig Dumnezeu în vine
iarna-i universul din inima mea

-28-
A L T U N I V E R S
daţi-mi spirit voi face alt univers
o lume nouă din pământ roditor
stea necreată în timp nemuritor
lumină veţi bea din fiecare vers
presiunea materiei nu va fi
decât gânduri fără gravitaţie
vom trăi starea de levitaţie
viaţa trece ca-ntr-o nesfârşită zi
şi nu cer să vă rugaţi pentru mine
mai frumoasă-i lumea fără filosofi
cine să despartă răul de bine
dacă ideile cresc în pădure
le poţi culege toamna ca pe cartofi
nu mai vine moartea iar să le fure
-29-
O R A A S T R A L Ă
câte ore are ziua atâtea vămi
sufletu-mi trece valea spre Poarta de Cer
tremură spiritul plăpând în foc şi-n ger
din axa lumii, Doamne, o stea mai dă-mi
rouă de zori să cadă din nevăzut
suntem cu universul de-o fiinţă
legaţi de Unul prin sfânta credinţă
acelaşi cosmos în trupul meu de lut
sunt judecat pentru minunea de-a fi
stau drept în faţa luminii de-apoi
raiul, iubito, se sfârşeşte cu noi
bate în carnea mea ora astrală
trec clipele în zona minerală
pe retină apune ultima zi
-30-
A R D E R E D E T O T
viaţa este tristă închipuire
părinţii mei doar cenuşa unui vis
în Tine, Doamne, ca-ntr-o sferă închis
tot ce gândesc se face amintire
vreau să cobor din mit în alt univers
aripi de fluturi ard în substantive
cine-mi fură anii fără motive
de-aud clipa plângând în negândit vers
verbele s-au topit - metale rare
în zarea de argint dorul se stinge
mă frige neantul până–n meninge
intru în păcat ca livada-n floare
ardere de tot pâlpâie în roade
şi-n umbra toamnei flacăra lor scade
-31-
C A R T E A D E V I S E
mi-am trăit viaţa într-o sfântă carte
dacă slova orbeşte-n ninsoare
rămân troienit sub litere amare
şi-n ruga mea Unul intră în parte
o sete de cer vine să mă soarbă
când Sfântul Duh în suflet îmi pătrunde
atunci timpul se dezbracă de umbre
şi rătăcesc ca-ntr-o câmpie oarbă
stă veşnicia cuibărită în cuvânt
ca zborul în oul de ciocârlie
sunt a timpului coajă de tărie
ninge în lume cu versete de pământ
aud literele cum gravitează
între coperte voi sta mereu de pază
-32-
S O N E T D E A M U R G
tot ce-i afară arde şi-n firea mea
aceeaşi energie ne veghează
cerul din gând e cerul din amiază
din carnea mea se rup razele de stea
hrană pentru sufletu-mi avar
trecând dintr-o stare în alta mereu
cuprins de spaţiu zidit de Dumnezeu
lipit de cer mă fac piatră de calcar
gerul din neant pătrunde-n cuvinte
tremură-n amurg poeme pascale
taina focului se stinge-n morminte
plâng pe solstiţii litere de ceară
muntele de sare s-a făcut vale
tăcerea mă cheamă cu glas de seară
-33-
S F E R A D I N P U N C T
va veni clipa când acest univers
se va prăbuşi în mine într-o zi
şi-am să Te caut dincolo de a fi
să Te pot privi din fiecare vers
fac ruga cu inima plină de cer
încolţeşte lumina lină în gând
aud în Cuvânt cum văd ochiul plângând
cum intră tainic gerul nopţii în fier
tot ce ating se face foc nevăzut
mă arde depărtarea până la dor
amiaza de vară suspină în lut
de-o vârstă cu picătura de apă
încet într-o mare străină cobor
cât aş vrea Doamne cerul să mă-ncapă
-34-
S T Â L P S A C R U
o zi de vară lungă cât un regret
zac sângerând pe dunga unui amurg
în stânga mea valuri de lumină curg
mi-am cioplit casa din ulm pe-un câmp drept
au dat cu pietre în cei patru pereţi
dar stâlpul sacru neclintit a rămas
sunt ultimul poet cu muntele-n glas
mi-am făcut din vârful de dor albe săgeţi
au pus sare peste rănile mele
cu cât iubirea mea e oarbă la zid
cu-atât prin gânduri răsar alte stele
stau singur şi puternic cu Tine-n cer
cu câtă forţă într-o rugă mă-nchid
nu voi fi niciunde pe lume stingher
-35-
T R I S T C O P I S T
mi-ai dat, Doamne, grea povară pe umeri
să scriu istoria unui sentiment
stau în vers ca un soldat în regiment
toate păcatele vieţii le numeri
pregătit pentru judecata de-apoi
sufletu-mi visează-n roadele lumii
greu se va desprinde din trupul humii
curăţat de toamne şi spălat de ploi
cuvintele cenuşă se vor face
focul sacru în carnea mea se stinge
în noaptea cea lungă şi verbul tace
o, viaţa mea, sonetul scris de Christos
mă arde lumina până-n meninge
mă frige taina nopţii până la os
-36-
M O T I V D E L E G E N D Ă
zboară corbii deasupra casei mele
trei ceasuri rele de care m-am temut
de când lumea a avut un început
calea toată s-a înfundat cu stele
zăresc în amintiri satul meu natal
cu oglinda gârlei ţesută de peşti
copilăria mai ascultă poveşti
se agaţă ca un înecat de mal
pe alei creşte iarba şi poarta nu-i
cei patru pereţi s-au prăbuşit mai ieri
de când am plecat în legendă haihui
întregul se-ntunecă ;i-mi vine greu
să mai port pe umeri atâtea poveri
aripi frânte se zbat în sufletul meu
-37-
Î N T R E N U M Ă R Ş I C U V Â N T
aş sparge-n palme noaptea cea mai lungă
ca pe-o frunză arsă de al toamnei jar
din cioburi de amurguri să-mi fac altar
blestemul Tău, Doamne, să nu m-ajungă
lasă-mă să zbor în plutiri de fluturi
să fiu mireasmă de fân şi trifoi
amână cât poţi judecata de-apoi
când din albastre bolte visări scuturi
între număr şi cuvânt fă-mi loc divin
să fiu apărat de gerul luminii
să scap de infinit şi să mă închin
e noaptea-n necuprins atât de rece
încât a-ngheţat şi glasul grădinii
prin inima mea umbra lunii trece
-38-
R E S P I R Ă L U M I N A
am plâns pentru alţii cu lacrimi sfinte
pentru mine niciodată n-am să plâng
stau în amintiri singur trist şi nătâng
din iubirea mea am săpat morminte
din durere mi-am cioplit cruce de lemn
spaima de moarte m-a-nvăţat să mă-nchin
când zeii îmi pun la ferestre pelin
şi aştept de dincolo cel mai mic semn
sunt frate de pământ cu orice copac
de frunzele toamnei rănit mă dezbrac
ninsoarea de-amurg cade peste gânduri
nu plânge iubito nu plânge în scrum
troieniţi de noapte în cerul de fum
respiră lumina cât mai poţi să-nduri
-39-
T E S T A M E N T
sub locul sfinţit din satul meu natal
să-mi zidiţi inima mea în Bărăgan
să cânt şi să plâng cu voi în verde lan
când ninge peste dor steaua de opal
să fim împreună la nunţi şi botez
pe cei cu văzduhul în roua ierbii
să nu-i trezim atunci când urlă cerbii
pe o carte neagră numele-mi crestez
pune-ţi chipul iubitei mele Geta
să-mi fie călăuză în noaptea grea
după înviere să fac naveta
între munţii de sare şi câmpie
să curgă peste chipul meu Dunărea
gerul din cer să ardă-n poezie
-40-
B A L A N S Î N T R E D O U Ă L U M I
dorm într-o guşă de privighetoare
viforul unui cântec curge prin vis
cu ochii păsării văd în paradis
aripile-s frânte-n apus de soare
meditez fără să ştiu de gândire
ca veninul în albine stau în vers
aş vrea să zbor să trec de-acest univers
dincolo de cuvânt să-mi ies din fire
mă despart de sinele meu cu teamă
o lume zidită în obiecte
numai verbele vor trece la vamă
orbeşte viaţa mea în manuscris
iubirea rătăceşte-n subiecte
cele ce vor fi au fost deja scrise
-41-
P I S I C A N E A G R Ă
în mine ţipă un pui de pisică
trage ghearele adânc pe nervii mei
sare pe coloană după porumbei
inima-mi zboară afară de frică
linge stele din roua dimineţii
de mic copil caut s-o rup în două
îşi schimbă blana în culoare nouă
de foame ronţăie clipele vieţii
îi simt colţii negri-n carotidă
abia mai respir mă sufoc în noapte
din tot ce-a rupt doar gândurile-s apte
ca frunzele mâncate de omidă
mi-e trecutul golit de timp şi moarte
stă lumea-n el ca literele-n carte
-42-
A U T O G R A F
m-am semnat pe arborii din grădină
de Paște literele s-au făcut flori
privesc lumea cu mii de ochi călători
plânge prin cuvinte flux de lumină
până la gene memoria-i trează
şi-n nucleu trece raza ta divină
vara negândită de Duh e plină
necuprins în gând cerul mă veghează
memoria apei cât acest cosmos
răsfrântă într-un infinit răsturnat
pluteşte lumea-ntreagă pe-un gând frumos
vine toamna şi mă soarbe cu nesaţiu
în oglinzi oarbe creşte alt timp curbat
ce voi fi, Doamne, dincolo de spaţiu
-43-
G E N E Z E
şir de numere pare duc spre Abel
plâng la poarta unui paradis respins
în sfera de foc legenda m-a cuprins
cu sânge legenda se scrie altfel
stă veşnicia cuibărită-n cuvânt
oglinzi de ape dorm în oul de corb
în trupul meu creşte alt univers orb
robit de gânduri uit că voi fi pământ
un vers mai tare decât piatra verde
din păcat creşte o lume nebună
ce-i din nimic născut în vid se pierde
cu mâna lui Adam rup fructul oprit
pe frunte mi-au pus a urii cunună
din nuntă în nuntă ies mereu din mit
-44-
E U S U N T A L T U L
stau în două fiinţe fără să ştiu
una plânge alta joacă la nuntă
toată vremea între ele se-nfruntă
între număr şi cuvânt bate-a pustiu
cine desparte azi răul de bine
două maluri răsfrânte-n acelaşi râu
scufundat în noapte până la brâu
zorii din vers ca un roi de albine
sunt ce mi-aş fi dorit în spirit să fiu
dar voi muri în ce n-am vrut să exist
şi-n inima mea se răstigneşte Crist
mi-am fost acestui trup şi fiară şi fiu
diavolul dansează în ochiul meu stâng
Dumnezeu în dreptul mă face să plâng
-45-
S T A R E A D E N E A N T
în sonete pulsează inima mea
eram odată atât de fericit
pluteam pe zarea acestui infinit
trăiam naşterea luminii dintr-o stea
s-au făcut fluturi literele din vers
zburând peste nemărginiri sihastre
doar trupu-mi se pierde în rugi albastre
eram timp dintr-un timp din alt univers
spiritul sângera fără-ncetare
cădeau peste suflet zăpezi stelare
împărăţia Cuvântului am fost
priveau în ochii mei ca-ntr-o oglindă
vise din vis îngerii vor să prindă
raiul zidise în mine adăpost
-46-
B O C E T
în plasa unor zile fără noimă
am rătăcit năuc o viaţă-ntreagă
din tot ce-am fost nimic nu se mai leagă
chiar şi iubirea plânge într-o doină
îmi pipăi gândurile şi nu-nţeleg
de unde vine atâta minciună
fuge lumea de spirit ca de ciumă
partea se face cenuşă prin întreg
haite de lupi flămânzi urlă în urmă
moartea îmi iese tot mai des în cale
sunt ca un miel alb rătăcit de turmă
plâng cu toamna într-o limbă străină
luminează-mi, Doamne, urmele Tale
când noaptea nopţii mă soarbe-n surdină
-47-
R E G R E T E
un lung şirag de regrete viaţa mea
vine toamna şi-ngenunchează-n mine
sânge autumnal curge prin vine
umbra pământului devine mai grea
din ce în ce mai trist sinele meu
plâng în amintire şi nu pot vedea
dincolo de a nopţii verde perdea
atât de singur orbit în Dumnezeu
natura se desparte de cuvinte
în cercuri solare se-nchide jocul
în livadă încet se stinge focul
vremea ;i-a făcut din vise morminte
gerul morţii intră-n eternitate
în gânduri aud lumina cum bate
-49-
V I N E V R E M E A V R E M I I
te caut orb în fiece secundă
pipăi cuvintele şi nu te găsesc
privirile mele de cer se lovesc
acest univers se pierde-ntr-o undă
de-aş putea fi dincolo de gândire
în nemărginiri de îngeri călător
să nu mai ştiu de durere şi de dor
încet să-mi iasă spiritul din fire
dar viaţa mea nu-i decât amăgire
din vremea vremii trec în amintire
pe aripi de fluturi visele mele
firave plutesc spre un vad necuprins
din lumea reală tainic m-au desprins
şi-n nevăzut se-ascund clipe rebele
-50-
U L M Î N C Ă D E R E
în cercuri de ulm doarme o vioară
vin cioplitorii la margine de gând
securea nopţii se-aude până-n prund
cu frunze verzi cântă ultima vară
din trunchiul mândru va sculpta statuie
sau poate din ramuri să cioplească jug
când vârful în cădere pare un rug
acum îl vedem falnic mâine nu-e
neagra râpă miroase a tămâie
adânc bate-n trup vama ce mă duce
bolta cerească arde-ntr-o gutuie
iar eu lut voi fi mereu cu glasul stins
spiritul plânge răstignit pe cruce
în sonet vibrează sunet necuprins
-51-
N U M E R E S A C R E
pe cărări de taine pietre sparte
roata vremii a trecut peste ele
sângele vederii pulsează stele
logosul verii m-a zidit în carte
şi-am să ies la toamnă cu umbre în trup
şi-am să pipăi gândul ca un orb strada
prin mine zarea spulberă zăpada
când din cuvinte fâşii de cer se rup
cad iluzii ca nişte păsări moarte
trecutul are gust de mere acre
noaptea iubito ce trist ne desparte
bolta cerească se clatină de dor
ninge uimirea în numere sacre
cu mireasma tăcerii am să mă-nsor
-52-
S T A R E A M E A D E L U T
o cât aş vrea să mă cunosc mai bine
să ies din timp şi-n nemărginiri să zbor
prin zorii din Cuvânt să fiu călător
dar câte iubiri nu-mi rămân străine
ochi de înger se deschide-n vedere
prin concepte trec raze din nevăzut
cine să vindece starea mea de lut
când acest univers este-n cădere
cine să stingă rugul în care ard
focul nestins al tainei mă cuprinde
cineva din cer zilele-mi aprinde
focul toamnei arde şi ultimul gard
în axa lumii totul se destramă
se face pământ trupul meu în vamâ
-53-
D A N S P Ă G Â N
de-o vreme caut ceva ce-mi era drag
m-am pierdut pe mine şi nu mă revăd
pe copilul pierdut în mare prăpăd
stă un bătrân singur şi-l aştept în prag
cine o să vândă casa din bătrâni
nimeni nu deschide poarta dinspre zi
timpul doarme-n număr cine-l va trezi
sonetele mele şi-au găsit stăpâni
numai tu iubito plângi în arhivă
noaptea cea mai lungă ninge peste noi
zăpada din grâu se face colivă
se-nchide Unul în Sfânta Treime
vom fi acelaşi trup în clipa de apoi
iubirea noastră dansează-n mulţime
-54-
A R D E R E D E T O T
în văpaia verii braţele deschid
frate-s cu nucul uscat din grădină
amândoi am fost flămânzi de lumină
am hrănit neantul avar şi perfid
corbul din vârf pare a fi fructul copt
degetele mele ard de necuprins
cerul din cuvinte aproape s-a stins
infinitul rodeşte în cifra opt
ce cauţi tu iubito în moartea mea
se desfrunzeşte timpul peste noi doi
am fost pe lumea asta apus de stea
vom răsări dincolo în altă lume
vor ninge zorii în lumea de apoi
iubirea noastră va fi de mult tăciune
-55-
V A M A D I N T R E L U M I
din credinţă şi rugăciune hrănit
sufletul mei însetat de Dumnezeu
ca un zbor de lebede spre apogeu
văd clipa cum coboară spre infinit
în valea uimirii trist văzător
doar gândul meu se naşte din mistere
tăcerea fiindu-mi singura avere
în care voi fi de-a pururi călător
nu vreau să privesc în amintiri cum pier
cum se ofilesc cuvintele–n sonet
îngerii îmi lipesc retina pe cer
gata sunt, Doamne, să intru-n alte lumi
să nu regret după acest timp-concret
când cu moartea pre moarte iar mă cununi
-56-
E P I F A N I A U N U I M I S T E R
metafora unui arbore eram
prin rădăcini urcă seva divină
că-s desfrunzit de timp n-am nicio vină
veniţi să culegeţi stele de pe ram
câtă lumină emană acest vers
pot ilumina o noapte de toamnă
când ultimele frunze mă înseamnă
cu tot nevăzutul din alt univers
aflat într-un cod ceresc sufletul meu
odihnă va găsi în număr impar
aud cum respiră-n trunchi ultimul zeu
peste pleoape se zbat păsări de noapte
unda de sfârşit de vis soarbe nectar
şi vama umbrei sunt prin roade coapte
-57-
G E N E Z E
sunt fruct copt pe ram numai bun de cules
zidit în umbra toamnei ca-ntr-un templu
văd gânduri şi cu uimire contemplu
cum se stinge-o lume fără de-nţeles
vara putrezeşte-n negândit sonet
aud cum creşte livada din sâmburi
câtă tăcere, Doamne, mai poţi să-nduri
se stinge vremea de la vis la concret
geneza facerii s-a scris prin mine
c-am trecut prin viaţă depun jurământ
i-am fost luminii gradină şi mormânt
voi naviga pe-ntinse mări străine
tras de gheara nopţii spre alt univers
eterni vom fi iubito în acest vers

-58-
U M B R A D I N R O D
ale lumii păcate cu dor le-ai stins
mi-ai dat setea iubirii drept osândă
la margine de cer să stau la pândă
să pot vedea spiritul din necuprins
între limite oarbe stă gândul meu
aici noapte grea dincolo zori de vis
vremea ce va să vină din Paradis
azi plânge-n mine şi râde-n Dumnezeu
eul meu pictează livada din rod
şi carnea mea se desfrunzeşte de lut
peste stinse ape mi-e sufletul pod
de la vis la real nu-i decât un pas
în flacăra toamnei de-a pururi pierdut
Duhul Sfânt a făcut în mine popas
-59-
U L T I M A V A M Ă
eu cânt la nunţi tu plângi în cimitire
la mine-i iarnă grea la tine vară
se-nchide ciclul orb ultima oară
când viitorul doarme-n amintire
se-adună timpul în cercuri de copac
când roteşte-n inima mea compasul
şi-mi măsoară azi cu toamnele pasul
de ninge cu cenuşa din rug de veac
înzăpezit de vreme stau visător
şi-aştept un vestitor străin la vamă
privesc în patru zări dacă mă cheamă
am fost pe această lume călător
surâsul tău iubito iau prin moarte
să-mi lumineze pagina din carte
-60-
E L E G I E
lumea din arbore cu trei crengi sfinte
hrănită-n taină cu sevă divină
cerul respiră prin coroana lină
izvor de gând cu lumina fierbinte
ce spirit plutea peste neînceput
îngerii orbeau pe nuferi de abis
vremea are rădăcini adânci în vis
stăpân rămâi Doamne peste absolut
tristeţea mea compune alt calendar
să-l vadă mâine cei fără prihană
să le dea luare de minte şi hrană
când se desfrunzesc sfinţii în altar
toamna-mi dictează elegii nocturne
corbii ciugulesc ale mele urme
-61-
T E A Ş T P T S Ă V I I D I N T Ă C E R E
în memoriam
Mitică Pricop
a urcat la cer pe-o scară de fier
a cioplit o stea în care să stea
veşnic va tăcea de e vremea rea
se face mister din raze ce pier
uneori plânge inima-mi frânge
zâmbeşte din pomi chiar fără atomi
bărbaţi de protoni în văzduh bonomi
atâta sânge prin toamne strânge
vino Mitică frunza lin pică
stai în nevăzut dezbrăcat de lut
umbra a crescut pe spirit tăcut
ieşi din risipă nu-ţi fie frică
să bem un pahar peste calendar
Dumnezeu cu har te-a făcut stelar
-62-
V E R D E C E R C D E U L M
urc Golgota sub a toamnei povară
pădurea de cruci dospeşte-ntr-o ghindă
vin cei nenăscuţi s-o cioplească grindă
sau icoane pentru ultima vară
să-mi facă stâlpi din verde lemn de ulmi
şi-n pridvor de dor să prindă rădăcini
să pot asculta izvoare de lumini
unde-şi jupoaie zorii genunchi pe culmi
iar briza nopţii scutură coroane
atunci iubita mea tare mult aş vrea
să treci prin mine cum razele prin stea
voi ninge prin amintiri de bărăgane
privirea se va topi în fulgi de ger
eu voi fi în vers tăcere şi mister
-63-
P O I A N A V Ă R B I L Ă U
voal de mătase ţese din aceşti zori
să-l fluturi la nunta noastră de argint
să sorbi lumina lumii ca pe-un absint
când vom fi prin ceruri de gând călători
îmbracă-te în ale iernii culori
dansează-n sonete să uiţi de tine
hai peste deal să culegem cătine
când poiana ciopleşte-n suflet viori
unde sfârşeşte uimirea din vise
cine din bronzul toamnei toarnă clopot
cine se-adapă cu doruri ucise
aici natura recită poeme
în vers se-aude al timpului şipot
de-a veşniciei noapte nu se teme
-64-
S U F L E T E P E R E C H E
de noaptea fără de sfârşit mi-e teamă
trist şi orb prin cosmos voi fi călător
prin alte lumi am să trec după moarte
stele apuse sufletu-mi cheamă
va ninge cu fulgi mari de cer peste vers
în amintiri dorm ca un prunc nenăscut
roua din zori va cade pe-al morţii scut
sub straturi de somn se naşte-un timp pervers
să vii iubito pe drum de uimire
zâmbetul tău s-aprindă-n crini lumina
rămâi litere în imn de iubire
în acelaşi spirit vom şi-n moarte
pentru păcate îmi voi lua eu vina
nicio lege nu ne poate desparte
65-
V A M A D I N R O D
auzi toamna cum plânge tristeţea mea
viori necioplite în arborii din deal
cântă simfonii nocturne la Predeal
şi cerne depărtarea cu fulgi de nea
vers de iubire ulmii-n desfrunzire
bolnav de timp aştept ultimul concert
să pot intra-n vis şi să ies din concret
pentru a mă vindeca de uimire
să fiu în sonete ca pasărea-n zbor
cântec de flaut din cercuri de infern
şi-n nevăzute pagini plânsu-mi aştern
voi fi în cărţi cât mai sângerez de dor
şi-am să trec fericit prin vama din rod
s-aud îngerii cântând acest prohod
-66-
C O N T R A S T E
arhitect de vise mi-am cioplit model
grădina din roade mi-a fost cântare
sunt ţărm fără spaţiu secat de mare
strâns în acest univers ca-ntr-un inel
valuri de întuneric lovesc în maluri
plutesc dintr-o stare în altă stare
vremea se-aşează ca-n straturi de sare
peste inima mea cresc mari portaluri
oricât aş vrea să cobor din gândire
să nu mai simt a trupului povară
atât de singur în dumnezeire
încât lumina apune-n cuvânt
de-aud cum se coc strugurii în vară
şi cum se face umbra tainei pământ
-67-
P U N C T U L O M E G A
când totul depinde numai de sine
nimic din afară nu pătrunde în corp
un Punct Omega între rău şi bine
din viaţa veşnică orice clipă sorb
lumea se stinge odată cu mine
întregul va apune definitiv
cum e mireasma miere în albine
voi trece în alte stări prin substantiv
Dumnezeu într-o formulă stă ascuns
de-aud cum fierbe taina în numere
ard între semne flăcări de nepătruns
un joc divin fără scop anume
şi-nvie clipa ca umbra în mere
legenda se va naşte din postume
-68 -
S O M N U L D I N S O M N
ochii nopţii stau de sete la pândă
să soarbă din mine ultima rază
credinţa mi-e hrană şi dreaptă pază
când sufletul urcă pe-o stea plăpândă
umbra nopţii zace pe nări de fiară
vremea are miros proaspăt de-argilă
priveşte-n sonet amurgul cu milă
miresmele verii s-au făcut ceară
zăpada lunii îmi cade pe pleoape
înzăpezit de vis adorm în vers
taina lumii creşte pe-ntinse ape
viaţa mea dincolo va fi lumină
şi m-oi lepăda din acest univers
cum cad frunzele toamnei în grădină
-69-
H R A N Ă P E N R U Z E I
gândul meu se hrăneşte cu Dumnezeu
cum planta cu lumină şi căldură
nimeni nu ştie cât pădurea-ndură
deasupra unor straturi de minereu
de-o viaţă întreagă tot caut izvoare
să-mi potolească setea de vecie
şi m-am zidit de viu în poezie
ca sudul în lebăda călătoare
în inima mea ard litere sfinte
mari catedrale se topesc în sânge
de-aud din cer pe mama mea cum plânge

şi vine-n somnul nopţii să m-alinte
“leapădă fiule umbra ta de lut
vei în Logos nuntire de-nceput „
-70-
I L U Z I E O P T I C Ă
am fost oglinda acestui univers
cine mi-a spart fruntea cu două stele
privirile nu mai sunt ale mele
între real şi spirit e-un loc pervers
filtrează natura raze divine
imagini false vorbesc despre îngeri
în Dumnezeu, mamă, te-aud cum sângeri
doar lacrimi din taine ajung la mine
întregul cosmos închis într-o sferă
în centrul lumii bate inima mea
geneza de foc la mine aderă
visele mele vor naşte alte lumi
în sonete răsar rădăcini de stea
cum creşte zborul în puii de lăstuni
-71-
V A L E A U I M I R I I
călător pribeag în valea uimirii
mi-a fost credinţa hrană pentru suflet
stau în nefire ca un soldat pe-afet
străine de-a pururi legile firii
sunt şi nu sunt pe loc în acelaşi timp
cine mă poartă pe această undă
dincolo de vis nu vrea să pătrundă
când zeii luminii mai dorm în Olimp
în numere quantice-i semnul de veci
cu moartea pre moarte cad în neştire
numai Tu, Doamne, ştii unde mă petreci
de caut odihnă pe altă lume
despre cei din altar n-am nici o ştire
când vina de-a fi iese din cutume
-72-
M I R E S M E D E P E L I N
doar prin Cuvânt visul a fost vizibil
legea din necreat nu se-aplică-n gând
oricât ar trece prin rai zeii plângând
legile fizicii cad în penibil
realitatea trăieşte în alte lumi
viaţa mea ia alt chip pe zi ce trece
numai Tu, Doamne, stai la toate rece
nu ştii decât cu tabla morţii s-aduni
natura n-a-nvăţat nimic de la vis
marea iubire tremură-n cenuşă
taina din instinct se naşte-n Paradis
stă-n sufletul meu acest spirit divin
cum doarme cântecul mierlei în guşă
umbra toamnei suie nuntirea-n pelin
-73-
T R I U N G H I S A C R U
sunt conştiinţa unei lumi reale
din existenţa mea sacrul se-adapă
în straturi de vreme cineva sapă
umbra toamnei plânge –n negre petale
nimic nu se pierde totul se schimbă
cunoaşterea ia diferite forme
scoate-mă, Doamne, din aceste norme
să vorbesc cu Sfinţii în altă limbă
şi voi trece cu zorii vama din rod
ca să fiu dincolo mireasmă de tei
să-nvăţ viaţa veşnică în cifra trei
cine să mă oprească din amar exod
când în mine noaptea şi-a făcut cuibar
toată viaţa morţii este în zadar
-74 –
A X I O M E S A C R E
eternitatea se hrăneşte cu timp
gândul meu e de natura divină
nu vine din stele lumina lină
visele mele sunt visate-n Olimp
nimic nu-mi aparţine din univers
ca un copil în burta mamei sale
stau în sacru sub legi universale
jefuit prin vreme de-un destin pervers
întregul s-a întrupat în gândul meu
între simţire şi gândire e vid
cu orice zi mă nasc şi mor în alt zeu
e-o minune c-am trăit acest haos
dogmele fiinţei prin mine se-nchid
sufletu-mi cade în starea de repaos
-75 -
I E Ş I R E A D I N S P I R I T
din cercuri astrale ninge cu idei
înzăpezit de vremea celor ce-au fost
mi-am zidit din amintiri alt adăpost
imagini divine traduc ochii mei
duhul e-n vis doar zborul i se vede
privirea mea dincolo stol de îngeri
cum stai, mamă, în nevăzut şi sângeri
şi-mi viscoleşti gândul dar cine mă crede
în sângele meu bat clopote de-amurg
umbra toamnei putrezeşte-n cuvinte
roadele luminii se fac morminte
în sufletul meu nechează un cal murg
gata pentru calea fără de sfârşit
stă universu-n mine trist şi spăşit
-76-
B U N A V E S T I R E
atât de dor mi-e de mama mea sfântă
aştept de dincolo de cer o veste
scrie-mi cu toamne trista poveste
chiar dacă astăzi tăcerea nu mă-ncântă
se-aude-n frunze plâns de stele stinse
plânge natura cu gura ta mută
lumina din vers în ochii mei se mută
pe zări văd litere de noapte ninse
deschid vama din rod să intru-n sonet
fără tine, mamă, viaţa-i un regret
clipă de clipă te simt mai aproape
ca şi cerul din pom respiri în Cuvânt
de dorul tău uit că sunt duh de pământ
când cobori în vise ard zorii sub pleoape
-77–
N U M A R I M P A R
retras în vis ca broasca-n carapace
de lumea plină de patimi exilat
am trudit până la moarte într-un sat
ascetul din mine nu-mi mai dă pace
şi-ar vrea să colinde peste mări şi ţări
în trupul meu să crească lanuri de maci
să fiu tras în verbe de cârduri de raci
să nu mai scriu în sonet triste-nserări
vin zeii să-mi ceară autografe
pe-o carte scrisă de-un sihastru bătrân
cu pagini prinse cu sacre agrafe
n-a fost să fiu în lume ce-am vrut să par
n-am reuşit să fiu propriul meu stăpân
şi-am să mor iarna într-un număr impar
78 –
E X O D
gata sunt de marea călătorie
lumea de aici vorbeşte două limbi
ziua şi noaptea în zadar vrei s-o schimbi
visul se desfrunzeşte-n poezie
patru anotimpuri bat în trupul meu
zăpezi eterne se-aştern peste sonet
mi-a fost această viaţă târziu regret
gândul soarbe lumina din Dumnezeu
o nouă naştere cântă luna mai
natura vede-n mine drum de seară
respiră florile miresme de rai
umbra toamnei îmi cere să-i dau vamă
uimirea din vers a-nceput să piară
se-aude-n cuvânt clopote de-aramă
-79 –
N U N T A D I N R O D
ce bucurie poate fi mai mare
decât să trăieşti pe veci în Dumnezeu
când arborii vorbesc cu sinele meu
se descojesc icoane prin altare
de-o fiinţă cu sorii din univers
în memoria apei dorm anii mei
se clatină zorii în flori de hamei
tăcerea pietrei s-a cuibărit în vers
dansează natura sub ploi de stele
la nunta din rod voi fi şi eu mire
voi cânta în amintirile mele
cum cântă primăvara-n ciocârlie
voi trăi în gând ca-ntr-o mănăstire
prea fericit de-atâta veşnicie
-80 –
D I N C O L O D E T I M P
trist plânge natura cu ochii mei
filtru de lumină mi-e retina
intră-n reflux cerul şi grădina
între două lumi stau fără temei
se-adapă zorile cu gândul meu
în zarea câmpiei sunt fântână
am cumpăna în noaptea păgână
iar ciutura-i undă de curcubeu
palma mea va fi cuib de ciocârlii
izvoare de cântec inima mea
umbra toamnei în vers apus de stea
dincolo de timp în spaţii târzii
ne vei zidi, Doamne, cu tăcere
nevăzutului să-i fim vedere
- 8 1 –
Z Ă P E Z I D I N N E V E D E R E
muguri de noapte în guşă de corb
seacă-n depărtare izvor păgân
imagini abstracte în lut rămân
amintiri din mâine încet mă sorb
zorii suflă peste veac Duh Sfânt
trecut prin moarte sufletu-mi călător
dincolo de timp e-nsetat de zbor
a dospit în trup ca fructa-n pământ
cine să frângă lenta cădere
se scutură vremea peste mine
lumea moare între rău şi bine
totul apune întru vedere
ninge cu întuneric în univers
zăpezi eterne cresc în acest vers
-82 –
N Ă S C U T Î N V I R T U A L
mi-e viaţa imagini din oglindă
trec zilele în zbor prin calendar
lumea-ntreagă se consumă în zadar
nicio clipă nu vrea să mă prindă
în crucea vremii fixat să rămân
izvor de vecie să fiu mereu
de-a pururi trăitor în Dumnezeu
printre cuvinte argat şi stăpân
n-a fost să fiu tot ce mi-am dorit
moartea-mi vorbeşte în limba maternă
doar speranţa se naşte eternă
straturi de lumi dorm peste infinit
umbre de vis născute-n virtual
legende necuprinse-n manual
-83 -
U L M V E R D E
fratelui meu, Gicu
am trăit într-un cerc de ulm vede
pentru care n-am avut vedere
umbra toamnei mă doare-n cădere
numai prin mine lumea se pierde
loc geometric privirea mi-a fost
trăiesc în centru ca pasărea-n cânt
în zbor rotitor tainic mă avânt
roadele vremii mă ştiu pe de rost
se-aude-n ramuri plâns de cer apus
ochii nopţii în rădăcini s-au stins
flux de raze sacre din cer indus
mă doare lumina mea de copac
aripi de înger tainic m-au atins
cineva mă-nvaţă în veac să tac
-84 -
D I N C O L O D E C U V Â N T
ce munte poate umbri gândul meu
cât de-nalt poate fi vârful cu dor
viaţa mea m-a luminat să ador
cu toată fiinţa pe Dumnezeu
de nu m-ar fi rodit cu iubire
nimic din lume nu m-ar fi zidit
în sufletu-mi bolnav de infinit
ce-n legende sacre să m-admire
dincolo de moarte naşte altă zi
materia se pierde-n niciunde
între două oglinzi mă voi trezi
ce cale să aleg Doamne acum
când cenuşa lumii mă pătrunde
şi-n uitare visul s-a făcut scrum
-85 -
P O S T U L A T E
trăiesc în mine pe Dumnezeu cel viu
întregul univers creşte-n idee
cum se dezvoltă fătul în femeie
ies din lumea reală fără să ştiu
clipa eternă vine din absolut
între cauză şi efect văd alt drum
grădina de vise se naşte din scrum
adevărul din roade se-ntoarce-n lut
simt tăria de dincolo prin spirit
eternitatea hrăneşte viaţa mea
lumina consumă şi ultima stea
ceea ce ochii n-au văzut intră-n mit
ceea ce urechile n-au auzit
prin Duhul Sfânt inima mea a simţit
-86 -
M I O R I T I C Ă
privesc în mine văd vise străine
vreau să fiu stăpân să ies din trup păgân
în iubire rămân nu pot s-o amân
roi de albine este al meu sine
cânt de regină se-aude-n tulpină
vine vremea din cerc vreau azi s-o petrec
zadarnic încerc prin vid nu pot să trec
sfinţii suspină la mine-n grădină
ce să fiu oare gândul rău mă doare
harul din culoare lacrimi de soare
sunt în nefire loc de răstignire
cine să-mi poarte numele în moarte
din univers parte trăiesc în carte
şi-am să fiu mire peste adormire
-87-
R I T M U R I C O S M I C E
sufletu-mi se hrăneşte cu Dumnezeu
cum soarbe natura lumina zilei
nimic nu se-nalţă din partea milei
Sfânta Treime ne duce-n apogeu
aşa se va naşte corp de spirit
ce devine lăcaşul nostru veşnic
viaţa se consumă într-un timp anemic
orice jertfelnic se vrea uneori mit
taina luminii se pierde-n vedere
dincolo de timp înzăpezit de zori
va ninge-n mine foc fără durere
în ritm cosmic naşte altă lume
mai uşoară decât miresme de flori
cine poate oare să şi-o asume

-88 -
U L M V E R D E (II)
ulm verde-mbătrânit pe drum solemn
cadran solar născător în noi de prunci
imagini de foc ne vor umbri atunci
şi-a memorat vârsta în cercuri de lemn
sonore frunze nu-i pot lua măsura
din arbore cosmic mi-am zidit casă
umbra de pământ amarnic m-apasă
şi-n gânduri îi simt concentric arsura
stau stelele–n mine ca-ntr-un templu
toamna-i stinge lumina în timp pierdut
izvorul din cer nu pot să-l contemplu
mă trece clipa cu furie oarbă
timpul şi spaţiul se pierd în absolut
aştept zăpada sufletu-mi să-l soarbă
-89 -
C O N F E S I U N E
născut în provincia de farmec trist
dascăl de suflete am fost uneori
în zori de iubire am cultivat candori
mi-am trăit drama vieţii ca un artist
ateii mi-au vrut credinţa în sertare
inima-i har din harul lui Iisus
cu viaţa mea aspră fericit am pus
de veghe firea la sfinte altare
de-mi plânge-n sat umbra lunii pe umeri
icoană-n lacrimi chipul mamei la geam
cade-n vecie ca frunza de pe ram
cât timp ne desparte nu pot să-l număr
un singur lucru cred şi tare aş vrea
să locuim în veci în aceeaşi stea
-90 -
A X I O M E S A C R E
în sfera vederii vremea se-nclină
în pomul cunoaşterii toamna cântă
prin cuvinte flux magnetic se-avântă
hrană pentru spirit lumina lină
taina lumii stă-n axiome sacre
cine le mai poate oare descifra
când arborii în cercuri ascund cifra
cum fructul oprit are gusturi acre
de la rugă la faptă calea-i lungă
cu umbra de pământ n-o poţi străbate
chiar dacă Sfântul Duh respiră-n toate
nici forţa din atom n-o să-mi ajungă
să fiu calea adevărul şi viaţa
atât timp cât mă bea dimineaţa
-91-
T I M P S I L E G E
se-adună vremea la mine în soartă
să-i vorbesc despre ale toamnei roade
dar aud cuvântul cum din timp roade
ulmul ce-a făcut azi ultima poartă
lăsată deschisă spre nefiinţă
acum poate intra în inima mea
orice rază stinsă din apus de stea
şi mă încarc cu divină credinţă
atât de aprins de sfânta lumină
că ard până la suflet în sonete
ca mireasma merelor din grădină
orice înger poate acum culege
taina din versuri fără să regrete
că n-am mai ţinut cont de timp şi lege
-92-
S F Â N T A Z I D I R E
în fiecare atom doarme un om
îl mai poţi trezi c-un pătimaş sărut
chiar dacă la-nceput pofta l-a durut
cum din orice fructă va creşte alt pom
nu poate ieşi din timp nicio faptă
cineva a dedus cu precizie
facerea lumii printr-o incizie
pentru trecerea dincolo e aptă
se vor găsi savanţi să spună poveşti
în acest univers fără sfârşit
în toată lucrarea doar Tu, Doamne, eşti
te simt cum vibrezi în orice fiinţă
prin sfânta zidire eşti desăvârşit
ca un ou mă-nchid în a Ta credinţă
-9 3 –
T R I S T R E G R E T
te-am căutat de-o viaţă pe-un ţărm străin
din zări negândite văd sfânta veste
cum ascultam copil orice poveste
nu ştiu din nefire decât să mă-nchin
pentru cei nenăscuţi las acest sonet
să-l memoreze la apus de lume
când nimeni nu mai poate să-i îndrume
şi vor sfârşi în cel mai aprig regret
fericiţi cei ce se hrănesc cu vise
de fac din iubire ultima povară
şi duc în sânge căldura din vară
spre lume porţile mi-au fost închise
te-aştept, Doamne, cu cea mai mică teamă
chiar dacă moartea flămândă mă cheamă
-94 -
Î N G E R U L C Â M P I E I
cu inima am iubit satul noi doi
prin veac părinţii ne-au fost icoane vii
natura ne-a-nvăţat cântecul din vii
odele câmpiei le-am scris amândoi
umbra Lui Hristos în lanul de grâu copt
tablouri galbene sfinţite vara
cu mierea de albine pictând ţara
am dus taina luminii în cifra opt
câmpul de floarea soarelui înflorit
oglinda din suflete ninse de zori
izvor unde străbunii au adormit
te-aştept, Fănuş, în casa mea dintre ulmi
să fim prin sfintele taine călători
când steaua din Bărăgan plânge pe culmi
-95 -
A R S M E M O R A T I V A (III)
plutesc prin suflet imagini divine
câmp magnetic calea spre fericire
lumea-ntreagă se naşte din iubire
puterea luminii din Cuvânt vine
memoria are rădăcini sfinte
din care a răsărit sinele meu
acest univers zidit de Dumnezeu
numai prin spirit mi-aduce aminte
uneori iluzia joacă feste
limita logică are defecte
nu măsoară corect aceste teste
ce senzori sacri vibrează gândirea
de rămân în natură doar efecte
în care taina stinge omenirea
-96 -
A L T S I N E
percep şi judec lumea din natură
legea firii prin naştere făcută
din setea de viaţă a fost născută
starea de dincolo n-are măsură
forţa gândirii dată moştenire
taina divină ne-a zidit putere
să dăm prin spirit această avere
celor care mai au încă trăire
setei de viaţă îi suntem fântână
imagini de patimi în sfinte ape
când vine nevăzutul să se-adape
trupurile noastre se fac ţărână
rămâne mărturie după moarte
legenda unui vis rămas în carte
-97-
T E O F A N I E
logica mi-a fost grădină de idei
să cunosc natura am sădit mister
izvoare de har s-au pierdut în eter
sufletul are în Sfântul Duh temei
există-n gândire marea tăcere
lumea din credinţă şi cea trăită
cunoaşterea sângerează rănită
când viaţa se consumă din plăcere
sunt imagini nevăzute din cer
furat de simţuri în falsă oglindă
formula celui de sus nu pot să-i cer
mi-a fost existenţa spirit de studiu
n-am lăsat taina humii să mă prindă
cum se pierde lumina într-un fluviu
- 98 -
A X I O M E
imagini din real de cer în idei
sufletul hrănit cu taină divină
coboară în trupul mei şi-l alină
facerea din gândire are temei
ne-a făcut firea rudă cu natura
între univers şi număr tăcerea
şi-a generat cu patimă plăcerea
grea foamea din simţuri ne-nchide gura
de-ar vrea cerul să mă mai nasc odată
numai în iubire mi-aş face casa
vremea lumii mi-ar fi mai ordonată
şi-n acord armonic mi-ar trece viaţa
chiar dacă prin veac mi se stinge rasa
când peste amintiri se lasă ceaţa
- 99 –
C R U C E A D I N M U G U R I
ce greu am urcat în timp acest munte
în arborii nopţii plânge o cruce
nimeni nu ştie ce soartă ne-aduce
de dincolo se-ascund imagini crunte
cugetul viu care-şi divulgă taina
se schimbă-n natură prin anotimpuri
în orice iarnă avem alte chipuri
se trece viaţa aşa cum schimbi haina
atâtea stele s-au topit în gene
nicio forţă nu le poate pătrunde
spiritul în suflet se mai ascunde
spre lumea de-apoi ne poată alene
cum creşte corbul în oul ce zboară
se stinge vremea–n noi ultima oară
-100 -
M O Ş T E N I R E
celui ce vine dinspre al meu trecut
las poarta de lut în cuget deschisă
să scrie soarta de amintiri ninsă
când din dragoste mi-am făcut acest scut
să pot deriva naşterea din moarte
vis de legendă să dospească-n mine
tezaur de gânduri săpat din bine
să-l poarte-n sorii din această carte
de compune lumii pagini de vise
să nu poată uita casa din bătrâni
peste vedere să rămână stăpâni
toate acestea vor fi cândva ninse
ursiţi să coboare în viaţa de-apoi
orice iubire sfântă se stinge-n doi
- 101 –
U N I V E R S D I N V E R S
realul din mine-i adâncă rană
soarbe materia fiinţei ce-am fost
în această viaţă n-are zi de post
doar logica din spirit mi-a dat hrană
prin cerc metafizic se-nchide firea
să ies din vreme n-am găsit vreun leac
tot ce se va naşte e sortit de veac
în orice clipă-i dumnezeirea
mi-ai zămislit, Doamne, această soartă
să veghez pentru gloria mea postumă
când destinul va-nchide neagra poartă
memoria se va pierde-n zi tristă
iarbă de niciunde arsă de brumă
…orice sentiment în sonet există…


Adamescu Cezarina
O VIAŢĂ ÎNTRE NUMĂR ŞI CUVÂNT. SONETELE CĂUTĂRII IDEALE
AUREL M. BURICEA, 101 sonete. Opera Omnia, Editura SemnE, Bucureşti, 2013
Faptul că a scris până în prezent cca. zece volume de sonete, încărcate cu lumină divină – cum singur afirmă, reflectă nevoia acerbă de frumos şi de ordine interioară a acestui autor. Nici nu e de mirare, Aurel M. Buricea fiind profesor de matematică, unde rigurozitatea şi ordinea sunt obligatorii, fapt atestat de întreaga activitate şi de prodigioasele rezultate obţinute. Şi cu acest volum, poetul-matematician a încercat un zbor liric pe spinarea secundei.
Încă din primul vers al primului sonet, autorul se declară „rob al luminii”, truditor neobosit, căutându-L în pustiu pe Acela, ale cărui răni sângerează în rănile poetului şi care nu poate fi găsit decât în „cuvintele nespuse” (Poarta de Cer).
Poate fi socotit Aurel M. Buricea un poet mistic?
Da.
Poezia lui musteşte de spirit într-atât, încât pare că vorbeşte limbajul angelic.
Permanentele căutări, nelinişti metafizice, scântei de cuget, nu sunt altceva decât roadele lui Dumnezeu, seminţele puse în om care încolţesc, cresc, înfloresc, reluând ciclul natural al firii.
Aurel M. Buricea îl percepe pe Dumnezeu simbiotic, ca fiind parte din sine, necuprins şi nepătruns, dar prezent în fiece fibră. Poate de acolo izbucnesc, precum scânteile lavei şi se revarsă fluid, toate cuvintele, toate tăcerile, toate lacrimile şi emoţiile creatoare.
În singurătatea care îi este totdeauna aliat şi complice, poetul a ajuns la asemenea grad de implicare afectivă, încât spune: „Aud cum plânge Dumnezeu”.
Cine se mai poate lăuda că a auzit, călătorind „prin viscolul de lumină”, suspinele Înaltului şi „cum ninge Dumnezeu prin mine”?
Şi asta pentru că, „intră cerul în rezonanţă cu inima mea / în poemele mele iubirea-i solistă” (Epilog).
Şi într-adevăr iubirea, îndeosebi cea sufletească este aşezată pe prima treaptă a simţămintelor.
Referinţe livreşti la Esenin, la săniile şi caii din cunoscuta poezie rusească, vin să completeze tabloul vremurilor trecute, acele vremi de vis şi petreceri chemate din amintiri, suavele nostalgii, acum, când „visele s-au retras” şi „Iubirea nu mă mai cunoaşte” iar „timpul mă cosumă, iarba mă paşte” (O, voi sănii, sănii).
Fiind un gen mai puţin practicat de către autori, dată fiind rigoarea şi formele fixe, sonetul se bucură încă de adepţi pentru frumuseţea lui, pentru eufonie şi pentru ritmul perfect, dar şi fiindcă îi aduc mai aproape de noi pe Mihai Codreanu, Radu Cârneci, Adrian Munteanu, Emilian Marcu, Theodor Răpan, sau pe renascentistul Michelangelo Buonarroti, până la regele sonetului Shakespeare şi pe mulţi corifei care şi-au încercat condeiul în aceste sublime alcătuiri, a căror muzicalitate şi mesaj cuceresc de veacuri. Dar şi, pe orădeanul Florian Chelu Madeva, creatorul Sonetului muzical, atât de apreciat pentru acest gen.
Alături de imnuri şi ode, sonetul a depăşit barierele temporale şi spaţiale, fiind o emblemă a virtuozităţii poeţilor clasici.
Ca schemă de construcţie, Aurel M. Buricea foloseşte 4-4-3-3 cu rimă împerecheată sau îmbrăţişată, cu imagini proaspete, suave, delicate, cu alonjă subtilă în cotidian.
O anumită amprentă a ştiinţelor exacte pe care le stăpâneşte de-o viaţă, se vede totuşi, în categorii fizice, matematice ori filozofice precum: ”un cerc cu centru-n infinit”, „algebra cerului”; „unde infraroşii”; „unghiuri de păsări călătoare”; „frecvenţa din alt univers”, „o lungime de undă”; „magnetice unde”; „zenit de gând”; „masa şi timpul”; „aud vara Logosul cum plânge-n zenit”; „intră cerul în rezonanţă”; „bolţile acestui univers captează/ sfera magnetică de lumină trează”; „gândirea noastră astrală”; „spiritul îndrăgostit de infinit”; „vârstă biologică”; „vârstă minelară”; „vremuri rotite-ntr-un cerc”; „piramidă grea de înţelesuri”; „stelele-n derivă clatină amurguri” ş.a.
Dar poetul aude şi cum „plâng poeme mistice în arbori” (Zâmbetul mamei în arbori).
Un om care poartă în sine trupul luminii! Cum să nu vibrezi cu un asemenea trup?
Un suflet însetat de lumină, o viaţă ca un vis de zăpadă, o lume de spirit, atingeri de gând, avuţii de cuvinte stropite cu Duh.
Sonetele de dragoste ale acestui autor sunt precum florile de măr prinse în pletele fecioarelor primăverii, peste care se cerne zăpada mieilor. Cele pentru părinţi sunt smulse din rugăciunile îngerilor.
Ele ne poartă „într-o lume de azur” unde „înfloreşte misterul” şi „nuntirea de-nceput prinde contur” (Intrarea în Paradis).
Aurel M. Buricea este un poet solar, luminos, vizitat de primăvară, care afirmă: „dau piatra nopţii la o parte” (Ardere de tot); ”coroane de vis clatină cerul/ stau gândit într-o lume de azur / privesc cum înfloreşte misterul / nuntirea de-nceput prinde contur// cu privirea mamei din livadă./ trec sorii din arbori în gândul meu / vine primăvara să mă vadă/ lumina vibrează în Dumnezeu” (Intrarea în Paradis). Ori: „Sunt ecoul unui răsărit de soare” (Rezonanţe).
Nevoia de puritate îl face să afirme: „sunt curat ca un fir de ninsoare / toarce în mine clipa de uimire / urc din negândit în altă zare // îmbrăcat în cămaşa de mire” (Intrarea în Paradis).
Poetul pretinde că ştie să descifreze „algebra Cerului” şi în virtutea acestei ştiinţe proprii el se străduieşte „să-nvârt nevăzutul din nesfârşire” promiţându-i iubitei „vom trăi în cuvinte pline de duh”.
Lumina –categorie fizică şi spirituală totodată, omniprezentă, chiar şi în noaptea cea mai adâncă, străluceşte în orice lucru, şi „oricât aş dori nu pot s-o opresc / e-n izvoare un paradis astral” (Taina faptei). Altădată, poetul spune: „un val puternic de lumină / izbeşte sonetul din carte” (Ardere de tot). Şi nu poate să nu se întrebe: „cuprins de spaima toamnei tot întreb / până unde Doamne rodesc în verb” (Taina faptei).
Aceste splendori lirice, aceste bijuterii şlefuite îndelung ca să reflecte lumina din ele, sunt explicabile doar pentru că, spune poetul: „sufletu-mi arde în dor de zenit” (Taina faptei). O „Ardere de tot” precum jertfele-n Templu.
Nu numai trupul, nu numai cuvântul, ci şi gândul pot alcătui un rug, pe care suie Cuvântul, dar şi întreagă fiinţa devine un rug de sfinţire: „cu sufletu-mi arzând de văzduh / cum eram tot un rug de sfinţire / auzeam cum trece Sfântul Duh” (Ardere de tot).
Şi cum să nu atingă sublimul sonetul său, când poetul strigă: „Doamne, Te-aud cum respiri în Cuvânt” (Trist copist). E de la sine înţeles, pentru că: „legiuni de îngeri m-au făcut poet” şi poetul este „veşnic viu prin lumina ninstă de stea” (Arhitect de vise).
Spiritul are nevoie de spaţialitate pentru zborul său liber. Aurel M. Buricea sa decis să hălăduie liber cu un vehicul inedit: prin intermediul cuvintelor de duh, pe spinarea mileniilor.
Pentru acest salt în infinime şi-a pregătit minuţios elitrele, le-a potrivit la rădăcina umerilor şi a aşteptat un semnal discret ca să-şi ia startul.
Cât de liber te poţi simţi în nemărginire! Singur cu depărtarea! Până să te întorci la izvoarele dorului, poţi pluti aşa, cale de o viaţă.
Şi cum să nu strigi cu gura plină de azur: „de Tine Doamne gura mea-nsetată / cum circuitul apei în natură sunt / trec din ierburi în clipa revelată // de-aş avea puterea să fiu Duh Sfânt / cerul priveşte în mine cu uimire / fără timp şi spaţiu stau în gândire”(Ipostaze).
Limbajul mistic, trimiterile la parabolele evanghelice, la Geneză, la Decalog, dobândesc conotaţii noi, trecute prin filtrul simţirilor personale. E un dialog continuu cu Dumnezeu, aşa cum prorocii vorbeau cu Yahve, mijlocind pentru poporul ales. Măreţia smereniei este aceea a lui Iov răbdătorul şi mult încercatul care nu s-a lepădat de Dumnezeu, în ciuda nenorocirilor şi a pierderilor suferite precum şi a durerilor care-i săpau carnea până la os.
Titluri cu înţeles mistic sau teologic: „Aud cum plânge Dumnezeu”; „Osana”; „Poarta de Cer”; „Intrarea în Paradis”; „Ardere de tot”; Hrană pentru zei” – sunt foarte edificatoare şi prin conţinut şi semnifică uriaşa dimensiune spirituală a creaţiei acestui poet, caz rar întâlnit în literatură, marea majoritate mărginindu-se la poezie de natură, de dragoste, socială sau filozofică, ori erotică, de o frivolitate care dezgustă.
Este interesant cum, întregul volum (şi nu numai acesta de faţă) este impregnat de spirit şi ar fi cu adevărat dificil să desparţi sacrul de profan, ele coexistând în chip armonios în toate poemele, prin imagini de o frumuseţe şi prospeţime neasemuite.
Prin aceasta, autorul şi-a câştigat locul binemeritat, în galeria marilor poeţi mistici.
Preocupat de teme majore filozofice: naşterea, viaţa, moartea şi de categorii filozofice: timp, spaţiu, materie, spirit, Aurel M. Buricea nu neglijează trăirile omeneşti care fac parte din existenţă. Ajuns la un prag existenţial hotărâtor, el şi-a adunat forţele creatoare, concentrându-le în jurul propriei persoane în raport cu Divinitatea. Un raport deloc comod, deloc lejer. Pus în faţa marilor probleme, a marilor încercări, poetul încearcă să dea răspunsuri la întrebările rămase atâta vreme fără răspuns. E timpul marii confruntări şi trebuie să-şi pregătească atent cămaşa de mire, pentru a fi primit la ospăţul euharistic.
„Când trecătorul meu trup se va sfârşi / la cumpăna grea dintre noapte şi zi / asemenea luminii sorbită de stea // în gura mea Cuvântul va fi pământ / pomii vor plânge cu frunze amare / în ochii mei râde marea cea mare / zăpada va-mbrăca gândul meu frânt // păsările se vor întoarce-n ouă / apele se vor retrage-n izvoare / secunda se va despica în două // voi fi în tine un apus de soare / miluieşte-mă Iisuse de cel viclean / lasă-mi inima zidită în Bărăgan” (Osana) – sonet de o frumuseţe desăvârşită.
Ori acest sonet cu totul special: „cresc în păduri de tei catapetesme / se-aude-n frunze luceafărul plângând / eu văd în brad verde crucea mea crescând / moartea lumii vine pe lungi miresme // la ceas de taină şi munţii se-nclină / natura-i toată un nesfârşit altar / în ruga mea cerul se face nectar / şi gândul se jupoaie de lumină // ciopleşte în arbori un sculptor bătrân / bate în trunchiuri cu piatră de izvor / în fiecare cerc mă strâng şi cobor // de marginea timpului vreau să m-atârn / mi-au sângerat mâinile de nevăzut / pipăi veşnicia cu cinci ochi de lut” (Bocete de caloian).
Luminoase, („în gânduri aud lumina cum bate”), impregnate de Duh, versurile sonetelor din volumul de faţă au rol taumaturgic şi, pe bună dreptate, autorul spune: „lumină veţi bea din fiecare vers”. Cu adevărat, cel însetat va găsi lumină de băut şi apă vie de vindecat şi de potolit setea, ca apa dată de sus samaritencei la fântâna lui Iacob.
Iată şi un anumit vocabular prin care poetul nu se dezice de profesiunea lui: oră astrală, axa luminii, loc geometric, stea necreată, punctul Omega, legile fizicii, timp nemuritor, presiunea materiei, gânduri fără gravitaţie, şir de numere pare, numere quantice, infinit răsturnat, numere sacre, atomi, timp curbat, dincolo de spaţiu, număr impar, protoni, iluzie optică ş.a. Geo Dumitrescu spunea: „din orice lucru se poate face poezie”. Cu atât mai mult din elemente cosmice.
Ce poet a mai spus vreodată: „Suntem cu universul de-o fiinţă / legaţi de Unul prin sfânta credinţă / acelaşi cosmos în trupul meu de lut” (Ora astrală).
E ca şi cum ai spune că eşti contemporan cu Dumnezeu, ceea ce şi suntem, îndeobşte, dar nimeni nu are curajul acestor afirmaţii.
Aurel M. Buricea s-a lepădat demult de toate pieile nefolositoare, de toate fiinţele şi lucrurile care nu-i făceau trebuinţă şi a ajuns la esenţa lucrurilor, la acel miez de răruchi în interiorul căruia, sâmburele existenţial e gata să încolţească, la fel cum bobul de grâu, dacă nu e îngropat în ţărână, nu va aduce roadă.
Roadele acestui autor se numără, nu în cifre abstracte, ci în întoarceri. E vremea. Crucea a tresărit în mugurele copacului primordial, al pomului cunoştinţei binelui şi răului din mijlocul grădinii. Să fim gata. Să fim pregătiţi pentru a purcede din nou, suflet lângă suflet, prin iarna vieţii, în căutarea primăverii veşnice.
Şi iată şi Crezul poetic formulat în câteva versuri: „mi-am trăit viaţa într-o sfântă carte / dacă slova orbeşte-n ninsoare / rămân troienit cu litere amare / şi-n ruga mea Unul intră în parte // o sete de cer vine să mă soarbă / când Sfântul Duh în suflet îmi pătrunde / atunci timpul se dezbracă de umbre / şi rătăcesc ca-ntr-o câmpie oarbă // stă veşnicia cuibărită în cuvânt / ca zborul în oul de ciocârlie / sunt a timpului coajă de tărie // ninge în lume cu versete de pământ / aud literele cum gravitează / între coperte voi sta mereu de pază” (Cartea de vise).
Un poet care consideră că „viaţa mea, sonetul scris de Christos” – este conştient de responsabilitatea cu care a fost investit la venirea pe lume: „mi-ai dat Doamne grea povară pe umeri / să scriu istoria unui sentiment / stau în vers ca un soldat în regiment / toate păcatele vieţii le numeri” (Trist copist).
Nu e de mirare, aşadar, că poetul se simte sfârşit de oboseala de a trăi, şi mai cu seamă, de aceea de a se reîntoarce în amintirile natale unde nimic nu mai e cum a fost: „pe alei creşte iarba şi poarta nu-i / cei patru pereţi s-au prăbuşit mai ieri / de când am plecat în legendă haihui // întregul se-ntunecă şi-mi vine greu / să mai port pe umeri atâtea poveri / aripi frânte se zbat în sufletul meu” (Motiv de legendă).
Aurel M. Buricea e de părere că „veşnicia stă cuibărită-n cuvânt”. Conştient de dualitatea care există în fiecare: „mi-am fost acestui trup şi fiară şi fiu / diavolul dansează în ochiul meu stâng / Dumnezeu în dreptul mă face să plâng” (Eu sunt altul) – poetul se simte străin de timpul şi spaţiul în care i-a fost dat să trăiască: „eram timp dintr-un timp dintr-un timp din alt univers” (Starea de neant).
O undă de tristeţe şi melancolie stăruie-n aceste versuri dintr-un spaţiu târziu: „bolta cerească se clatină de dor / ninge uimirea în numere sacre / cu mireasma tăcerii am să mă-nsor” (Numere sacre).
Sau: „cine să stingă rugul în care ard / focul nestins al tainei mă cuprinde / cineva din cer zilele-mi aprinde // focul toamnei arde şi ultimul gard / în axa lumii totul se destramă / se face pământ trupul meu de vamă” (Starea mea de lut).
Prin vers, Aurel M. Buricea ne aduce sub priviri „Epifania unui mister”: „metafora unui arbore eram / prin rădăcini urcă seva divină / că-s desfrunzit de timp n-am nici o vină / veniţi să culegeţi stele de pe ram // câtă lumină emană acest vers / pot ilumina o noapte de toamnă / când ultimele frunze mă înseamnă / cu tot nevăzutul din alt univers // aflat într-un cod ceresc sufletul meu / odihnă va găsi în număr impar / aud cum respiră-n trunchi ultimul zeu // peste pleoape se zbat păsări de noapte / unda de sfârşit de vis soarbe nectar / şi vama umbrei sunt prin roade coapte” .
O idee care persistă în acest volum este cea a unui alt univers în care poetul va locui: „între limite oarbe stă gândul meu / aici noapte grea dincolo zori de vis / vremea ce va să vină din Paradis / azi plânge-n mine şi râde-n Dumnezeu // eul meu pictează livada din rod / şi carnea mea se desfrunzeşte de lut / peste stinse ape mi-e sufletul pod // de la vis la real nu-i decât un pas / în flacăra toamnei de-a pururi pierdut / Duhul Sfânt a făcut în mine popas” (Umbra din rod).
De subliniat şi tonul elegiac din unele sonete.
Angoasa morţii îi provoacă fiori, cum e şi firesc: „de noaptea fără de sfârşit mi-e teamă / trist şi orb prin cosmos voi fi călător / prin alte lumi am să trec după ce mor / stele apuse sufletu-mi cheamă” (Suflete pereche).
Dimensiunea spirituală e cel mai bine reprezentată în economia cărţii şi reflectă Crezul artistic al poetului: „credinţa mi-e hrană şi dreaptă pază / când sufletul urcă pe o stea plăpândă” (Somnul din somn).
Poetul are o încredere nestrămutată că: „viaţa mea dincolo va fi lumină / şi m-oi lepăda din acest univers / cum cad frunzele toamnei în grădină” (Somnul din somn).
Este cu adevărat uimitor, cu câtă dezinvoltură autorul mărturiseşte: „gândul meu se hrăneşte cu Dumnezeu / cum planta cu lumină şi căldură” , iar mai departe, vine şi motivaţia acestei afirmaţii, destul de îndrăzneţe: „de-o viaţă întreagă tot caut izvoare / să-mi potolească setea de vecie / şi m-am zidit de viu în poezie / ca sudul în lebăda călătoare // în inima mea aud litere sfinjte / mari catedrale se topesc în sânge / de-aud din cer pe mama cum plânge / şi vine somnul nopţii să m-alinte / „leapădă fiuler umbra ta de lut / va fi în Logos nuntire de-nceput” (Hrană pentru zei).
Un univers oniric alcătuit din cuvinte, în a cărui oglindă se reflectă chiar chipul poetului cu toate fantasmele şi visele lui: „vorbele mele vor naşte alte lumi / în sonete răsar rădăcini de stea / cum creşte zborul în puii de lăstuni” (Iluzie optică).
Pentru poet, visul devine vizibil şi se împlineşte doar prin Cuvânt. Printre enunţuri de legi, norme şi teoreme („nimic nu se pierde, totul se schimbă”) – poetul învaţă limbajul sfinţilor „ca să fiu dincolo mireasmă de tei / să-nvăţ viaţa veşnică în cifra trei” (Triunghi sacru).
Autorul enunţă principii şi axiome sacre, cu aceeaşi lejeritate cu care scrie poemele: „eternitatea se hrăneşte cu timp / gândul meu e de natură divină / nu vine din stele lumina lină / visele mele sunt visate-n Olimp // nimic nu-mi aparţine din univers / ca un copil în burta mamei sale / stau în sacru sub legi universale / jefuit prin vreme de-un destin pervers // întregul s-a întrupat în gândul meu / între simţire şi gândire e vid / cu orice zi mă nasc şi mor în alt zeu // e-o minune c-am trăit acest haos / dogmele fiinţei prin mine se-nchid / sufletu-mi cade în starea de repaos” (Axiome sacre).
Având pe deplin conştiinţa propriei valori, fără să facă rabat de la calitate, poetul a făcut mereu exerciţii de virtuozitate, până la marea performanţă de a scrie, aşa cum respiră, scrisul devenindu-i imperios necesar, ca formă existenţială perfectă.
„101 sonete” – 101 de zboruri lirice pe spinarea mileniilor. Sonetele căutării ideale 1414 versuri, de două ori 14 în acelaşi număr, de 4 ori câte 7 – număr mistic, număr biblic, dacă ar fi să ne luăm după numerologie.
O alegere şi o simbioză între număr şi cuvânt.
„Cu „sufletul bolnav de infinit” Aurel M. Buricea se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu braţele pline de cuvinte sublime. Este printre puţinii autori neatinşi de vulg, de frivol, de limbaj licenţios, ambiguu, echivoc. Exprimările, sintagmele, imaginile sunt limpezi, în sintonie cu ideile şi conceptele pe care vrea să le transmită.
Stilul este format, iscusinţa cu care mânuieşte cuvintele nu mai poate fi pusă în discuţie.
Apelarea frecventă la termeni, postulate şi concepe ştiinţifice este o notă de specificitate: „clipa eternă vine din absolut / între cauză şi efect văd un alt drum / grădina de vise se naşte din scrum / adevărul din roade se-ntoarce-n lut” (Postulate).
Autorul se foloseşte şi de numeroase jocuri de cuvinte, dar acestea sunt mai mult pentru frumuseţea rimei şi din spirit ludic: „ce să fiu oare gândul rău mă doare / harul din culoare lacrimi de soare / sunt în nefire loc de răstignire // cine să-mi poarte numele în moarte / din univers parte trăiesc în carte / şi-am să fiu mire peste adormire” (Mioritică).
Contopirea în Dumnezeu este evidentă: „sufletu-mi se hrăneşte cu Dumnezeu / cum soarbe natura lumina zilei” (Ritmuri cosmice); „trăiesc în mine pe Dumnezeu cel viu / întregul univers creşte-n idee” (Postulate); „izvor de vecie să fiu mereu / de-a pururi trăitor în Dumnezeu” (Născut în virtual); „ce bucurie poate fi mai mare / decât să trăieşti pe veci în Dumnezeu” (Nunta din rod); „gândul soarbe lumina din Dumnezeu” (Exod); „ca un ou mă-nchid în a Ta credinţă” (Sfânta zidire); „gândul meu se hrăneşte cu Dumnezeu/ cum planta cu lumină şi căldură” (Hrană pentru zei); „Ard până la suflet în sonete” (Timp şi Lege); „Oricât aş vrea să cobor din gândire / să nu mai simt a trupului povară / atât de singur în dumnezeire” (Contraste); „Doamne, Te-aud cum respiri în Cuvânt” (Trist copist); „Duhul Sfânt a făcut în mine popas” (Umbra din rod); „inima-i har din harul lui Iisus” (Confesiune); „atât de singur orbit în Dumnezeu” (Regrete); „Şi vom fi în cer noi doi Doamne / stăpâni peste manuscrise şi toamne” (Arhitect de vise); „în Tine Doamne ca-ntr-o sferă închis / tot ce gândesc se face amintire” (Ardere de tot);”durerea Ta Doamne pe mine mă doare” (Rezonanţe), aşadar, o sumedenie de sintagme şi versuri sublime.
Aderare, pătrundere, locuire, contopire, rezonanţă, substituire, (în)locuire – toate acestea le înfăptuieşte Dumnezeu în om şi omul în Dumnezeu, într-o comuniune de spirit, aşa cum spune poetul: „palma Ta Doamne amprentele şi-a lăsat / pe sufletul meu însetat de lumină” (Viaţa mea, vis de zăpadă).
Şi cu o asemenea hrană spirituală, cum să nu zămisleşti tu însuţi lumină?
Şi, „dincolo de timp înzăpezit de zori / va ninge-n mine foc fără durere” (Ritmuri cosmice).
Motivele cosmice împletite cu cele spirituale şi filozofice, sunt foarte frecvente în versuri de o rară frumuseţe: „lumina zilei”; „corp de spirit”; „ritm cosmic”; „cadran solar”; „arbore cosmic”; „timpul şi spaţiul se pierd în absolut”; „stau stelele-n mine ca-ntr-un templu”; „întregul univers creşte-n idee”; „clipa eternă vine din absolut”; „eternitatea hrăneşte viaţa mea”; „lumina consumă şi ultima stea”; „umbra luminii” şi altele.
Îmbogăţit cu aceste experienţe mistice, spirituale, care uneori devin „axiome sacre”, versul devine „acel ceva plăpând, nemuritor şi sacru” (Platon).
Poetul însuşi se consideră „dascăl de suflete” care „în zori de iubire am cultivat candori” (Confesiune).
Şi, vorba poetului „prin cuvinte flux magnetic se-avântă / hrană pentru spirit lumina lină” (Axiome sacre).
Mai mult, Aurel M. Buricea are o convingere: „taina lumii stă-n „axiome sacre”, dar în final poetul, străfulgerat de Duh, afirmă: „nici forţa din atom n-o să-mi ajungă / să fiu calea adevărul şi viaţa / atâta timp cât mă bea dimineaţa” (Axiome sacre).
Şi câtă vreme omul va şti să descifreze taina din versuri, va putea să iasă, ca un spirit liber, de sub timp şi lege: „atât de aprins de sfânta lumină / că ard până la suflet în sonete / ca mireasma merelor din grădină // orice înger poate acum culege / taina din versuri fără să regrete / că n-am mai ţinut cont de timp şi lege” (Timp şi Lege).
Toate acestea pentru că: „în acest univers fără sfârşit / în toată lucrarea doar Tu Doamne eşti” (Sfântă zidire).
Omul e lucrarea desăvârşită a lui Dumnezeu şi în el vibrează suflarea divină: „te simt cum vibrezi în orice fiinţă / prin sfânta zidire eşti desăvârşit” (Sfânta zidire).
Emiterea de postulate lirice în genul panseurilor îi este foarte la îndemână acestui poet, care prin ani de experienţă spirituală a dobândit cunoaşterea mistică. Ex. „sufletul are în Sfântul Duh temei”; „puterea luminii din Cuvânt vine”; „starea de dincolo n-are măsură”; „taina divină ne-a zidit putere” ş.a. – versuri de neasemuită candoare, frumuseţe şi profunzime.
Iubirea – temeiul a toate şi prima dintre cele trei virtuţi creştine, îl face să rostească: „de-ar vrea cerul să mă mai nasc o dată / numai în iubire mi-aş face casa / vremea lumii mi-ar fi mai ordonată // şi-n acord armonic mi-ar trece viaţa” (Axiome).
Chiar dacă afirmă: „realul din mine-i adâncă rană” şi „doar logica din spirit mi-a dat hrană” – poetul e conştient că „în orice clipă-i dumnezeirea” şi moştenirea acestor sonete e cea mai de preţ urmă lăsată celor ce vin, o moştenire cu atât mai preţioasă, cu cât e de natură spirituală şi nu e supusă moliilor şi ruginii. Ceea ce înseamnă de fapt, totul.

3 Florar 2014
CEZARINA ADAMESCU












































Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu