II. DIN PARTEA PREOTULUI DE LA SAINT-îtlZIER
—*oamne, că bine mai era în noaptea aceea în odaia lui Jacques! Ce voioase răsfrângeri de lumină aruncau flăcările pe faţa noastră de masă! Şi vinul cel vechi înfundat cum mai mirosea a toporaşi! D-apoi pateul. Ce coajă frumoasă, arămie mai avea!
Ah, pateuri de acelea nu se mai fac acum! Şi nici asemenea vinuri n-o să mai bei niciodată, sărmanul meu Eyssette!
De cealaltă parte a mesei, în faţă, chiar în faţa mea, Jacques îmi turna, de băut. Şi de câte ori ridicam ochii, îi vedeam privirea iubitoare ca de mamă, zâm-bindu-mi cu blândeţe. Eu eram atât de fericit că mă aflam acolo, încât aveam cu siguranţă fierbinţeală. Vorbeam, vorbeam!
— Da' mănâncă odată! Îmi zicea Jacques, um-plându-mi farfuria.
Eu însă vorbeam înainte şi nu mâncam. Atunci, ca să mă facă să tac, începu să pălăvrăgească şi el şi-mi povesti de-a fir-a-păr, pe nerăsuflate, tot ce făcuse de mai bine de un an de când nu ne mai văzuserăm.
— După ce ai plecat – îmi zicea el (şi lucrurile cele mai triste le povestea tot cu zâmbetul lui dumnezeiesc, resemnat) – după ce-ai plecat, casa ajunsese cât se poate de lugubră. Tata nu mai lucra. Îşi petrecea toată vremea în prăvălie, strigându-mi că-s un măgar, ceea ce nu făcea să meargă mai bine afacerile. În fiecare dimineaţă, poliţe protestate din două-n două zile, percheziţiile portăreilor! De câte ori suna, ne sărea inima din loc. Ah, te-ai dus la vreme!
După o lună de aşa trai groaznic, tata plecă în Bre-tania pe socoteala Societăţii vinicole, iar doamna Eyssette, la unchiul Baptiste. I-ani îmbarcat pe amândoi. Îţi închipui câte lacrimi am vărsat. În urma lor, sărmanele noastre mobile au fost vândute, > da, dragul meu, vândute în stradă, sub ochii mei, în faţa uşii noastre. Şi-i tare dureros, crede-mă, să vezi cum ţi se iroseşte căminul, aşa, bucată cu bucată. În ici nu ne dăm seama cât de mult fac parte din fiinţă noastră toate lucrurile acestea de lemn sau de stofă pe care le avem în casă. Uite, când au ridicat dulapul de rufe, ştii, cel care avea pe tăblii nişte amoraşi trandafirii cu viori, mi-a venit s-alerg după cumpărător şi să strig în gura mare: „Puneţi mâna pe el!” Mă înţelegi, nu-i aşa?
Din toată mobila noastră nu mi-am păstrat decât un scaun, o saltea şi o mătură. Mătura ini-a fost de mare folos, ai să vezi. Am aşezat comorile acestea într-un colţ al casei noastre din strada Felinarului, a cărei chirie era plătită pe două luni înainte, şi iată-mă locuind numai eu în apartamentul ăsta mare, gol, rece, fără perdele. Ah, dragul meu, ce tristeţe! În fiecare seară când mă întorceam de la birou era pentru mine o nouă durere şi ca o surpriză că mă găseam singur între cei patru pereţi. Treceam dintr-o odaie într-alta, trântind uşile ca să fac zgo-' înot. Uneori mi se părea că mă cheamă cineva din prăvălie şi strigam: „Iaca vin!” Când intram la mama, credeam totdeauna c-am s-o găsesc acolo, împletind mâhnită în jilţul ei de lângă fereastră.
Şi, culmea nenorocirii, gândacii se iviră din nou. Gângăniile astea groaznice, pe care le stârpiserăm cu atâta chin la sosirea noastră la Lyon, aflară fără îndoială de plecarea voastră şi încercară o nouă năvălire, cu mult mai grozavă decât cea dintâi. La început am căutat să le ţin piept. Îmi petreceam serile în bucătărie, cu o luminare într-o mână şi cu mătura în cealaltă, luptându-mă cu un leu, dar totdeauna cu ochii în lacrimi. Din nenorocire eram singur, şi zadarnic alergam pretutindeni, că nu mai era ca pe vremea lui Annou. De altfel, şi gândacii soseau în număr tot mai mare. Sunt sigur că toţi cei din Lyon – şi numai Dumnezeu ştie c, îţi sunt în oraşul ăsta mare şi umed – se ridicaseră grămadă, să năpădească biata noastră casă. Bucătăria era neagră toată de gândaci, şi am fost nevoit să le-o las pradă. Uneori îi priveam cu groază pe gaura cheii. Erau mii şi mii. Şi poate crezui că blestematele acelea de gângănii se opriră acolo! Ehei! Se vede că nu cunoşti făpturile astea din nord. Îs cotropitoare, nevoie mare! Din bucătărie, cu toate uşile şi zăvoarele, trecură în sufragerie, unde-mi pusesem patul. L-am mutat în prăvălie, apoi în salon. Râzi! Aş fi vrut să te văd în locul meu.
Din odaie în odaie, afurisiţii de gândaci mă alungară în vechea noastră odăiţă din fundul coridorului. Acolo îmi dădură două-trei zile de răgaz; apoi, într-o dimineaţă, când m-am deşteptat, am zărit vreo sută ce se căţărau în tăcere de-a lungul mătfurii, în timp ce alt corp de armată se îndrepta în bună rânduială spre patul meu. Fără arme, fugărit până la ultimele mele întărituri, nu-mi rămânea decât să fug. Aşa am şi făcut. Le-am lăsat gmdacilor salteaua, scaunul, mătura şi am plecat din casa aceea îngrozitoare de pe strada Felinarului, ca să nu mă mai întorc.
Am mai stat la Lyon vreo câteva luni, foarte lungi, foarte posomorite, foarte plângăreţe. La birou nu-mi mai ziceau decât sfânta Magdalena. Nu mă duceam nicăieri. Îf-aveam niciun prieten. Singura mea distracţie erau scrisorile tale.! Ah! Dragul meu Daniel, ce frumos ştii tu să povesteşti! Sunt sigur că, dac-ai vrea, ai putea să scrii la ziare. Tu nu eşti ca mine! Înehipuieşte-ţi că, scriind mereu după dictare, am ajuns să fiu aproape tot atât de deştept ca o maşină de cusut. Ou neputinţă să mai găsesc singur ceva. Domnul Eyssette avea dreptate să-mi spună: „ Jacques, eşti un măgar!”. La urma urmei, nu-i aşa de rău să fii măgar. Măgarii sunt dobitoace de treabă, răbdătoare, puternice, muncitoare, cu inimă bună şi cu spinare zdravănă. Dar să ne întoarcem la povestea mea.
În toate scrisorile îmi vorbeai de reclădirea căminului şi, datorită elocvenţei tale, gândul ăsta mă înflăcărase şi pe mine. Din nenorocire, ceea ce câştigam la Lyon abia-mi ajungea ca să pot trăi. Atunci mi-a venit în minte să plec la Paris. Mi se părea că acolo aş fi mai în măsură să-mi ajut familia şi c-aş putea găsi toate materialele trebuitoare pentru faimoasa noastră reclădire. Călătoria mea fu, aşadar, hotărâtă. Mi-am luat însă unele măsuri. Nu voiam să pic pe străzile Parisului ca un pui de bogdaproste. Asta mai merge pentru tine, Daniel dragă, băieţii frumoşi au totdeauna trecere, dar eu, un mare bocitor!
Aşa că m-am dus să cer câteva scrisori de recomandare prietenului nostru, preotul de la Saint-îsizier. B un om tare bine văzut în cartierul Saint-Germain. Îmi dădu două scrisori, una pentru un conte, alta pentru un duce. După cum vezi, mă pregăteam bine. De acolo m-am dus la un croitor, care, după felul cum mă prezentam se învoi să-mi dea pe datorie o frumoasă haină neagră, cu toate câte mai trebuiau pe de lături: jiletcă, pantaloni etcMi-am pus scrisorile de recomandare în haină, haina în geantă şi iată-mă „plecat cu trei ludovici în buzunar: 35 de franci pentru călătorie şi 25, până mi-oi găsi ceva.
A. Doua zi după sosirea mea la Paris, de la şapte dimineaţa eram pe străzi în haină neagră şi mănuşi galbene. Să ştii şi tu, dragă Daniel, că ceea ce făceam era foarte caraghios. La şapte dimineaţa, la Paris, toate hainele negre dorm sau trebuie să doarmă. Eu habar n-aveam de asta şi eram grozav de mândru să mi-o plimb pe a mea pe străzile astea mari, bocănind cu pantofii noi. De asemenea, credeam că, ieşind dis-de-dimineaţă, voi putea să mă întâlnesc mai uşor cu Norocul. Încă o greşeală. La Paris, Norocul nu se scoală devreme.
Iată-mă, dar, umblând prin cartierul Saint-Ger-main, cu scrisorile de recomandare în bunzunar.
M-am dus întâi la conte, pe strada Lille, apoi la duce, pe strada Saint-Guillaume. În amândouă casele i-am găsit pe oamenii de serviciu spălând curţile şi frecând clopoţelele de aramă. Când le-am spus acestor puşlamale că veneam din partea preotului de la Saint-Nizier să vorbesc cu stăpânii lor, mi-au râs în nas, azvârlind cu găleţile de apă spre picioarele mele- Ce vrei, dragul meu, era şi vina mea: numai pedichiuriştii vin la ora aceea. Am ţinut minte.
Aşa cum te cunosc, sunt sigur că, în locul meu, tu n-ai fi îndrăznit niciodată să te mai întorci în casele acelea şi să înfrunţi privirile batjocoritoare ale servitorilor. Ei bine, eu m-am întors cu îndrăzneală, chiar în aceeaşi zi, după-amiază, şi, ca şi dimineaţa, am cerut oamenilor de serviciu să mă introducă la stă-pânii lor, tot ca venind din partea preotului de la Saint-Mzier. Şi bine mi-a prins c-am fost curajos. Amândoi domnii erafcu acasă şi am fost primit îndată. Am găsit doi oameni şi două primiri cu totul deosebite. Contele din strada Lille mă primi foarte. Rece. Faţa lui lungă şi slabă, serioasă până la solemnitate, mă intimida grozav şi n-am putut să leg nici două cuvinte. Cit despre el/abia-mi vorbi. Se uită la scrisoarea preotului de la Saint-Mzier, o puse în buzunar, îmi ceru să-i las adresa mea şi-mi făcu semn cu răceală că pot pleca, zicându-mi: O să am grijă de dumneata. Nu-i nevoie să mai vii. Dacă-ţi găsesc ceva, îţi voi scrie”.
Lua-l-ar dracu'! Am ieşit de 1 a el îngheţat până în măduva oaselor. Din fericire, primirea care mi se făcu în strada Saint-Guillaume îmi încălzi inima. Am găsit ducele cel mai vesel, cel mai deschis, cel mai rotofei, cel mai binevoitor din lume. Şi cum îl mai iubea pe scumpul lui preot de la Saint-Nizier! Şi cum oricine care venea de acolo putea fi sigur că va fi bine primit în strada Saint-Guillaume! Ce om bun! Şi de treabă! Ne-am împrietenit numaidecât, îmi oferi o priză de tabac bergamotă, mă trase de vârful urechii şi se despărţi de mine, bătându-mă peste obraz şi cu vorbe minunate: Ia„u asupră-mi chestia dumitale. Peste puţin voi găsi ce-ţi trebuie. Până atunci, vino să mă vezi oricât de 'des vei voi”.
Am plecat încântat.
Din bună-cuviinţă am lăsat să treacă două zile„ fără să mă întorc acolo. Abia a treia zi am mers până la casa din strada Saint-Guillaume. Un lungan deşălat, îmbrăcat în albastru şi cu fireturi, mă întrebă cum mă cheamă. I-am răspuns cu înfumurare: „Spuneţi că vin din partea preotului de la Saint-Nizier„. Se întoarse numaidecât: „Domnul duce e foarte ocupat şi roagă pe domnul să-1 „ierte şi să binevoiască a trece în altă zi”.
Îţi închipui că. L-am iertat pe bietul duce! A doua zi am revenit la aceeaşi oră. L-am găsit iar pe lunganul în albastru din ajun, cocoţat ca un papagal pe treptele de la intrare. Cum mă zări de departe, îmi zise grav: Domnul duce a ieşit„., ; A! Foarte bine – am răspuns eu-o să mai trec. Vă rog să-i spuneţi ca fost persoana din partea preotului de la Saint-ISfizier”.
A doua zi am venit din nou; de asemenea şi în zilele următoare, dar mereu zadarnic. Ducele era o dată la baie, altă dată la biserică, într-o zi la un joc cu mingea, într-alta avea oaspeţi. Ce mai vorbă! Bine, dar eu nu-s şi eu oaspete?
Ptnă la urmă, mă găseam aşa de caraghios cu veşnicul meu: „Din partea preotului de la Saint-Mzier”', încât nu mai îndrăzneam să spun din partea cui-veneam. Dar papagalul în albastru de pe trepte nu mă lăsa niciodată să plec, fără a-mi striga cu o neclintită gravitate: „Domnul e, fără îndoială, persoana care vine din partea preotului de la Saint-îsizier!”
Şi asta-i făcea să râdă cu poftă pe ceilalţi papagali albaştri care umblau agale prin curte. Neruşinaţii! De-aş fi. Putut să le trag vreo câteva ciomege din partea mea, şi, nu dintr-a preotului de la Samt-Sizier!
Eram de vreo zece zile la Paris, când într-o seară, întorcându-mă plouat de la una din vizitele acestea în strada Saint-Guillaume – jurasem să mă duc acolo până m-o da afară – am găsit la portarul meu o serisorică. Ghici de la cine! ¦ O scrisoare de la conte, dragul meu, contele din strada Lille, care mă înştiinţa să mă înfăţişez fără întârziere la prietenul său, marchizul d'Hacqueville. Se căuta un secretar… îţi închipui ce bucurie pe mine! Şi totodată, ce lecţie! Omul acela rece şi nepăsător, pe care mă bizuiam atât de puţin, tocmai el se ocupase de mine, pe când celălalt, atât de primitor, mă făcea s-aştept de o săptămână la seara lui, expus, ca şi preotul de la Saint-Mzier, la râsetele obraznice ale papagalilor în albastru şi cu fireturi. Aşa-i viaţa dragul meu, şi la Paris o înveţi repede.
Fără să pierd^o clipă, am alergat la marchizul d'Hacqueville. Am găsit un bătrânel neastâmpărat, uscăţiv, numai nervi, sprinten şi vesel ca o eiocârââe. Să vezi ce figură frumoasă. Un cap fin şi palid, părul drept ca nişte ţepi, şi numai un singur ochi; pe celălalt 1-a pierdut de multă vreme, dintr-o lovitură de spadă. Dar cel care i-a rămas e atât de strălucitor, atât de viu, atât de grăitor şi atât de pătrunzător, încât nu poţi spune că marchizul e chior. Are doi ochi într-unui singur, atâta 'tot.
Când m-am găsit în faţa acestui bătrânel ciudat, am început prin a-i spune câteva banalităţi de circumstanţă, dar mi-o tăie scurt: „Fără fraze! Îrni zise el. Nu-mi plac. Să trecem la fapte. Uite. M-am apucat să-mi scriu memoriile. Din nenorocire am început cam târziu şi nu mai am vreme de pierdut, c-am ajuns tare bătrân. Mi-am făcut socoteala că, folosindu-mi toate clipele, îmi mai trebuie trei ani de muncă pentru a-mi isprăvi opera. Am şaptezeci de ani, picioarele abia mă ţin, dar capu-i teafăr. Aşa că pot nădăjdui să mai trăiesc trei ani şi să-mi duc memoriile la bun sfârşit. Numai că nu pot pierde niciun minut. Asta n-a înţeles-o secretarul meu. Nătărăul acela – un băiat foarte deştept, pe legea mea, de care eram încântat – şi-a pus în minte să se îndrăgostească şi să vrea să se însoare. Nimic rău până aici. Dar iată că azi-dimineaţă, caraghiosul meu, mi-a cerut un concediu de două zile, ca să facă nunta. Ei poftim! Două zile concediu! „Niciun minut„ „Dar, domnule marchiz.„ „Niciun „dar, domnule marchiz”. Dacă pleci pe două zile, pleci de tot„. „Plec, domnule marchiz„. „Drum bun!” Şi dus a fost ştrengarul meu. Pe dumneata, dragă băiete, mă bizui acum ca să-1 înlocuieşti. Astea-s condiţiile: secretarul vine la mine la opt dimineaţa; îşi aduce prânzul. Eu îi dictez până la amiază. La amiază, seCreţarul mănâncă singur, îiindcâ eu nu. Dejunez niciodată. După dejunul secretarului, care trebuie să fie foarte scurt, ne apucăm iar de lucru. Dacă ies în oraş, secretarul mă însoţeşte; îşi ia creion şi hârtie. Dictez mereu: în trăsură, la plimbare, în vizită, pretutindeni! Seara, secretarul ia cina cu mine. După cină, recitim ce am dictat peste zi. Mă culc la opt şi secretarul e liber până a doua zi dimineaţa. Dau o sută de franci pe lună şi masa de seară. Îfu-i cine ştie ce mare pricopseală; dar peste trei ani, când memoriile vor fi isprăvite, o să mai fie şi un dar, ba chiar un dar regesc, pe cuvântul unui Hacqusville! Cer secretarului să fie punctual, să nu se însoare şi să scrie foarte repede după dictare. Ştii să scrii după dictare1?„, O! La perfecţie, domnule marchiz!” i-am răspuns eu şi-mi venea grozav să râd. Într-adevăr, era atât de caraghioasă înverşunarea asta a soartei de a mă face să scriu după dictare toată viaţa mea! „ Ei bine, atunci aşază-te acolo – relua marchizul. Iată kârtie şi cerneală. Începem numai-decât să lucrăm. Am ajuns la capitolul XXIV: „Neînţelegerile mele cu domnul de Villele„. Scrie. „
Şi numai ce prinde să-mi dicteze cu un glas piţigăiat de greier, ţopăind de la un capăt la celălalt al încăperii.
Uite aşa am intrat, dragul meu Daniel, la omul ăsta ciudat, care, de fapt, e un om foarte bun. Până acuma suntem tare mulţumiţi unul de altul; aseară, auzind că vii, mi-a spus să iau pentru tine sticla asta de vin> vechi. Ni se serveşte câte una la fel în fiecare zi la” cină; ca să vezi ce bine se mănâncă. În schimb, dimineaţa îmi aduc prmzul: ce-ai mai râde să mă vezi mâncând de doi gologani brânză de Italia, într-o farfurie fină de Moutier, pe o faţă de masă cu blazon!
Şi unchiaşul n-o face din zgârcenie, ci doar ca sa nu-1 mai obosească pe bătrânul său bucătar, domnul Pilois, cu gătitul prânzului meii… într-un cuvânt, nu duc o viaţă neplăcută. Memoriile marchizului sunt foarte instructive. Aflu despre domnul Decazes şi domnul de Villele o mulţime de lucruri, care pot să-mi fie de folos cândva. La opt seara sunt liber. Mă duc să citesc ziarele într-un cabinet de lectură sau să-i dau bună seara prietenului nostru Pierrotte. Îţi mai aduci aminte de prietenul Pierrotte? Ştii? Pierrotte din Ceveni, fratele de lapte al mamei. Astăzi Pierrotte nu mai e Pierrotte: e domnul Pierrotte, cu litere de şchioapă. Are o frumoasă prăvălie de porţelanuri în pasajul Saumon. Şi cum ţinea mult la doamna Eyssette, casa lui mi-a fost larg deschisă, în serile de iarnă era o distracţie. Dar acuma, c-ai venit, nu mai duc grija serilor mele. Şi nici tu, frăţioare, nu-i aşa? O, Daniel, dragul meu Daniel, ce mulţumit sunt! Ce fericiţi o să fim noi amândoi!
III. MAICĂ-MEA JACQUBS.
Jacques şi-a isprăvit odiseea, acuma-i rândul meu să i-o povestesc pe a mea. Zadarnic ne face semn focul ce moare: „Duceţi-vă la culcare, copii!” Zadarnic strigă luminările: în pat! În pat! Am ars până la capăt!„, Nu vă ascultăm!” le zice Jacques, râzând, şi veghea noastră se prelungeşte.
Doar înţelegeţi! Ceea ce-i povestesc fratelui meu îl interesează foarte mult. E viaţa Piciului la liceul
— C. 266 din Saflande: viaţa acea tristă, de care cititorul îşi aminteşte, fără îndoială. Copiii cruzi, persecuţiile, urile, umilinţele, cheile domnului Viot totdeauna inimoase, odăiţa de sub acoperiş în care te înăbuşeai, trădările, nopţile de lacrimi. Apoi – Jacques e aşa de bun că poţi să-i spui tot – şi chefurile de la cafeneaua Barbette, absintul cu caporalii, datoriile, nepăsarea de sine, deznădejdea, în sfârşit tot, până la sinucidere şi la îngrozitoarea prezicere a abatelui Germane: „Vei fi un copil toată viaţa ta”.
Cu coatele pe masă şi cu capul în mâini, Jacques ascultă până la capăt spovedania mea, fără să-mi curme vorba. Din când în când îl văd că se-nfioară şi-1 aud zicând: „Sărăcuţul! Sărăcuţul!”
După ce am isprăvit, se ridică, îmi ia mâinile şi-mi zice cu glas blând, tremurător:
— Abatele Germane avea dreptate. Vezi tu, Daniel, eşti un copil, un copilaş care nu poate să se descurce singur în viaţă, şi bine ai făcut c-ai venit să te adăposteşti lingă mine. De azi înainte nu eşti numai fratele meu, mai eşti şi fiul meu, şi fiindcă mama noas-tră-i departe, eu am s-o înlocuiesc. Vrei? Spune, Daniel! Vrei să fiu maică-ta Jacques % N-am să te plictisesc mult, ai să vezi. Nu-ţi cer decât să mă laşi să merg totdeauna lângă tine şi să te ţin de mână. Şi aşa, poţi fi liniştit şi să priveşti viaţa în faţă, ca un bărbat; doar n-o să te mănânce!
Drept orice răspuns, i-am sărit de gât.
— O, maică-mea Jacques, ce bun eşti!
Şi iată-mă plângând cu lacrimi fierbinţi, fără să mă pot opri, întocmai ca Jacques, cel de odinioară, la Lyon. Jacques cel de astăzi nu mai plânge. S-a golit cisterna, cum zice el. Orice s-ar întâmpla n-o să mai plângă niciodată.
În clipa aceea sună ora şapte. Geamurile se luminează. O Kcăreală intră în odaie tremurând.
— S-a făcut ziuă, Daniel – zice Jacques. E timpul să dormi. Culcă-te repede. Ai nevoie de odihnă.
— Dar tu, Jacques 1
— O, mie nu mi-au înţepenit şalele două zile în tren. De altfel, înainte de a mă duce la marchiz, trebuie să înapoiez eâteva cărţi la cabinetul de lectură şi n-am vreme de pierdut. Ştii că d'Hacqu-eville nu glumeşte. Mă întorc deseară la opt. Tu, după ce te vei fi odihnit bine, să ieşi puţin. Şi mai ales te sfătuiesc.
Aici, maică-mea Jacques, începu să-mi dea o mulţime de îndrumări foarte însemnate pentru un nou-sosit ca mine; din nenorocire, în timpul ăsta m-am întins pe pat şi deşi nu adorm de-a binelea, gândurile mi se învălmăşesc. Oboseala, pateul, lacrimile ¦ Sunt pe trei sferturi adormit.. Aud nedesluşit cum cineva îmi vorbeşte de un restaurant din apropiere, de banii din jiletca mea, de poduri pe care să le trec, de bulevarde pe unde să merg, de sergenţii cărora să le cer lămuriri şi de clopotniţa de la Saint-t3er-main-des-Pres, ca loc de regăsire. În toropeala mea mă impresionează mai ales clopotniţa asta de la Saint-Germain. Văd două, cinci, zece clopotniţe Saint-Germain înşirate în jurul patului meu ca nişte stâlpi indicatori. Printre toate clopotniţele acestea, cineva umblă de colo până colo prin odaie, aţâţă focul, lasă perdelele de la ferestre, apoi se apropie de mine, îmi pune un palton pe picioare mă sărută pe frunte şi-1 aud cum iese încetişor pe uşă.
Dormeam de eâteva ceasuri, şi cred c-aş fi dormit până la întoarcerea maică-mi Jacques, când sunetul unui clopot mă trezi pe neaşteptate. Era clopotul din Sarlande, îngrozitorul clopot de fier ce suna ca odinioară: Ding, dang! Sculaţi-vă! Ding, dang! Îmbrăcaţi-vă„! Dintr-o săritură am fost în mijlocul odăii gata să strig ca în dormitor: „Haideţi, domnilor!” Apoi, când nai-am dat seama că eram la Jacques m-a pufnit râsul şi am început să zburd ca un nebun prin odaie. Ceea ce luasem drept clopotul din Sarlande era clopotul unui atelier din vecinătate, care suna dogit şi fioros ca cel de acolo. Totuşi, clopotul de la liceu avea ceva şi mai cumplit, mai infernal. Din fericire era la două sute de leghe. Şi, oricât ar fi sunat de tare, nu mai eram în primejdie să-1 aud.
M-am dus la fereastră şi am deschis-o. Parcă mă aşteptam să văd jos curtea celor măji, cu copacii ei melancolici, şi omul cu cheile trecând pe lângă ziduri ¦ în clipa când deschideam, bătea pretutindeni de amiază. Turnul cel mare de la Saint-Germain îşi sună primul cele douăsprezece bătăi la rândul pentru Angelus 1, aproape în urechile mele. Pe fereastra deschisă, notele umflate şi grele cădeau în odaia lui Jacques, trei câte trei, se spărgeau ca nişte băşici sonore şi umpleau de zgomot toată încăperea. An-gelus-ului de la Saint-G-ermain, celelalte Angelus-mdin Paris îi răspunseră cu sunete deosebite. Jos, Parisul vuia nevăzut. O clipă am rămas acolo, privind cum luceau în lumină domurile, săgeţile, turnurile. Apoi, deodată, vuietul oraşului urcându-se până la mine, mi-a venit nu ştiu ce poftă nebună de a mă afunda, de-a umbla prin vuietul ăsta, prin mulţimea aceasta, prin viaţa, prin patimile acestea, şi mi-am zis ameţit: „Hai să vedem Parisul!”.
1 Rugăciune care se face dimineaţa, la prânz şi seara, ! N sunetul clopotelor bisericii, la catolici, (n.t.)
IV. DISCUŢIA BUGETULUI.
În ziua aceea mulţi parizieni şi-or fi zis, întorcân-' du-se acasă seara, la cină: Ce omuleţ ciudat am în-tâlnit astăzi'.„ Ce-i drept, cu păru-i prea lung, pantalonii prea scurţi, galoşii, ciorapii albaştri, cu izul lui de provincial şi cu mersu-i falnic, obişnuit tuturor oamenilor prea mici, Piciul trebuie să fi fost grozav de caraghios. Era tocmai o zi de la sfârşitul iernii, una din zilele călduţe şi luminoase care, la Paris, sunt adesea mai primăvăratice decât însăşi primăvara. Pe străzi era multă lume. Cam buimăcit de înghesuiala zgomotoasă, mergeam înainte, sfios şi de-a lungul zidurilor. Mă îmbrânceau, spuneam „pardon„! Şi mă înroşeam până în vârful urechilor. De asemenea, mă feream să mă opresc în faţa magazinelor şi pentru nimic în lume n-aş fi întrebat încotro s-apuc. O luam pe o stradă, apoi pe alta, totdeauna drept înainte. Mulţi mă priveau şi asta mă stingherea grozav. Erau oameni care întorceau capul în urma mea şi ochi ce râdeau când treceau pe lângă mine. Odată am auzit cum o femeie spunea alteia: „Ia te uită la ăsta!” M-am poticnit… De asemenea, mă zăpăcea mult şi ochiul cercetător al sergenţilor. La fiecare colţ de stradă, afurisitul acela de ochi tăcut se aţintea plin de curiozitate asupra mea şi, după ce trecusem de el, îl mai simţeam cum mă urmărea de departe şi mă ardea-n spate. De fapt eram cam neliniştit.
Am mers aşa cam vreun ceas, până la un bulevard mare, mărginit de copaci piperniciţi. Era atâta zgomot, atâta lume, atâtea trăsuri, încât m-am oprit aproape mspăimântat.
„Cum să ies de aici? Mă gândeam eu. Cum să mă mai întorc acasă? Dacă întreb de clopotniţa Saint-brermain-des-Pres au să râdă de mine. O să par un clopot rătăcit care se întoarce de la Eoma în ziua de Paşti.
Atunci, ca să am când lua o hotărâre, m-am oprit în faţa afişelor de teatru, cu înfăţişarea grijulie a omului care-şi alege un spectacol pentru seară. Din nenorocire, afişele, de altfel foarte interesante, nu dădeau nici cea mai mică lămurire asupra clopotniţei de la Saint-Germain şi eram în primejdie să rămân acolo până ce-o răsuna zgomotos trâmbiţa judecăţii de apoi, când deodată, maică-mea Jacques se ivi lingă mine. Era tot atât de uimit ca şi mine.
— Cum, tu eşti, Daniel”? Ce faci aici, Dumnezeule?
Am răspuns cu un aer nepăsător:
— Vezi bine, mă plimb.
Bunul Jacques mă privea cu admiraţie:
— Nu zău, ai zice că de pe acuma-i im adevărat parizian.
La drept vorbind, eram tare fericit că-1 aveam lângă mine, şi m-am agăţat de braţul lui cu bucuria unui copil, ca la -Lyon, când domnul Eyssette-tatăl venise să ne ia de pe vapor.
— Ce noroc că ne-am întâlnit! Îmi zise Jacques. Marchizul meu a răguşit de şi-a pierdut glasul, şi cum, din fericire, nu se poate dicta cu gesturi, mi-a dat concediu până mâineO să-1 folosim pentru a face o plimbare frumoasă.
Apoi mă ia de braţ şi iată-ne umblând prin Paris, strâns lipiţi unul de altul şi muidri grozav de a merge împreună.
Acum, când frate-meu e lingă mitffe, strada nu mă mai sperie. Merg cu capul sus, cu siguranţa unui gornist de zuavi, şi vai de (Cel care o îndrăzni să râdă! Totuşi, un lucru mă nelinişteşte. Pe drum, Jacques se uită de mai multe ori cu milă la mine. Nu îndrăzneam să-1 întreb de ce.
— Ştii că-s tare drăguţi galoşii tăi! Îmi zise el după un timp.
— Nu-i aşa, Jacques?
— Da, zău, tare drăguţi. Pe urmă adăugă zâmbind: Oricum, când voi fi bogat, o să-ţi cumpăr o pereche de pantofi ca sări pui în galoşi.
Sărmanul Jacques! A spus-o fără nicio răutate, dar a fost deajuns ca să-mi pierd toată buna dispoziţie. Iată că mă copleşeşte iar ruşinea, Pe bulevardul ăsta mare, scăldat de un soare luminos, mă simt caraghios cu galoşii mei şi, cu toate vorbele binevoitoare pe care mi le spune Jacques despre încălţămintea mea, vreau să mă-ntorc îndată acasă.
Ne întoarcem. Ne aşezăm lângă foc, şi restul zilei îl petrecem pălăvrăgind voios ca două vrăbii pe o streaşină. Spre seară, cineva bate la uşa noastră. E un servitor de-al marchizului cu cufărul meu.
— Foarte bine! Zice maică-mea Jacques. Hai să-ţi inspectăm puţin garderoba!
Vai de garderoba mea!
Inspecţia începe. Să fi văzut mutrele noastre jalnic de carachioase când făceam inventarul acela sărăcăcios. Jacques în genunchi în faţa cufărului, scoate lucrurile unele după altele şi le numeşte pe lând:
— Un dicţionar. O cravată. Alt dicţionar. Ce, o lulea? Aşadar, fumezi! Încă o lulea. Doamne, Dumnezeule! Ce de lulele! Dac-ai avea cel puţin atâţia ciorapi. Şi cartea asta, groasă oare ce-i? O. O! Caiet de pedepse. Boucoyran, 500 de rânduri. Souieyrol, 400 de rânduri… Boucoyran, 500 de rânduri. Boucoyran… Bou-coyran. La naiba!] STu-l cruţai de loc pe numitul Boucoyran. Oricum, două sau trei duzini de cămăşi ne-ar prinde mult mai bine. Ajungând aici cu inventarul maică-mea Jacques scoate un strigăt de surprindere: Pentru Dumnezeu, Daniel! Ce văd? Versuri! Sunt versuri. Ya să zică tot te mai ţii de versuri % Ei lasă, misteriosule! De ce nu mi-ai vorbit niciodată de ele în scrisorile tale? Doar ştii bine că nu-s profan. Am făcut şi eu poeme pe vremuri. Adu-ţi aminte, de Religie! Religie! – Poem în douăsprezece cânturi! Şi acum, domnule liric, ia să-ţi vedem puţin poeziile!
— A, nu, Jacques, te rog! Nu, face.
— Toţi la fel, poeţii ăştia – zice Jacques, râzând. Haide! Şezi colo şi citeşte-mi versurile tale! De nu, le citesc eu, şi doar ştii ce prost citesc!
Ameninţarea asta mă hotărăşte şi încep a citi.
Sunt versuri pe care le-am făcut la liceul din Sar-lande, sub castanii din Poiană, supraveghind elevii. Bune sau rele? Ku-mi mai amintesc, dar cu câtă emoţie le citeam! Gândiţi-vă! Poezii pe care nu le-ai arătat niciodată nimănui. Şi apoi, autorul poemului Religie! Religie! Nu-i un judecător obişnuit. Dacă o să-şi bată joc de mine „I Totuşi, pe măsură ce citesc, muzica rimelor mă ameţeşte şi glasul mi-e mai sigur. Aşezat în faţa ferestrei, Jacques m-ascultă neclintit. În spatele lui, la orizont, apune un soare mare, roşu, care ne aprinde geamurile. Pe marginea acoperişului, o pisică slăbănoagă se întinde şi cască privindu-ne; e posomorită ca un societar al Comediei
Franceze ascultând o tragedie. Le văd pe toate cu coada ochiului, fără să mă opresc din citit.
Triumf neaşteptat! Abia am isprăvit, şi Jacques, entuziasmat, îşi părăseşte locul şi-mi sare de gât:
— O Daniei, ce frumos e! Ce frumos e! Mă uit la el cam cu bănuială.
— Adevărat, Jacques, găseşti?
— Minunat, dragul meu, minunat! Şi când te gândeşti, că aveai toate bogăţiile astea în cufăr şi nu-mi spuneai nimic! E de necrezut! Şi iată că maică-mea Jacques umblă cu paşi mari prin odaie, vorbind singur şi dând din mâini. Deodată se opreşte, luând un aer solemn. Nu mai rămâne nicio îndoială, Daniel, eşti poet, trebuie să rămâi poet şi să lucrezi în direcţia asta.
— O Jacques, e aşa de greu. Mai ales la început. Se câştigă atât de puţin!
— Haida-de! Am să câştig eu pentru doi, nu te teme.
— Şi căminul, Jacques, căminul pe care vrem să-1 reclădim?
— Căminul îl iau asupră-mi. Mă simt în stare să-1 reclădesc numai eu singur. Tu o să-i aduci faimă, şi gândeşte-te ce mândri vor fi părinţii noştri să aibă un cămin celebru!
Încerc să mai fac unele obiecţii, dar Jacques are răspuns la toate. De altfel, trebuie s-o spun, nu mă apăr decât slab. Entuziasmul fratelui începe să mă cuprindă şi pe mine. Încrederea în harul meu poetic creşte văzând cu ochii, şi chiar simt în toată fiinţa mea o mâncărime lamartiniană. Dar este un punct, într-adevăr, asupra căruia Jacques şi cu mine nu ne înţelegem deloc. Jacques vrea ca la treizeci şi cinci de ani să intru la Academia Franceză. Eu refuz cu energie. La naiba cu Academia! E ceva vechi, demodat, o adevărată piramidă egipteană.
— Cu atât mai mult trebiiie să intri acolo – îmi zice Jacques. O să le treci un pic de sânge tânăr în vine tuturor bătrânilor din Palatul Mazarin x… Şi apoi, doamna Eyssette va fi atât de fericită, ia gândeşte!
Ce să-i mai răspunzi? Numele doamnei Eyssette e un argument fără replică. Îs-am încotro, mă resemnez să îmbrac fracul verde 2. Fie, dar, şi Academia! Iar dacă or să mă plictisească prea mult colegii, o să fac şi eu ca MSrimee 3, n-o să mă duc niciodată la şedinţe.
În. Timp ce vorbeam, s-a lăsat noaptea, clopotele de la Samt-Germain sună voios ca pentru a sărbători intrarea lui Daniel Eyssette la Adademia Franceză.
— Să mergem la masă! Zice maică-mea Jacques şi, foarte mândru de a se arăta ca un academician, mă duce la o lăptărie din strada Saint-Benoât.
E un mic restaurant pentru oameni săraci, cu o masă-pensiune în fund, rezervată clienţilor obişnuiţi. ISToi mâncăm în sala întâi, în mijlocul unor oameni foarte jerpeliţi, foarte hămesiţi, care-şi râcâie farfuriile în tăcere.
— Mai toţi sunt literaţi – îmi zice încet Jacques. Nu mă pot stăpâni să nu fac în gând câteva observaţii melancolice în această privinţă, dar mă feresc să i le
1 Sediul Academiei Franceze pe cheiurile Senei, (n.t.)
2 Uniforma membrilor Academiei Franceze, (n.t.)
3 Scriitor realist francez (1803 – 1870), reprezentant al realismului critic, autor a numeroase povestiri şi nuvele care conţin note de critică socială, (n.r.) spun cumva lui Jaeques, de frică sa nu-i răcesc entuziasmul.
Masa-i foarte veselă. Domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) dă dovadă de multă vioiciune şi de şi mai multă poftă de mmeare. Când isprăvesc de mâncat, amândoi se grăbesc să urce iar în clopotniţă. Şi, pe când domnul academician îşi fumează luleaua călare pe fereastră, Jacques, stând la masa lui, se adânceşte într-un lung şir de cifre, care par a-1 nelinişti mult. Îşi roade unghiile, se răsuceşte cu înfrigurare pe scaun, numără pe degete, apoi, deodată, se scoală cu un strigăt de triumf:
— Bravo! Am izbutit! – ' Ce Jacques?
— Să stabilesc bugetul nostru, dragul meu. Şi te asigur că nu era treabă uşoară. Ia gândeşte-te! Şaizeci de franci pe lună ca să trăim amândoi!
— Cum, şaizeci? Credeam că ai o sută de franci la marchiz.
— Da, dar patruzeci de franci pe lună trebuie să-i trimitem doamnei Eyssette pentru reclădirea căminului. Aşa că rămân şaizeci de franci. Chiria cincisprezece franci, după cum vezi, nu-i scump; numai că trebuie să-mi fac singur patul.
— O să-1 fac şi eu, Jacques.
— Nu, nu! Pentru un viitor academician nu se cade. Dar să ne întoarcem la buget. Aşadar, 15 franci pentru odaie; 5 franci pentru cărbuni – numai 5 franci, fiindcă-i aduc singur de la uzină în fiecare lună. Eămân 40 de franci. Pentru hrana ta să punem 30 de franci. O să mănânci seara la lăptăria unde am fost astăzi; seara costă 75 de centime, fără desert, şi ai văzut că nu-i prea rău. Eămân 25 de centime pentru dejun. Îţi ajunge?
— Cred şi eu.
— Mai avem zece franci. Socotesc 7 franci spălatul rufelor. Ce păcat că n-am timp! M-aş duce chiar eu cu ele la apă… Ram în trei franci, pe care-i întrebuinţez astfel: 1,50 pentru dejunurile mele. Mă-nţelegi! Eu mănânc bine în fiecare seară la marchiz, aşa că n-am nevoie de un dejun atât de hrănitor ca al tău. Restul de 1,50 e pentru cheltuieli mărunte: tabac, timbre şi alte cheltuieli neprevăzute. În total face tocmai 60 de franci ai noştri. Ei? Ce zici de aşa socoteală?
Şi Jacques, entuziasmat, începe să zburde prin odaie. Apoi, deodată se opreşte cu o înfăţişare grozav de mâhnită:
— Na-ţi-o bună! Trebuie să refac bugetul. Am uitat ceva.
— Oare ce?
— Luminările! Cum ai să lucrezi tu seara dacă n-ai luminare % E o cheltuială de care nu ne putem lipsi, şi o cheltuială, de cel puţin 5 franci pe lună. De unde naiba să rupem aceşti 5 franci? Banul căminului e bun sfânt, şi sub niciun cuvânt. Ehei, zău c-am găsit ce ne trebuie! Iată, vine luna martie, şi cu ea primăvara, căldura, soarele.
— Ei bine, Jacques”?
— Ei bine, Daniel, când e cald afară, nu-i nevoie de cărbuni: cei 5 franci pentru cărbuni îi prefacem în 5 franci pentru luminări şi problema-i rezolvată. Hotărât, sunt născut să fiu ministru de finanţe. Ce zici % De data aceasta, bugetul stă în picioare, şi cred că n-am uitat nimic. Mai este, într-adevăr, şi chestiunea pantofilor şi a îmbrăcămintei, dar ştiu eu ce-am să fac. În fiecare seară, sunt liber de la opt, aşa e-o să-mi caut un loc de contabil la vreun mic negustor. Sigur că amicul Pierrotte o să mi-1 găsească uşor.
— Ei, asta-i! Jacques, sunteţi, dar, buni prieteni tu şi amicul Pierrotte? Şi te duci des pe la el?
— Da foarte des. Seara se face muzică.
— Ia te uită! Pierrotte e muzician!
— STu, nu el. Pata lui.
— Fata lui? Va să zică are o fată? Hei, hei, Jacques. Şi-i frumoasă domnişoara Pierrotte 1
— A! Mă întrebui prea: multe deodată, dragul meu Daniel! O să-ţi răspund în altă zi. Acuma-i târziu, hai la culcare.
Şi, ca să-şi ascundă tulburarea pe care i-o prici-nuesc întrebările mele, Jacques, începe să facă de zor patul cu o grijă de fată bătrână.
E un pat de fier, de o persoană, la fel cu acela în care dormeam amândoi la Lyon, pe strada Felinarului.
— Ţi-aduci aminte, Jacques, de pătucul nostru din strada Felinarului, când citeam romane pe furiş, iar domnul Eyssette ne striga din fundul patului, cu glasu-i cel mai răstit: „Stingeţi repede, că de nu, mă scol!”?
Jacques îşi aminteşte de lucrul ăsta şi încă de multe altele- Din amintire-n amintire, miezul nopţii bate la Saint-Germain şi tot nu ni-e gândul să dormim.
— Haide. Noapte bună! Îmi zice hotărât Ja-ques.
Dar după cinci minute îl aud că pufneşte de râs sub plapumă.
— De ce râzi, Jacques %.
— Eâd de abatele Micou, ştii abatele Micou de la manecanterie. Ţi-1 aminteşti!
— Cum să nu!
Şi iar ne punem pe râs şi pe vorbă. Şi râzi, şi vorbeşte! De data aceasta, eu sunt cel cuminte şi zic:
— Hai să dormim! După o clipă însă încep şi mai dihai: Da' Kouget, Jacques *? Îl mai ţii minte?
Ş iar alte hohote de râs şi altă flecăreală, de nu se mai isprăvea.
Deodată, o puternică lovitură cu pumnul zguduie peretele lingă care mă aflam eu. Am încremenit amândoi.
— E Cuc-Alb. – Îmi şopteşte Jacques la ureche.
— Cuc-Alb? Ce-i asta?
— Sst.,. Mai încet. Cuc-Alb e vecina noastră. Se plânge, fără îndoială, că n-o lăsăm să doarmă.
— Ia ascultă, Jacques! Ce nume caraghios mai are şi vecina noastră. Cuc-Alb! Şi-i tânără %.
— Vei putea judeca singur, dragul meu. Într-una din zile o să vă întâlniţi pe scară. Dar, deocamdată, hai să. Dormim repede. Că de nu, Cuc-Alb ar putea cu adevărat să se mai supere.
Apoi Jacques suflă în luminare şi domnul Daniel Eyssette (membru al Academiei Franceze) adoarme pe umărul fratelui său, ca pe vremea când avea zece ani.
V. CUC-ALB şi DOAMNA DE LA ETAJUL ÎNTÂI
În piaţa Saint-Germain-des-Pres, spre colţul bisericii la stânga şi drept sub acoperişuri, este o feres-tiuie, la care de câte ori mă uit mi se strânge inima. E fereastra fostei noastre odăi; chiar şi astăzi, când trec pe acolo, îmi închipui că Daniel cel de odinioară e tot acolo sus, la masa lui de lângă geam, şi că zâmbeşte cu milă, văzându-1 pe stradă pe Daniel cel de azi, trist şi cam încovoiat.
Ah, vechi orologiu de la Saint-Germain, câte ceasuri frumoase mi-ai sunat când locuiam acolo sus cu maică-mea Jacques! Oare n-ai put ea să-mi mai suni vreo câteva din orele acelea, pline de curaj şi de tinereţe? Eram atât de fericit pe vremea aceea! Lucram cu atâta drag!
Dimineaţa ne sculam odată cu ziua. Jacques se apuca îndată de gospodărie. Se ducea după apă, mătura odaia, făcea rânduială pe masa mea. Eu n-aveam dreptul să pun mâna pe nimic. Dacă-i ziceam:„Jacques, vrei să-ţi ajut *?”, Jacques începea să râdă: „Ce-ţi mai trece prin minte, Daniel! Dar doamna de la etajul întâii” Cu aceste vorbe pline de subînţeles îmi închidea gura. ¦ Iată de ce: în cele dintâi zile ale vieţii noastre în doi, eu aveam însărcinarea de a coborî s-aduc apă din curte. La altă oră din zi, poate că n-aş fi îndrăznit. Dar dimineaţa toată casa mai dormea, şi vanitatea mea nu era în primejdie să fie întâlnită pe iscări, cu un urcior în mână. De cum mă trezeam, mă şi coboram, abia îmbrăcat. La ora aceea, curtea era pustie. Uneori, un grăjdar cu halat roşu îşi curăţa hamurile lângă pompă. Era vizitiul doamnei de la etajul întâi, o tânăra creolă foarte elegantă, despre care toată casă vorbea mult. Era de ajuns ca omul ăsta să fie acolo, ca să mă sfiesc, mi-era ruşine pompam repede şi mă suiam cu urciorul pe jumătate, gol. Odată sus, vedeam cât sunt de caiaghios ceea ce nu mă împiedica să fiu tot atât de stingherit a doua zi, dacă-i zăream haina roşie în curte. Dar într-o dimineaţă, când avusesem norocul să scap de îngrozitoarea haină, mă suiam voios şi cu urciorul plin ochi, când, la etajul întâi, m-am găsit faţă-n faţă cu o doamnă care cobora. Era doamna de la etajul întâi.
Dreaptă şi mândră, cu ochii plecaţi pe o carte, mergea încet, într-un val de mătăsuri. La prima vedere mi se păru frumoasă, deşi cam palidă; mai ales îmi rămase în minte o mică cicatrice albă pe care-o avea sub colţul buzei. Trecând pe dinaintea mea, doamna ridică ochii. Eram în picioare, lingă perete, cu urciorul în mână, foarte roşu la faţă şi foarte ruşinat. Gândiţi-vă! Să fii surprins astfel, cu părul vâlvoi, plin de apă, cu gâtul gol, cu cămaşa descheiată. Ce umilinţă! Aş fi vrut să intru în zid. Doamna mă privi o clipă drept în faţă, cu un aer de regină îngăduitoare, abia zâmbind, apoi trecu. Când m-am urcat sus, eram furios. I-am istoristit păţania lui Jacques, care-şi bătu joc de vanitatea mea, dar a doua zi luă urciorul, fără să scoată o vorbă, şi coborî. De atunci se duse astfel în fiecare dimineaţă, iar eu în ciuda remuşcărilor mele, îl lăsam: prea mă temeam să n-o mai întâlnesc pe doamna de la etajul întâi.
După ce isprăvea cu gospodăria, Jacques se ducea la marchizul lui şi nu-1 mai vedeam decât seara. Îmi petreceam zilele singur-singurel între patru ochi, cu Muza sau cu ceea ce numeam eu Muza. De dimineaţă până seara fereastra rărmnea deschisă cu masa mea în faţa ti, şi pe masa aceasta de meşteşugar, de dimineaţă până seara înşiram la rime. Din când în când, o vrabie venea săbealauluculmeu; mă privea o clipă obraznic, apoi se ducea să spună şi celorlalte ce făceam, şi auzeam pe ardezie pocănitul gheruţelor lor. Şi clopotele de la Saint-Germain mă vizitau de mai multe ori pe zi. Îmi plăcea foarte mult când veneau să mă vadă. Intrau zgomotos pe fereastră şi-mi umpleau odaia de muzică. Uneori, clopote voioase şi nebunatice îşi aruncau de sus notele grăbite; alteori veneau clopot c mohoi iţe, jalnice, ale ' căror sunete cădeau, unul cit e unul, ţa nişte lacrimi. Pe urmă aveam Angelus-ul: Angehis-ul de amiază, un arhanghel cu veşminte însorite, care intra la mine strălucind de lumină: Angelus-ul de seară, un seraiim melancolic ce cobora pe o rază de lună şi-mi umplea toată odaia de o boare umedă, când îşi scutura aripile-i mari.
Muza, vrăbiile, clopotele – nu primeam niciodată alte vizite. Cine ar fi venit să mă vadă'? Nimeni nu mă. Cunoştea. La lăptăria din strada Saint-Benoât aveam totdeauna grijă să m-aşez la o măsuţă mai la o parte; mâncam repede, cu ochii în farfurie; apoi după ce-mi isprăveam prânzul, îmi luam pălăria pe furiş şi mă întorceam într-o goană acasă. N-aveam nicio distracţie, nu mergeam niciodată la plimbare; nici măcar muzica din grădina Luxemburg nu mă duceam s-o ascult. Timiditatea aceasta bolnăvicioasă, pe care-o moştenisem de la doamna Eyssette, mai era sporită şi de hainele mele ponosite şi de păcătoşii ceia de galoşi pe care nu-i putusem înlocui. Strada mă înspăimânta, mă făcea ruşinos. N-aş fi vrut să mai cobor niciodată din clopotniţa mea. Totuşi, uneoii, în frumoasele seri jilave ale primăverilor pariziene, întâlneam, întoreându-mă de la lăp-tărie,. Stoluri de studenţi cu chef, şi când îi vedeam mcrgând aşa, la braţ, cu pălăriile lor. Mari, cu lulelele şi iubitele lor, îmi veneau tot felul de gândiui…
H – c.
Atunci urcam repede cele cinci et'aje, îmi aprindeam luminarea şi mă puneam cu furie pe lucru rână la sosirea lui Jaeques.
Oând se-ntorcea Jacques, odaia lua altă înfăţişare. Era toată numai veselie, zgomot, mişcare. Cântam, râdeam, ne, întrebam ce mai e nou. „Cum ai lucrat? Îmi zicea Jacques. Merge bine poemul tău? „Apei îmi istorisea câte o nouă născocire a ciudatului său marchiz, scotea din buzunar dulciuri de la destrt, pvise deoparte pentru mine, şi se înveselea vă/And că le ronţăiam cu poftă. După care, mă aşezam iar la masa rimelor. Jacqti.es se-nvârtea de două-trei oii* plin odaie şi, când credea că mă pornisem pe scris, o ştergea spunându-mi: „De vreme ce lucrezi, mă re- ped o clipă acolo”. Acolo însemna la Pierrotte; şi dacă n-aţi şi ghicit de. Ce se ducea Jacques aşa de des pe acolo, se cheamă că nu sunteţi prea iscusiţi. Eu am înţeles tot din prima zi, numai văzându-1 cum îşi potrivea părul în faţa oglinzii înainte de a pleca şi-şi lega de câte trei sau patru ori nodul cravatei. Dar, ca să nu-1 stingheresc, mă lăceam că nu bănuiesc nimic şi mă mulţumeam să rid în mine, gândindu-mă la multe.
După ce pleca Jacques, eu îi dădeam înainte cu rimele! La ora aceea nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot: vrăbiile, Angelus-ul, toţi prietenii mei se culcaseră. Eram singur între patru ochi numai cu Muza. Pe la nouă auzeam că se suie cineva pe scară – o scăriţă de lemn, în prelungirea celei mari. Cuc-Alb, vecina noastră, se întorcea acasă. Din clipa aceea nu mai lucram. Mintea-mi pribegea cu obrăznicie la 'vecină şi nu se mai dădea dusă… Cine putea fi această misterioasă Cuc-Alb? Cu neputinţă să capăt cea mai mică desluşire în privinţa ei. Când îi vorbeam de ea lui Jacques, se făcea că nu ştie nimic şi-mi spunea: „Cum! Încă n-ai întâlnit-o pe vecina mjastjă!” Dar niciodată nu mă lămurea mai mult. Eu îmi ziceam: îui vrea s-o cunosc. Fără îndoială că-i o grizetă din Caiticrul Latin„. Şi gândul ăsta îmi înfierbânta minţile, îmi închipti-iani ceva fraged, tânăr, vesel – o grizetă, ce mai! Până şi numele ăsla de Cuc-Alb mi h” părea plin de haz, o frumoasă poreclă de dragoste ca 3âusette x sau Mi mi-Pinson. În tot cazul, cuminte şi aşezată Mu-sette mai era vecina mea, o Musette din îs antene, caie se întoi'cta în fiecare seară laaceeaşi oră, şi totdeauna singură. Ştiam asta, fiindcă mai multe zile la rând, la era când soseam, îmi lipisem urechea de peretele subţire dinspre odaia ei. Iată ce auzeam întotdeauna: mai întâi, ca un zgomot de sticlă pe care o destupi şi-o astupi de mai nmlte ori. Apoi, dispă o clipă – buf! – Căderea unui trup foarte. Greu pe podea, şi aproape îndată, un glas piţigăiat şi foaite ascuţit, un glas de greier bolnav, intonând nu ştiu ce melodie pe trei note, tristă de-ţi venea să plângi. Melodia avea şi cuvinte, dar nu le desluşeam, afară doar de aceste trei silabe, de neînţeles: Tolocototinian l… Tolocototinian! Ce se 'repetau din când în când în cântec, ca un refren mai apăsat decât restul. Muzica aceasta ciudată ţinea cam un ceas; apoi, după un ultim tolocototinian, glasul
1 Musette şi Mirai Pinson – prima, personaj din romanul „Scene din viaţa boemei” (Scenes de la Vie de boheme) al scriitorului francez Henri Murger (1822-1861); a doua, personaj din povestirea „Mimi Pinson” a scriitorului francez Alfrcd de Musset (1810 – 1857). Ambele, tip de femeie cochetă şi uşuratică- (n.r.) se oprea şi nu mai auzeam decât o răsuflare înceată şi greoaie. Toate acestea mă făceau grozav de curios, într-o dimineaţă, maică-mea Jaecmes, care se întorcea cu apa, intră repede în odaia noastră cu o înfăţişare tainică şi, apropiindu-se de mine, îmi zise încetişor:
— Dacă vrei s-o vezi pe vecina noastră. Sst! E acolo.
Dmtv-o săritură am fost pe sală… Jacques nu mă minţise… Cuc-Alb era în odaia ei, eu uşa larg deschisă şi, în sfârşit, am putut s-o plivesc… Dumnezeule? '. S-atost decât o vedenie, dar ce vedenie! Înehipuiţi-vă, o mansardă mică, goală de tot, pe jos cu un mindir, pe cămin o sticlă de rachiu, deasupra mindirului o potcoavă uriaşă şi tainică atârnată în perete, ca un talisinan. Acum, în mijlocul acestei cocine, închipuiţi-vă o negresă, îmlnăeată numai cu un capotei spălăcit şi cu o crinolină veche, roşie, fără nimic pe dedesubt. Aşa mi se arătă pentru întâia oară vecina mea Cuc-Alb, Cuc-Alb a visurilor mele, sora lui Mi mi Pinson şi a Beriierettei. O, provincie romanţioasă, asta să-ţi îie o lecţie '.
— Ei? Făcu Jacques, văzând că mă-ntorc. Ei, cum o găseşti'?
Nu-şi isprăvi fraza şi, în faţa mutrei mele dezamăgite, izbucni într-un hohot de vis. Am avut atâta duh să lac şi eu ca el, şi iată-ne râzând din toată inima, unul în faţa altuia, tară să mai putem vorbi.
Când veselia noastră se mai potoli, Jacques îmi zise că negresa Cuc-Alb era în slujba doamnei de la etajul întii, în casă, lumea vorbea c-ar fi puţin vrăjitoare. Ca dovadă, potcoava, simbolul cultului voău 1, ce atârna deasupra mindirului ei. Se mai spu* nea că în fiecare seară, c'md stăpână-sa pleca de acasă, Cuc-Alb se închidea în mansarda ei, bea rachiu de cădea beată moartă şi eânta. Emtece de-ale negrilor până noaptea târziu. Acum înţelegeam toate zgomotele tainice care veneau de la vecina mea: sticla destupată, căderea pe podea şi melodia monotonă pe trei note. Cit despre tolocototinian, pare-se că-i un fel de onomatopee”, ceva cam ca ira-la-la al nostru.
Din ziua aceea – e nevoie s-o mai spun? – Vecinătatea lui Cuc-Alb nu mă mai tulbura atâta. Seara, când urca, inima nu~mi mai bătea aşa de repede. Niciodată nu mă mai ridicam să-mi lipesc urechea de perete. Totuşi, uneori, în tăcerea nopţii, jalnicele tolocototinian veneau până la masa mea şi simţeam nu ştiu ce nelinişte nedesluşită, auzind tristul refren. Parcă presimţeam rolul pe care avea să-1 joace în viaţa mea.
În vremea aceasta, maieă-mea Jacques găsi un post de contabil cu cincizeci de franci pe lună, la un mic negustor de fierărie, la care trebuia să se ducă în fiecare seară când ieşea de la marchiz. Bietul băiat îmi dădu vestea asta bună, pe jtmyătate mulţumit, pe jumătate supărat. „Cum o să mai poţi merge acolo V l-am întrebat eu îndată. Îmi răspunse cu ochii plini de lacrimi: „Duminica”. Şi de atunci, după cum spusese, nu se mai duse acolo decât duminica, dar asta-1 costa, cu siguranţă.
Cum era oare acel acolo, aşa de ademenitor, la care ţinea atâta maică-mea Jacques?”. Mi-ar fi plăcut să-1 cunosc. Din nenorocire nu-mi propunea nicio-
1 Cult al negrilor (n.t.) din Africa, răspândit apoi şi în America dată să mă ia cu el, iar eu eram prea mândru ea s& i-o cer. De altfel, cum puteam să mă duc undeva cu galoşii mei? Într-o duminică, toluşi, când să plece la Pierrotte, Jaequc s îmi zise cam încurcat:
— N-ai vrea să vii şi tu cu mine acolo, micul meu Daniel? Le-ai face desigur mare plăcere.
— Glumeşti, dragul meu…
— Da, ştiu bine… Salonul lui Pieirotte nu-i un loc prea potrivit pentru un poet… Aeolo-s o grămadă de ramoliţi.
— A, nu de asta, Jaequ.es! Îsumai din pricina hainelor mele.
— Ei da, ce-i drept… nu ni-am gândit – zise Jacques.
Şi plecă, parcă încântat că avea un motiv serios de a nu mă lua şi pe mine.
Dar abia ajuns în josul scării, şi iată-1 că urcă din nou şi vine spre mine, gâfâind de oboseală.
— Daniel – îmi zise el – dac-ai fi avut pantofi şi o jachetă mai arătoasă, m-ai fi însoţit la Pierrotte?
— De ce nu?
— Ei bine, atunci vino… am să-ţi cumpăr tot ce-ţi trebuie şi-o să mergem acolo.
M-am uitat la el, încremenit. „Suntem la sfârşitul lunii şi mai am bani” – adăugă frate-meu, ca să mă convingă. Eram aşa de mulţumit la gândul că voi avea haine noi, încât n-am băgat de seamă tulburarea lui Jacques, nici glasul ciudat cu care-mi vorbea. Abia mai târziu m-am gândit la toate acestea. În clipa aceea i-am sărit de gât şi am plecat amândoi la Pierrotte trecând pe la „Pălătui Eegal”, unde m-am îmbrăcat cu haine noi, la un negustor de” vechituri.
VI. KOMANTJL LUI PIERRO'TTE
LJacă i-ar fi prezis cineva lui Pienctte, cândera de douăzeci de ani, că într-o zi va fi succesorul domnului Lalouette în negoţul de porţelanuri, că va avea două sute de mii de franci la net arul lui – Pierrotte, un notar! – Şi o minunată prăvălie la colţul pasajului Saumon, ar fi rămas foaite uimit.
Fină la douăzeci de ani, Pierrotte nu ieşise niciodată din satul lui, purta galenţi de brad din Ceveni, nu ştia o boabă franţuzeşte şi câşitiga o sută de taleri pe an cu creşterea viermilor de mătase. Om de viaţă, de altfel, juca bine, îi plăcea să râdă şi să cânte, dar totdeauna cu măsură şi fără să iacă vreo pagubă câr-ciumarilor. Ca toţi flăcăii la vârsta lui, Pierrotte avea o drăguţă, pe care-o aştepta duminica la ieşirea de la vecernie şi apoi se duceau amândoi să joace gavota x sub duzi. Drăguţa lui Pierrotte se chema Roberta, Koberta cea voinică. Era o frumoasă crescătoare de viermi de mătase, avea optsprezece ani, orfană ca şi el, săracă şi ea, dar ştia foarte bine să scrie şi să citească, ceea ce îh satele din Ceveni e şi mâi rar decât o zestre. Foarte mândru de Koberta lui, Pknotte socotea s-o poată lua de nevastă îndată ce va fi tras la sorţi; când sosi însă şi ziua tragerii, bietul cevenol – cu toate că-şi „uriaşe de trei ori mina în aghiasmă înainte de a porni la urne – trase nr. 4. Trebuia dar să jilece. Ce. Deznădejde!'Din fericire, doamna Eyssette, care fusese alăptată, aproape crescută de mama lui Pierrotte, veni în ajutorul fratelui ei de lapte şi-i împrumută două mii de franci
1 Vechi dans pe o melodie în doi timpi, (n.t.) ca să-şi pdată plăti un om în loc. Erau bogaţi pe atunci soţii Eyssette! Aşa că fericitul Pierrotte nu mai plecă şi putu să se însoare cu Eoberta lui. Cum însă oamenii ăştia cinstiţi ţineau, înainte de toate, să înapoieze banii doamnei Eyssette, şi cum, rămî-nând pe loc la ţară, n-ar fi izbutit niciodată, avură, curajul să-şi părăsească satul şi porniră la Paris, să-şi caute norocul.
Timp de un an nu se mai auzi vorbindu-ae de muntenii noştri, apoi, într-o bună dimineaţă, doamna Eyssette primi o scrisoare înduioşătoare, iscălită „Pierrotte şi nevasta lui”, care conţinea 300 de franci, primul rod al economiilor lor. Anul al doilea, altă scrisoare de la, Pierrotte şi nevasta lui„, prin care trimiteau 500 de franci. Anul al treilea, nimic. Fără îndoială că nu mergeau afacerile. Anul al patrulea a treia scrisoare de la Pierrotte şi nevasta lui”, cu cei din urmă 1.200 de franci şi binecuvântări pentru întreaga familie Eyssette. Din nenorocire, când scrisoarea aceasta ajunse la noi, eram în plină prăbuşire: vânduse fabrica şi aveam să ne părăsim şi noi căminul. În durerea ei, doamna Eyssette uită să mai răspundă lui „Pierrotte şi nevestei lui”. De atunci n-am mai ştiut nimic de ei, până în ziua când Jacques, sosind la Paris, îl găsi pe bunul Pierrotte – dar vai, Pierrotte fără nevasta lui – aşezat la tejgheaua fostei case Lalouette.
Nimic mai puţin poetic, nimic mai înduioşător decât povestea acestei bunăstări. Sosind la Paris, nevasta lui Pierrotte începu cu bărbăţie să lucreze ca femeie cu ziua. Cea dintâi casă i-a fost tocmai casa Lalouette. Soţii Lalouette erau negustori bogaţi, zgârciţi şi maniaci, care nu voiseră niciodată să ţină niciun băiat în prăvălie, nicio servitoare sub cuvânt ca singur trebuie sa le faci pe toate („Domnule, până la cincizeci de ani singur mi-am curăţat pantalonii!” zicea cu mândrie moş Lalouette). Numai la bătrmeţe îşi plăteau luxul nemaipomenit de a lua o femeie câteya ceasuri pe zi, cu doisprezece franci pe lună. Dumnezeii ştie că munca ei făcea cu prisosinţă doisprezece franci! Prăvălia, odaia din fundul prăvăliei, un apartament la etajul al patrulea, două cofe cu apă. Pentru bucătărie de umplut în fiecare dimineaţă î Trebuia să vii din Ceveni ca să primeşti asemenea condiţii. Dar, de! Cevenola era tânără, sprintenă, neobosită la muncă şi plină de putere ca un tăuraş. Cit ai bate din palme isprăvea toată treaba asta grea şi, pe deasupra, mai arăta mereu celor doi bătrâni râsul ei frumos, care numai el singura făcea mai mult de doisprezece franci. Cu vrednicia şi voia ei bună, munteanca asta curajoasă îşi cuceri până la urmă stăpânii. Se interesară de ea. O descu-sură, apoi, într-o bună zi, aşa, dintr-o dată – şi-n inimile cele mai reci răsar uneori pe negândite asemenea flori de bunătate – bătrânul Lalouette îi propuse lui Pierrotte să-1 împrumute cu ceva bani ca să-şi poată înjgheba un negoţ pe placul lui.
Iată la ce se gândi Pierrotte: îşi găsi o măgăriţă bătrână, un cărucior, şi-o porni de la un capăt la celălalt al Parisului, strigând cât îl ţinea gura: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Şmecherul nostru cevenol nu vindea, ci cumpăra. Ce? De toate. Oale sparte, fiare vechi, hârtii, cioburi de sticlă, mobile ce nu se mai întrebuinţează şi nu fac să fie duse la vânzare, galoane vechi pe care negustorii nu le mai luau, lucruri fără preţ, păstrate în casă din obişnuinţă, din neglijenţă, fiindcă nu ştii ce să faci cu el e, tot ce te încurcă!
PierroUe nu dispreţuia nimic, cumpăra orice, sau ma bine zis primea tot, fiindcă de cele mai multe ori nu i se vindea, i se dădea. Oamenii i-e descotoroseau., Deseotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă „.
În cartierul Mont martie, ctvenolul ti a foarte popular. Ga toţi micii negusotri ambulanţi care vor să acopere cu glasul lor larma străzii, îşi alesese o melopce personală şi ciudată, binecunoscută gospodinelor… Mai întâi era, din adâneul plămânilor, acel grozav: „Descotorosiţi-vă, de tot ce vă încurcă!” Apoi, cu glas rar şi plângător, lungi discursuri ţinute măgăriţei, Anastagia lui, cum o chema el. Credea că zice Anastasia. „Haide, vino, Anastagia, haide! Vino. – Copiliv mea!”. Şi buna Anastagia venea după eă, cu capul plecat, luând-o melancolic de-a lungul trotuarelor. Şi din toate casele strigau: Pst! Pst! Anastagia!„… Să fi văzut, cum se umplea căruţa! Când era plină ochi, Anastagia şi Pierrotte se duceau la Mont-martre să-şi depună încărcătura la un negustor angrosist de vechituri, care plătea cu bani grei aceste, descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” luate pe nimic sau aproape pe nimic.
Cu meseria asta ciudată, Pierrotte nu făcu avere, dar îşi câştigă existenţa, şi încă din plin. Chiar în primul an înapoiară banii soţilor Lalouette şi trimi-seră 300 de franci domnişoarei – aşa-i zicea Pierrotte doamnei Eyssette, de pe vremea când era fată, şi de atunci nu se putuse hotărî niciodată s-o numească altfel. Al treilea an însă n-a iost norocos. Era în 1830. Pierrotte striga zadarnic: „Descotorosiţi-vă de tot ce vă încurcă!” Parizienii, pe cale de a se descotorosi <le un bătrân 1 care-i încurca, rămâneau surzi hi strigătele lui Pierrotte şi-1 lăsau pe cevenol să răguşească în stradă şi, în fiecare seară, căruciorul se-ntorcea gol. Culmea nenorocirii, Anastagia muri. Atunci, bătrânii. Lalouette, care nu mai puteau să le iacă singuri pe toate, propuseră lui Pierrotte să intre la ei ca băiat de prăvălie. Pierrotte primi, dar nu rămase multă vreme în slujba asta modestă. De la. Sosirea lor la Paris, nevastă-sa îl învăţa „în toate serile să scrie şi să citească acum ajunsese să poată scrie o scrisoare şi să se'exprime într-o franţuzească destul de limpede. Intrând la Lalouette, îşi 'dădu şi mai multă silinţă, se duse la o Şcoală de adulţi să înveţe a socoti şi se descurcă atât de bine, îneât după eâteva luni putea să-1 înlocuiască la casă pe domnul Lalouette, care ajunsese aproape orb, şi la vânzare. Pe inimoasa doamnr Lalouette, că n-o mai ţineau picioarele bătrâne. În. Vremea aceasta domnişoara Pieirotte veni pe lume şi, de atunci, norocul ceveno-lului crescu mereu. La început părtaş la negoţul soţilor Lalouette, ajunse mai târziu asociatul lor. Apoi, într-o bună zi, moş Lalouette, pierzându-şi cu desăvârşire vederea, se retrase din comerţ şi vându prăvălia lui Pierrotte, care i-c plăti în rate anuale.”Odată singur, cevenolul dădu atâta extindere afacerilor, incit plăti în trei ani goţilor Lalouette şi, ecăpând de toate datoriile, ajunse proprietarul unei frumoase prăvălii, cu o minunată clientelă. Tocmai atunci, ca şi cum ar fi aşteplijt ca omul ei să nu mai aibă nevoie de dânsa, voinica Kobeita se îmbolnăvi şi muri istovită.
1 E vorba rlc Carol al X-lea, care a fost detronat în urma revoluţiei din 1830. (n.t.)
Iată romanul lui Pierrotte, aşa cum mi 1-a povestit Jacques în seara când ne duceam în pasajul Saumon. Şi cum drumul era lung – apucasem pe cel mai lung, ca să arătăm parizienilor jacheta mea cea nouă – îl cunoaşteam bine pe cevenolul meu, înainte de-a ajunge acasă la el. Ştiam că bunul Pierrotte avea doi idoli de care nu trebuia să te atingi: tiică-sa şi domnul Lalouette. Mai ştiam că era cam vorbăreţ şi oboseai ascultându-1, fiindcă vorbea rar, îşi căuta trazele, se bâlbâia şi nu putea spune trei cuvinte-n şir, fără să adauge: „Cum s-ar zice”. Şi asta din pricină că cevenolul nu se putuse obişnui cu limba noastră. Tot ce gândea, venindu-i pe buze în dialectali din Languedoc, era nevoit să traducă în iranţuzeşte pe măsură ce vorbea, şi acel „Cum s-ar zice” cu carc-şi împestriţa discursurile îi dădea răgazul să facă în gând această mica operaţie. După cum spunea Jacques, Pierroite nu vorbea, ci traducea. Cit despre domnişoara Pierrotte, n-am putut aii a de cit numai că avea şaisprezce ani şi că o chema Camille. Nimic mai mult. Asupra acestui capitol, Jacques al meu tăcea ca un peşte.
Era aproape nouă când ne-ara făcut intrarea în fosta casă Lalouette. Tocmai se pregăteau să închidă. Şuruburi, obloane, drugi de fier, un aparat grozav de închidere zăcea grămadă pe trotuar, în faţa uşii întredeschise. Gazul erastins şi toată prăvălia în umbră, afară de tejghea, pe care se afla o lampă de porţelan, luminând grămăjoase de taleri şi o faţă. Mare, roşie ce râdea. În fund, în odaia din dosul prăvăliei, cineva cânta din flaut.
— Bună seara, Pierrotte! Strigă Jacques, înfigân-du-se în faţa tejghelei… (Eram lingă el, în lumina lămpii…) Bună seara, Pierrotte!
Pierrotte, care-şi tăcea casa, ridică ochii la glasul lui Jaeques apoi, zărindu-mă şi pe mine, scoase un strigăt, îşi împreună mâinile şi încremeni năucit, cu gura deschisă, privindu-mă.
— Ei bine! Făcu Jacques, triumfător. Ce ţi-am spus 1
— Ah, Dumnezeule, Dumnezeule! Nnumură bunul Pierrotte. Mi se pare că… cum s-ar zice… mi se pare c-o văd…
— Mai ales ochii – reluă Jacques – uită-te la ochi, Pierrotte.
— Şi bărbia, domnule Jacques, bărbia cu gropiţă – răspunse Pierrotte, care, pentru a mă vedea mai bine, ridicase abajurul lămpii.
Eu nu înţelegeam nimic. Mă priveau amândoi, fă-cându-şi cu ochiul şi dând din miiui. Deodată, Pierrotte se ridică, ieşi de după tejghea şi veni la mine cu braţele deschise:
— Cu voia dumitale, domnule Daniel, trebuie să te îmbrăţişez… Cum s-ar zice… am să cred c-o îmbrăţişez pe domnişoara.
Cuvântul din urmă îmi lămuri tot. La vusta aceea semănăm mult cu doamna Eyssette, şi pentru Pierrotte, care n-o mai văzuse pe domnişoara, de vreo douăzeci şi cinci de ani, asemănarea aceasta era şi mai izbitoare. Biciul om nu se putea sătura să-mi seringă mâinile, să mă sărufe, să mă privească râzârd, cu ochii lui bulbucaţi plini de lacrimi. Apoi înc< pu să ne vorbească de mama, de cele două mii de iranci, de Eoberta lui, de Camille, de Anastagia lui şi toate cu atâtea lungimi, cu atâtea fraze, c-am mai fi stat multă vreme – cum s-ar zice – în picioare, în prăvălie, tot ascultându-1, dacă Jacques nu i-ar fi spus cu nerăbdare:
— Dar casa dumitale 'Pierrotte!
Pierrotte se opri deodată. Era cam ruşinat că vorbise atâta. '
— Ai dreptate, domnule Jacques, îlecăresc. Flecăresc. Şi pe urmă mititica. Cum s-ar zice. Mititica o să mă certe că ra-am suit aşa de târziu.
— Camille e sus? Întrebă Jacques, cu nepăsare în glas. -
— Da. Da, domnule Jacques. Mititica-i sus.”. Doreşte… acuma, cum s-ar zice… doreşte foarte mult să-1 cunoască pe domnul Daniel. Suiţi-vă, aşadar, s-o vedeţi… îmi fac casa şi vă ajung din urma… cum s-ar zice.
Fără să-1 mai asculte, Jacques mă luă de braţ şi mă duse repede în fund, unde se cânta din flaut. _. Prăvălia lui Pierrotte era mare şi bine asortată. În umbră luceau carafele pântecoase, globurile de opal, aurul roşcat al paharelor de Boeinia, cupele mari de cristal, castroanele de supă bine rotunjite, apoi, la dreapta şi la stânga, vrafuri înalte de farfurii se ridicau până-n tavan. Palatul zânei Porţelanului văzut noaptea. În odaia din dosul prăvăliei, un bec de gaz, descins pe jumătate, veghea' încă, scoţându-şi plictisit un căpeţel de limbă… Am trecut numai pe acolo. Pe marginea unei canapele-pat şedea un tânăr înalt, bălai, care cânta cu melancolie din flaut. Jacques-îi zise în treacăt un „bună ziua” foarte rece, la care tânărul bălai răspunse cu două sunete de liant, tot atât de reci: se vede că aşa îşi zic bună ziua flautele care se duşmănesc.
— E băiatul de prăvălie – hui zise Jaeques pe când suiam scările. Se omoară lunganul ăsta bălai, cu cântecul lui din flaut r. Ţie-ţi place flautul, Daniel?
Mi-a venit să-1 întreb > „Dar mititicăi îi place?” 'Dar m-ani temut să nu-1 supăr şi i-am răspuns. Foarte serios:
— Nu, Jaeques, nu-mi place flautul., Apartamentul lui Pieirotte era la etajul al patrulea, în aceeaşi clădire cu prăvălia. Domnişoara Camille, prea aristocrată ca să se arate în prăvălie, şedea sus şi nu-şi vedea tatăl decât la ora mesei.
— O, ai să vezi – îmi zicea Jaeques pe când urcam – trăiesc într-adevăr pe picior mare. Camille are o doamnă de companie, doamna văduvă. Tribou, care n-o părăseşte niciodată. Nu prea ştiu cine o fi această doamnă Tribou, dăr Pierrotte o cunoaşte şi susţine că-i o doamnă de ispravă… Sună, Daniel, am ajuns!
Am sunat. O cevenolă cu bonetă mare veni să ne deschidă, îi zâmbi lui Jaeques ca unei vechi cunoştinţe şi ne introduse în salon.
Când am intrat, domnişoara Pierrotte era la pian. Două doamne bălrâne, cam grase, doamna Lalouette şi văduva Tribou, doamna de ispravă, jucau cărţi într-un colţ. Văzându-ne, se ridicară în picioare. A fost o clipă de tulburare şi de zgomot, apoi, după ce se schimbară saluturile obişnuite şi se făcură prezentările, Jaeques o pofti pe Camille – îi spunea scurt Camille – să se aşeze iar la pian; şi doamna de ispravă folosi invitaţia, pentru a-şi urma partida cu domna Lalouette. Jaeques şi cu mine am luat loc, fiecare de o parte şi de alta a domnişoarei Pierrotte, care deşi-i alergau degeţelele pe clapele pianului, vorbea şi râdea eu noi. Mă uitam la ea. Nu era frumoasă. Albă, trandafirie, cu urechile mici, cu părul fin, dar prea bucălată la faţă, prea sănătoasă şi, pe deasupra, avea manile roşii şi farmecul cam rece al unei fete de pension în vacanţă. Era cu adevărat fiica lui Pierrotte, o floare de munte crescută în vitrina din pasaju1 Saumon;
Cel puţin asta mi-a fost prima impresie; dar deodată, la un cuvânt al meu, dmmnişoara Pierrotte, ai cărei ochi rămăseseră plecaţi până atunci, şi-i ridică încet asupra mea şi, ca prin farmec mica burgheză pieri. S-am mai văzut decât ochii aceia, doi ochi mari, negri, ameţitori, pe care i-am recunoscut v numaidecât.
O, minune! Erau aceiaşi ochi negri care-mi luciseră atât de dulce acolo, între zidurile reci ale vechiului liceu, ochii negri de lângă ursitoarea cu ochelari, ochii negri, în sfârşit. Credeam că visez. Îmi venea, sale strig: frumoşii mei ochi negri, voi sunteţi? Pe voi vă regăsesc pe alt chip1? Şi dac-aţi şti cum, într-adevăr, chiar ei erau! Cu neputinţă să te înşeli. Aceleaşi gene, aceeaşi strălucire, acelaşi toc negru şi stăpânit. Ce nebunie să-ţi închipui c-ar putea să mai ţie o pereche de ochi ca ăştia pe lume! Şi, de altfel, dovadă, că erau într-adevăr ochii negri, şi nu alţi ochi negri ce le-ar fi semănat, este că şi ei mă re'cunoscuseră, şi am ii reluat tară îndoială unul din frumoasele noastre dialoguii mute de altădată, când am auzit lângă mine, aproape de urechea mea, nişte dinţi sori de şoarece care ronţăiau. La zgomotul acesta am întors capnl şi am zărit într-un jilţ, lingă colţul pianului, un personaj pe care nu-1 băgasem de seamă… Era un bătrân înalt, uscăţiv şi foarte palid, cu ca]) de pasăre, fruntea teşită, nasul ascuţit, ochi rotunzi şi fără viaţă, prea depărtaţi de nas, aproape de tâmple… De n-ar fi fost bucăţica de zahăr pe care uiichiaşul o ţinea în mină şi o ciugulea din când în când, ai fi putut crede că doarme. Cam tulburat de arătarea aceasta, i-am iăeut bătrânci stafii o plecăciune adâncă, la care nu mi-a răspuns… „îsii te-a văzut – îmi zise Jacqucs… E crinii… moş Lalouetie.”, I se potriveşte numele1„… – Mi-ainsjras în girul. Şi ca să nu-1, mai văd pe groaznicul bătrân cu capul de pasăre, in-am întors toarte repede spre ochi negri. Dar vai! Farmecul se spulberase. Ochii negri pieriseră. În locul lor nu mai rămăsese decât o mică burgheză, ţeapănă pe taburetul ei în ţaţa pianului. „. ' în clipa aceea, uşa salonul-ui se deschise şi Picrrotte intră zgomotos. Tânărul ce cânt'a din flaut venea în urma lui, cu flautul subsuoară. Jacques, văzându-1, îi aruncă o privire fulgerătoare cc-ar fi putut omorî un bivol, dar nu-1 nimeri, pesemne, fiindcă flautistul nici nu se clinti.
— Ei, fetiţo – zise cevenolul, sărutându-şi fiica pe amândoi obrajii – eşti mulţumită? Va să zică ţi 1-a adus pe Daniel al tău… Cum îl găseşti? E tare drăguţ, nu-i aşa! Cum s-ar zice… leit domnişoara.
1 în limba franceză l'alouette Înseamnă ciocârlie. (n.r.)
— C. 266
Şi iată-1 pe bunul Pierrotte că începe din nou scena din prăvălie şi mă duce cu sila în mijlocul salonului ca să poată vedea cu toţii ocliii domnişoarei… nasul domnişoarei… bărbia cu gropiţă a domnişoarei… Prezentarea aceasta mă stingherea mult. Doamna Lalouette şi doamna de ispravă îşi întrerupseră partida şi, răsturnate în jilţurile lor, mă cercetau cu cel mai mare sânge rece, deiăimmd sau lăudând cu glas tare o parte sau alta a persoanei mele, parc-aş ii fost un pui numai bun de tăiat, de vânzare în Piaţa Arăii. Între noi fie zis, doamna de ispravă părea că se pricepe destul de bine la păsări tinere.
Din fericire Jacques puse capăt chinului meu, ce-rând domnişoarei Pierrotte să ne cânte ceva.
— Chiar aşa, să cântăm ceve – zise cu vioiciune flautistul, care se şi repezi eu flautul înainte., Jacques strigă:
— Îsu. Nu. Iiici un duo, fără flaut!
La vorbele acestea, flautistul îi aruncă o privire albastră, înveninată ca o săgeată de caraib 1, dar celălalt nici nu clipi şi strigă mai departe: „Fără flaut!” Până la urmă, Jacques ieşi învingător, şi domnişoara ' Pierrotte ne cântă, fără niciun sunet de flaut, una din binecunoscutele melodii numite Visări de Rosel-len. În timp ce cânta, Pierrotte plângea de admiraţie, Jacques plutea în extaz tăcut dar cu flautul la buze, flautistul bătea tactul cu umerii şi cânta din flaut în gând.
După ce isprăvi bucata de Eosellen, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine:
1 Indigen din Antilele Mari, arhipelag în Marea Antilelor. (n.t.)
— Dar pe dumneata, domnule Daniel – îmi zise ea, lăsând ochii în jos – oare n-o să te auzim? Ştiu că eşti poet.
— Şi încă bun poet – făcu Jacques, indiscretul Jacques.
Vă închipuiţi că nu mă ispitea deloc să spu-n versuri în faţa acestor amaleciţi1. Cel puţin să ti fost de faţă ochii negri! Dar nu, de un ceas, ochii negri se stinseră şi zadarnic îi căutam în jurul meu… Aşa că să ti văzut cu ce nepăsare i-am răspuns tinerei Pier-rotte:
— Iartă-mă în astă-seară, domnişoară, nu mi-am adus lira.
— Nu uita să ţi-o aduci data viitoare – îmi zise bunul Pkrrotte, care nu pricepuse metafora. Bietul om credea foarte. Sincer că aveam o liră din care cân-tam, aşa cum băiatul lui de prăvălie cânta din flaut. Ah! Jacques îmi spusese doar de mai înainte că mă ducea într-o lume ciudată!
Pe la unsprezece se servi ceaiul. Domnişoara Piei i (-tte umbla încoace şi încolo prin salon, oferind zahăr, turnând lapte cu zâmbctul pe buze şi ţinându-şi degetul cel mic în sus. În clipa aceea ani văzut din nou ochii negri. Se iviră deodată în faţa mea, luminoşi şi simpatiei, apoi pieriră iar, înainte să le fi putut vorbi… Abia atunci mi-am dat seama că în domnişoara Pic-r-rotte erau două fiinţe foarte deosebite: întâi domnişoara Pierrotte, o mică burgheză pieptănată cu cărare la mijloc, parcă anume făcută să domnească în fosta casă Lalouettejşi apoi ochii negri, ochii aceia mari, poetici, care se deschideau ca două flori de catifea,
1 Vechi popor din Arabia. (n.t.) şi abia se arătaţi, că fie şi schimba tata acelei locuinţe de marchitani caraghioşi. Pe domnişoara Pkrrotte n-aş îi vrut-o pentru nimic în lume, dar ochii negri… a! Ochii negri!
În st'ârşit sosi ora plecării. Doamna Lalouette dădu semnalul. Îşi înfăşură bărbatul într-un şal mare şi-1 duse de braţ, ca pe o mumie străveche, învălătucită în ţese. În urma lor, Pierrote ne mai opri încă multă vreme în capul scării, ţinându-ne discursuri nesfâr-sâte:
— Ei, domnule Daniel, acum că ne cunoşti casa, nădăjduiesc să te vedem la soi. Îf-aveni niciodată mulţi musafiri, dar numai musafiri aleşi… cum s-ar zice… Mai întâi domnul şi doamna Lalouetie, foştii mei patroni, apoi domna Tribou, o doamnă de ispravă, cu care vei putea sta de vorbă: apoi băiatul meu de prăvălie, un băiat bun, care ne cântă uneori din flaut… cum s-ar zice… Veţi tace duete anvân-doi. O să fie tare plăcut.
L-am răspuns cu sfială că eram foarte prins cu treburile şi că s-ar putea să nu vin atât de des pe cât aş dori. Asta-1 făcu să râdă:
— Haida-de! Prins cu treburile, domnule Daniel. Cunoaştem noi treburile dumneavoastră în Cartierul Latin, cum s-ar zice. Trebuie să ai acolo vreo grizetă.
— Ce-i drept – zise Jacqucs râzând şi el – domnişoara Cuc-Alb.
Îhmnele ăsta Cuc-Alb puse vârf veseliei lui Pierrotte.
— Cum ai spus, domnule Jacques? Cuc-Alb? O cheamă Cuc-Alb? Ha-ha-ha! Ia te uită flăcăul ăsta
La Vârsta lui.
Se opri deodată, băgând de seamă oă-1 asculta fiică-sa, dar noi ajunsesem în josul scării şi tot mai auzeam râsul lui zgomotos ce tăcea să se cutremure parmalâcul.
— Ei, cum îi găseşti? Mă întrebă Jacques, îndată ce am ajuns în stradă.
— Dragul meu, domnul Lalouette e taie slut, dar domnişoara Pieri'otte e încântătoare.
— Nu-i aşa? Făcu bietul îndrăgostit, cu atâta vioiciune, îneât nu m-am putut opri să nu râd.
— Hait, Jacques, te-ai trădat! I-am zis Luându-i mina.
În seara aceea ne-am plimbat până târziu de-a lungul cheiurilor. La picioarele noastre, apa liniştită şi neagră rostogolea mii de steluţe ca pe nişte mărgăritare. Odgoanele luntrilor mari scârţâiau. Era o plăcere să mergi încet în umbră şi să-1 auzi, pe Jacques vorbind de dragoste… Iubea din tot „urletul, dar nu era iubit, ştia bine că nu eraiubit.
— Atunci, Jacques, fără îndoială că iubeşte pe altul.
— Îsu, Daniel, nu cred ca până astă-seară să mai fi iubit, pe cineva.
— Până astă-seară?! Jacques, ce vrei să spui”?
— Vezi, toată lumea te iubeşte pe tine, Daniel… şi ar putea să le iubească şi ea.
Bietul Jacques! Să-1 fi văzut cu ce înfăţişare tristă şi resemnată vorbea. Eu, că să-1 liniştesc, am început să râd zgomotos, chiar mai zgomotos decât aveam chef:
— Drace! Dragul meu, o iei razna… Sunt oare grozav de irezistibil, sau domnişoara Pierrotte se aprinde prea uşor! Dar nu, linişteşte-te, maică
Jacques! Domnişoara Pierrotte e tot atât de departe| de inima mea pe cât sunt şi eu de-a ei; nu de mine trebuie să-ţi ţie frică, n-ai grijă.
Eram sincer, spunând acestea. Domnişoara Pierrotte nu exista pentru mine… Ochii negii, într-adevăr, asta-i cu totul altceva.
VII. TEANDAFIBUL ROŞU Şi OCHII NEGEI p această primă vizită la fosta casă Lalouette, nvm-am mai întors câtva timp acolo. Cât despre Jacques, el îşi urma cu credinţă pelerinajele de duminică, şi de fiecare dată născocea câte'un alt nod de cravată, tot mai ademenitor. Cravata lui Jacques era un adevărat poem de dragoste un' poem de dragoste înflăcărată şi stăpânită, ceva ca un selam1 oriental, ca unul din acele buchete de flori simbolice pe care baş-agiii 2 le dan iubitelor lor, ştiind să le facă a exprima toate nuanţele pat iniei.
De-aş fi fost femeie, cravata lui Jacques, cu miile ei de noduri pe care le schimba la nesfârşit, m-ar fi mişcat mai mult decât o declaraţie. Dar vreţi să vă spun! Femeile riu înţeleg nimic din toate acestea. În fiecare duminică, înainte de a pleca, bietul-îndrăgostit nu uita să-mi spună: „Mă duc acolo, Daniel. Nu vii şi tu?” Iar eu răspundeam totdeauna: „Nu, Jacques, am de lucru”. Atunci pleca grăbit, şi eu rămâneam singur, singurel, aplecat la masa rimelor.
1 Cuvânt arab care înseamnă salut, (n.t.)
2 Baş-aga – şef militar turc cu grad intermediar intre agă şi calif, (n.t.)
I
Luasem o hotărâre, şi o luasem foarte Serios, să nu mai merg la Pierrotte. Mă temeam de ochii negri. Îmi zisesem: Dacă-i mai vezi, eşti pierdut” – şi nu*mă lăsam, nu voiam să-i mai văd. Fiindcă nu-mi mai ieşeau din minte diavolii aceia de ochi negri. Îi regăseam pretutindeni. Mă gândeam întruna la ei, când lucram şi ~când dormeam. În toate caietele mele aţi fi văzut nişte ochi mari, desenaţi în peniţă, cu gene uite aşa de lungi. Era o adevărată obsesie.
A, când maică-mea Jacques, cu ochi strălucitori de plăcere, pleca zburând spre pasajul Saumon, cu un nod de cravată cu totul nou, numai Dumnezeu ştie ce dorinţă nebună îmi venea să mă cobor repede pe seară după el şi să-i strig: „Aşteaptă-mă!” Dar nu! Ceva în adâncul sufletului meu îmi spunea c-ar fi rău să mă duc acoto. Şi aveam totuşi curajul şa rămân la masa mea şi sa răspund: „Su, mulţumesc, Jacques! Am de lucru”.
Asta ţinu câtva timp. Până la urmă, cu ajutorul Muzei, aş fi izbutit, fără îndoială, să-mi scot din minte ochii negri. Din nenorocire am avut nesocotinţa să-i mai văd odată. Atunci s-a isprăvit! Capul, inima, mi-am pierdut tot. Iată în ce-¦împrejurări.
De când îmi făcuse mărturisiri pe malul apei, maică-mea Jacques nu-mi vorbise de dragostea lui, dar vedeam bine, după înfăţişarea sa, că lucrurile nu mergeau cum ar fi vrut. Când se întorcea duminicile de la Pierrotte, era totdeauna trist. Noaptea îl auzeam oftând, oftând… Dacă-1 întrebam: „Ce ai, Jacques!” îmi răspundea cu^asprime: „IST-am nimic”. Dar înţelegeam că avea ceva, numai după glasul cu care-mi răspundea. El, atât de bun, atât de răbdător, acum mă mai repezea. Uneori se uita la mine ca şi cum am fi fost supăraţi. Bănuiam eu, vă închipuiţi, că la mijloc era o mare durere de dragoste. Dar Cum Jacques se încă*păţâna să nu-mi spună nimic, nu îndrăzneam nici eu să-i vorbesc. Totuşi, într”o duminică, în care mi se întorsese mai posomorit ca de obicei, am vrut să aflu cum stau lucrurile.
— Haide, Jacques, ce ai1? I-am zis, luându-i mâi-nile. Oare nu merge acolo?
— Ei bine, nu! Îâu merge. – Răspunse bietul băiat, cu descurajare.
— Dar, în sfârşit, ce s-a întâmplat? Îâu cumva Pier-rotte o fi băgat de seamă? Se împotriveşte el iubirii voastre?
— A nu, Daniel! Pierrote1 nu se împotriveşte. Dar ea nu mă iubeşte şi n-o să mă iubească niciodată.
— Ce nebunie, Jacques! Cum poţi tu să ăfcii că n-o să te iubească niciodată”? I-ai spus cel pulm c-o iubeşti 1. Su, nu-i aşa? Ei bine, atunci.
— Cel pe care-1 iubeşte n-a vorbit; n-a avut nevoie să vorbească pentru a fi iubit.
— Su zău, Jacques, crezi că flautistul? Jacques păru că n-aude întrebarea mea.
— Cel pe care-1 iubeşte n-a vorbit – zise el pentru a doua oară.
Şi n-am putut să aflu nimic mai mult.
În noaptea aceea amândoi n-am dormit deloc în clopotniţa de la Saint-Germain.
Jacques îşi petrecea aproape toată vremea la fereastră, oftând cu ochii la stele. Eu mă gândeam: „Dacă m-aş duce acolo, să vădlucrurile de aproape. La urma urmei, poate că Jacques se înşală. Fără îndoială, domnişoara Pierrotte n-a înţeles câtă dragoste se ascunde în cutele acelei cravate. Şi fiindcă
Jacques nu îndrăzneşte să vorbească de pasiunea lui, poate c-aş face bine să vorbesc eu pentru el. Da, chiar aşa! Mă duc, vorbesc cu tânăra filistină, şi pe urmă vedem noi”.
A doua zi, fără să înştiinţez pe maică-mea Jacques, mi-am îndeplinit frumosul plan. Dumnezeu mi-e martor că, ducându-mă acolo, n-aveam niciun gând ascuns. Mă duceam pentru Jacques, numai pentru Jac-ques. Totuşi, când am zărit în colţul pasajului Saumon fosta casă Lalouette, cu zugrăveala ei verde, şi acel Porţelanuri şi Cristale de pe geamul vitrinei, am simţit o uşoară bătaie de inimă, care ar fi trebuit să-mi dea de ştire. Am intrat. Prăvălia era pustie. În fund, omul-flaut mânca. Şi chiar când mânca, îşi ţinea instrumentul pe faţa de masă, lângă el. „E cu neputinţă ca domnişoara Camille să şovăie între flautul ăsta ambulant şi maică-mea Jacques”. – Îmi ziceam, urcând scara. „în sfârşit vom vedea.”
L-am găsit pe Pierrotte la masă cu fiică-sa şi cu doamna de ispravă. Din fericire, ochii negri nu erau acolo. Când am intrat, a fost un strigăt de mirare, „în sfârşit, iată-1! Exclamă bunul Pierrotte, cu glasu-i tunător. Cum s-ar zice. O să ia cafeaua cu noi”. Mi-au făcut loc. Doamna de ispravă se duse să-mi caute o ceaşcă frumoasă, cu flori de aur, şi m-am aşezat lângă domnişoara Pierrotte.
Era foarte drăguţă în ziua aceea domnişoara Pierrotte. În păr, ceva mai sus de ureche – astăzi nu se mai poartă aşa – îşi prinsese un mic trandafir roşu, dar atât de roşu, atât de roşu. Între noi fie vorba, cred că micul trandafir roşu era fermecat, atât de mult ce-o înfrumuseţa pe mica filistină. „Şi zi aşa, domnule Daniel – făcu Pierrotte, râzând tare şi prietenos – va să zică s-a isprăvit, nu vrei să maij vii pe la noi!„. Am încercat să> mă scuz şi să vorbesc de lucrările mele literare. „Da, da, ştiu eu ce-i Cartierul Latin„. – Zise cevenolul. Şi se porni şi mai tare pe râs, uitându-se la doamna de ispravă, care tuşea, hm! Hm î cu înţeles şi-mi dădea cu piciorul pe sub masă. Pentru oamenii ăştia de treabă, Cartier Latin însemna orgii, viori, măşti, artificii, oale sparte, nopţi de pomină şi toate celelalte. Ah! Dacă le-aş ii povestit viaţa mea de călugăr în clopotniţa de la Saint-Germain, ce s-ar mai fi mirat! Da ştiţi! Când eşti tânăr, nu te superi să treci drept un mare ştrengar. În faţa învinuirilor lui Pierrotte, luam un aer modest şi nu mă apăram decât foarte slab: „Ba nu, ba nu! Vă asigur. Nu-i ceea ce credeţi”. Ce-ar mai fi râs Jacques, să mă fi văzut!
În timp ce ne isprăveam cafeaua, un cântecel din flaut răsună în curte. Pierrotte era chemat la prăvălie. Abia plecase, că doamna de ispravă se duse şi ea la oficiu să facă un şaizeci şi şase cu bucătăreasa. Eămâne între noi, cred că cea mai mare ispravă a doamnei acesteia era să învârte cărţile cu mare dibăcie.
Când am vărAit că mă lăsau singur cu micul trandafir roşu, m-am gândit: „Acuma-i momentul!” Şi chiar aveam numele lui Jacques pe buze, dar domnişoara Pierrotte nu-mi dădu răgaz să vorbesc. Încet, fără să se uite la mine, îmi zise deodată: „Domnişoara Cuc-Alb te împiedică să vii la prietenii dumi-tale?” La început am crezut că glumeşte, dar nu, mi glumea. Ba chiar părea foarte emoţionată, dat fiind roşeaţa obrajilor şi mişcările dantelei ce i se ridica repede pe piept. Fără îndoială că se vorbise de Cuc-Alb în faţa ei, şi acum îşi închipuia nelămurit lucruri care nu erau adevărate. Aş fi putut s-o liniştesc cu un singur cuvânt, dar nu ştiu ce prostească mândrie mă opri… Atunci văzând că nu-i răspund, domnişoara Pierrotte se întoarse către mine şi, ridi-cându-şi genele lungi pe care le ţinuse plecate până în clipa aceea, mă privi. Mint! Nu mă privi ea, ci ochii negri, plini de lacrimi şi de o duioasă dojana. Ah, dragi ochi negri, desfătarea sufletului meu!
N-a fost decât o apariţie. Qenele lungi se plecară aproape îndată, ochii negii pieriră şi n-am mai avut-o lângă mine decât pe domnişoara Pierrotte. Eepede-repede, fără să mai aştept o nouă apariţie, am prins a-i vorbi de Jacques. Am început prin a-i spune cât e de bun, de sincer, de cumsecade şi de mărinimos. I-âm vorbit de devotamentul lui neobosit, de acel sentiment matern, pururea treaz, de care putea fi geloasă şi o adevărată mamă. Jacques mă hrănea, mă îmbrăca, îmi asigura toată existenţa, Dumnezeu ştie cu preţul cărei munci şi a câtor lipsuri. Fără el, aş mai fi acolo, în temniţa aceea întunecoasă din Saflande, unde suferisem atât de mult, atât de mult.
La partea aceasta a discursului meu, domnişoara Pierrotte păru că se înduioşează şi am văzut o lacrimă mare lunecându-i de-a lungul obrazului. Eu, se înţelege, am crezut că era pentru Jacques şi mi-am 'zis: „Haide, totul merge strună!” Atunci am fost şi mai elocvent. Am vorbit de melancolia lui Jacques şi de iubirea adâncă, tainică ce-i mistuia inima. A, de trei şi de patru ori fericită femeia care.
Aioi, trandafirul roşu din părul domnişoarei Pierrotte lunecă nu ştiu cum şi căzu la picioarele mele. Tocmai în clipa aceea căutam un mijloc-delicat de a o face să înţeleagă pe tânăra Camille că ea era femeia aceea de trei şi de patru ori fericita de care se îndri gostise Jacques. Trandafirul roşu, căzând, îmi dădi mijlocul ăsta – când vă spuneam că trandafiraşul ăsta roşu era fermecat! L-am ridicat repede, dar nici nu mi-a trecut prin minte să i-1 dau înapoi. „Va fi pentru Jacques din partea dumitale” – i-am zis domnişoarei Pierrotte, cu zâmbetul cel mai şiret. „Pentru Jacques, dacă vrei” – răspunse domnişoara Pierrotte, oftând. Dar în aceeaşi clipă/ochii negri se iviră şi seuitară la mine cu duioşie, parcă 'mi-ar fi spus: „îsu, nu-i pentru Jacques, e pentru tine!” Şi să fi văzut ce desluşit o spuneau, cu ce nevinovăţie înflăcărată, cu ce pudică pasiune, căreia nu i te puteai împotrivi! Totuşi mai şovăiam şi ei fură nevoiţi să-mi repete de două sau trei ori la rând: „Da. Pentru tine. Pentru tine!”. Atunci am sărutat trandafirul roşu şi l-am pus în sân.
În seara aceea, când Jacqiies se întoarse acasă, mă găsi ca de obicei la masa rimelor şi l-am lăsat să creadă că nu ieşisem „toată ziua. Din nenorocire, în timp ce mă dezbrăcăm, trandafirul roşu, pe care-1 păstram în sân, se rostogoli jos la picioarele patului: toţi trundafiraşii fermecaţi sunt plini de şiretenie. Jacques îl văzu, îl ridică şi-1 privi lung. ISÂu ştiu cine era acum mai roşu: eu, sau trandafirul %
— '- îl recunosc – îmi zise el – e o floare din trandafirul de acolo, de la fereastra din salon. Apoi adăugă, mapoindu-mi-1: Mie nu mi-a dat niciodată un trandafir.
Vorbise cu atâta tristeţe, că mă podidiră lacrimile.
— Jacques, prietene Jacques, îţi jur că până astă-seară. Mă opri cu blândeţe:
— ÎTu te apăra, Daniel, sunt sigur că n-ai făcut nimic ca să mă trădezi. Ştiam, ştiam că pe tine te iubeşte. Adu-ţi aminte ce ţi-am spus: „Cel pe care-1 iubeşte n-a vorbit, n-a avut nevoie să vorbească pentru a ii iubit”. Apoi bietul băiat începu să umble prin odaie în lung şi-n lat. Eu mă uitam la el, neclintit, cu trandafirul roşu în mână. Ceea ce se întâmplă trebuia să se întâmple – reluă el după o clipă. De mult prevăzusem toate acestea. Ştiam că, dacă te vede, n-o să se mai uite niciodată la mine. Iată de ce am întârziat atâta să te duc acolo. Eram gelos pe tine încă dinainte. Iartă-mă, o iubeam atât de mult! În sfârşit, într-o zi am vrut să fac o încercare şi te-am lăsat să vii. În ziua aceea, dragul meu, am înţeles că se isprăvise. După cinci minute s-a uitat la tine cum nu se mai uitase niciodată la nimeni. Şi tu ai băgat de seamă. O, nu minţi, ai băgat de seamă! Dovadă că mai bine de o lună, n-ai mai dat pe acolo. Dar vai, nu mi-a folosit la nimic. Pentru suflete ca al ei, cei care nu-s de faţă nu-s niciodată vinovaţi 1, dimpotrivă. De câte ori mă duceam la ei, nu-mi vorbeau decât de tine, şi cu atâta naivitate, cu atâta încredere şi dragoste. Era un adevărat chin. Acum s-a sfârşit. Aşa-i mai bine.
Jacques îmi vorbi astfel vreme îndelungată, cu aceeaşi blândeţe, cu acelaşi zâmbet resemnat. Tot ce spunea îmi făcea rău şi plăcere totodată. Rău, fiindcă-1 simţeam nenorocit; plăcere, fiindcă vedeam în fiecare vorbă de-a lui ochii negri care străluceau plini de mine. Când isprăvi, m-am apropiat de el, cam ruşinat,
1 Parafraza proverbului Irancez: Absenţii slnt totdeauna de vină. (n.t.) dar fără să las din mână trandafirul roşu: „Jacques, de-acuma n-o să mă mai iubeşti1?” Jacques îmi zâmbi şi, strângându-mă la pieptul lui: „Eşti un prost, am să te iubesc şi mai mult”.
Într-adevăr, povestea trandafirului roşu nu schimbă întru nimic dragostea maică-mi Jacques, ba nici chiar firea lui. Cred c-a suferit mult, dar niciodată n-a lăsat să se vadă. Sici un, suspin, nicio tânguire, nimic. Ca-n trecut, se ducea acolo în fiecare duminică şi era drăguţ cu toată lumea. Numai nodurile de cravată fură desfiinţate. De altfel, totdeauna liniştit şi niân-dru, muncea de se omora şi păşea cu bărbăţie în viaţă, cu ochii îndreptaţi asupra unei singure ştinţe: reclădirea căminului. O Jacques, maică Jacques!
Cit despre mine, din ziua când am putut iubi ochii negri, fără remuşcări, m-am lăsat orbeşte pradă pati-mei mele. Niţ mă mai mişcăm de la Pierrotte. Câşti-gasem acolo toate inimile, cu preţul căror laşităţi, Dumnezeule! Aduceam zahăr domnului Lalouette, jucam cărţi cu doamna de ispravă, nu mă dădeam în lături de la njmic… Mă numeau în casă Dorinţă-de-a plăcea. De obicei, Dorinţă-de-a plăcea venea pe la amiază. La ora aceea Pierrotte era la prăvălie şi domnişoara Oamille singurică sus, în salon, cu doamna de ispravă. De cum soseam, ochii negri se arătau foarte repede, şi aproape îndată doamna de ispravă ne lăsa singuri. Această nobilă doamnă, pe care cevenolul o dăduse fiicei lui ca doamnă de companie, se credea scutită de orice îndatorire când mă vedea acolo. Eepede-repede, la oficiu cu bucătăreasa şi dă-i cu cărţile. Şu mă plângeam. Gândiţi-vă doar! Între patru ochi eu ochii negri!
I fcl
Doamne, ce ore fericite am petrecut în salonaşul galben! Mai totdeauna aduceam o carte, unul din poeţii care-mi plăceau mai mult, şi citeam pasaje ochilor negri, care se umpleau de lacrimi minunate ori aruncau fulgere, după cum erau şi paginile. În vremea aceasta, domnişoara Pierrotte broda lingă noi papuci pentru taieă-su ori ne cânta veşnicele Visări de Bosellen, dar vă asigur că noi o lăsam în pace. Totuşi, uneori, la partea cea mai patetică a lecturilor noastre, această mică burgheză spunea cu glas tare cile ceva nepoirivit, ca: „Trebuie să chem acordorul”… Sau: „Am făcut două puncte prea mult la papuc”. De necaz, închideam atunci cartea şi nu voiam să mai citesc, dar ochii negri mă priveau nu ştiu cum, de mă îmbunau îndată şi-mi „reluam cititul.
Fără îndoială, era o mare nesocotinţă să ne lase totdeauna singuri în salonaşul galben. Gândiţi-vă că amândoi împreună -' Ochii negri şi Dorinţă-de-a plăcea – n-aveam treizeci şi patru de ani… Noroc că domnişoara Pierrotte nu ne părăsea niciodată şi era o supraveghetoare foarte înţeleaptă, foarte prevăzătoare, foarte ageră, aşa cum e nevoie pentru paza pulberăriilor… Odată – îmi amintesc – şedeam, ochii negri şi cu mine, pe o canapea din salon, într-o caldă după-amiază de mai, cu fereastra întredeschisă şi perdelele grele lăsate până la pământ. Citeam Faust în ziua aceea… După ce-am sfârşit, cartea-mi lunecă din mâini; am mai rămas o clipă unul lângă altul, fără să mai vorbim, în tăcere şi în semiîntTineric… Ea îşi rezemase capul de umărul meu. Prin dantela întredeschisă vedeam mici medalii de argint care luceau în i fundul guleraşului. Pe neaşteptate, domnişoara Pierrotte se ivi în mijlocul nostru. Să fi văzut ce repede m-a trimis la celălalt capăt al canapelei, şi ce mai predică! „Su-i bine ce faceţi, dragi copii – ne zise ea. Înşelaţi încrederea ce vi se arată. Trebuie să-i vorbiţi tatii de gândurile voastre. Haide, Daniel, când o să-i vorbeşti?” Am făgăduit să vorbesc cu Pierrotte foarte curând, îndată ce-mi voi fi isprăvit marele poem. Făgăduiala aceasta o mai potoli pe supraveghetoarea noastră, dar, oricum, din ziua aceea ochii negri n-au mai avut voie să se aşeze pe canapea lângă Dorinţă-de-a plăcea.
A! Era o fiinţă foarte aspră domnişoara Pierrotte asta! Închipuiţi-vă ca la început nu îngăduia ochilor negri să-mi scrie; totuşi, până la urmă, se învoi, numai că trebuia neapărat să i se arate toate scrisorile. Din nenorocire, domnişoara Pierrotte nu se mulţumea să citească încântătoarele scrisori, pline de pasiune, pe care mi le trimiteau ochii negri, ci mai strecura adeseori şi fraze de-ale ei, ca de pildă: „. Azi dimineaţa sunt tare tristă. Am găsit un păianjen în dulapul meu. Păianjen la amiaz' – necaz”.
Sau alta: într-o căsnicie nu trăieşti din vânt”.
Şi apoi, veşnicul refren: „Trebuie să vorbeşti cu tata despre gândurile dumitale”.
La care-i răspundeam totdeauna la fel: „Când îmi voi fi isprăvit poemul”.
VIII. O LECTURĂ ÎN PASAJUL SAUMON
*n sfârşit am terminat şi faimosul poem! I-am venit de hac, după patru luni de lucru, şi-mi aduc aminte că, ajungând la ultimele versuri, nu mai puteam scrie, atât de tare ce-mi tremurau mâinile: de friguri, de trufie, de plăcere, de nerăbdare.
În clopotniţa de la Saint-Germain a fost un eveniment. Cu prilejul ăsta, Jacques redeveni pentru o zi Jaeques cel de odinioară, Jacques al cartonatului şi al ibricelelor cu clei. Îmi legă un minunat caiet, în care vru să-mi copieze poemul chiar cu mina lui; şi la fiecare vers scotea strigăte de admiraţie, tropăia din picioare de, entuziasm. Eu eram mai puţin sigur de opera mea. Jacques mă iubea prea mult; n-aveam încredere în el. Aş fi vrut să-mi citească poemul cineva nepărtinitor şi priceput. Ei, drăcie, vorba-i că nu cunoşteam pe nimeni.
Totuşi, la lăptărie, aş fi putut face cunoştinţe. De când eram bogaţi, eu mâncam la masa clienţilor obişnuiţi, în sala dinfund. Erau acolo vreo douăzeci de tineri, scriitori, pictori, arhitecţi, sau mai bine zis, în germene. Astăzi, sămânţa a rodit; câţiva din tinerii aceia au ajuns celebri, şi când le văd numele prin ziare, mi se rupe inima că eu nu-s nimic. Când am venit la masa aceea, tot tineretul mă primi cu braţele deschise, dar cum eram prea sfios ca să mă amestec în discuţii, mă uitară repede şi eram tot atât de singur în mijlocul lor, pe cât eram şi la măsuţa mea din sala comună. Ascultam, nu vorbeam.
O dată pe săptămână lua masa cu' noi un poet faimos, al cărui nume nu mi-1 amintesc, dar domnii ăştia îi ziceau Baghavat, după titlul unuia dintre poemele lui. În zilele acelea beam „Bordeaux” de un franc litrul, apoi, la desert, marele Baghavat recita un poem indian. Poemele indiene erau specialitatea lui. Avea unul intitulat Laksamana, altul Dasaratlia, altul Kalatsala, altul BhagiratJia, şi &j) oi'8uăra, Cimosepa, Visvamitra. Dar cel mai frumos dintre ele era tot Baghavat. Ah, când poetul recita Baghavat, toată sala din fund se prăbuşea! Urlau, tropăiau, se suiau pe mese. La dreapta mea aveam un mic arhitect cu nasul roşu, care plângea de la cel dintâi vers şi tot timpul îşi ştergea nasul cu şervetul meu. Eu, prins de înflăcărarea generală, strigam mai tare decât toţi. Dar, la drept vorbind, nu mă înnebuneam după Baghavat. Îndeobşte, „poemele acestea indiene se asemănau toate între ele. Era totdeauna vorba de un lotus, de un condor, de un elefant şi de un bivol; uneori, pentru a mai schimba, lotusul se numea lotos; dar, afară de această variantă, toate rapsodiile astea erau la fel: lipsite de pasiune, de adevăr şi de fantezie. Eime peste rime. O. Înşelătorie. Iată ce gândeam în mine despre marele Baghavat. Poate că l-aşi fi judecat cu mai puţină asprime dacă mi s-ar fi cerut şi mie câteva versuri, dar nu-mi cerea nimerii, şi asta mă făcea neînduplecat. De altfel n-aveam numai eu această părere despre poezia indiană. Vecinul meu din stânga n-o înghiţea nici el. Ciudat om şi vecinul meu din stânga! Unsuros, cu haine jerpelite şi lucioase, avea o frunte mare, cheală, şi o barbă lungă, prin care alergau totdeauna câteva fire de fidea. Era cel mai în vârstă de la masă şi cu mult mai deştept decât ceilalţi. Ca toate spiritele mari, vorbea puţin, se cruţa. Toţi îl respectau. Se zicea despre el: E foarte tare. E un gârictitor”. Eu, văzând rânjetul ironic ce-i strâmba gura când asculta versurile marelui Baghavat, îmi făcusem cea mai înaltă părere despre vecinul meu din stânga. Mă gândeam: „Uite un om de gust. Ce-ar fi dacă i-aş citi poemul meu?” într-o seară – cum toţi se ridicau de la masă – am comandat o sticlă de rachiu şi l-am poftit pe' gân-ditor să bea un păhăruţ cu mine. Primi. Îi cunoşteam eu viciul. Tot bând, am adus vorba despre marele Baghavat şi am început prin a spune mult rău despre lotuşi, despre condori, despre elefanţi şi despre bivoli. Era o mare îndrăzneală, elefanţii sunt atât de răzbunători! În timp ce vorbeam, gânditorul îşi turna rachiu, fără să zică nimic. Din când în când zâmbea şi încuviinţa din cap, făcând: „Daa… daa.” încurajat de această primă izbândă, i-am mărturisit că şi eu scrisesem un poem mare şi că doream să-1 supun aprecierii lui. „Daa. Daa.” -mă făcu gmditorul, fără să clipească. Văzându-mi omul aşa de bine dispus, mi-am zis: „Acuma-i momentul!” Şi mi-am scos poemul din buzunar. Fără să se tulbure, gânditorui îşi turnă al cincilea păhăruţ şi se uită liniştit cum Îmi desfăceam manuscrisul, dar în clipa hotărâtoare îşi puse mina de beţiv bătrân pe mâneca mea:
— Un cuvânt, tinere, înainte de a începe… Care ţi-e criteriul?
Ivi-am. Uitat la el cu îngrijorare.
— Criteriul dumitale! Făcu grozavul gânditor ridicând glasul. Care ţi-e criteriul?
Vai, criteriul meu! N-aveam niciunul, niciodată nu mă gândisem să am vreunul; şi, de altfel, se cunoştea după ochii mei miraţi, după roşeaţă, după încurcătura mea.
Gânditorul se ridică indignat:
— Cum, tinere nenorocit, n-ai niciun criteriu! E de prisos atunci să-mi mai citeşti poemul dumitale ¦. Ştiu de mai înainte cât face!
Apoi îşi turnă, unul după altul, două-trei păhărele, care' mai rămăseseră pe fundul sticlei, îşi luă pălăria şi ieşi, rotindu-şi ocliii furioşi.
Seara, când am istorisit păţania mea amicului Jacques, el se mânie grozav.
— Gânditorul tău e un neghiob – îmi zise el. Ce-ţi trebuie un criteriu? Oare piţigoii din Bengal au vreunul? Un criteriu! Ce-ai asta? Unde se fabrică aşa ceva? S-a mai pomenit vreodată? Ei, lasă, negustoriile de criterii! Bunul meu Jacques! Îi dăduseră lacrimile de ruşinea pe care o suferisem atât eu, cât şi capodopera mea. Ascultă, Daniel – reluă el după o clipă – am o idee. Fiindcă vrei să-ţi citeşti poemul, ce-ar fi dacă l-ai citi la Pierrotte, într-o duminică?
— La Pierrotte? O, Jacques!
— De ce-nu? Vezi bine! Pierrotte nu-i cine ştie ce inteligenţă, dar nici nu-i un prost. Are, o minte foarte limpede, foarte dreaptă. Camille, ea, ar fi un judecător minunat, deşi cam prea binevoitor. Doamna de ispravă, e foarte citită. Şi chiar pasărea aceea bătrână de Lalouette, nici el nu-i atât de mărginit pe cât pare. De altfel, Pierrotte cunoaşte la Paris persoane foarte distinse, pe care le-ar putea pofti în seara aceea. Ce zici? „Vrei să-i vorbesc?
Gândul de a căuta judecători în pasajul Saumon nu-mi prea surâdea: totuşi ardeam de nerăbdare să-mi citesc versurile, încât, după ce-am strâmbat un pic din nas, am primit propunerea lui Jacques. Chiar a doua zi el vorbi cu Pierrotte. Dacă bunul Pierrotte a priceput bine despre ce era vorba, asta-i foarte îndoielnic, dar cum vedea aici un prilej de-a fi je placul copiilor domnişoarei, omul ăsta cumsecade-zise, da”, fără să mai stea la gânduri,. Şi îndată s-au-trimis şi invitaţiile.,.
Niciodată salonaşul galben nu mai văzuse asemenea serbare. Ca să-mi facă cinste, Pierrotte poftise tot ce era mai ales în-lumea porţelanului. În seara lecturii erau de faţă, afară de cei din casă, domnul şi doamna Passajon, cu fiul lor, veterinarul, unul din cei mai străluciţi elevi ai şcolii din Alfort; Ferrouillet – mezinul, un bun vorbitor; apoi soţii Fougeroux, cu cele şase domnişoare ale lor, aşezate la rând ca tuburile unei orge, şi, în sfârşit, Ferouillet cel mai vârstnie, membru în Căveau 1, omul serii. Când m-am văzut în faţa acestui însemnat areopag, vă închipuiţi cât eram de emoţionat. Cum li se spusese că erau acolo pentru a judeca o lucrare în versuri, toţi oamenii ăştia de treabă crezuseră de datoria lor să-şi ia o expresie potrivită cu împrejurarea: rece, stinsă, fără niciun zâmbet. Vorbeau între ei încet şi grav, dând din cap ca nişte magistraţi. Pierrotte, care nu se purta aşa de misterios, se uita foarte mirat la ei. Când toată lumea sosi, ne-am aşezat. Şedeam cu spatele la pian. Auditoriul, în semicerc, în jurul meu, afară de bătrânul Lalouette, care-şi ronţăia zahărul la locul obişnuit. După o clipă de zarvă se făcu linişte şi am început să-mi citesc poemul cu glas emoţionat.
Era un poem dramatic, intitulat pompos Comedia pastorală. În cele dintâi zile ale captivităţii lui la liceul din Sarlande, Piciul povestea bucuros elevilor
— 1 Societatea autorilor de cântece, fundată în 1729. (n.t.) săi istorioare fantastice, pline de greieri, de fluturi, şi de alte gângămi. Cu trei din basmele acelea mici dialogate şi versificate, făcusem Comedia pastorală. Poemul meu era împărţit în trei părţi, dar în seara aceea, la Pierrotie, nu le-am citit decât partea întâi. Vă cer voie să transcriu aici fragmentul ăsta din Comedia pastorală, nu ca o bucată aleasă de literatură, ci numai ca piesă justificativă de anexat la Povestea Piciuhti. Închipuiţi-vă pentru o clipă, dragii mei cititori, că smteţi aşezaţi în cerc, în salonaşul galben, şi că Daniel Eyssette citeşte tremurând înaintea dumneavoastră:
PĂŢANIILE UNUI FLUTURE ALBASTRU x
Scena înfăţişează o câmpie. E ora şase seara, soarele apune. La ridicarea cortinei, un Fluture albastru şi o Vaca-Domnului stau de vorbă călare pe un fir de ferigă. S-au intâlnil de dimineaţă şi au petrecut toată ziua împreună. S-a făcut târziu. Vaca-Domnului vrea să plece.
P
FLUTURELE
Cum, te şi duci?
VACA-DOMNULUI
Trebuie, zău aşa. Gândeşte: e târziu!
FLUTURELE
Eli lasă, nu pleca!
Îficicând nu-i prea târziu s-ajungi acas'la tine. Acasă mi-e urât; păţeşti şi tu ca mine?
Versificare de Marcel Gafton. (n.r.) 4198
O uşă, un perete, un ochi de geam – prostie, Când soarele-i afară şi rouă te îmbie, Şi macii, şi văzduhul, şi toate câte sunt.
De cumva nu-ţi plac macii cu-al lor mândru veşmânt
Spune-mi deschis.
VACA-DOMNUI. UI
Vai, domnule, mă-mbată!
FLUTURELE
Atunci mai stai, prostuţo, şi nu pleca îndată. Kămâi cu mine. Uite! Văzduhul e ca mierea!
VACA-DOMNULUI
Da, numai că.
FLUTURELE (împingând-o în iarbă)
A noastră-i iarba toată, hai. – Zb^nguie-te-n ea!
VACA-DOMNULUI (zbătându-se)
Nu, lasă-mă, dă-mi pace, nu pot să zăbovesc.
FLUTURELE
Sst! N-auzi?
VACA-DOMNULUI (speriată), Ce?
FLUTURELE
Un tril sărbătoresc, Un pitpalac ce cântă cu foc dincolo-n vie ¦. Ah! Tandru mai răsună în seară-a lui solie! Şi ce frumos s-aude de-aici unde stăm noi!
VACA-DOMNULUI
Fireşte, dar.
¦ FLUTURELE
Ia taci!
VACA-DOMNULUI
Ce e?
FLUTURELE
(Trec câţiva oameni)
VACA-DOMNULUI (şoptit, după un răstimp de'tăcere)
Omul e hain tare, aşa-H
FLUTURELE
Hain de tot, surată.
VACA-DOMNULUI
Tremur mereu de teamă că m-o strivi vreo gheată. Ei au nişte lăboaie, şi eu-s plăpândă foarte. Tu, de nu eşti voinic, ai aripi să te poarte. Asta-i ceva!
FLUTURELE
Eh, de te-nfricoşează Aste făpturi greoaie, în spate mi te-aşază Şi dă uitării teama: eu n-am aripi de seamă. Cu biata libelulă n-am fost nicicând de-o seamă. O să te duc oriunde, zburând ca o săgeată, Şi-oricât pofteşti de mult.
VACA-DOMNULUI
N-aş fi-ndrăznit vreodată, îţi mulţumesc din suflet.
TFLUTURELE
Oare-i atât de greu Să-mi sari sus în spinare?
VACA-DOMNULUI „
JSTu, dar.
FLUTURELE
Ascultă ce-ţi spun eu!
VACA-DOMNULUI
Ai să mă duci acasă, se-nţelege. Altfel.
FLUTURELE ' într-o clipită-ajungem, asta-i lege!
VACA-DOMNULUI
Ştii, seara spun o rugă cu-ai mei şi mă închin. Pricepi?
FLUTURELE
Pricep, fireşte. Ascultă, mai înapoi puţin.
Aşa. Acum tăcere! Fii gata, am pornit! (Friţ! Îşi iau zborul, dialogul urmează în aer) Un fulg eşti, draga mea, cum nici n-am bănuit.
VACA-DOMNULUI (speriată) Ah, domnule.
FLUTURELE.
Ce este?
VACA-DOMNULUI
ÎJu văd nimic. Năpastă. Mi se învârte capul. Vreu să cobor.
FLUTURELE
Eşti proastă?
Oând ameţeşti, surată, ochii închişi îi ţine. Ei, i-ai închis?
VACA-DOMNULUI (inchiztnd ochii)
Da.
¦ ţ
FLUTURELE
Şi cum te simţi?
VACA-DOMNULUI (cu o sforţare)
Mai bine., FLUTURELE (rizlnd pe Înfundate)
Ce mai la deal, la vale, tu şi tot neamul tău N prea îndrăgiţi zborul.
VACA-DOMNULUI
Drept spui.
FLUTURELE
Dar n-aveţi vină, zău, Că nimeni până azi balonul n-a scornit.
VACA-DOMNULUI
O, nu^.
FLUTURELE
Aşa, cinstită doamnă, ai sosit!
(Se aşază pe un Mărgăritei) VACA-DOMNULUI (deschizând ochii)
Mă iartă, dumneata. Nu-i asta casa mea!
FLUTURELE
Ştiu, e devreme încă. Mai poţi întârzia. Suntem la un bun prieten – te adusei cu mine Să bem o duşcă-două, că doar ni se cuvine.
VACA-DOMNULUI
Vai, eu nu pot, n-am timp.
FLUTURELE
Nu stăm decât un pic.
VACA-DOMNULUI
Şi-apoi, nici nu-i primită în lume, ce să zic.
FLUTURELE
Voi spune că tu eşti copila mea din flori.] ST-o să te simţi rău, haide.
VACA-DOMNULUI
E târziu, vreau să, zbori!
FLUTURELE
De unde, nu-i târziu; i-auzi scripcarul greier.
VACA-DOMNULUI
Şi. N-am o para chioară.
FLUTURELE, (trăgând-o după el)
Haide, Mărgăritărel e gazdă astă-seară.
(Intră la Mărgăritărel).
Cortina cade.
În actul al doilea, la ridicarea cortinei e aproape noapte. Îi vedem pe amândoi ieşind de la Mărgăritărel. Vaca-Domnului e cam ameţită., FLUTURELE (întinzând spalele spre ea)
Şi-acum, la drum!
VACA-OOMNULUI (ţinându-se de el vitejeşte)
La dram!
FLUTURELE
Ce zici de Mărgăritărel?
Ia să aud!
VACA-DOMNULUI
B-ncântător! Nu-i nimenea ca el! Îţi dă bucate, vin, şi-abia te ştie. Care, cum, ce hram.
FLUTURELE (ridiclnd ochii spre cer)
Te uită! Phebe stă cu nasu-n geam. Să ne grăbim…
VACA-DOMNULUI
Să ne grăbim? ¦ Nu-mi pasă!
FLUTURELE
Păi unde-i zorul tău s-ajungi acasă?
VACA-DOMNULUI
La rugă ţin s-ajung – te rog frumos. De altfel stau aproape – colo-n dos.
FLUTURELE
De-ai dat uitării graba, eu nu-s deloc grăbit.
VACA-f) OMNULUI (cu căldură)
Eşti tare cumsecade! Zău, sunt nedumerită Că nu e toată lumea prietenă cu tine „Ăsta-i boem”, se spune., Un cusurgiu, vecine„ „Un poet, un sprinţar”.
FLUTURELE
I-auzi! Şi cine spune?
VACA-DOMNULUI
O, Doamne, Cărăbuşul.
FLUTURELE
Alia, să se răzbune. Eu sunt sprinţar, fireşte, burtosul nu mă place.
VAC A-DOMNULUI
Nu-i singurul, şi alţii vorbesc pe seama ta. >
FLUTURELE
Oh, drace!
VACA-DOMNULUI
Melcul, mă crede, nu te poate suferi, Iar scorpionul, chiar furnica – şi mai şi.
Adevărat?
FLUTURELE
VACA-DOMNULUI (tainic)
Păienjeniţei să nu-i faci ochi dulci, Ea te găseşte slut din calea-afară.
FLUTURELE
Astea sunt vorbe de ocară.
YACA-D0MNULU1
Hm! Omizile bârfesc cam tot asa.
V
FLUTURELE îfu-i de mirare. Dar în lumea ta
— Că nu-ţi duci viaţa doar printre omizi
Sunt tot atât de rău văzut?
VACA-DOMNULUI
Depinde, zău
Cei tineri îţi ţin parte. Bătrânii toţi, în general, Spun că n-ai destul simţ moral.
Fluturele (cu tristeţe)
Văd limpede acum, nu sunt prea îndrăgit, Ce mai încolo-ncoace. -
VACA-DOMNULUI
Aşa e, ai ghicit.
Urzica-i foc pe tine. Broscoiul te urăşte, Iară jupânul greier chiar te batjocoreşte.
FLUTURELE
Şi ura ăstor oameni o-mpărtăşeşti şi tu?
VACA-DOMNULUI
Eu te iubesc nespus I Mă porţi în circa straşnic, Şi-apoi mă iei cu tine la Mărgăritărel. Petrecem de minune. De-ai ostenit şi vrei, Mai facem un popas. Mai stăm şi undeva. Spune-mi, ai obosit? Nu cred aşa ceva!
FLUTURELE
Eşti niţeluş cam grea, dar asta nu-i nimic.
VACA-DOMNULUI (arătând spre nişte Mărgărităfei)
Hai să intrăm aici, te odihneşti un pic.
FLUTURELE
Iar Mărgăritărei. Nu, foarte mulţumesc! Alături mi-ar mai place.
VACA-DOMNULUI (împurpurlndu-se toată)
La Eoză vrei să mergem? 207
FLUTUREtE (trăgând-o după el)
Hai, nu ne vede nimeni.
(Intră amândoi furiş la Roză).
Cortina cade. În actul al treilea.
Dar n-aş vrea, dragii mei cititori, să vă pun răbdarea la prea grea încercare. În ziua de astăzi versurile, nu mai au darul de a plăcea, o ştiu. De aceea mă opresc aici cu citatele şi mă voi mulţumi să povestesc pe scurt restul poemului meu.
În actul al treilea s-a înnoptat de-a binelea. Cei doi tovarăşi ies împreună de la Eoza… Fluturele vrea s-o ducă pe Vaca-Domnului la părinţii ei, dar ea nu primeşte. E beată turtă, zburdă prin iarbă şi scoate strigăte de răzvrătire. Fluturele e nevoit s-o târască acasă la ea. Se despart la uşă, făgăduindu-şi să se revadă curând. Şi atunci, Fluturele pleacă singur în noapte. E cam ameţit şi el, dar beţia lui e tristă. Îşi aminteşte de mărturisirile Vacii-Domnului şi se întreabă cu amărăciune de ce atâta lume îl urăşte pe el, care niciodată n-a făcut rău nimănui. Cer fără lună, vântul suflă, câmpia e neagră de tot. Fluturele se teme şi-i e frig, se mângâie însă la gândul că tovarăşul lui e în siguranţă, într-un culcuş cald. În răstimp se zăresc în umbră păsări mari de noapte care străbat scena în zbor tăcut; Fulgerele sclipesc. Animale răutăcioase stau la pândă pe sub pietre şi rânjesc arătându-şi Fluturele. „L-am prins!” zic ele'. Şi pe când nenorocitul zboară încoace şi încolo îngrozit, un Spin din calea lui îl străpunge cu o puternică lovitură de spadă, o Scorpie îi spintecă burta cu cleştele ei, un Păianjen mare şi păros îi smulge 0 bucatădin poala mantiei de satin albastru, iar la urmă, un Liliac îl zdrobeşte, izbindu-1 cu aripa. Fluturele cade, rănit de moarte. În timp ce horcăie pe iarbă, Urzicile se bucură, iar Broaştele zic: „Aşa-i trebuie!” în zori, Furnicile, ducându-se la lucru, cu traistele şi ploştile lor, găsesc leşul la marginea drumului. Abia-1 privesc şi se îndepărtează fără a vrea să-1 îngroape. Furnicile nu muncesc pe degeaba. Din fericire, trece pe acolo o ceată de Necrofori *. După cum ştiţi, acestea-s mici gângănii negre, care au făcut legământ să îngroape morţii. Se înhamă cu evlavie la răposatul Fluture şi-1 târăsc spre cimitir. O mulţime curioasă se îmbulzeşte în calea lor, şi toţi îşi spun gândurile cu glas tare. Greieruşii cafenii stau în prag la soare, zicând grav: „Prea iubea florile!” „Prea umbla noaptea!” – adaugă Melcii, iar Cărăbuşii burtoşi se fâţâie în veşmintele lor de aur, bombănind: „Prea boem! Prea boem!” Şi, în toată mulţimea asta, nicio vorbă de părere de rău pentru bietul mort! Îsumai în câmpiile de primprejur, crinii cei mari s-au închis şi greierii nu mai cântă.
Ultima scenă se petrece la cimitirul Fluturilor. După ce Necroforii şi-au îndeplinit opera, un Cărăbuş falnic, ce a urmat convoiul, se apropie de groapă şi, aşezându-se pe spate, începe cuvântul de laudă al răposatului. Din nenorocire, memoria nu-1 ajută: rămâne acolo cu lăbuţele în aer, zbătându-se timp de un ceas şi îneurcându-se în fraze. Când oratorul a isprăvit, se retrag cu toţii, şi atunci, în cimitirul
1 Insectă coleopteră care-şi depune ouăle pe cadavre, (n.t.)
— C.
Pustiu o vedem pe Vaca-ÎJomnului din primele scene că iese de după un mormânt. Scăldată-n lacrimi, îngenunchează pe pământul afinat al gropii şi spune o rugăciune înduioşătoare pentru bietul ei mic tovarăş care zace acolo.
IX. O SĂ VINZI POKŢELAN
La cel din urmă vers al poemului meu, Jacques, entuziasmat, se ridică să strige bravo; dar se opri deodată, văzând înfăţişarea speriată ce-o aveau oamenii ăştia de treabă.
Într-adevăr, cred că armăsarul de foc al Apocalipsului să fi năvălit în salonaşul galben n-ar fi stârnit mai multă înfricoşată nedumerire decât fluturele meu albastru. Şi aceşti Passajon, Fougeroux, zbârliţi grozav de tot ce auziseră, se uitau la mine cu ochi holbaţi; cei doi Ferrouillet îşi făceau semne. Nimeni nu scotea o vorbă. Vă închipuiţi ce bine mă simţeam.
Pe neaşteptate, în mijlocul tăcerii şi a consternării generale, un glas – şi ce glas! Stins, rece, tulbure, fără timbru, un glas de fantomă – ieşi de după pian şi mă făcu să tresar pe scaun. Pentru întâia oară, de zece 'ani, vorbea omul cu cap de pasăre, venerabilul Lalouette:
— Sunt foarte mulţumit c-au omorât fluturele – zise ciudatul moşneag, ronţăindu-şi zahărul cu sălbăticie – mie nu-mi plac fluturii!
Toţi începură să râdă şi se porni discuţia asupra poemului meu.
Membrul în Căveau găsea că opera-i cam prea lungă şi mă îndemnă stăruitor s-o reduc la una sau două „şansonete” – gen specific francez. Elevul de la Alfort, savant naturalist, îmi atrase atenţia că Vaca-Domnului are aripi, aşa că toată acţiunea nu mai părea adevărată. Ferouillet-mezinul susţinea că mai citise undeva toate acestea.
— Nu-i asculta – îmi şopti Jacques – e o capodoperă!
Pierrotte nu spunea nimic; părea foarte ocupat. Poate că bietul om, stând lângă fiică-sa tot timpul lecturii, simţise tremurând în mâinile lui o mânuţă prea simţitoare sau surprinsese în treacăt o prrvire prea neagră şi înflăcărată; oricum, în ziua aceea Pierrotte avea – cum s-ar zice – o înfăţişare foarte ciudată, şi toată seara se ţinu de fusta domnişoarei lui, încât n am putut spune nici măcar un cuvânt ochilor negri şi m-am retras tare devreme, fără să mai ascult o nouă, şansonetă” a membrului în Căveau, care nu mi-o iertă niciodată.
Două zile după lectura aceasta de pomină am primit de la domnişoara Pierrotte un bilet, pe cât de scurt, pe atât de, elocvent: Yino repede, ţ^ita ştie tot!„ Şi mai jos, dragii mei ochi negri iscăliseră: Te iubesc”.
Am fost cam tulburat, vă mărturisesc, de vestea asta mare. De două zile alergam pe la editori cu manuscrisul şi aveam mai mult grija poemului meu decât a ochilor negri. Şi apoi, gândul de-a avea o explicaţie cu voinicul cevenol Pierrotte nu-mi surâdea deloc. Încât. – Ciţ toată grabnica chemare a ochilor ' negri, n-am mai dat câtăva vreme pe acolo, zicându-mi, pentru a mă linişti asupra intenţiilor mele: „Când' îmi voi.fi vândut poemul.” Din nenorocire nu l-am vândut.
Pe vremea aceea – nu ştiu dacă şi astăzi e acelaşi lucru – domnii editori erau nişte oameni foarte blânzi, foarte politicoşi, foarte mărinimoşi, foarte primitori, dar aveau un mare cusur: nu-i găseai niciodată acasă. Ca unele stele prea mărunte care nu se arată decât puternicelor ocheane ale Observatorului, domnii aceştia nu puteau fi văzuţi de mulţime. La orice oră ai fi sosit, ţi se spunea totdeauna să mai treci.
Doamne, pe la câte prăvălii din astea n-am alergat! Câte uşi cu gemuleţe n-am deschis! De câte ori nu m-am oprit îndelung la vitrinele librăriilor; îmi bătea inima şi mă întrebam: „Să intru? Să nu intru 1” înăuntru era cald. Mirosea a carte nouă. Mişunau oameni mici, cu chelie, copleşiţi de treburi, care-ţi răspundeau de după o tejghea, din vârful unei scări duble. Cât despre editor, nu era de văzut. În fiecare seaiă mă întorceam acasă trist, obosit, enervat. „Curaj! Îmi zicea Jacques. Mâine o să ai mai mult noroc.” ^i a doua zi porneam iar, înarmat cu manuscrisul! Din zi în zi îl simţeam tot mai greu, tot mai supărător. La început îl ţineam subsuoară, cu mândrie, ca pe o umbrelă nouă; dar la urmă mi-era ruşine de el şi-1 puneam în sân, sub haina bine încheiată.
Aşa trecură opt zile. Veni şi duminical Jacques, după obiceiul lui, se duse la masă la Pierrotte, dar se duse singur. Eram atât de istovit de goana mea după stelele cu neputinţă de văzut, încât am stat culcat toată ziua. Seara, la întoarcere, el se aşeză pe marginea patului meu şi mă dojeni cu blândeţe:
— Ascultă, Daniel! Kău faci că nu te duci acolo. Ochii negri plâng, sunt din cale-afară de mâhniţi şi mor de dorul tău. Toată seara am vorbit de tine. Ah, banditule, ce mult te iubeşte!
Biata maică Jacques avea lacrimi în ocM spunân-du-mi asta.
— Dar Pierrotte? L'am întrebat eu, cu sfială. * Pierrotte ce zice?
— Nimic. S-a arătat numai foarte mirat că nu te vede. Trebuie să te duci, dragul meu Daniel! O să te duci, nu-i aşa?
— Chiar mâine, Jacques, îţi făgăduiesc '.
Pe când vorbeam, Cuc-Alb, care se întorsese la ea, îşi începu cântecul fără sfârşit. Tolocototinian! Tolocototinian! Jacques izbucni în râs.
— Nii ştii – îmi zise el încet – ochii negri slnt geloşi pe vecina noastră. Ei cred că-i rivala lor. În zadar i-am spus ce-i cu ea, că nici nu au vrut să audă. Ochii negri, geloşi pe Cuc-Alb! E caraghios, nu-i aşa?
M-am făcut că râd şi eu, dar în mine însumi mă ruşinam grozav că numai din vina mea ochii negri erau geloşi pe Cuc-Alb.
A doua zi1, după-amiază, m-am dus în pasajul Sau-mon. Aş fi vrut să urc de-a dreptul sus şi să vorbesc cu ochii negri, înainte de a-1 vedea pe Pierrotte; dar cevenolul mă pândea la uşa pasajului şi nu l-am putut ocoli. A trebuit să intru în prăvălie şi să mă aşez lângă dânsul, după tejghea. Din când în când, un cântecel de flaut ajungea domol până la noi, din dosul prăvăliei.
— Domnule Daniel – îmi zise cevenolul, cu o siguranţă în grai şi cu o uşurinţă de exprimare pe care nu i le mai cunoscusem niciodată – ceea ce vreau să ştiu de la dumneata e foarte simplu şi n-am s-o iau pe ocolite. Cum s-ar zice. Mititica te iubeşte cu adevărat. Oare o iubeşti şi dumneata?
— Din tot sufletul, domnule Pierrotte!
— Atunci, totu-i bine. Uite ce-am să-ţi propun. Eşti prea tânăr şi mititica de asemenea, pentru ca să vă căsătoriţi înainte de trei ani. Aşadar, ai trei ani înaintea dumitale ca să-şi faci o situaţie.! Nu ştiu dacă ai de gând să vinzi mai departe fluturi albaştri; dar ştiu bine ce-aş face eu în locul dumitale. Cum s-ar zice, aş lăsa baltă istorioarele mele, aş intra în fosta casă Lalouette, m-aş pune la curent cu mersul porţelanului şi m-aş pregăti ca, până în trei ani, Pierrotte, care îmbătrâneşte, să găsească în mine un asociat şi-n acelaşi timp un ginere. Hai? Ce zici de asta, băiete?
Apoi Pierrotte îmi dădu una zdravănă cu cotul şi se porni pe râs, dar ce râs… Desigur, bietul ora credea că mă umplu de bucurie propunându-mi să vând porţelanuri alături de el. N-am avut curajul să mă supăr şi nici măcar să-i răspund. Eram doborât.
Farfuriile, paharele pictate, globurile de alabastru, toate se-nvârteau în jurul meu. Pe o poliţă, în faţa tejghelei, păstori şi păstoriţe de porţelan mat, de culori deschise, mă priveau cu; un aer şiret şi parcă-mi spuneau, ameninţându-mă cu bâtele: „O să vinzi porţelan!” Ceva mai departe, figurinele chinezeşti în halate viorii dădeau din căpăţânile lor venerabile, ca pentru a încuviinţa ceea ce spuseseră păstorii: Da. Da. O să vinzi porţelan!”. Şi acolo, în fund, flautul ironic şi viclean fluiera încet: „O să vinzi porţelan. O să vinzi porţelan.” Să înnebuneşti, nu alta!
Pierrotte crezu că de emoţie şi bucurie îmi pierise graiul.
— Mai vorbim noi deseară – îmi zise el, pentru a-mi da răgaz să-mi vin în fire. Acuma, urcă la mititica. Cum s-ar zice. I s-o fi urât de când tot aşteaptă.
M-am urcat la mititica, pe care am găsit-o în salonul galben, brodându-şi veşnicii papuci, în tovărăşia doamnei de ispravă. Să mă ierte scuma mea Camille! Niciodată domnişoara Pierrotte nu mi s-a părut atât de Pierrotte ca în ziua aceea; niciodată felul ei aşezat de a împunge cu acul şi de a-şi număra punctele cu glas tare nu mă întărită atâta. Ou degeţelele-i roşii, bujorii din obraji şi înfăţişarea-i liniştită, semăna cu una din păstoriţele de porţelan colorat care-mi strigaseră cu atâta obrăznicie: ^, O să vinzi porţelan!” Din fericire, ochii negri erau şi ei de faţă, cam împăienjeniţi, cam melancolici, dar se bucurau cu atâta naivitate că mă revăd, încât m-am simţit foarte mişcat. Asta nu ţinu mult. Aproape îndată după mine se ivi şi Pierrotte. Fără îndoială că nu mai avea atâta încredere în doamna de ispravă.
Din clipa aceea, ochii negri pieriră şi porţelanul triumfă pe toată linia. Pierrotte era foarte vesel, foarte vorbăreţ, nesuferit; ploua cu obişnuitul lui „cum s-ar zice”. Masă de seară zgomotoasă, mult prea lungă. Când ne-am ridicat, Pierrotte mă luă la o parte săl-mi reamintească propunerea lui. Avusesem când să mă reculeg şi i-am spus cu destul sânge rece că trebuie să mă mai gândesc şi c-o să-i răspund peste o lună.
Cevenolul fu desigur foarte mirat că nu mă grăbeam să-i primesc propunerile, dar avu bunul simţ să n-arate nimic.
— Se-am înţeles – îmi zise el – peste o lună!
Şi cu, asta se isprăvi. Oricum! Primisem lovitura. Toată seara, înfiorătorul şi fatalul, O să vinzi porţelan!„ îmi sună în urechi. Îl auzeam în ronţăitul capu-^ lui de pasăre, care tocmai intrase cu doamna Lalouette şi se aşezase la colţul. Pianului, îl auzeam în trilurile flautistului, în Visarea de Boselen, pe care domnişoara Pierrotte ne-o cânta ca de obicei; îl citeam în gesturile tuturor acestor marionete burgheze, în croiala veşmintelor lor, în desenul tapetului, în alegoria pendulei – Venus culegând un trandafir din care-şi ia zborul un amoraş cu poleiala ştearsă – în forma mobilelor, în cele mai mici amănunte ale acestui groaznic salon galben, unde aceiaşi oameni spuneau în fiecare seară aceleaşi lucruri, unde aceaşi pian cânta în fiecare seară aceeaşi visare, şi pe care uniformitatea serilor lui îl făcea să semene cu un tablou cu muzică1. Salonul galben, un tablou cu muzică! Oare unde vă ascundeaţi, frumoşii mei ochi negri? ¦ „
Când m-am întors acasă, după seara asta plictisitoare, şi i-am istorisit maică-mi Jacques propunerile lui Pierrotte, el se indignă şi mai tare decât mine: – - Daniel Eyssette, negustor de porţelan! Nu zău, aş vrea s-o văd şi pe asta zicea bunul băiat, roşu
1 Tablou în care personajele joacă datorită unui mecanism cu muzică, (n.t.) de mânie… Parcă i-ai propune lui Lamartine 1 să vândă pachete de chibrituri sau lui Saint-Jieuve? Să facă negoţ cu măturiţe de păr de cal. Pierrotte, dobitoc bătrân! La urma urmei, nici nu trebuie să ne supărăm pe el. Îsu se pricepe, bietul om! Când o să vadă succesul cărţii tale şi ziarele pline de numele tău, atunci o să vorbească şi el cu totulaltfel.
— Fără îndoială, Jacques, dar pentru ca ziarele să vorbească de mine, trebuie să-mi apară cartea, şi văd bine că n-o să apară. De ce? Dragul meu, fiindcă nu pot pune mâna pe niciun editor şi pentru că oamenii ăştia nu-i niciodată acasă pentru poeţi. Chiar marele Bagliavat e nevoit să-ţi tipărească versurile pe socoteala lui.
— Ei bine! O să facem şi noi ca el – zise Jacques, bătând cu pumnul în masă. O să tipărim pe socoteala noastră.
Îl privesc încremenit:
— Pe socoteala noastră?!
— Dadragul meu, pe socoteala noastră. ¦. Tocmai acum îşi tipăreşte marchizul primul'volum din memoriile lui. Îl văd pe tipograf în fiecare zi. E un) alsacian 'cu nasul roşu, care pare un om de treabă. Sunt sigur c-o să ne crediteze. Ce Dumnezeu! O să-1 plătim pe măsură ce se va vinde volumul tău. Haide, ne-am înţeles! Chiar mâine o să-mi văd omul.
Într-adevăr, Jacques se duce a doua zi la tipograf şi se întoarce încântat.
1 Poet francez (1790-1869), reprezentant al romantismului reacţionar, (n.r.)
2 Critic şi scriitor francez (1804 – 1869). În lucrările sale de critică literară el s-a situat pe poziţiile idealismului, (n.r.)
— S-a făcut – îmi zise el, triumfător – mâine îţi intră cartea la tipar. Ne va costa nouă sute de franci, un fleac! Voi da poliţe de câte trei sute de franci, plă-tibile din trei în trei luni. Şi acum, urmăreşte-mă cu atenţie. Vindem cartea cu trei franci, scoatem o mie de exemplare; aşa că volumul tău trebuie să ne aducă trei mii de franci. M-auzi, trei mii de franci! Din ei plătim tipograful, plus remiza de un franc pentru fiecare exemplar librarilor care vor vinde lucrarea, precum şi volumele ce se trimit ziariştilor. O să ne rămână, limpede ca lumina zilei, un câştig de o mie o sută de franci. Hei! E frumos pentru început.
Cred şi eu că era frumos! Nu mai trebuia s-alerg după stele de nevăzut, moi să mă mai umilesc pe la uşile librarilor şi, pe deasupra, mai picau şi o mie o sută de franci de pus la o parte pentru reclădirea căminului. Ce mai buc arie în ziua aceea în clopotniţa bisericii Saint-Germain! Ce de planuri, ce de visuri! Şi-apoi, în zilele următoare, câte fericiri mărunte sorbite picătură cu picătură: drumurile la tipografie, corecturile şpalturilor, discuţia asupra culorii copertei, priveliştea hârtiei ce iese umedă de sub tipar cu gândurile tale imprimate pe ea, alergătura d” două-trei ori la legător şi, în sfârşit, întoarcerea acasă cu cel dintâi exemplar, pe care-1 deschizi tremurând cu vârful degetelor. Ia spuneţi! Este oare ceva mai îneântător pe lume'?
Vă închipuiţi că cel dintâi exemplar din Comedia pastorală se cuvenea de drept ochilor negri. Şi l-am dus chiar în seara aceea, însoţit de maică-mea lac-ques, care voia să se bucure de triumful meu. Mândri şi voioşi, am intrat în salonul galben. Toată lumea era acolo.
— Domnule Pierrotte – i-am zis eu cevenolului – dă-mi voie să ofer prima mea operă drăgălaşei Camille.
Şi-am pus volumul meu într-o mânuţă scumpă, ce tremura de plăcere. O! Dae-aţi fi Arăzut ce frumos mi-au mulţumit ochii negii şi cum străluceau de tare, citindu-mi numele pe copertă! Cât despre Pierrotte, el era mai puţin entuziasmat. L-am auzit întrebmdu-1 pe Jacques cât putea să-mi aducă un volum ca ăsta.
— O mie o sută de franci – răspunse Jacques. Eu siguranţă.
Apoi începură a vorbi îndelung şi încet dar n-an mai stat să-i ascult. Nu mai puteam de bucurie văzând cum ochii negri îşi plecau genele lungi de mătase pe paginile cărţii mele, şi apoi le ridicau spre mine cu admiraţie… Cartea mea! Ochii negri! Două fericiri, pe care i le datoram maică-mi Jaeques.
În seara aceea, înainte de a ne întoarce acasă am dat târcoale prin galeriile Odeonului 1, ca să vedem cum arată Comedia pastorală printre cărţile expuse de librari.
— Aşteaptă-mă – îmi zise Jacques – mă duc să văd câte s-au vândut.
L-am aşteptat plimbându-mă în lung şi-n lat şi tot trăgând cu coada ochilor la o oarecare copertă verde cu dimgi negre ce parcă se răsfăţa în mijlocul vitrinei. După o clipă, Jacques veni spre mine; era palid de emoţie.
— Dragul meu – făcu el – s-a şi vândut unul. B Semn bun.
1 Odeonul e, după Comedia Franceză, al doilea teatru francez din Paris, fondat în 1797, în Cartierul Latin. Are galerii exterioare unde se vând cărţi, (n.t.)
I-am strâns mâna în tăcere. Eram prea tulburat ea să pot vorbi, dar îmi ziceam: „Este cineva la Paris care a scos trei franci din pungă pentru a cumpăra acest rod al minţii tale, cineva care te citeşte, care te judecă. Oare cine să fie? Tare aş vrea să-1 cunosc”. Vai, spre nenorocirea mea aveam să-1 cunosc în curând pe acest groaznic cineva!
A doua zi după apariţia volumului meu, tocmai luam dejunul la masa cea mare din fund, alături de crudul gânditor, când Jacques dădu buzna în sală, gâââind.
— Veste mare! Îmi zise, trăgându-mă afară după el. Plec deseară la şapte cu marchizul. Îse ducem la Msa s-o vedem pe soră-sa, care-i pe moarte. Poate să stăm mult acolo… Nu te îngrijora pentru viaţa ta. Marchizul îmi dă salariul îndoit. Voi putea să-ţi trimit o sută de franci pe lună… Ei, dar ce-i cu tine? Te-ai îngălbenit la faţă. Haide, Daniel ce-s copilăriile astea! Întoarce-te înăuntru, isprăveşte-ţi masa şi bea o jumătate de Bordeaux, să mai prinzi curaj. Eu alerg să-mi iau rămas bun de la Pierrotte, să înştiinţez tipograful, să las vorbă să se trimită exemplarele ziariştilor… Ku pot pierde nicio clipă… ISfe întâlnim acasă la ora cinci.
M-am uitat după el cum cobora strada Saint-Benoât cu paşi mari, apoi m-am întors în restaurant, dar n-am mai putut să mănânc, nici să beau nimic, şi gânditorul goli el jumătatea de Bordeaux. Mi se rupea inima când îmi ziceam că peste câteva ceasuri maică-mea Jacques va fi departe. În zadar mă gândeam la cartea mea, la ochii negri, nimic nu putea să-mi scoată din minte că Jacques avea să plece şi că voi
Irămâne singur-singurel la Paris, stăpân pe mine şi răspunzător de toate faptele mele.
IsTe-am regăsit la ora hotărâtă. Deşi foarte mişcat el însuşi, se strădui până-n ultima clipă să pară foarte vesel. Şi tot până-n ultima clipă îmi arătă mărinimia sufletului său şi minunata dragoste ce mi-o purta. Nu se gândea decât la mine, la bunul meii trai, la viaţa mea. Sub cuvânt că-şi face cufărul, îmi cerceta rufăria, hainele.
— Cămăşile sunt în colţul ăsta, vezi, Daniel. Batistele alături, după cravate.
Şi-i spuneam:
— Nu-ţi faci cufărul, Jacques; faci rânduială în dulapul meu.
Dulap şi cufăr, când totul fu gata, am trimis după o trăsură şi am plecat la gară. Pe drum, Jacques îmi dădea sfaturi. Tot felul de sfaturi:
— Să-mi scrii des…
— Să-mi trimiţi toate articolele care vor apare cu privire la volumul tău, mai ales articolul lui Gustave Planche. O să fac un caiet cartonat şi-o să le lipesc pe toate într-însul. Va fi cartea de aur a familiei EyssetteSă nu uiţi, spălătoreasă vine marţea… Dar, mai ales, nu te lăsa ameţit de succes.,. E limpede c-o să ai mare succes, şi-s tare primejdioase succesele pariziene. Din fericire, Camille va fi acolo pentru a te feri de ispite. Înainte de toate, Daniel, dragul meu, îţi cer să te duci des acolo şi să nu faci să plângă ochii negri. În clipa aceea treceam prin faţa Grădinii Plantelor. Jacques începu să râdă: Ţi-aduci aminte – îmi zise el – c-am trecut pe aici într-o noapte, acum vreo patru sau cinci luni? Hei!. Ce deosebire între Daniel de atunci şi cel de astăzi. A! Frumoasă cale ţi-ai mai croitj în aste patra luni de zile!
Vorba-i că bunul Jacques credea într-adevăr că-mi croisem bine calea, şi eu, prostul de mine, eram convins de lucrai ăsta.
Am ajuns la gară. Marchizul era acolo. De departe l-am văzut pe omuleţul ăsta ciudat, cu. Capu-i ţepos de arici alb, ţopăind în lung şl-n lat într-o sală de aşteptare.
— Eepede! Eepede! Rămâi cn bine! Îmi zise Jacques. Şi, luându-mi capul în mâinile lui mari, mă sărută de trei patru ori din răspunderi, apoi alergă să-şi ajungă iute călăul.
Văzându-1 că piere, am încercat o senzaţie deosebită.
Deodată mi s-a părut că-s mai mic, mai plăpând, mai. Sfios, mai copil, ca şi cum^frate-meu, plecând, mi-ar fi luat măduva oaselor, puterea, îndrăzneala şi jumătate din statura mea. Mulţimea din jurul meu mă înspăimânta. Eram iar Piciul.
Se lăsa noaptea. Încet, pe drumul cel mai lung, pe cheiurile cele mai pustii, Piciul se întorcea în clopotniţa lui. Gândul de a se regăsi în odaia aceea deşartă îl mâhnea cumplit. Ar fi vrut să rămână afară până dimineaţa. Totuşi trebuia să se ducă acasă.
Când trecu prin faţa uşii portarului, acesta-i strigă:
— Domnule Eyssette, o scrisoare!
Era un bileţel elegant, parfumat, mătăsos; un soriş de femeie, mai subţire, mai felin decât al ochilor negri. Oare de la cine să fie! ¦ Rupse repede pecetea şi citi pe scări, Ia lumina slabă a gazului: „Domnule vecin, -
Comedia 'pastorală e de ieri pe masa mea, dar îi lipseşte o dedicaţie. Ar fi foarte amabil să vii deseară s-o scrii, luând o ceaşcă de ceai Ştii, ca între artişti.
Irma Borel”. Şi mai jos: „Doamna de la etajul întâi”.
Doamna de la etajul întâi! Când Piciul citi iscălitura aceasta, îl trecu un fior prin tot trupul. O revăzu aşa cum i se arătase într-o dimineaţă, coborând seara într-un vârtej de catifea, frumoasă, rece, impunătoare, cii micul ei semn alb în colţul buzei. Şi la gândul că o femeie ca asta îi cumpărase volumul, inima-i sălta de trufie.
O clipă rămase pe scări, cu scrisoarea în' mână, întrebându-se dacă va urca la el sau se va opri la etajul întâi; apoi, deodată, îi veni în minte sfatul lui Jacques: „Şi, mai ales, Daniel, nu fă să plmgă ochii negri”. O presimţire tainică îi spunea că dacă se duce la doamna de la etajul întâi, ochii negri vor plânge, iar Jacques. Se va mâhni. Atunci Piciul băgă hotărât scrisoarea în buzunar, zicându-şi: „N-o să mă duc!”
X. IRMA BOKEL
V-uc-Alb veni să-i deschidă. Căci – mai e nevoie să v-o spun! – Cinci minute după ce-şi jurase că n-o să se ducă, înfumuratul de Piciul suna la uşă Irmei Borel. Când îl văzu, negresa zâmbi în silă şi-i făcu un semn cu mâna-i mare, lucioasă şi neagră: Veniţi!” După ce trecură prin două sau trei saloane pompoase, se opriră în faţa unei uşiţe tainice, prin care se auzeau – pe trei sferturi înăbuşite de grosimea draperiilor – strigăte răguşite, hohote de plâns, blesteme, râsete convulsive. Negresa bătu şi, fără să mai aştepte răspuns, îi introduse pe Piciu.
Singură într-un budoar bogat, tapetat cu mătase liliachie şi scăldat în lumină, Irma Borel umbla cu paşi mari, declamând. O rochie largă de casă, albastră ca cerul, acoperită cu dantele, flutura In jurul ei ca un nor. O mânecă ridicată până la umăr dezvăluia un braţ alb ea zăpada, de o neasemuită puritate, ce învârtea, în loc de pumnal, un cuţit de sidef pentru tăiat hârtia. Cealaltă mână, învăluită în dantele, ţinea o carte deschisă.
Piciul se opri înmărmurit. Niciodată doamna de la etajul întâi nu i se păruse atât de frumoasă. Acum, era mai puţin palidă decât la prima lor întâlnire. Dimpotrivă, fragedă şi trandafirie, dar de un trandafiriu mat, semăna în ziua aceea cu o frumoasă floare de migdal, şi micul semn alb din colţul buzei părea cu atât mai alb. Apoi părul, pe care nu-1 putuse vedea prima dată, o înfrumuseţa şi mai mult, îndulcind tot ce era cam mândru şi aproape aspru în chipul ei. Avea un păr blond, de un blond cenuşiu-deschis, blond ca pulberea şi era des şi subţire, o ceaţă de aur în jurul capului.
Văzându-1 pe Piciu, doamna îşi curmă pe loc declamaţia. Aruncă pe divanul din spatele ei cuţitul de sidef şi cartea, apoi cu o mişcare fermecătoare îşi îşi trase mâneca rochiei şi se îndreptă spre noul venit „ cu mâna bărbăteşte întinsă:
— Bună ziua, vecine! Îi zise ea, zâmbindu-i drăgălaş. Mă găseşti, în toiul furiilor tragice! Învăţ rolul *Clytemnestrei. E zguduitor, nu-i aşa?
Îl pofti să stea pe un divan lingă ea şi conversaţia începu:
— Vă ocupaţi cu arta dramatică, doamnă! (îfu îndrăzni să-i zică „vecină”.)
— O, ştii, o fantezie. Cum m-am ocupat şi de sculptură, şi de muzică. Totuşi, de data aceasta cred c-am prins gust de-a binelea. O să debutez la Teatrul Francez.
În clipa aceea, o pasăre uriaşă, cu moţ galben zbură, bătând tare din aripi, şi se lăsă pe capul creţ al Piciului.
— Nu te teme – făcu doamna, râzând de mutra lui speriată – e papagalul meu. O pasăre de treabă pe care am adus-o din Insulele Marchize.
Luă pasărea, o dezmierdă, îi spuse vreo două vorbe spanioleşti şi o duse înapoi, pe o stinghie aurită, în celălalt capăt al salonului. Piciul căsca ochii. Negresa, papagalul, Teatrul Francez, Insulele Marchize.
„Ce femeie ciudată! *' – gândea el, cu admiraţie.
Doamna se aşeză iar lângă dânsul şi conversaţia urmă. La început vorbiră numai de Comedia pas-
— C. 268 torală. Doamna o citise şi o recitise de mai multe ori din ajun, ştia multe versuri pe dinafară şi le declama cu entuziasm. Niciodată vanitatea Piciului nu mai fusese atât de măgulită. Doamna voia să-i ştie vârsta, de unde era, cum trăia, dacă ieşea în lume, dacă era îndrăgostit. La toate întrebările acestea, el răspundea cu cea mai mare nevinovăţie; aşa că, după un ceas, doamna de la etajul întâi cunoştea bine pe maica Jacques, povestea casei Eyssette şi a bietului cămin pe care copiii juraseră să-l reclădească. Hei, dar niciun cuvânt despre domnişoara Pierrotte. S-a vorbit numai de o tânără fată din lumea mare, îndrăgostită moartă de Piciu, şi de un tată barbar – bietul Pierrotte! – Care se împotrivea patimei lor.
În mijlocul acestor destăinuiri intră cineva în salon. Era un sculptor bătrân, cu coamă albă, care dăduse lecţii doamnei pe vremea când ea sculpta.
— Fac prinsoare – îi zise el, cu glas scăzut, ui-tându-se la Piciu cu ochi plini de şiretenie – fac prinsoare că-i pescuitorul de mărgean napolitan al dumitale.
— Întocmai – răspunse ea, râzând. Şi, întorcân-du-se către pescuitorul de mărgean, care părea foarte uimit că-1 numea aşa: Nu-ţi mai aminteşti – îi zise ea – de dimineaţă când ne-am întâlnit? Erai cu gâtul gol, pieptul descoperit, părul răvăşit şi cu urciorul de gresie în mână. Mi s-a părut că revăd pe unul din micii pescuitori de mărgean, pe care-i întâlneşti în golful Neâpole. Şi seara le-am spus-o prietenilor mei, dar nici nu bănuiam atunci eă micul pescuitor de mărgean era un mare poet şi că în fundul urciorului de gresie se găsea Comedia pastorală.
Vă închipuiţi ce încântat era Piciul să audă vorbin-du-se despre el cu respectuoasă admiraţie. În timp ce se înclina şi zâmbea cu modestie, Cuc-Alb introduse un nou vizitator, care nu era altul decât marele Baghavat, poetul indian de la masa din fund. Baghavat, intrând merse drept spre doamnă şi-i întinse o carte cu copertă verde:
— Îţi aduc înapoi fluturii – zise el. Ce literatură ciudată î.
Un gest al doamnei îl opri numaidecât. Înţelese că autorul era acolo şi se uită spre el cu un zâmbet silit. Urmă o clipă de tăcere şi de stinghereală, pe care sosirea unui al treilea personaj o curmă fericit. Era profesorul de declamaţie; un, gheboşel îngrozitor, cu faţa foarte palidă, perucă roşcată şi dinţi stricaţi. Pare-se că, fără gheb, ghebosul ăsta ar fi fost cel mai mare actor al vremii; dar infirmitatea lui, neîngăduindu-i să se suie pe scenă, se mângâia formând elevi şi bârfind pe toţi actorii timpului.
De cum se ivi, doamna îi strigă:
— Ai văzut-o pe izraelită 1 Cum a mers astă-searăi
Izraelita era marea tragediană Raehel1, pe atunci în cuhnea gloriei.
— Merge din ce în ce mai rău – zise profesorul, dând din umeri. Fata asta n-are nimic. E o stricată, o adevărată stricată.
1 Elisa Felix, zisă d-ra Raehel, celebră tragediană franceză (1820-1858). (n.t.)
— O adevărată stricată – adăugă eleva; şi în spatele ei, ceilalţi doi repetară cu convingere: „O adevărată stricată.”
După o clipă cerură doamnei să recite ceva.
Fără ase lăsa rugată, se sculă, luă cuţitul de sidef, îşi ridică mâneca rochiei şi începu să declame.
Bine sau rău? Piciul n-ar fi putut spune. Ameţit de frumosul braţ de nea, fermecat de părul de aur, care unduia frenetic, privea şi nu asculta. Când doamna isprăvi, aplaudă mai tare decât toţi şi declară la rândul lui că Bachel nu era decât o stricată, o adevărată stricată.
Toată noaptea visă braţul de zăpadă şi ceaţa de aur. Apoi, când se făcu ziuă şi vru să se aşeze la masa rimelor, braţul fermecat veni să-1 tragă de mânecă. Atunci, cum nu era în stare să facă versuri şi nici nu voia să iasă, începu să-i scrie lui Jacques şi să-i vorbească despre doamna de la etajul întâi.
, Ah, dragul meu, ce femeie! Ştie tot, cunoaşte tot. A făcut sonete, a făcut tablouri. Are pe cămin o frumoasă Colombiană de pământ ars, care-i opera ei. De trei luni joacă tragedie, şi de pe acum joacă mult mai bine decât faimoasa Bachel. Pare-se, într-adevăr, că Eachel asta nu-i decât o stricată. În sfârşit, dragul meu, o femeie cum nici n-ai visat. A văzut tot, a fost pretutindeni. Deodată îţi spune: „Când eram la Petersburg”…, apoi, după o clipă, îţi declară că-i place mai mult rada din Eio decât cea din Neapole. Are un papagal pe care 1-a adus din Insulele Marchize, o negresă pe care a luat-o, trecând prin Portul Principelui. Dar, de fapt, o cunoşti pe negresa ei, e vecina noastră Cuc-Alb. Cu toată înfăţişarea ei lipsită de farmec, Cuc-Alb e o fată foarte bună, liniştită, discretă, credincioasă şi nu. Vorbeşte decât în proverbe, ca bunul Sancho. Când servitorii vor s-o descoasă dacă stăprna ei e măritată, dacă există vreun domn Borel pe undeva, dacă-i atât de bogată pe cât se spune, Ouc-Alb răspunde în limba ei păsărească: Treaba ieău, nu treaba berbecii (treburile iedului nu-1 privesc pe berbec); sau încă: Pantof şti dacă ruptuli ciarapu (pantoful ştie dacă ciorapii sunt rupţi). Are vreo sută din astea, iar indiscreţii n-au niciodată ultimul cuvânt cu ea. Şi fiindcă veni vorba de oameni, ştii pe cine am în-tâlnit la doamna de la etajul întâi? Pe poetul indian de Ia masa noastră din fund, pe marele Baghaval în persoană. Pare să fie tare îndrăgostit de ea şi-i face poeme frumoase, în care o compară pe rând cu un condor, un lotus sau un bivol; dar doamna mi face mare caz de omagiile lui. De altfel trebuie să fie obişnuită: toţi artiştii care vin la ea – şi te asigur că-s mulţi şi din cei mai renumiţi – sunt amorezaţi de dânsa.
E atât de frumoasă! O frumuseţe atât de ciudată! Într-adevăr m-aş fi temut pentru inima mea dacă n-ar fi fost dată. Din fericire, ochii negri sunt aici ca să mă apere. Scumpi oehi negri! Astăzi mă duc să-mi petrec seara cu ei şi vom vorbi toată vremea de tine, maică Jacques”.
Când Piciul îşi isprăvea scrisoarea, cineva bătu încet la uşă. Prin Cuc-Alb, doamna de la etajul întâi îl poftea în loja ei, la Teatrul Francez, s-o audă pe stricată. Ar fi primit cu dragă inimă, dar se gândi că n-avea haine potrivite şi fu nevoit să zisă nu. Asta-1 necăji grozav. „Jacques ar fi trebuit să-mi facă o haină – îşi zicea el. Am neapărată nevoie
Când vor apărea articolele, va trebui să merg pe la ziarişti, să le mulţumesc. Ce mă fac fără haina 1„. Seara se duse în pasajul Saumon, dar vizita asta nu-1 înveseli. Cevenolul râdea zgomotos, domnişoara Pierrotte era prea brună. Ochii negri îi făceau zadarnic semn şi-i spuneau încetişor: „Iubeşte-mă!„ tn limba mistică a stelelor; ingratul nu voia să audă nimic. După masă, când sosiră soţii Lalouette, se aşeză trist şi posac într-un colţ şi, în timp ce tabloul cu muzică îşi cânta micile melodii, şi-o închipuia pe Irma Borel tronând într-o lojă descoperită, braţul de zăpadă făcându-i vânt cu evantaiul, ceaţa de aur sclipind sub luminile sălii. „Ce ruşine mi-ar fi dacă m-ar vedea aici!” – gândea el.
Trecură mai multe zile, fără se se mai întâmple nimic nou. Irma Borel nu mai dădea semn de viaţă. Eelaţiile între primul şi al cincilea etaj păreau întrerupte, în fiecare noapte, Piciul, stând la masa lui de lucru, auzea cum intra caleaşca doamnei şi, fără să bage de seamă, huruitul ei înăbuşit şi acel „Poarta, vă rog” al vizitiului îl făceau să tresară. Nu putea s-o audă fără emoţie nici pe negresă, când se urca la ea; dac-ar fi îndrăznit, s-ar fi dus s-o întrebe ce face stăpână-sa. Cu toate acestea, ochii negri mai erau stăpâni pe situaţie. Piciul îşi petrecea ceasuri întregi lângă ei. Eestul timpului se închidea în odaia lui şi căuta rime, spre marea mirare a vrăbiilor ce veneau să-1 vadă de pe toate acoperişurile dimprejur, căci vrăbiile din Cartierul Latin sunt ca doamna de ispravă şi-şi fac păreri ciudate despre mansardele studenţilor. În schimb, clopotele de la Saint-Germain – sărmanele clopote închinate Domnului şi închise toată viaţa lor ca nişte carmelite! – Se bucurau văzându-1 pe prietenul lor Piciul veşnic la masa lui. Şi, ca să-1 îmbărbăteze, îi cântau mereu.
În vremea aceasta sosiră veşti de la Jacques. Era la Msa şi dădea multe amănunte asupra stabilirii lui. „Ce locuri frumoase, dragul meu Daniel, şi cum te-ar mai inspira marea, care-i colo, sub ferestrele mele! Eu mă bucur prea puţin de ea; nu ies niciodată. Marchizul dictează toată ziua. Al dracului om! Uneori, între două fraze, ridic fruntea, văd o mică pânză roşie la orizont, apoi repede iar cu nasul în Jhârtii. Domnişoara d'Haequeville e tot foarte bolnavă. O aud deasupra noastră cum tuşeşte, tuşeşte. Eu însumi, abia sosit, am căpătat un guturai zdravăn, care nu se mai sfârşeşte.”
Ceva mai departe, vorbind despre doamna de la etajul întâi, Jacques zicea: „. Dacă vrei să m-asculţi, n-o să te mai duci la femeia asta. E prea complicată pentru tine; ba chiar, oare să ţi-o spun % Simt că-i o aventurieră. Uite! Am văzut ieri în port un bric olandez, care tocmai făcuse o călătorie în jurul lumii şi se întorcea cu catarge japoneze, prăjini lungi din Chili, un echipaj împestriţat ca o hartă geografică. Ei bine, dragul meu, găsesc că Irma Borel a ta seamănă cu aceasta. Foarte frumos pentru un bric să fi călătorit mult, dar pentru o femeie nu-i acelaşi lucru. Îndeobşte cele care au văzut atâtea ţări îi fac pe ceilalţi să vadă pe naiba. Să n-ai încredere, Daniel, să n-ai încredere! Şi, mai ales, te conjur, nu fă să plângă ochii negri.”
Cuvintele de la urmă îi merseră drept la inimă Piciului. Statornicia lui Jacques de a veghea asupra fericirii aceleia care nu voise să-1 iubească i se păru minunată. „O, nu Jacques, nu te teme, n-am s-o fac să plângă” – îşi zise el, şi îndată luă neclintita hotărâre de a nu se mai întoarce la doamna de la etajul întâi.
Încredeţi-vă în Piciul când e vorba de neclintite hotar îri.
În seara aceea, abia băgă de seamă când trăsura hunii sub portal. Şi nici cântecul negresei nu-i mai abătu gândurile de la lucru. Era o noapte de septembrie înăbuşitoare, prevestind furtună. Lucra cu uşa întredeschisă. Deodată i se păru că aude trosnind scara de lemn ce ducea la odaia lui. Curând desluşi un zgomot uşor de paşi şi foşnetul unei rochii. Urca cineva, desigur. Dar cine?
Cuc-Alb se întorsese demult. Poate că doamna de la etajul întâi venea să-i vorbească negresei. La gândul ăsta, Piciul simţi că inima-i bate puternic, dar avu curajul să rămână în faţa mesei. Paşii se tot apropiau. Ajunşi pe scară, se opriră. O clipă se făcu tăcere, apoi o uşoară bătaie în uşa negresei, care nu răspunse.
„Ea este!” îşi zise el, fără să se mişte de la locul lui!
Deodată, o lumină parfumată se răspândi în odaie.
Uşa scârţii, cineva intra.
Atunci, fără a întoarce capul, Piciul întrebă tre-murând:
— Cine-il ¦ ' ¦;
XI. INIMA DE ZAHĂR
Iată două luni de când a plecat Jacques, şi încă, nu-i vorba să se mtoarcă acasă. Domnişoara d'Hacqu-eville a murit. Marchizul, însoţit de secretarul său, îşi plimbă doliul prin toată Italia, fără să-şi întrerupă o singură zi neînduplecata dictare a memoriilor lui. Jacques, peste măsură de obosit, abia găseşte vreme să-i scrie fratelui său eâteva rânduri, datate din Roma, din IsTeapole, din Pisa, din Palermo. Dar dacă ştampila poştei de pe aceste scrisori se schimbă adesea, cuprinsul lor e aproape acelaşi. „Lucrezi? Ce fac ochii negri? A apărut articolul' lui Gusta ve Planche? Te-ai mai dus pe la Irma Borel?” La aceste întrebări, totdeauna aceleaşi, Piciul răspunde neclintit că lucrează mult, că vânzarea cărţii merge foarte bine, ochii negri de asemenea, că n-a mai văzut-o pe Irma Borel şi nici de Gustave Planche n-a auzit vorbindu-se.
Ce-i adevărat din toate acestea? Xe-o va spune o ultimă scrisoare, pe care Piciul o scrisese într-o noapte de friguri* şi de zbucium.
'Domnului Jacques Egssette, la Pisa Duminică seara, ora 10
Jacques, te-am minţit. De două luni nu fac decât să te mint. Îţi scriu că lucrez, şi de două luni călimara mea n-are cerneală. Îţi scriu eă vânzarea cărţii merge bine, şi de două luni nu s-a vândut niciun exemplar. Îţi scriu căf n-o mai văd pe Irma Borel, şi de două luni nu m-am despărţit nicio clipă de ea. Cât despre ochii negri, vai! O, Jacques, Jacques, de ce nti te-am ascultat? De ce m-am întors la femeia asta?
Aveai dreptate, e o aventurieră şi nimic mai mult. La început o credeam deşteaptă. Nu-i adevărat, tot ce spune, repetă după alţii. S-are nici cap, nici inimă. E mârşavă, e cinică, e răutăcioasă. Când o apucă mânia, am văzut cum îşi bătea negresa cu cravaşa, cum o trântea la pământ şi-o călca în picioare. Pe lângă toate, e o femeie dârză, nu se teme nici de Dumnezeu, nici de dracu', dar crede orbeşte în prezicerile somnambulilor şi-n drojdia de cafea. Cât despre talentul ei de tragediană, zadarnic ia lecţii cu o stârpitură cu gheb şi stă toată ziua acasă cu cocoloaşe de gumă în gură, sunt sigur că niciun teatru n-o v-a primi. În viaţa privată însă e, într-adevăr, o actriţă grozavă.
Nu ştiu, zău cum de-am căzut în ghearele acestei creaturi, eu care ţin atâta la ce-i bun şi la ce-i simplu, bietul meu Jacques, far pot să-ţi jur că i-am scăpat şi că acum totul s-a sfârşit, sfârşit, sfârşit. Dac-ai şti ce laş eram şi ce făceam din mine! Îi spusesem toată povestea mea; îi vorbeam de tine, de mama, de ochii negri. Să mori de ruşine, nu alta. Îi dădusem toată inima mea, îi destăinuisem toată viaţa mea, dar din viaţa ei nu voise niciodată să-mi istorisească nimic. Î5u ştiu cine-i, nu ştiu de unde vine. Într-o zi am întrebat-o dacă a fost măritată şi a început să râdă. Ştii, semnul acela din colţul buzei e o lovitură de cuţit pe care a primit-o acolo, în ţara ei. Am vrut să ştiu cine i-1 făcuse. Mi-a răspuns foarte simplu: „Un spaniol, îl chema Pacheeo”, niciun cuvânt mai mult. Ce prostie, nu-i aşa! Partcă-1- cunosc eu pe Pacheco acela? N-ar fi trebuit să-mi dea câteva lămuriri? O lovitură de cuţit mi-i lucru firesc, ce dracu1! Dar uite. Artiştii care-o înconjoară i-au făcut o faimă de femeie ciudată, şi ţine la renumele ei… Ah, artiştii ăştia, dragul meu, îi urăsc! Dac-ai şti, oamenii aceştia, trăind printre statui şi picturi, ajung să creadă că nu mai este altceva pe lume. Îţi vorbesc întruna de formă, de linie, de culoare, de artă greacă, de Parthe-non, de planuri, de mastoizi *. Îţi privesc nasul, braţele, bărbia. Cercetează dacă ai un tip oarecare, trăsături, caracter; dar de ceea ce bate în pieptul nostru, de patimile, de lacrimile, de suferinţele noastre, nu le pasă nici cât negru sub unghie. Oamenii ăştia au găsit că faţa mea are caracter, dar poezia mea deloc. Halal încurajare, n-am ce zice!
La începutul legăturii noastre, femeia asta crezuse că pune mâna pe un copil minune, un. Mare poet de mansardă. M-a înnebunit cu mansarda! Mai târziu, când cenaclul ei i-a dovedit că nu eram decât un prost, m-a păstrat pentrucaracterul capului meu. Caracterul ăsta, trebuie să-ţi spun, se schimba după oameni. Unul din pictorii ei, care găsea că am tipul italian, m-a pus să-i pozez pentru un cim-poier; altul, pentru un algerian vânzător de violete ¦, altul. Parcă mai ştiu? De cele mai multe „ori pozam la ea şi, ca să-i fac plăcere, trebuia să rămân toată ziua cu zorzoanele pe umeri şi să figurez în salonul ei, alături de papagal. Multe ceasuri ne-am petrecut aşa, eu îmbrăcat în turc, fumând lulele
1 Proeminenţă tn formă de mamelon, aşezată la partea inferioară şi posterioară a osului temporal: apofiza mastoidă. (n.t.) lungi, pe un colţ al canapelei, ea la celălalt p declamând cu cocoloşii, de gumă în gură şi oprindu-s (c) din când în când ca să-mi spună: „Ce cap caracteristic ai tu dragul meu Dani-Dan!” Când eram îmbrăcat în turc, îmi zicea Dani-Dan; când eram italian,. Danielo; niciodată Daniel. De altfel, voi avea cinstea să figurez sub aceste două chipuri la viitoarea expoziţie de pictură. Se va vedea în catalog: „Tânăr eimpoier italian, aparţinând d-nei Inna Bq-rel”, „Tânăr felah, aparţinând d-nei Irma Borel”. Şi eu voi fi acela. Ce ruşine!
Mă opresc o clipă, Jacques. Mă duc să deschid fereastra şi să sorb un pic aerul nopţii. Mă înăbuş. Nu mai văd”.
„Ora unsprezece
Aerul mi-a făcut bine. Cu fereastra deschisă, pot-să-ţi scriu mai departe. Plouă, e întuneric clopotele sună. Ce tristă-i odaia asta! Scumpă odăiţă 1 Ce dragă-mi era odinioară. Acum mă plictisesc într-însa. Ea mi-a stricat-o. A venit aici prea des. Înţelegi, m-avea la îndemână, în casă. Era comod. O, nu mai era odaia de lucru.
De eram sau nu acasă, intra la orice oră şi cotro-băia pretutindeni. Într-o seară am găsit-o seotocind într-un sertar în care păstrez tot ce am mai scump pe lume: scrisorile mamei, ale tale, ale ochilor negri; aceasta, într-o cutie aurită, pe care trebuie s-o cunoşti, în clipa când am intrat, Irma Borel ţinea cutia şi era gata s-o deschidă. Abia am avut când să mă reped şi să i-o smulg din mâini.
— Ce faci acolo”? Am răcnit indignat.
Îşi luă aerul cel mai tragic:
— Am respectat scrisorile mamei tale, rlar aa-tea-mi aparţin, le vreau. Dă-mi cutia înapoi!”
— Ce yrei să faci cu ea?”
— Să citesc scrisorile dintr-însa.'.”
— Niciodată – i-am zis. Nu ştiu nimic din viaţa dumitale, iar pe a mea o cunoşti toată”.
— O! Dani-Dan – era ziua turcului – o, Dani-Dan, cum se poate să-mi spui aşa ceva! Nu intri tu când yrei în casa mea? Nu-i cunoşti pe toţi cei care vin la mine?”
Tot vorbind, şi cu glasul cel mai dulce, încerca să-mi ia cutia.
— Ei bine – i-am zis – dacă-i aşa, îţi dau voie s-o deschizi, dar cu o condiţie- „
— Care anume?”
— Ai să-mi spui unde te duci în fiecare dimineaţă de la opt la zece.”
Se îngălbeni la faţă şi mă privi drept în ochi… Nu-i vorbisem niciodată de asta, deşi ardeam să ştiu. Această ieşire tainică din fiecare dimineaţă mă făcea curios, mă neliniştea, ca şi semnul din colţul buzei, ca şi Pacheco şi ca toată viaţa ciudată pe care o ducea. Aş fi vrut să ştiu, dar în acelaşi timp mi-era frică să aflu. Simţeam că era la mijloc o taină ticăloasă care m-ar fi silit să fug… Totuşi, în ziua aceea am îndrăznit s-o întreb, după cum vezi. Rămase uimită. Şovăi o clipă, apoi îmi zise anevoie şi cu voce înăbuşită:
— Dă-mi cutia şi o să ştii tot”.
Atunci i-am dat cutia. Jacques, e o nemernicie, nu-i aşa? O deschise înfiorându-se de plăcere şi începu să citească toate scrisorile – erau vreo douăzeci – rar, cu glas scăzut, fără să sară un rând. Povestea asta de dragoste, curată şi sfioasă, părea c-o interesează mult. I-o mai istorisisem, dar în felul meu. Îi spusesem că ochii negri erau o fată din înalta aristocraţie, pe care părinţii nu voiau s-o mărite cu un biet plebeu ca Daniel Eyssette. Eecunoşti aici caraghioasa mea vanitate.
Din când în când se oprea din citit, zicând: „Uite! Asta-i drăguţ!” Sau încă: O, o, pentru o fată de neam mare.„ Apoi, pe măsură ce le citea, le apropia de luminare şi privea cum ardeau, râzând cu răutate. Eu o lăsam. „Voiam să ştiu unde se ducea în fiecare dimineaţă de la opt la zece.
Dar printre scrisorile acestea era una scrisă pe hârtia casei Pierrotte, hârtie cu „antet”: trei farfurioare verzi sus, iar dedesubt: Porţelanuri şi cristaluri. Pierrotte, succesorul lui Lalouette… Sărmani ochi negri! Fără îndoială că într-o zi, fiind în prăvălie, simţiseră nevoia să-mi scrie şi luaseră cea dinţii hârtie ce le căzuse în mână. Îţi închipui ce descoperire pentru tragediană! Până atunci crezuse povestea mea cu fata nobilă şi părinţii de neam mare, dar când ajunse la scrisoarea asta, înţelese tot şi izbucni într-un hohot de râs:
— Iat-o, dar, pe tânăra patriciană, perla cartierului aristocratic. O cheamă Pierrotte şi vinde porţelanuri în pasajul Saumon. A! Înţeleg acum de ce nu voiai să-mi dai cutia”.
Şi râdea, râdea.
Dragul meu, nu ştiu ce m-a apucat: ruşine”, ciuda, furia. Nu mai vedeam înaintea ochilor. M-am aruncat asupra ei să-i smulg scrisorile. Ea se tema, se trase un pas îndărăt şi, încurcându-se în trena rochiei, căzu, ţipând în gura mare. Negresa o SbMzi din odaia de alături şi alergă în grabă. Am vrut b-o împiedic să intre, dar cu dosul mâinii ei mari şi unsuroase mă ţintui de perete şi se înfipse între mine şi stăpână ei.
În timpul ăsta, cealaltă se ridicase şi plângea, sau numai se prefăcea. Plângând, scotocea mai departe în cutie:
— Nu ştii – zicea ea negresei – nu ştii de ce a vrut să mă bată 1. Fiindcă am descoperit că domnişoara lui cea nobilă nu-i nicidecum nobilă şi vinde farfurii într-un pasaj”.
— Nu tot cine port pinten, geambaş” (nu oricine poartă pinteni e geambaş) – îşi rosti bătrâna cuvenita zicală.
— Uite – făcu tragediana – uite ce dovezi de dragoste îi dădea negustoreasa lui. Patru fire de păr din cocul ei şi un bucheţel de violete de cinci bani. Apropie-ţi lampa, Cuc-Alb!”
Negresa apropie lampa. Părul şi florile luară foc pâlpâind. Eu o lăsam. Eram zdrobit.
— O, dar asta ce-o mai fi? Urmă tragediana, desfăcmd o hârtie de mătase. Un dinte! Nu! Parc-ar fi de zahăr. Zău, aşa-i. E o zaharicală alegorică. O inimioară de zahăr!”
Vai! Într-o zi7 la iarmarocul de la Preş Saint-Ger-vais, ochii negri cumpăraseră inimioara asta de zahăr şi mi-o dăduseră, zicând:
— „îţi dau inima mea!” Negresa o privea cu ochi pofticioşi.
— O vrei, Cucuie? Îi strigă stăpână-sa. Ei bine, prinde-o.”
Şi i-o azvârli în gură, ca unui câine. Poate-i caraghios, dar când am auzit zahărul scrâşnind între dinţii negresei, m-am înfiorat din cap până-n picioare. Mi se părea că sfâşie chiar însăşi inima ochilor negri.
Crezi poate, bietul meu Jacques, că după asta totul s-a sfârşit între noi! Ei, dragul meu, dacă a doua zi după scena aceasta ai fi intrat la Irma Borel, ai fi găsit-o repetând rolul Hermionei x cu ghebosul ei şi, într-un colţ, pe o rogojină, lângă papagal, ai fi văzut un tânăr turc, cinchit, cu o narghilea mare de ai fi putut-o încolăci de trei ori în jurul trupului său. „e cap caracteristic ai, dragul meu Dani-Dan!”
Dar cel puţin, o să-mi spui, ca preţ al ticăloşiei tale, ai aflat ce voiai să ştii şi ce făcea ea în fiecare dimineaţă de la opt la zece % Da, Jacques, am aflat, însă abia azi-dimineaţă, după o scenă îngrozitoare, cea din urmă, te asigur. Ţi-o voi povesti… Dar, sst l. Urcă cineva. Dac-o fi ea, dacă vine iar să mă urmărească?! E în stare, chiar după tot ce s-a petrectut. Stai! Mă duc să încui uşa, învârtind cheia de două ori… N-o să intre, nu te teme.
Nu trebuie să intre!” „Miezul nopţii
Nu era ea. Era negresa. Mă miram şi eu. N-auzisem trăsura întorcându-se. Cuc-Alb s-a culcat. Prin peretele subţire aud gâlgâitul sticlei şi îngrozitorul refren: tolocototinian. Acuma sforăie; parc-ar fi limba unui orologiu.
1 Personaj din tragedia Andromaca, de Racine (1639 – 1699). (n.r.)
Iată cum s-a sfârşit trista noastră iubire: Acum vreo trei săptămâni, ghebosul care-i dă lecţii i-a>declarat că era coaptă pentru marile succese tragice şi că voia s-o prezinte, împreună cu alţi elevi de-ai lui.
Tragediana mea-i încântată. Cum n-au la înde-mână un teatru, se înţeleg să schimbe în sală de spectacol atelierul unuia dintre domni ăştia şi să trimită invitaţii tuturor directorilor de teatru din Paris. Cât despre piesa de debut, după multe discuţii aleg Athalie x. Din tot repertoriul, era cea pe care elevii ghebosului o ştiau mai bine. Ca s-o joace, era nevoie numai de câteva îmbinări şi repetiţii de ansamblu. Fie, dar, şi Athalie. Cum Irma Borel era prea cucoană mare ca să umble pe drumuri, repetiţiile se făcură la ea acasă. În fiecare zi, ghebosul îşi aducea elevii: patru sau cinci fete înalte, slabe, solemne, drapate în caşmiruri franţuzeşti a treisprezece franci cinzeci, şi trei-patru nenorociţi de băieţi, cu haine de hârtie înnegrită^ şi capete de naufragiaţi. Repetau toată ziua, afară de răstimpul de la opt la zece, căci, în ciuda pregătirilor pentru reprezentaţie, tainicele ieşiri nu încetaseră. Irma, ghebosul, elevii, toată lumea muncea cu furie. Două zile uitară să dea de mâncare papagalului. Cât despre tânărul Dani-Dan, nimeni nu-1 mai lua în seamă. Într-un cuvânt, totul mergea strună; atelierul era împodobit, teatrul înjghebat, costumele gata, invitaţiile trimise. Dar iată că trei sau patru zile înaintea reprezentaţiei tânărul Eliacin – o fetiţă de zece ani, nepoata ghebosului – se îmbolnăveşte… Ce-i de
1 Tragedie In versuri de Racine. (n.r.)
— C. 288 făcut? Unde să găseşti alt Eliacin, un copil care să-şi poată învăţa rolul în trei zile? Deznădejde generală. Deodată, Irma Borel se-n toarse spre mine:
— Dani-Dan, ce-ar fi dac-ai lua tu rolul?”
— Eu”? Glumeşti. La vârsta mea!”.
— Poate crezi că eşti bărbat. Dar, micule, pari de cincisprezece ani; pe scenă, costumat, machiat, o să arăţi de doisprezece… De altfel, rolul se potriveşte de minune cu caracterul capului tău.”
Dragul meu, zadarnic m-am zbătut. Ca totdeauna, a trebuit să-i fac pe plac. Sunt atât de laş.
Beprezentaţia avu loc. A, dacă mi-ar arde să râd, ce te-aş mai distra, povestindu-ţi ziua aceea. Ne aşteptam să vină directorii de la Gymnase şi de la Teatrul Francez; dar pare-se că domnii ăştia aveau treabă în altă parte şi ne-am mulţumit cu un director de la periferie, adus în ultima clipă. Pe scurt, spectacolul ăsta în familie nu merse prea prost. Irma Borel fu foarte aplaudată. Eu găseam că Athalie asta era prea afectată, că n-avea expresie şi vorbea franţuzeşte ca o. Pitulice spaniolăx. Dar ce-are a face! Amicii ei, artiştii, nu se arătau atât de pretenţioşi. Costumul era autentic, glezna subţire, gâtul bine legat. E tot ce le trebuia. Cât despre mine, capul meu caracteristic îmi aduse şi mie un foarte frumos succes, deşi mai puţin frumos decât al lui Cuc-Alb, în rolul mut al doicii. Ce-i drept, capul negresei avea şi mai mult caracter decât al meu! Aşa că, în actul al cincilea, când se ivi ţinând pe pumnul ei papagalul cel mare – turcul, negresa şi
1 Parafraza zicalei franţuzeşti: spaniolă, (n.t.)
A vorbi franţuzeşte că o vacă papagalul ei, tragediana voise să figurăm cu toţii în piesă – a fost în sală o grozavă explozie de bravo. „Ce succes!” spunea Athalie, îneântată.
Jacques. Jacques! Aud trăsura ei care se întoarce. O, ce femeie mizerabilă! De unde vine aşa de târziu? A uitat oare cumplita noastră dimineaţă? Şi eu care mai tremur tot!
Poarta s-a închis la loc. Numai de nu s-ar urca acum! Vezi tu, e ceva groaznic vecinătatea unei femei pe care o urăşti!” „Ora unu
Reprezentaţia pe care ţi-am povestit-o a avut loe acum trei zile.
În aceste trei zile a fost veselă, iubitoare, blândă, încântătoare. Nu şi-a bătut niciodată negresa. De mai multe ori m-a întrebat ce mai faci, dacă tot mai tuşeşti. Şi doar Dumnezeu ştie că nu te are la inimă. Ar fi trebuit să bănuiesc ceva.
Azi-dimineaţă intră în odaia mea, când bătea ora nouă. Dra nouă! Niciodată n-o văzusem la ora asta! Se apropie de mine şi-mi zice zâmbind:
— E ora nouă!” Apoi, deodată, cu un aer solemn: „Da, dragul meu – te-am înşelat. Când ne-am întâl-nit, nu eram liberă. Era un bărbat în viaţa mea, un bărbat cănii a-i datoresc luxul, huzurul, meu, tot ce ara.” îţi spuneam eu, Jacques, că era o ticăloşie în taina asta?
— Din ziua când te-am cunoscut, mi-a fost scârbă de legătura asta. Nu ţi-am vorbit îndată de ea, fimdcă te ştiam prea mândru pentru a primi să mă împărţi cu altul. N-am rupt-o; fiindcă mi-era greu să renunţ la viaţa asta de trândăvie şi de lux, pentrt care-s născută. Astăzi nu mai pot să trăiesc astfel.' Minciuna asta mă apasă, trădarea asta de fiecare zi mă înnebuneşte. Şi dacă mă mai vrei, după mărturisirea pe care ţi-am făcut-o, sunt gata să părăsesc tot şi să trăiesc cu tine într-un colţişor de lume, unde vei voi.”
Cuvintele din urmă, „unde vei voi”, le şopti lângă mine, aproape de buzele mele, ca să mă ameţească.
Totuşi am avut curajul să-i răspund, ba chiar foarte rece, că sunt sărac, că nu-mi câştig existenţa şi că nu pot cere fratelui meu Jacques s-o hrănească% şi pe ea.
La răspunsul ăsta ridică fruntea cu o înfăţişare de triumf:
— Ei bine, ce-ai spune dac-aş fi găsit pentru noi amândoi un mijloc cinstit şi sigur de a ne câştiga viaţa, fără să ne despărţim?”
Apoi scoase dintr-unul dhvbuzunarele ei un act timbrat, pe care. Începu să mi-1 citească. Era un angajament pentru noi amândoi, într-un teatru de la periferia Parisului; ea, cu o sută de franci pe lună, eu, cu cincizeci. Totul era gata., Nu mai trebuia decât să iscălim.
Am privit-o îngrozit. Simţeam că mă târa în prăpastie, şi o clipă m-am. Temut că nu voi fi destul de tare pentru a mă împotrivi. După ce sfârşi de citit Mrtia, fără să-mi lase timp să-i răspund, începu să vorbească cu înfrigurare de măreţia carierei teatrale şi de viaţa glorioasă pe care aveam s-o ducem acolo, liberi, mândri, departe de lume, dăruindu-ne numai artei şi iubirii noastre.
Yorbi prea mult. Era o greşeală. Am avut când să mă reculeg, s-o chem în ajutor pe maică-mea Jacques în adâncul inimii mele, şi când îşi isprăvi tirada, am putut să-i spun foarte rece: – „Nu vreau să fiu actor!”
Bineînţeles nu se dădu bătută şi-şi reluă frumoasele tirade.
Osteneală zadarnică. Orice-mi spunea, nu-i răspundeam decâfc un singur lucru:
— Nu vreau să fiu actor”. Începea să-şi piardă răbdarea.
— Atunci – îmi zice ea, îngălbenindu-se la faţă – vrei mai bine să mă întorc acolo, de la opt la zece, şi să rămână lucrurile aşa cum sunt?”
La asta i-am răspuns, ceva mai puţin rece:
— Nu vreau nimic. Găsesc că-ţi face cinste dorinţa de a-ţi câştiga existenţa, ca să n-o mai datorezi mărinimiei unui domn de la opt la zece. Îţi repet numai că nu simt nici cea mai mică vocaţie pentru teatru şi că nu voi fi actor.”
La lovitură aceasta izbucni:
— A! Nu vrei să fii actor? Dar ce-o să fii atunci? Îsu cumva te crezi poet, din întâmplare? Se crede poet! Dar n-ai nimic din ceea ce trebuie, sărman nebun! Mă rog, fiindcă şi-a tipărit o carte proastă, pe care n-o cere nimeni, se credâ poet. Dar, nenorocitule, cartea ta-i tâmpită, mi-o spun toţi. De două luni de când e pusă în vânzare, nu s-a vândut decât un singur exemplar, şi acela-i al meu. Tu, poet haida-de! ISumai frate-tu poate să creadă asemenea nerozie. Mare naiv şi acela! Şi-ţi trimite scrisori frumoase. Să te strici de râs cum tot îi dă cu articolul lui Gustave Planche. Deocamdată se omoară ca să te întreţină, iar tu, în timpul ăsta, tu. Tu. La drept vorbind, ce faci tu 1 Ştii măcar? Ai nn cap cu oarecare caracter, şi-ţi ajunge; te-mbraci ca un turc şi crezi că ăsta ţi-e tot rostul. Mai întâi te pievin că, de eâtva timp, caracterul capului tău se pieide îă-u de tot. Eşti urât, eşti tare urât. Iată, priveşte-te! Sunt sigură că dacă te-ai întoarce la mamzel Pierrotte, nici nu s-ar mai uita Ia tine. Şi totuşi, parcă sunteţi făcuţi unul pentru altul. Sunteţi născuţi amândoi să vindeţi porţelan în pasajul Saumon. Te prinde mai bine decât să fii actor”.
Făcea spume la gură, se îneca. Niciodată n-ai văzut asemenea nebunie. Mă uitam la ea, fără să scot o vorbă. Când isprăvi, m-am apropiat de dânsa – tremuram din tot trupul – şi i-am spus foarte liniştit:
— Nu vreau să fiu actor!”
Zicând acestea, m-am îndreptat spre uşă, am deschis-o şi i-am arătat-o.
— Să plec? Făcu ea, rânjind. A! Încă nu. Mai am multe de spus!”
De astă dată n-am mai putut răbda. Un val de sânge mi se sui în obraz. Am pus mina pe o proptea de fier de la cămin şi m-am repezit la dânsa. Te asigur c-a şters-o. Dragul meu, în clipa aceea l-am înţeles pe spaniolul Pacheco.
În urma ei mi-am luat pălăria şi am coborât. Toată ziua am alergat încoace şi-ncolo ca un om beat. A, dac-ai fi fost aici. O clipă mi-a venit în minte să mă duc la Pierrotte, să mă arunc la picioarele lui, să cer iertare ochilor negri. M-am dus până la uşa prăvăliei, dar n-am îndrăznit să intru. S-au împlinit două luni de când'n-am mai fost pe acolo. Mi-au scris, n-am răspuns. Au venit să mă vadă, m-am ascuns. Cum ar putea să mă ierte1? Pierrotte şedea la-tejghea. Părea trist. M-amoprit o clipă în picioare lingă geam şi m-am uitat la el, apoi am fugit plângând…
Când s-a înnoptat, m-am întors acasă… Am plâns multă vreme la fereastră. Pe urmă am început să-ţi scriu. O să-ţi scriu toată noaptea. Mi se pare că eşti aici, că stăm de vorbă amândoi, şi asta-mi face bine.
Ce monstru e femeia asta! Ce sigură era de mine! Cum mă credea eu totul jucăria, lucrul ei! Înţelegi? Să mă ducă la periferie să joc teatru! Sfătu-ieşte-mă, Jacques, mă plictisesc, sufăr. Mi-afăcut mult rău, vezi tu! Îfu mai am încredere în mine, mă îndoiesc, mă tem. Ce să fac? Să lucrez? Vai, are dreptate, nu-s poet, cartea mea nu s-a vândut. Şi ce-ai să faci ca s-o plăteşti?
Toată viaţa mea-i sfărâmată. Nu mai văd, nu mai şi iu nimic. E întuneric. Sunt nume predestinate. O cheamă Irma Borel! Borelx, la noi înseamnă călău. Irma Călău! Ce bine i se mai potriveşte numele ăsta „. Aş vrea să mă mut. Mi-e scârbă de odaia asta. Şi-apoi mă tem să n-o întâhiesc pe scară. Şi, mai ales, fii liniştit, dacă mai vine cumva. Dar n-o să mai vină. M-a uitat. Artiştii sunt acolo, ca să-i aducă mângâiere.
Ah, Dumnezeule, ce aud? Jaccfucs, dragă frate, ea este! Îţi spun că ea-i! Vine aici! L-am recunoscut paşii. E aici, foarte aproape. Îi aud răsuflarea… Ochiul ei lipit de broasca uşii mă priveşte, mă arde, mă.” ¦
Scrisoarea aceasta nu plecă.
1 De la bourreau – călău (in limba franceză), (n.t.)
XII. TOLOCOTOTINIAN lată-mă ajuns la paginile cele mai întunecate ale povestirii mele, la zilele de ticăloşie şi de ruşine pe care Daniel Eyssette le-a trăit lingă femeia aceasta, ca actor la periferia Parisului. Ciudat lucru! Timpul ăsta din viaţa mea, plin de peripeţii, zgomotos, învolburat, mi-a lăsat mai mult remuşcări decât amintiri.
Tot colţul acesta din memoria mea e învăluit în ceaţă, nu văd nimic, nimic.
Dar staţi! N-am decât să închid ochii şi să îngân de două-trei ori refrenul ăsta bizar şi melancolic: Tolocototinian! Tolocototinian! Şi îndată, ea prin farmec, amintirile mele, aţipite, se trezesc, orele moarte ies din mormintele lor şi-1 regăsesc pe Piciu aşa cum era pe atunci, într-o casă mare, nouă, de pe bulevardul Montparnasse, între Irma Borel, care-şi repeta rolurile, şi Cuc-Alb, care cânta fără încetare: -Tolocototinian! Tolocototinian!
Ce casă îngrozitoare! O mai văd şi acum, o văd ca sutele ei de ferestre, cu parmaclâcul scării verde şi năclăit, lăzile de gunoi căscate, uşile numerotate, coridoarele lungi şi albe ce miroseau a vopsea proaspătă. Nouă de tot şi gata murdară. Erau acolo o sută opt camere; în fiecare cameră, câte o familie, şi ce familii! Toată ziua se auzeau certuri, răcnete, zarvă, vărsări de sânge; noaptea, ţipete de copii, picioare goale umblând pe podea, apoi hâţânatul greoi şi veşnic acelaşi al leagănelor. Din când în când, pentru a mai schimba, percheziţiile poliţiei.
Acolo, în văgăuna aceea, cu camere mobilate, cu şapte etaje, veniseră Irma Borel şi Piciul să-şi adăpostească iubirea. Tristă locuinţă şi foarte potrivii & pentru asemenea oaspete! O aleseseră fiindcă era aproape de teatrul lor; şi apoi, ca în toate casele noi, nu plăteau scump. Cu patruzeci de franci preţ pentru cei care uscau pereţii – aveau două camere., la etajul al doilea, cu un mic balcon spre bulevard, cel mai frumos apartament din toată casa. În fiecare seară se întorceau pe la douăsprezece, la sfâmtul reprezentaţiei. Era jalnic să treci pe străzile acelea largi, pustii, pe unde dădeau târcoale oameni tăcuţi ce purtau bluze, fete cu capul gol şi redingotele lungi ale patrulelor cenuşii.
Mergeau repede, prin mijlocul drumului. Când ajungeau acasă, găseau puţină friptură rece pe colţul mesei şi pe negresa Cuc-Alb, care-i aştepta. Căci Irma Borel o păstrase pe Cuc-Alb. Domnul de la opt la zece îşi luase înapoi vizitiul, mobilele, vesela, trăsura. Irma Borel îşi păstrase negresa, papagalul, câteva bijuterii şi toate rochiile. Bineînţeles că pe acestea nu le mai purta decât pe scenă, trenele de catifea şi de mătase nefiind făcute pentru a mătura bulevardele de la marginea oraşului r,. Kumai rochiile umpleau una din cele două odăi. Atârnau de jur-împrejur, pe umerare de oţel, şi faldurile lor mari, mătăsoase, culorile lor bătătoare la ochi erau ciudat de nepotrivite cu podeaua spălăcită şi cu mobilele ponosite. În odaia asta dormea negresa.
Îşi aşezase acolo mindirul, potcoava, sticla de rachiu; numai că, de frică să nu dea foc, nu i se lăsa lampa. Aşa ea noaptea, când se întorceau, Cuc-A) b, oinchită pe mindirul ei, în bătaia lunii, prinire rochiile acestea tainice, semăna cu o bătrână vrfijitoare pe care Barbă-Albastră ar fi pus-o să-i păzească cele şapte spânzurate. Cealaltă odaie, cea mai mică, era a lor şi a papagalului. Abia încăpeau un pat, trei scaune, o masă şi stinghia cea mare cu beţe aurite.
Oricât de tristă şi de strimtă le era locuinţa, nu ieşeau totuşi niciodată. Când nu erau la teatru îşi petreceau vremea acasă, învăţându-şi. Rolurile, şi vă jur că era un tărăboi grozav. De la un capăt la altul al casei auzeai urletele lor dramatice: „Mica mea, daţi-mi fiica înapoi! Pe aici, Gaspard! Numele lui, numele lui, mizera-a-bile!” Pe deasupra, mai erau şi ţipetele sfâşietoare ale papagalului, şi glasul ascuţit al negresei care îngâna fără încetare: Tolocototinian! Tolocototinian!
Irma Borel era fericită. Viaţa asta îi plăcea; se distra jucându-se de-a căsătoria artiştilor săraci: „îfu-mi pare rău de nimic” – zicea ea adeseori. Şi de ce i-ar fi părut rău? În ziua când sărăcia ar fi obosit-o, în ziua când s-ar fi săturat să bea vin cu litrul şi să mănânce îngrozitoarele porţii cu sos ars care li se aduceau de la birtul de jos, în ziua când s-ar fi plictisit până peste cap de arta dramatică de la periferie, în ziua aceea ştia bine că şi-ar fi reluat viaţa de altădată. N-avea decât să ridice un deget ca să regăsească tot ce pierduse.
Gândul acesta ascuns îi dădea curaj şi o făcea să spună: „îsu-mi pare rău de nimic”. Nu-i părea rău de nimic ei, dar lui, lui?
Debutaseră amândoi în Gaspardo pescarul, una din cele mai frumoase bucăţi ale spanacurilor melodramatice. Irma Borel fu foarte aplaudată, fireşte, nu pentru talentul ei – voce proastă, gesturi caraghioase – ci pentru braţele-i de zăpadă, pentru rochiile de catifea. Publicul de acolo nu-i obişnuit să i se prezinte asemenea carnaţie de un alb orbitor şi rochii falnice a patruzeci de_ franci metrul. În sală ziceau: „E o ducesă!” Şi, uimiţi, ştrengarii din Paris aplaudau de-ţi spărgeau urechile.
Bl n-avu acelaşi succes. Îl găsiră prea mic Şi-apoi se temea, se ruşina. Vorbea prea încet, ca la spovedanie: „Mai tare! Mai tare!” îi strigau. Dar gâtlejul i se strângea, sugrumându-i cuvintele. A fost fluierat. Ce vreţi! Degeaba spunea Irma, îi lipsea vocaţia. La urma urmei, fiindcă eşti poet psost nu-i un motiv să fii actor bun.
Creola îl îmbărbăta cum putea mai bine: „N-au înţeles caracterul capului tău”. – Îi zicea adeseori. Dar directorul nu se înşelă deloc asupra caracterului capului său. După două reprezentaţii furtunoase îl chemă în cabinetul lui şi-i spuse: „Dragul meu drama nu-i de tine. Ne-am înşelat. Să încercăm cu vodevilul. Cred c-o să fii tare bine în comedie”. Şi, începând de-a doua zi, încercară un vodevil. Juca rolul prim-amorezilor comici, al naivilor buimăciţi cărora li se dă de băut limonada Eoger în loc de şampanie şi care aleargă pe scenă ţinându-se de burtă, al nătărăilor cu peruci roşcate, care plâng ca nişte viţei – hî! Hî! Hî! – Al îndrăgostiţilor de la ţară care-şi rostesc ochii, zicând: „Don'şoară, va iubim mult! Hei! Zău că vă iubim tare mult!”
Juca rolul tuturor „Auguştilor”, fricoşilor, sluţilor, al tuturor celor care te fac să râzi, şi adevărul mă sileşte să spun că nu se descurcă prea rău. Nenorocitul avea succes: stârnea râsul spectatorilor.
Lămuriţi lucrul ăsta de puteţi! Când era pe scenă, sulemenit, plin de pudră şi de zorzoane, Piciul se gândea la Jacques şi la ochii negri. Când se strâmba mai tare sau făcea caraghioslâcuri, chipurile acestor fiinţe dragi pe care le trădase atât de mişeleşte, se ridicau deodată înaintea lui.
Aproape în fiecare seară – ştrengarii de prin partea locului pot să v-o spună – i se întâmpla să se oprească în mijlocul unei tirade şi să rămână în picioare, fără să mai scoată o vorbă, cu gura deschisă, privind sala. În clipele acelea, sufletul lui scăpa, sărea peste rampă, spărgea tavanul teatrului cu o. Lovitură de aripă şi se ducea foarte departe, să dea o sărutare lui Jacques, o sărutare doamnei Eyssette, să ceară iertare ochilor negri, jeluindu-se amarnic de trista meserie pe care era nevoit s-o facă.
— Hei, zău că vă iubim tare mult! Spunea deodată glasul sufIerului, şi atunci nenorocitul de Piciu, trezit din visul lui, picat din cer, se uita în jurai lui cu nişte ochi miraţi, în care se zugrăvea o spaimă atât de firească, de caraghioasă, încât toată sala izbucnea în hohote de râs. În „argoul” teatrului, asta se numeşte efect. Fără voia lui, găsise un efect.
Trupa din care făceau parte juca în mai multe comune. Era un fel de trupă nomandă, care dădea reprezentaţii când la Grenelle, la, Montparnasse, la Sevres, la Sceaux, la Saint-Cloud. Ca să meargă dântr-un loc într-altul, se îngrămădeau în omnibu-zul teatrului” – un omnibuz vechi, cafeniu-deschis, tras de un cal ofticos. Pe drum cântau, jucau cărţi. Cei care nu-şi ştiau rolurile, se aşezau în fund şi repetau. Era locul lui.
Sta acolo tăcut şi trist, ca toţi marii comici, surd la toate grosoloniile care bâzâiau în jurul lui. Or. Oât de jos căzuse, era totuşi deasupra acestor cabotini ambulanţi. Se ruşina că se găseşte în asemenea tovărăşie. Femeile, nişte bătrâne pretenţioase, sulemenite, afectate, sentenţioase. Bărbaţii, oameni fără niciun ideal, care se făcuseră actori ca să nu muncească, din lene, din dragoste pentru poleială, pentru costum, ca să se arate pe scenă cu pantaloni strimţi de culoare. Deschisă şi în redingote, nişte crai de periferie, preocupaţi mereu de ţinuta lor, cheltu-indu-şi lefurile pe frizuri şi zicându-ţi foarte convinşi: „Astăzi am lucrat mult”, când pierduseră cinci ore ca să-şi croiască o pereche de cizme Ludovic al XV-lea din doi metri de hârtie lucioasă. Într-adevăr nu făcea să-ţi baţi joc de salonul cu muzică al lui Pier-rotte. Ca să cazi apoi în hodoroaga asta
Din pricina înfăţişării lui posace şi a mândriei lui tăcute, camarazii nu-1 iubeau. Spuneau: B un viclean„, în schimb, creola ştiuse să cucerească toate inimile. Trona în omnibuz ca o prinţesă într-o aventură galantă, râdea cu toată gura, îşi lăsa capul pe spate ca să-şi arate gâtul fin, îi tutuia pe toţi, bărbaţilor le zicea „dragul meu„, iar femeilor „fetiţo„, şi-i silea pe cei mai arţăgoşi să spună despre dânsa: „E o fată bună!” Fată bună, ce bătaie de joc!
Şi tot mergând aşa, râzând de glumele grosolane, ajungeau la locul reprezentaţiei. Când se isprăvea spectacolul, se dezbrăcau cât ai clipi şi repede se urcau iar în hodoroaga lor, să se întoarcă la Paris. Era noapte. Vorbeau încet, căutându-se prin întuneric cu genunchii. Din când în când, un râs înăbuşit. La intrarea în cartierul Mâine, omnibuzul se opre& să treacă sub şopron. Coborau cu toţii şi toată trupa mergea s-o însoţească pe Irraa Borel până la uşa uriaşei cocioabe, unde Cuc-Alb, pe trei sferturi beată, îi aştepta cu cântecu-i trist: Tolocototinian! Tolocototinian!
Văzându-i aşa de legaţi unul de altul, ai fi crezut că se iubeau. Nu! Nu se iubeau. Se cunoşteau mult prea bine pentru aşa ceva. El o ştia mincinoasă, rece, fără suflet. Ea îl ştia slab şi moale până la laşitate. Ea-şi zicea: într-o bună zi, frate-su va veni să mi-1 răpească, pentru a-1 reda negustoresei lui de porţelan„. El îşi zicea: „într-una din zile, obosită de viaţa pe care o duce, o să-şi ia zborul cu un domn de la opt la zece, iar eu o să rămân singur în mocirla asta”. Teama asta veşnică de a se pierde era toată iubirea lor. Nu se iubeau şi totuşi erau geloşi.
Ciudat lucru, nu-i aşa? Acolo unde nu-i iubire, să poată fi gelozie! Ei bine, aşa era. Când ea vorbea mai familiar cu cineva de la teatru, el se îngălbenea la faţă. Când el primea vreo scrisoare, ea se repezea, şi-o deschidea cu mâini tremurătoare. De cele mai multe ori era o scrisoare de la Jacques.
0 citea până la capăt, râzând în batjocură, apoi o arunca pe o mobilă: „Mereu acelaşi lucru!” zicea ea cu dispreţ. Vai, da, mereu acelaşi lucru, adică devotament, mărinimie, abnegaţie. Tocmai de aceea îl ura ea atâta pe fratele ăsta.
Bunul Jacques habar n-avea. Nu bănuia nimic.
1 se scria că totul merge bine, că Comedia pastorală era pe trei sferturf vândută şi că la scadenţa poliţelor se vor găsi la librari toţi banii ce trebuiai; pentru a face faţă. Încrezător şi de treabă ca totdeauna, trimiţea o sută de franci pe lună în strada Bonaparte, unde Cuc-Alb se ducea s-o ia.
Cu suta de franci de la Jacques şi cu lefurile de la teatru aveau, desigur, cu ce trăi, mai ales încartierul ăsta de oameni săraci. Dar niciunul, nici altul nu ştiau – vorba ceea – ce-i banul: el, fiindcă n-avusese niciodată, ea, fiindcă avusese totdeauna prea mulţi. Aşa că, ce mai risipă! Din ziua a cincea a lunii, casa – un papucaş javanez din pănuşe de porumb – era goală. Mai întâi era papagalul, a cărui hrană costa tot atâta cât a unui om mare. Apoi era albul lichid, kolul pentru ochi, pudra, dresurile cu opiu, labele de iepure, toate dichisurile sulemenelii dramatice. Apoi broşurile de roluri ale teatrului erau prea vechi, prea ferfeniţite. Doamna voia broşuri noi. Mai avea nevoie şi de flori, multe flori. Mai degrabă s-ar fi lipsit de mâncare decât să-şi vadă glastrele goale.
După două luni, erau plini de datorii: la hotel, la birt, la portarul teatrului. Din când în când, vreun creditor se plictisea şi venea să facă tărăboi dimineaţa, în zilele acelea, nemaiavând încotro, alergau repede la tipograful Comediei pastorale şi se împrumutau cu câţiva ludovici, în numele lui Jacques. Tipograful, care avea în mână volumul al doilea din faimoasele memorii şi mai ştia că Jacques era tot secretarul d-lui d'Hacqueville, îşi deschidea cu încredere punga. Ludovic după ludovic, ajunseseră să împrumute patru sute de franci care, adăugaţi la cei nouă sute pentru Comedia pastorală, urcau datoria lui Jacques la o mie trei sute de franci.
Biata maică Jacques! Ce dezastre îl mai aşteptau la întoarcere! Daniel dispărut, ochii negri în lacrimi, niciun volum vândut şi o mie trei sute de franci de plată. Cum o să iasă din încurcătură? Creola nu se îngrijora deloc. Dar Piciul nu se gândea decât la asta. Era o obsesie, o spaimă neîncetată. În zadar căuta să se ameţească, să lucreze ca un ocnaş (şi ce muncă, sfinte Dumnezeule!), să înveţe mereu noi caraghioslâcuri, să studieze în faţa oglinzii noi strâm-bături. Oglinda-i răsfrângea totdeauna chipul lui Jacques în loc de al său; printre rândurile rolului, în loc de Langlumeau, de Josias şi de alte personaje de vodevil, nu vedea decât numele lui Jacques;
Jacques, Jacques, mereu Jacques!
În fiecare dimineaţă se uita cu groază la calendar şi, numărând zilele care-1 despărţeau de prima scadenţă a poliţelor, îşi zicea înfiorându-se: „Numai o lună, numai trei săptămâni!” Fiindcă ştia bine că la cea dintâi poliţă protestată totul va fi descoperit şi că din ziua aceea va începe calvarul fratelui său. Până şi în somn îl urmărea gândul ăsta. Uneori se deştepta tresărind, cu inima strânsă şi faţa scăldată în lacrimi, cu amintirea nedesluşită a unui vis îngrozitor şi ciudat.
Visul ăsta, totdeauna acelaşi, îl avea aproape în fiecare noapte. Totul se petrecea într-o odaie necunoscută, unde se găsea un dulap mare cu vechi ornamente căţărătoare de fier fasonat. Jacques era acolo, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea: abia murise. Camille Pierrotte era şi ea acolo si, în picioare în faţa dulapului, căuta să-1 deschidă pt ntru a lua. Un giulgiu. Dar nu izbutea. Şi tot dibuind cu cheia în jurul broaştei, spunea cu glas sfâşietor: Nu pot să deschid. Am plâns prea mult… nu mai văd”.
Deşi voia să i se împotrivească, visul asta-1 tulbur a mai mult dceât. Ar i'i trebuit. De cum închidea ochii, îl vedea iar pe Jacques, întins pe canapea, şi pe Camille oarbă în faţa dulapului… Toate re-muşcările, toate spaimele acestea îl făceau din zi în zi mai posomorit, mai supărăcios. Cât despre creolă, nici ea nu mai era îngăduitoare. De altfel simţea nedesluşit că-i scapă – fără să ştie cum – şi asta o întărită. În fiecare clipă se iscau scene groaznice, strigăte, ocări.
Ea-i zicea:
— Du-te la Pierrotte a ta, să-ţi mai dea inimi de zahăr!
Iar el, îndată:
— Întoarcete la Pacheco al tău, să-ţi despice buza! Ea-i striga:
— Burgheziile! El îi răspundea:
— Blestemato!
Apoi izbucneau ammdoi în lacrimi şi se iertau cu mărinimie, pentru a reîncepe a doua zi.
Aşa trăiau, nu! Aşa se bălăceau împreună, legaţi laolaltă”, culcaţi în aceeaşi mocirlă. Viaţa asta ticăloasă, ceasurile acestea mizerabile mi se perindă astăzi pe dinaintea ochilor, îndată ce îngân refrenul negresei, ciudatul şi melancolicul: Tolocototinian! Tolocototinian!
— C. 266
XIII. RĂPIKEA
Era într-o seară, pe la nouă, la teatrul Montparna-sse. Piciul, care juca în prima piesă, tocmai isprăvise şi se urca în cabina lui. Pe scară o întâlni pe Irma Borel, care urma să intre în scenă. Era strălucitoare, toată în catifea şi dantele, cu evantaiul în mină, ca Căimene K
— Vino în sală – îi zise ea, trecând – sunt bine dispusă. O să fiu tare frumoasă.
El grăbi pasul spre cabina lui şi se dezbrăcă repede. Cabina asta, pe care o împărţea cu doi camarazi, era un cabinet fără fereastră, cu tavanul scund, luminat cu schist2. Două sau trei scaune de pai alcătuiau tot mobilierul. De-a lungul peretelui atâr-nau bucăţi de oglindă, peruci ciufulite, zdrenţe cu paiete, catifele ponosite, aurituri şterse: jos, într-un colţ, borcane de ruj fără capace, pufuri de pudră roase.
Piciul era acolo de câteva clipe şi tocmai se dcspo-poţona, când auzi un maşinist cnemându-1 de jos: „Domnule Daniel, domnule Daniel!” Ieşi din cabină şi, aplecat peste lemnul jilav al balustradei, întrebă: Ce este?” Apoi văzând că nu-i răspunde nimeni, coborî aşa cum era, pe jumătate dezbrăcat, mânjit tot cu alb şi cu roşu, cu peruca mare şi galbenă ce-i cădea pe ochi.
1 Eroina din Mizantropul de Moliere (1622 – 1673). Tipul femeii tinere, frumoase, cochete, clevetitoare şi spirituale (n.t.)? Rocă ce se desface In foi subţiri, (n.t.)
La capătul scării, se izbi de cineva.
— Jacques! Strigă el, trăgându-se îndărăt.
Era Jacques. O clipă se uitară unul la altul, fără să scoată o vorbă. Până la urmă, Jacques îşi împreună mâinile şi murmură cu glas blând, plin de lacrimi: O Daniel!„ A fost de ajuns. Piciul, mişcat până în adâncul inimii, privi în jurul lui ca un copil fricos şi zise încet, aşa de încet, ÎDcât frate-su abia putu să-1 audă: „Ia-mă de aici Jacques!”
Jacques tresări şi, luându-1 de mână, îl scoase afară. O birjă aştepta la uşă se suiră într-însa. „Strada Doamnelor, la Batignolles!” – strigă maica Jacques., E în mahalaua mea!” – răspunse voios birjarul, şi trăsura porni.
Jacques era la Paris de două zile. Venea de la Palermo, unde, în sfârşit, îl ajunsese o scrisoare de-a lui Pierrotte, care alerga după el de trei luni. Scrisoarea aceasta, scurtă şi fără fraze, îl înştiinţa despre dispariţia lui Daniel.
Citind-o, Jacques ghici tot. Îşi zise r „Copilul face prostii. Trebuie să mă duc acolo!” Şi numai-decât ceru un concediu marchizului.
— Un concediu! Făcu bătrânul, săiind în sus. Eşti nebun? Dar memoriile mele?
— Numai opt zile, domnule marchiz, cit îmi trebuie să mă duc şi să mă întorc. E în joc viaţa fratelui meu.
— Puţin îmi pasă de fratele dumitale… N-ai fost prevenit când ai intrat la mine? Ai uitat convenţiile noastre?
— Nu, domnule marchiz, dar.
— Niciun dar. O să păţeşti şi dumneata ca ceilalţi. Dacă-ţi părăseşti serviciul pentru opt zile, n-o
Bă te mai întorci niciodată. Te rog gândeşte-te bine la lucrul ăsta. Şi uite, în timr; ce te gândeşti, şezi colea. O să-ţi dictez.
— M-am şi gândit, domnule marchiz. Mă duc.
— Du-te la dracu'!
Atunci, neînduplecatul bătrân îşi luă pălăria şi-o porni la consulatul francez, în căutarea unui nou secretar.
Jacques plecă în aceeaşi seară.
Sosind la Paris, alergă în strada Bonaparte. „Fra-tc-meu e sus?” strigă el portarului, care-şi fuma luleaua în curte, călare pe fântână. Portarul începu să râdă: A şters-o demult!”, răspunse el cu viclenie.
Voia să facă pe discretul, dar o monedă de cinci franci îi dezlegă limba. Atunci povesti că de multă vreme prichindelul de la al cincilea şi doamna de la etajul întâi dispăruseră, că se ascundeau nu ştiu unde, în vreun colţ al Parisului, dar negi'eşit împreună, fiindcă negresa Cuc-Alb venea în fiecare lună să întrebe dacă nu-i ceva pentru ei. Mai adăugă cum că, la plecare, domnul Daniel uitase să-1 înştiinţeze că se mută şi că i se datora chiria pe ultimele patru luni, fără a mai vorbi de alte dat oi ii mărunte.
— Bine – făcu Jacques – totul va fi plătit. Şi, fără să piardă un minut, fără măcar să se scuture de col. Bul călătoriei, începu să-şi caute copilul.
Se duse mai întâi la tipograf, gândind cu drept cuvânt că, depozitul general al Comediei pastorale fiind acolo, Daniel trebuia să vină des pe la el.
— Voiam să-ţi scriu – îi zise tipograful, văzân-du-1 că intră. Ştii că cea dinţii poliţă expiră peste patru zile.
Jacques răspunse foarte liniştit:
— M-am gândit la asta. Chiar de mâine o să iau librarii la rând. Au să-mi dea bani. Vânzarea a mers foarte bine.
Tipograful îşi holbă ochii albaştri şi bulbucaţi de alsacian:
— Cum? Vânzarea a mers bine? Cine ţi-a spus apta 1
Jacques se îngălbeni, presimţind o catastrofă.
— Ia te uită în colţul ăsta – urmă alsacianul – la grămada aceea de A'olume. E Comedia pastorală. De cinci luni de când s-a pus în comerţ nu s-a vândut decât un singur exemplar. Până la urmă, librarii s-au plictisit şi mi-au trimis înapoi volumele pe care le aveau în depozit. În clipa de faţă nu-s bune decât să fie vândute la kilogram. Păcat! Era bine tipărită!
Fiecare vorbă a omului acesta cădea pe capul lui Jacques, ca o lovitură de măciucă plumbuită, dar dar ceea ce-1 dădu gata fu vestea că Daniel împrumutase bani de la tipograf, în numele lui.
— ÎsTu mai departe decât ieri – făcu neînduplecatul alsacian – mi-a trimis o negresă să-mi ceară doi ludovici, dar am refuzat categoric. Mai întâi, fiindcă tainicul comisionar nu-mi inspira încredere, şi apui, înţelegi, domnule Eyssette, eu nu-s bogat, şi până acum am dat fratelui dumitale peste patru sute de franci.
— Ştiu – răspunse cu mândrie maica Jacques – dar i'ii fără grijă, banii îţi vor fi înapoiaţi curând.
Apoi ieşi repede, de teamă că n-o să-şi poată ascunde tulburarea. Pe stradă fu nevoit să se aşeze pe un stâlpişor de piatră. Înu-1 mai ţineau picioarele. Copilul tugit, slujba pierdută, banii de înapoiat tipografului, odaia, portarul, scadenţa de poimâine, toate zbârnâiau, se învolburau în creierul lui. Deodată se ridică: „Mai întâi datoriile – îşi zise el – e lucrul cel mai grabnic”. „Şi cu toată mişe-leasca purtare a fratelui său faţă de familia Pierotte, se duse fără şovăială să se adreseze lui Pierotte.
Când intră în prăvălia fostei case Lalouette, Jac-ques zări după tejghea o faţă mare, galbenă şi umflată, pe care la început nici n-o recunoscu, dar la zgomotul pe care-1 făcu uşa, fat cea mare se ridcă şi, văzând cine intrase, scoase un răsunător: „Cum s-ar zice.”, asupra căruia nu te puteai înşela! Bietul Pierrotte! Mâhnirea fet ei lui făcuse din el altom Pierrotte” cel de odinioară, atât de voios şi de rumen, nu mai exista. Lacrimile pe care mititica lui le vărsa de cinci luni îi înroşiseră ochii şi-i topiseră obrajii. Pe buzele-i palide, râsul zgomotos de altădată făcea loc acum unui zâmbet rece, tăcut, zâmbetul văduvelor şi al iubitelor părăsite. Nu mai era Pierrotte, era Ariana, era îfina.
De altfel, în prăvălia fostei case Lalouette numai el era schimbat. Păstoriţele colorate, chinezii cu pân-tec mare, vioriu, surâdeau mereu fără griji pe poliţele înalte, printre paharele de Bccmia şi farfuriile cu flori mari. Castroanele de supă rotunde, lămpile cârcel * de porţelan pictat străluceau mereu la locul lor, îndărătul aceloraşi vitrine, şi, în odaia din dosul prăvăliei, acelaşi flaut cânta tot atât de discret.
— Eu sunt, Pierrotte – zise maica Jacques, în-tăiindu-şi glasul – vin să-ţi cer un mare serviciu, împrumută-mi o mie cinci sute de franci.
1 Lampă mecanică inventată de ceasornicarul francez Cârcel In 1800. (n.t.)
Fără să. Răspundă, Pierrotte deschise casa, zornăi câţiva taleri; apoi, înehizând sertarul, se ridică liniştit:
— Nu-i am aici, domnule Jacques. Aşteaptă-mă că-i aduc de sus. Înainte de a ieşi, adăugă stingherit: îfu-ţi spun să vii cu mine. I-ar face prea rău. Jacques oftă:
— Ai dreptate, Pierrotte. Mai bine să nu merg sus.
După cinei minute, cevenolul se întoarse cu două hârtii de câte o mie de franci, pe care i le puse în mână. Jacques nu voia să le ia.
— N-am nevoie decât de o mie cinci sute de franci – zicea el.
Dar cevenolul stărui:
— Te rog, domnule Jacques, păstrează tot. Ţin la cifra de două mii de franci. E suma pe care mi-a împrumutat-o domnişoara pe vremuri, ca să-mi cumpăr un om în loc. Dacă n-oi primi, cum s-ar zice, nu ţi-aş ierta-o niciodată!
Jacques nu îndrăzni să refuze. Băgă banii în buzunar, şi, întinzând mâna eevenolului, îi zise numai:
— Adio, Pierrotte, şi mulţumesc! Pierrotte îi opri mâna.
Câtva timp rămaseră aşa, faţă în faţă, emoţionaţi şi tăcuţi. Amândoi aveau numele Ini Daniel pe buze, dar, din aceeaşi delicateţe, nu îndrăzneau să-1 rostească. Un tată şi o mamă caie se înţelegeau atât de bine! Jacques, cel dintâi, se desprinse uşurel, îl podideau lacrimile; se grăbea să iasă. Cevenolul îl însoţi până în pasaj. Ajungând acolo, bietul om nu-şi mai putu stăpâni amărăciunea de care-i era plin sufletul şi începu cu dojana în glas:
— Ah! Domnule Jacques… domnule Jacques… cum s-ar zice! Dar era prea tulburat ca să-şi isprăvească traducerea şi nu putu decât să repete de două ori la 1 înd: Cum s-ar zice… Cum s-ar zice…
O, da, într-adevăr, cum s-ar zice!
Plecând de la Pieirotte, Jacques se întoarse la tipograf. Cu toată împotrivirea alsacianului, voi să-i înapoieze îndată cei patru sute de franci împrumutaţi lui Daniel. Şi, ea să-şi ia de-o grijă, îi mai lăsă şi banii pentru cele trei poliţe; apoi, simţiudu-şi inima mai uşoară, îşi zise: „Să căutăm copilul”. Din nenorocire, ora era prea înaintată ca să-şi înceapă alergătura chiar în ziua aceea. De altfel, oboseala călătoriei, emoţia, tuşea seacă şi neîncetată care demult îl prăpădea cu încetul zdrobiseră până într-atâta pe biata maică Jacques, încât a fost nevoie să se întoarcă în strada Bonaparte, spre a se mai odihni puţin.
A, când intră în odăiţă şi revăzu, în amurgul unui soare bătrân de (octombrie, toate lucrurile care-i vorbeau de copilul său: masa rimelor în faţa ferestrei, paharul lui, călimara, lulele scurte ca ale abatelui Germane, când auzi sunând prietenoasele clopote de la Saint-Germain, cam răguşite de ceaţă, când Angelus-nl de seară – melancolicul Angehis care-i plăcea atâta lui Daniel – bătu din aripi în geamurile umede, numai o mamă ar putea spune ce a suferit maica Jacques…
Se învârti de două-trei ori în jurul odăii, uitându-se pretutindeni, deschizând toate dulapurile, în nădejdea de a găsi ceva care să-1 pună pe urmele fugarului.
Dar, vai! Dulapurile erau goale. Nu mai rămăsese decât rufărie veche, nişte zdrenţe. Toată odaia mirosea a dezastru şi a părăsire. Nu plecase, fugise, într-un colţ, pe jos, era un sfeşnic, iar în cămin, sub un morman de hârtie arsă, o cutie albă cu dungi de aur. Cutia asta o recunoscu. Acolo păstrau scrisorile ochilor negri. Acum o regăsea în cenuşă. Ce nelegiuire!
Urmându-şi cercetările, dădu într-un sertar al mesei peste câteva foi de hârtie acoperite cu un scris neregulat, înfrigurat, scrisul lui Daniel când era inspirat., B un poem, fără îndoială” – ghidi maica Jaeques, apropiindu-se de fereastră, ca să citească, într-adevăr era un poem, un poem jalnic ce începea astfel: „Jacques, te-am minţit. De două luni te mint mereu”. Scrisoarea aceasta nu plecase; dar, după cum vedeţi, ajungea totuşi la destinaţie. De data aceasta, providenţa făcuse serviciul poştei.
Jacques o citi de la capăt la celălalt. Când ajunse la locul unde scrisoarea vorbea de un angajament la Montparnasse, propus cu atâia stăruinţă, respins cu atâta hotărâre, sări în sus Jde bucurie:
— Ştiu unde este – strigă el; şi, vârând scrisoarea în buzunar, se culcă mai liniştit; dar, deşi rupt de oboseală, nu dormi. Tot blestemata aceea de tuse…
De cum se iviră zorile, zoii leneşe şi reci de toamnă, se scula în grabă. Îşi făcuse planul.
Adună boarfele din. Fundul dulapurilor, le puse în cufărul lui, fără a uita cutiuţa cu dungi de aur, zise un ultim adio vechiului turn Saint-Germain şi plecă lăsând lotul deschis – uşa, fereastra, dulapurile, pentru ca nimic din frumoasa lor viaţă să nu mai rămână în locuinţa aceea, în care alţii aveau, să Pica de-acum înainte. Jos înştiinţa că se mută, „ plăti chiria pe lunile din urmă; apoi, fără a mai răspunde întrebărilor viclene ale portarului, opri o trăsură care trecea şi porunci să-1 ducă la hotelul Pilois, din strada Doamnelor, la Batignolles.
Hotelul ăsta era ţinut de un frate de-al bătrânului Pilois, bucătarul marchizului. Nu primea decât persoane recomandate şi numai cu trimestrul. Aşa că, în cartier hotelul se bucura de o faimă cu totul deosebită. A locui la hotelul Pilois era un certificat de viaţă regulată şi cinstită. Jacques îşi câştigase încrederea acelui Vatelx al casei d'Hacqueviile, şi aducea din partea acestuia un coş cu vin de Marsala pentru hotelier.
Această recomandaţie fu de ajuns, şi eând ceru cu sfială să fie primit ca locatar, i se dădu fără şovăire o cameră frumoasă la parter, cu două ferestre spre grădina hotelului – era cit pe ce să spun a mănăstirii. Grădina nu era mare; trei sau patru salcâmi, un pătrat de verdeaţă sărăcăcioasă – verdeaţa din Batignolles – un smochin fără smochine, o viţă de vie bolnavă şi câteva tufe de crizanteme, numai atâta, dar, în sfârşit, ajungea ca să înveselească odaia, cam tristă şi umedă de felul ei.
Fără să piardă o clipă, Jaquces îşi aşeză lucrurile, bătu cuie, rândui ruf aria, puse un rastel pentru lulelele lui Daniel, anină portretul doamnei Eyssettelacăpă-tâiul patului; într-un cuvânt, se strădui pe cât putu mai bine s-alunge aerul banal care îmbâcseşte orice
1 Şeful serviciului mesei al Marelui Conde. Tip de bucătar priceput, (n.t.) cameră mobilată; apoi, când o luă bine în stăpâmre, îmbucă repede ceva şi ieşi îndată. Trecând, îl înştiinţa pe domnul Pilois că în seara aceea, în mod cu totul excepţional, o să se întoarcă poate cam târziu, şi-1 rugă să i se pregătească în cameră o gustare mai bună, cu două tacâmuri şi vin veclii. În loc să se bucure de acest câştig suplimentar, bunul domn Pilois se înroşi până în vârful urechilor, ca un vicar abia intrat în slujbă.
— Vorba-i că – făcu el, încurcându-se – nu ştiu. Eegulamentul hotelului nu îngăduie avem feţe bisericeşti care.
Jacques zâmbi:
— A! Foarte bine, înţeleg. Te-au speriat cele două tacâmuri Linişteşte-te, iubite domnule Pilois, nu-i o femeie.
Dar, coborând spre Montparnasse, îşi zicea: „Totuşi; da, e o femeie, o femeie fără curaj, un copil fără minte pe care niciodată nu trebuie să-1 mai laşi singur”.
Spuneţi-mi de ce maică-mea Jacques era atât de sigur că mă găseşte la Montparnasse? De când îi scrisesem groaznica scrisoare care nu plecase, aş fi putut foarte bine să părăsesc teatrul, ba nici să nu fi intrat acolo,. Ei bine, nu! Instinctul de mamă îl călăuzea. Era convins că mă găseşte acolo şi c-o să mă ia cu el chiar în seara aceea; numai că, pe bună dreptate, se gândea: „Ca să-1 răpesc, trebuie să fie singur, iar femeia aceea să nu bănuiască nimic”. Asta-1 împiedică să se„ ducă de-a dreptul la teatru după lămuriri. Culisele-s vorbăreţe. Un singur cuvânt” putea să dea de ştire- Socoti că-i mai bine să se bizuie numai pe afişe şi se duse repede să le cerceteze.
Programele repfezentanţiilor de periferie se afişează la uşa crâşmarilor din cartier, după nişte zăbrele, în felul strigărilor de cununie în satele din Alsacia Citindu-le, Jacques scoase un ţipăt de bucurie.:
La teatrul Montparnasse se juca în seara aceea Marie-Jeanne, dramă în cinci acte, cu doamnele Irma Borel, Desiree Levrault, Guigne ete.
Precedat de:
Iubire şi prune uscate, vodevil într-un act, cu domini Daniel, Antonin şi domnişoara Leontine.
, Totu-i în regulă – îşi zise el. 3su joacă amândoi în aceeaşi piesă. Sunt sigur de lovitura mea.” îi intră într-o cafenea din Grădina Luxemburg, să aştepte ora răpirii. ¦.
Când se însera, se duce la teatru. Reprezentaţia-! Şi-ncepuse. Se plimbă cam un ceas sub gangul din {¦ faţa uşii, laolaltă cu gardienii comunali.
Din când în când, aplauzele dinăuntru ajungeau '„ până la el ca un zgomot de grindină îndepărtată, şi i se rupea inima la gândul că poate aplaudau astfel strâm-băturile copilului său. Pe la nouă, un val de lume se revărsă zgomotos în stradă. Vodevilul se isprăvise: erau unii care mai râdeau. Fluierau, se chemau: „Hei! Tu!” răsunau toate zbieretele menajeriei pariziene. De! Nu era ieşirea de la Teatrul Italienilor!
Jacques mai aşteptă o clipă, pierdut în gloata aceea; apoi, pe la sfârşitul antractului, când toată lumea se întorcea în sală, se strecură într-o alee întunecoasă şi năclăită de lângă teatru – intrarea artiştilor – şi ceru să vorbească cu doamna 'lima Borel.
— Cu neputinţă! I se spuse. E în scenă.
Cit despre şiretlicuri, nici chiar un sălbatic nu-1 întrecea pe Jaeques ăsta! Cu aerul cel mai liniştit răspunse:
— Dacă nu pot s-o văd pe doamna Irma Borel, vă rog să-1 chemaţi pe domnul Daniel. O să-i transmită ce aveam să-i spun.
După un minut, maica Jacques îşi recucerise copilul şi-1 ducea în grabă la celălalt capăt al Parisului.
XIV. VISUL
— „a te uită, Daniel – îmi zise maică-mea Jacques, când am intrat în camera de la hotelul Pilois. Parcă-i noaptea sosirii tale la Paris!
Ca în noaptea aceea, într-adevăr, o gustare îmbietoare ne aştepta pe o faţă de masă foarte albă: pateul mirosea frumos, vinul părea venerabil, flacăra luminoasă a luminărilor râdea în fundul paharelor. Şi totuşi, şi totuşi nu mai era acelaşi lucru! Sunt fericiri care nu se mai repetă. Masa era aceeaşi, dar îi lipsea floarea vechilor noştri oaspeţi, frumoasa înflăcărare a sosirii, planurile de lucru, visurile de glorie şi acea sfântă încredere care te face să râzi şi să mănânci cu poftă. Mei unul, vai! Niciunul din oaspeţii aceştia de altădată nu voise să vină la domnul Pilois. Rămăseseră cu toţii în clopotniţa de la Saint-Germain. Ba în ultima clipă, până şi Expansiunea, care ne făgăduise să ia parte la sărbătoarea noastră, trimise răspuns că n-o să vină.
O nu, nu mai era aceiaşi lucru. Îm înţeles aşa de bine, incit vorbele lui Jacques, în loc să mă înveselească, îmi umplură ochii de lacrimi ce-mi curgeau şiroaie. Sunt sigur că-n adâneul inimii îi venea şi lui să plângă, dar avu curajul să se stăpânească şi-mi zise, luându-şi un aer voios: „Haide, Daniel, ai plâns destul! Numai asta faci de un ceas. (în trăsură, pe când îmi vorbea, plânsesem întruna pe umărul lui). Halal primire! Fără îndoială îmi aminteşti de cele mai urâte zile ale vieţii mele, vremea ibricelelor cu clei, şi parcă mai aud: „Jacques, eşti un măgar!„ Haide, şterge-ţi lacrimile, tinere pocăit, uite-te în oglindă şi să vezi cum o să râzi”.
M-am uitat în oglindă, dar n-am râs. Mi-a fost ruşine Peruca cea galbenă mi se lipise de frunte, eram mânjit cu roşu şi cu alb pe obraji, peste care-mi curgeau sudoarea şi lacrimile. Era îngrozitor! Cu o mişcare de scârbă mi-am smuls peruca, dar, când s-o arunc, m-am răzgândit şi am atârnat-o drept în mijlocul peretelui.
Jacques mă privea foarte mirat: De ce-o pui acolo, Daniel? B foarte urât trofeul ăsta de apaş. Parcă l-am fi scalpat pe PolicMnelle 1.
Iar eu, foarte grav: Nu! Jacques, nu-i un trofeu. E remuşearea mea, remuşcarea mea ce se poate vedea şi pipăi şi pe care vreau s-o am totdeauna înaintea mea”.
Umbra unui zâmbet amar trecu pe buzele lui Jacques, dar îndată îşi reluă înfăţişarea veselă: Aida-de, lasă asta; acum că te-ai spălat şi ţi-am regăsit scumpa mutrişoară, să ne aşezăm la masă, frumosul meu cârlionţat, că mor de foame”.
1 Personaj caraghios din farsele italiene, (n.t.)
Nu era adevărat. Nu-i era foame, dar nici mie, Dumnezeule! În zadar voiam să fac cinste mesei, mi se oprea mâncarea în gât şi, cu toate sforţările mele de a mă linişti, îmi stropeam pateul cu lacrimi tăcute. Jacques mă pândea cu coada ochiului şi-mi zise după o clipă: „De ce plângi? Îţi pare rău că eşti aici? Ţi-e necaz pe mine că te-am răpit?”
I-am răspuns cu tristeţe: „Jacques, asta-i o vorbă rea, dar ţi-am dat dreptul să-mi spui orice”.
Câtăva vreme am mai mâncat, sau mai bine zis ne-am prefăcut amândoi că mâncăm. Jacques, scos din răbdări de comedia pe care ne-o jucam unul altuia, îşi împinse farfuria şi se ridică:„Hotărât lucru, masa nu merge. Mai bine să ne culcăm”.
Avem noi un proverb care spune: „Chinul şi somnul nu-s tovarăşi de pat”. Mi-am dat seama de adevărul ăsta în noptea aceea. Chinul meu era să mă gândesc la tot binele pe care mi-1 făcuse maică-mea Jacques şi la tot răul cu care-1 răsplătisem, să compar viaţa mea cu a sa, egoismul meu cu devotamentul lui, sufletul ăsta de copil mişel cu inima aceea de erou, care-şi luase ca îndreptar în viaţă: „IŢu-i decât o fericire pe lume, fericirea celorlalţi”. Mai era un chin să-mi spun: „Acuma mi-am stricat viaţa. Am pierdut încrederea lui Jacques, iubirea ochilor negri, stima faţă de mine însumi. Ce-o să mă fac?”.
Chinul ăsta îngrozitor mă ţinu treaz până la ziuă. Nici Jacques nu dormi. L-am auzit răsucindu-se pe o parte şi pe alta şi tuşind o tuse seacă ce parcă-mi înţepa ochii. Odată l-am întrebat încetişor: „Tuşeşti, Jacques? Nu eşti bolnav cumva?”. Mi-a răspuns: Nu-i nimic. Dormi acolo.” Şi, după glasul lui, am înţeles că era mai supărat pe mine decât voia să pară. Gândul ăsta-mi sporea şi mai mult mâhnirea şi am început iar să plâng singur sub plapuma. Im am plâns atâta, că până la urmă am adormit. Dacă chinul alungă somnul, lacrimile sunt un narcotic.
Cum m-am deşteptat era ziua mare. Jacques nu se mai afla lingă mine. Credeam că plecase, dar, dând la o parte perdelele, l-am zărit la celalalt capăt al odăii, culcat pe o canapea, şi atât de palid, o! Aut de palid. 3Tu ştiu ce gând groaznic mi-a fulgerat prin minte. „Jacques!” am strigat, repezmdu-mă spre el. Dormea şi strigătul meu nu-1 deşteptă. Lucru ciudat! Chipul lui avea în somn o expresie de suferinţă tristă, pe care nu i-o mai văzusem mcodata, dar care totuşi nu era ceva nou pentru mine. Irasa-turile lui slăbite, faţa prelungă, paloarea obrajilor, mâinile bolnăvicios de străvezii, toate-mi făceau rau, dar un rău pe care-1 mai simţisem cândva.
Totuşi nu fusese niciodată bolnav. Niciodată până acum, Jacques n-avusese cearcănele astea vinete sub ochi, fata asta suptă. În ce altă lume trecuta mai avusesem oare vedenia aceasta? Deodată mi-am adus aminte de visul meu. Da, asta-i! Aşa era- Jacques în visul meu, palid, îngrozitor de palid, întins pe o canapea, abia murise… Jacques a murit, Daniel Eyssette, situll-ai ucis. În clipa aceea, o raza de soare cenuşiu intră sfioasă pe fereastră şi, ca o şopârlă, alergă pe' chipul acesta palid, neînsufleţit. U, fericire '. Iată că mortul se deşteaptă, se freacă la ochi şi văzându-mă în picioare în faţa lui, îmi zice zim-bind voios:
— Bună dimineaţa, Daniel! Ai dormit bine Eu tuşeam prea mult. M-am lungit pe canapea ca sa nu te trezesc.
Şi în timp ce-mi vorbeşte foarte liniştit, simt că-mi mai tremură picioarele de cumplita vedenie pe care am avut-o şi mă rog în adâncul inimii mele: „Dumnezeule atotputernic, nu-mi lua pe maică-mea Jao ques!”
Cu toată deşteptarea asta tristă, dimineaţa fu destul de veselă. Am putut chiar să regăsim ceva din râsetele noastre de odinioară, dar, când să mă îmbrac, mi-am dat seama că n-aveam alte haine decât un pantalon scurt de barchet şi o jiletcă roşie cu pulpane lungi, zdrenţe de teatru pe care le purtam în clipa răpirii.
— La naiba, dragul meu – îmi zise Jacques – nu te poţi ghidi la toate! Numai don Juanii nedelicaţi se gândesc la trusou când răpesc vreo frumoasă! De altfel n-avea nicio grijă J O să te înnoim. Va fi iar ca la sosirea ta la Paris. ¦
O spunea ca să-mi facă plăcere, fiindcă simţea, ca şi mine, că nu mai era acelaşi lucru.
— Hai, Daniel – urmă bunul meu Jacques, văzând că luam un aer visător – să nu ne mai gândim la trecut. Iată o viaţă nouă care se deschide înaintea noastră, să păşim în ea fără remuşcări, cu încredere, eăutând numai să nu ne mai joace aceleaşi feste ca cea veche ¦ Nu te întreb, dragă frate, ce socoti să faci de azi înainte, dar mi se pare că, dacă vrei să începi un nou poem, locul ăsta-i prielnic să lucrezi. Ddaia-i liniştită. Păsările cântă în grădină. Îf-ai decât să-ţi aşezi masa rimelor în faţa ferestrei. -
I-am curmat repede vorba:
— Sru, Jacques, s-a isprăvit cu poemele şi cu rimele. Înt fantezii care te costă prea scump. Acuma vreau
I – c. 266 să fac şi eu ca tine, să muncesc, să-mi câştig existenţa şi să te ajut din răsnuteri la reclădirea căminului. Iar el, zâmbitor şi liniştit:
— Iată planuri frumoase, domnule fluture albastru, dar nu asta ţi se cere. Nu-i vorba să-ţi câştigi existenţa, şi numai de-ai făgădui. Dar basta! O să mai vorbim noi de toate acestea mai târziu… Hai să-ţi cumpărăm haine!
Ca să ies, am fost nevoit să pun o redingotă de-a lui, care-mi cădea până la glezne şi-mi dădea aerul unui muzicant piemontez; nu-mi lipsea decât harpa. Cu câteva luni în urmă aş fi murit de ruşine dac-ar fi trebuit să umblu pe stradă în halul ăsta, dar în clipa de faţă aveam destule alte ruşini pe cap, şi ochii femeilor puteau să râdă mult şi bine când treceam, că nu mai era acelaşi lucru ca pe vremea galoşilor meiA nu, nu mai era acelaşi lucru!
— Acuma că mai arăţi a om – îmi zise maica Jacques, ieşind din prăvălia de haine vechi – te însoţesc până la hotelul Pilois. Apoi mă duc să văd dacă negustorul de fier, la care ţineam contabilitatea înainte de plecarea mea, vrea să-mi mai dea de lucru ¦ Banii lui Pierrotte n-au să ţină o veşnicie. Trebuie să mă gândesc la pâinea noastră.
Îmi venea să-i spun: „Ei bine, Jacques, du-te la negustorul tău. M-oi pricepe eu să mă-ntorc singur acasă”. Dar l-am înţeles: voia să fie sigur că n-aveam, să mă duc iarăşi laMontparnasse. A, de-ar fi putut să citească în sufletul meu!
Ca să-1 liniştesc, l-am lăsat să mă conducă până la hotel. Dar de cum întoarse spatele, ani şters-o pe stradă. Şi eu aveam de făcut drumuri.
Când m-ain întors, era târziu. Prin grădina întunecoasă, o umbră mare, neagră, se plimba neliniştită. Era maică-mea Jacques.
— Bine c-ai venit odată – îmi zise el, tremurând. Tocmai voiam să plec la Montparnasse.
Am făcut un gest de mânie:
— Prea te îndoieşti de mine, Jacques, nu-i mărinimos. Şi oare aşa o să fie totdeauna? Niciodată n-o să-mi redai încrederea ta? Îţi jur pe ce am mai sfânt pe lume că nu vin de unde, crezi tu, că femeia aceea a murit pentru mine, că n-am s-o mai văd niciodată, că m-ai recucerit cu totul şi că trecutul acela îngrozitor, din care m-a smuls dragostea ta, nu mi-a lăsat decât remuşcări şi nicio părere de rău. Ce trebuie să-ţi mai spun ca să te conving? Ah! Uite, răutăciosule! Aş vrea să-mi deschid pieptul ca să vezi că nu mint.
Nu mai ştiu ce mi-a răspuns, dar îmi aduc aminte că, în umbră, dădea trist din cap ca şi cum ar fi zis: „Vai, cum aş vrea să te cred!” Şi totuşi eram sincer vorbindu-i astfel. Fără îndoială că eu singur n-aş fi avut niciodată curajul să mă smulg de lângă femeia aceea, dar acum, când lanţul era sfărâmat, simţeam o uşurare nespusă. Ca oamenii care încearcă să se omoare cu cărbuni şi se căiesc în clipa din urmă, când e prea târziu şi asfixia îi şi gâtuie şi-i paralizează. Deodată sosesc vecinii, uşa sare în ţăndări, aerul mântuitor năvăleşte în odaie şi sărmanii sinucigaşi îl sorb cu nesaţ, fericiţi că mai trăiesc şi făgăduind să nu mai înceapă. Tot aşa şi eu, după cinci luni de asfixiere morală, trăgeam cu nări fremătătoare aerul proaspăt şi tare al vieţii cinstite, îmi umpleam plă-mânii, şi vă jur pe Dumnezeu că nu-mi ardea să mai încep. Dar Jacques nu voia să mă creadă, şi toate jurămintele din lume nu l-ar fi convins de sinceritatea mea. Bietul băiat! Îi făcusem atâtea!
Îfe-am petrecut seara asta dinţii în odaia noastră, stând înaintea focului, ca iarna, fiindcă odaia era umedă şi negura din grădină ne pătrundea până în măduva oaselor. Şi apoi, ştiţi, când eşti trist, îţi face bine să vezi un pic de foc. Jacques lucra, făcea socoteli. În lipsa lui, negustorul de fier voise să-şi ţină singur registrele şi ieşise o mâzgălitură atât de frumoasă, o asemenea încurcătură în debit şi credit, încât acum era nevoie de o lună de muncă anevoioasă, ca lucrurile să fie puse la punct. Vă închipuiţi că n-aş fi dorit decât să-i ajut maică-mi Jacques la operaţia aceasta. Dar fluturii albaştri nu se pricep la aritmetică; şi, după un ceas petrecut asupra acestor registre groase de comerţ, cu linii roşii şi pline de hieroglife ciudate, am fost nevoit să mă dau bătut.
Jacques se descurca minunat în treaba asta grea. Se năpustea, cu capul în piept, asupra cifrelor, acolo ^unde se îngrămădeau mai tare, şi coloanele cele mari nu-1 înspăimântau. Din când în când, în toiul muncii, se întorcea spre mine şi-mi zicea, cam îngrijorat de visarea mea tăcută: *
— Ni-e bine, nu-i aşa! Nu te plictiseşti, cel puţin?
„Nu mă plictiseam, dar eram trist văzându-1 că se necăjeşte atâta şi mă gândeam, plin de amărăciune: „De ce mai/trăiesc pe lume? Nu-s bun de nimic. Degeaba mai fac umbră pământului. Nu ştiu decât să-i chinuiesc pe toţi şi să fac să plângă ochii care mă iubesc”. Zicându-mi asta, mă gândeam la ochii negri şi mă uitam cu durere la cutiuţa eu dungi aurii pe care Jacques o aşezase – poate înadins – pe placa pătrată a pendulei. Ce de-a lucruri îmi amintea cutia aceasta! Ce cuvântări înduioşătoare îmi ţinea de la înălţimea soclului ei de bronz! „Ochii negri ţi-au dat inima lor, ce-ai făcut cu ea? Îmi zicea cutia. A mâncat-o Cuc-Alb”.
Iar eu, mai păstrând o licărire de nădejde în fundul sufletului, încercam să readuc la viaţă, să încălzesc cu răsuflarea mea toate aceste fericiri de altădată, ucise de însăşi mâna mea. Mă gândeam: A mâncat-o Cuc-Alb!'. A mâncat-o Cuc-Alb!”
Seara aceasta, lungă şi melancolică, petrecută în faţa focului, în lucru şi visare, vă înfăţişează destul de bine noua viaţă pe care aveam s-o ducem de-a cum înainte. Toate zilele următoare semănară cu seara asta. Bineînţeles, nu Jacques era cel care visa. El sta câte zece ceasuri la rând aplecat asupra registrelor lui groase, cufundat până la gât în cifră-raie. În timpul ăsta, eu scormoneam tăciunii şi, tot scormonindu-i, spuneam cutiuţei cu dungi aurii: „Să mai vorbim puţin de ochii negri! Vrei”/”. Că nici gând să poţi vorbi de ei cu Jacques! Dintr-o pricină sau din alta, ocolea cu grijă orice convorbire cu subiectul ăsta. Nici măcar un cuvânt despre Pier-rotte. Nimic… Aşa că mă răzbunam pe cutiuţă, şi flecăreala noastră nu se mai isprăvea.
Pe la amiază, când vedeam pe maică-mea Jacques lucrând de zor la registre, mă îndreptam tiptil spre uşă şi o ştergeam pe nesimţite, zicând: „Mă întorc numaidecât, Jacques!” Niciodată nu mă întreba unde mă duc; dar după înfăţişarea lui nenorocită, după glasu-i plin de îngrijorare, cu care-mi spunea: „Te duci?”, înţelegeam că nu avea mare încredere în mine. Gândul la femeia aceasta îl urmărea întruna.
Îşi zicea: „Dacă o revede, suntem pierduţi!”.
Şi, cine ştie? Poate că avea dreptate. Poate că, dac-aş mai fi văzut-o pe sirenă, aş fi căzut iar sub vraja pe care o răspândea asupra bietei mele fiinţe, cu coama ei de aur şters şi semnul alb din colţul buzei. Dar, slavă Domnului! N-am mai văzut-o. Fără îndoială că vreun oarecare domn de la opt-la-zece a făcut-o să-1 uite pe Dani-Dan al ei, şi niciodată, niciodată n-am mai auzit vorbindu-se de ea, nici de Cuc-Alb, negresa ei.
Într-o seară, întorcându-mă dintr-unul din drumurile-mi tainice, am intrat în odaie cu un strigăt de bucurie:
— Jacques! Jacques! O veste bună! Am găsit de lucru. Iată zece zile de când, fără să-ţi spun nimic, băteam străzile cu gândul ăsta. În sfârşit s-a făcut! Am un serviciu. Chiar de mâine intru ca supraveghetor general la Institutul Ouly din Montmartre, foarte aproape de noi. Voi fi ocupat de la şapte dimineaţa la şapte seara. Multă vreme petrecută departe de tine, dar cel puţin îmi voi câştiga pâinea şi voi putea să te mai uşurez.
Jacques îşi înălţă capul de pe cifre şi-mi răspunse destul de rece:
— Într-adevăr, dragul meu, bine faci că-mi vii în ajutor. Casa ar fi prea grea pentru mine singur. Nu ştiu ce am, dar de câtva timp mă simt hodorogit rău.
Un puternic acces de tuse îl împiedică să urmeze. Lăsă condeiul să-i cadă din mână, cu o înfăţişare tristă, şi se aruncă pe canapea. Văzându-1 lungit acolo, palid, cumplit de palid, îngrozitoarea vedenie a visului meu îmi mai trecu o dată pe dinaintea ochilor, dar n-a fost decât o străfulgerare. Aproape îndată, maică-mea Jacques se ridică şi începu să râdă văzându-mi mutra zăpăcită:
— Nu-i nimic, prostule! E un pic de oboseală. Am lucrat prea mult în vremea din urmă. Acum, că ai o slujbă, am s-o las şi eu mai domol, şi-n opt zile voi fi vindecat.
Vorbea atât de firesc, cu faţa atât de zâmbitoare, încât tristele mele presimţiri zburară şi, o lună întreagă, n-am mai auzit în mintea mea fâlfâitul aripilor lor negre. A doua zi am intrat la Institutul Ouly.
Cu toată pompoasa-i denumire, Institutul Ouly era o mică şcoală, aşa în glumă, ţinută de o doamnă bătrână cu zulufi, pe care copiii o numeau „mătuşica”. Erau acolo vreo douăzeci de omuleţi, dar ştiţi, oişte prichindei din aceia care vin la şcoală cu gustarea într-un coşuleţ şi totdeauna cu cămaşa ieşită afară.
Erau şcolarii noştri. Doamna Ouly îi învăţa cântări religioase; eu le împărtăşeam tainele alfabetului. Afară de aceasta, mai aveam însărcinarea de a-i supraveghea în recreaţii, într-o curte unde erau găini şi un curcan, de care domnişorii ăştia se temeau grozav.
Şi uneori, când pe „mătuşica” o apuca guta, eu măturam clasa, treabă prea puţin demna de un supraveghetor general, şi pe care totuşi o făceam fără scârbă; de fericit ce mă simţeam că-mi puteam câştiga pâinea. Seara, când mă întorcem lai hotelul Pilois, găseam masa pusă şi pe maica Jacques, care m-aştep-ta. După masă făceam de câteva ori ocolul grădinii cu paşi mari, apoi ne petreceam seara la gura sobei. Iată toată viaţa noastră. Din când în când primeam câte o scrisoare de la domnul sau domna Eyssette; erau marile noastre evenimente. Doamna Eyssette locuia mai departe la unchiul Baptiste; doamnul Eyssette călătorea tot pentru Societatea vinicolă. Afacerile nu mergeau prea prost. Datoriile de la Lyon erau pe trei sferturi plătite. Într-un an sau doi, totul va fi achitat, şi ne-am pntca gândi să trăim iar cu toţii împreună…
Eu eram de părere ca, deocamdată, s-o aducem pe doamna Eyssette la hotelul Pilois, cu noi, dar Jac-ques nu voia. „Nu, încă nu – zicea el într-un chip ciudat – încă nu. Să mai aşteptăm!” Şi răspunsul ăsta, totdeauna acelaşi, îmi Mngea inima. Îmi spuneam: N-are încredere în mine. Se teme să nu mai fac vreo nebunie când doamna Eyssette va fi aici. De aceea vrea să mai aştepte„. Mă înşelam. Nu de aceea spunea Jacques: „Să mai aşteptăm!”
Cititorule, dacă eşti o fire tare, dacă visele te fac să zâmbeşti, dacă inima nu ţi-a fost niciodată muş-eată – muşcată de să-ţi vină a urla – de presimţirea unor întâmplări viitoare, dacă eşti un om pozitiv, pe care numai realitatea îl impresionează, dacă în niciun caz nu vrei să admiţi inexplicabilul, nu mai citi până la sfârşit memoriile acestea. Ceea ce-mi rămme de spus în capitolele din urmă e adevărat ca adevărul veşnic, dar tu n-o vei crede.
Era în ziua de 4 decembrie.
Mă întorceam de la Institutul Ouly, şi mai repede decât de obicei. Dimineaţa îl lăsasem pe Jacques acasă, plângându-se de o mare oboseală, şi abia aşteptam să ştiu cum îi mai merge. Treeând prin grădină, m-am împiedicat de domnul Pilois, în picioare lângă smochin şi vorbind încet cu un domn scurt şi cu labe mari, care parcă se necăjea grozav să-şi încheie mănuşile.
Voiam să-mi cer iertare şi să trec înainte, dar hotelierul mă opri.
— O clipă, domnule Daniel! Apoi, întorcându-se către celălalt, adăugă: E tânărul despre care vă vorbeam. Cred c-ar fi bine să-1 preveniţi.
M-am oprit foarte neliniştit. Despre ce voia să mă prevină bondocul ăsta? Că mănuşile-i erau mult prea strimte pentru labele lui? Nu, zău, o vedeam doar bine.
A fost o clipă de tăcere şi de stinghereală. Domnul Pilois, cu nasul în vânt, se uita în smochin, parcă i-ar fi căutat smochinele pe care nu le avea. Omul cu mănuşile trăgea mereu de ele. Totuşi, până la urmă, se hotărî să vorbească, dar fără să dea diurnul nasturelui din mină, nu vă temeţi.
— Domnule – îmi zise el – sunt de douăzeci de ani medicul hotelului Pilois şi îndrăznesc să susţin.
Nu l-am lăsat să-şi isprăvească fraza. Cuvântul medic îmi spusese tot.
— Veniţi pentru fratele meu? L-am întrebat tre-murând. E tare bolnav, nu-i aşa?
Nu cred că medicul ăsta să fi fost un om rău, dar în elipa aceea avea mai ales grija mănuşilor şi, fără a se gândi că vorbea cu copilul lui Jacques, fără a cerca să mai slăbească lovitura, îmi răspunse brutal:
— Dacă-i bolnav? Cred şi eu. N-o să treacă noaptea!
A lovit în plin, vă asigur. Casa, grădina, domnul Pilois, medicul, toate se învârteau în jurul meu. Am fost nevoit să mă reazem de smochin. Avea mână grea doctorul hotelului Pilois! De altfel, nici nu băgă de seamă nimic şi urmă foarte liniştit, fără să înceteze a-şi încheia mănuşile:
— E un caz fulgerător de ftizie galopantă. Nu-i nimic de făcut, cel puţin nimic serios. De altminteri am fost chemat mult prea târziu, ca totdeauna.
— Nu-i vina mea, domnule doctor – făcu bunul domnul Pilois, care tot mai căuta smochine cu cea mai mare băgare de seamă, un mijloc ca oricare altul de a-şi ascunde lacrimile – nu-i vina mea. Ştiam de mult că era bolnav, sărmanul domnul Eyssette, şi adeseori l-am sfătuit să cheme pe cineva, dar niciodată nu voia. Desigur că se temea să nu-şi sperie fratele… Vedeţi, erau aşa de uniţi copiii ăştia!
Un hohot de plâns deznădăjduit îmi ţâşni din adân-cul inimii.
— Haide, curaj, băiete! Îmi zise blând omul cu mănuşile. Cine ştie? Ştiinţa şi-a spus ultimul cuvânt, dar natura încă nu. O să mai trec mâine dimineaţă.
Apoi se învârti în loc şi se îndepărtă, oftând de mulţumire: îşi încheiase o mănuşă!
Am mai rămas o clipă afară, să-mi şterg ochii şi să mă mai liniştesc puţin; pe urmă, luându-mi inima în dinţi, am intrat în camera noastră, cu un aer hotărât.
Ge-am văzut deschizând uşa mă îngrozi. Ca să-mi lase mie patul, fără îndoială, Jacques ceruse să i se pună o saltea pe canapea şi l-am găsit acolo, palid, îngrozitor de palid, aidoma cu Jacques din visul meu.
Primul meu gând a fost să m-arunc asupra lui, să-1 iau în braţe şi să-1 duc în pat, oriunde, dar să-1 scot de acolo, Dumnezeule, să-1 scot de acolo! Apoi îndată mi-am zis: „N-ai să poţi, e prea mare!” Şi atunci, fiindcă văzusem pe maică-mea Jacques întins fără scăpare pe locul ăsta unde visul spusese c-avea să moară, mi-am pierdut tot curajul; masca de veselie silită pe care ţi-o pui pe faţă ca să linişteşti muribunzii nu putu să se mai ţină pe obrajii meişi am căzut în genunchi lângă canapea, vărsând şiroaie de lacrimi.
Jlcques se întoarse anevoie spre mine:
— Tu eşti, Daniel. Te-ai întâlnit cu doctorul, nu-i aşa? Şi doar îl rugasem pe bondocul acela să nu te sperie! Dar văd, după înfăţişarea ta, că nu m-a ascultat şi că ştii tot. Dă-mi mâna, frăţi-oare. Cine dracu' şi-ar fi închipuit una ca asta? Sunt oameni care se duc la Nisa să se vindece de boala lor de piept; eu m-am dus să caut una. E cât se poate de original. A, ştii, dacă deznădăjduieşti, o să-mi tai şi mie tot curajul; nici aşa nu-s prea viteaz. Azi-dimineaţă, după ce-ai plecat, am înţeles ca merge prost. Am trimis după preotul de la Saint-Pierre. A venit să mă vadă, şi-o să mai vină îndată să-mi aducă împărtăşania. O să-i facă plăcere mamei, pricepi! B un om de treabă preotul ăsta. Îl cheamă ca pe prietenul tău de la liceul din Sarlande.
Nu putu spune mai mult şi se prăvăli pe pernă, închizând ochii. Am crezut că moare şi am început să ţip în gura mare:
— Jacques! Jacques! Dragul meu! Fără să vorbească, îmi făcu semn cu mâna:
— Sst! Sst! De mai multe ori.
În clipa aceea, uşa se deschise. Domnul Pilois intră în odaie urmat de un bărbat gras, care se rostogoli ca un bulgăre spre canapea, strigând:
— Ce aflu, domnule Jacques? Cum s-ar zice.
— Bună ziua, Pierrotte! Făcu Jacques, deschizând iar ochii. Bună ziua, vechiul meu prieten! Eram Sigur c-o să vii de cum te-oi chema. Lasă-1 să şadă aici, Daniel. Avem de vorbit amândoi.
Pierrotte îşi apropie capul mare de buzele palide ale muribundului şi rămaseră aşa mai multă vreme, şopotind încet… Eu mă uitam, nemişcat în mijlocul odăii. Mai ţineam cărţile subsuoară. Domnul Pilois mi le luă binişor, zicându-mi ceva, dar n-am auzit ce. Apoi aprinse luminările şi aşeză pe masă un şervet mare, alb. Îmi spuneam în gând: De ce-o fi punând masa? O să mai mâncăm? Dar nu mi-e foame!”
Se lăsa noaptea. Afară, în grădină, lumea din hotel îşi făcea semne uitându-se la ferestrele noastre. Jacques şi Pierrotte tot mai vorbeau. Din când în când îl auzeam pe cevenol, zicând cu glasu-i gros, înecat de lacrimi:
— Da, domnule Jacques. Da, domnule Jacques.”
Dar nu îndrăzneam să m-apropii. Totuşi, până la urmă, Jacques mă chemă şi mă puse să stau la eăpă-tâiul lui, lingă Pierrotte:
— Daniel, dragul meu – îmi zise el, după o lungă pauză – sunt tare trist că trebuie să te părăsesc. Dar un lucru mă mângâie: nu te las singur în viaţă.
O să-ţi rămână Pierrotte, bunul Pierrotte, care te iartă şi se leagă să mă înlocuiască lângă tine.
— Da, da, domnule Jacques, mă leg. Cum s-ar zice… mă leg.
— Vezi tu, bietul meu copil – urmă maica Jacques – niciodată n-ai izbuti tu singur să reclădeşti căminul. Nu ca să-ţi fac inimă rea, dar eşti un prost reconstructor de cămin… Cred însă că, ajutat de Pierrotte, vei putea să înfăptuieşti visul nostru… Nu-ţi cer să cauţi s-ajungi un bărbat; socot şi eu, ca abatele Germane, că vei fi un copil toată viaţa ta. Dar te rog fierbinte să fii totdeauna un copil bun, un copil de treabă şi, mai ales. Apropie-te puţin, ca să-ţi spun asta la ureche. Şi mai ales, nu fă să plângă ochii negri. Aici, sărmanul meu mult iubit se mai odihni un pic, apoi reluă: Când totul se va sfârşi, să scrii tatii şi mamei. Numai eă va trebui să-i înştiinţezi cu încetul. Le-ar face prea rău dac-a afla totul dintr-o dată. Acuma înţelegi de ce n-am adus-o pe doamna Eyssette? Nu voiam să fie astăzi aici. Sunt clipe prea dureroase pentru o mamă. Se opri şi privi înspre uşă: Iată-1 pe Dumnezeu!
Rosti el, zâmbind. Şi ne făcu semn să ne dăm la o parte.
Se aducea sfânta împărtăşanie. Pe faţa de masă albă, între luminări, luară loc ostia şi untdelemnul sfinţit. Apoi preotul se apropie de pat şi slujba începu.
Când se isprăvi – o! Ce lungă mi s-a mai părut! – Când se isprăvi, Jacques mă chemă încetişor lângă el:
— Sărută-mă! Îmi zise el.
Iar glasu-i era aşa de slab, de parcă mi-ar fi vorbit de departe. Şi trebuie să fi fost într-adevăr departe, de douăsprezece ceasuri de când cumplita ftizie galopantă îl trântise pe spatele-i slab şi-1 ducea spre moarte în cel mai mare galop!
Atunci, apropiindu-mă să-1 sărut, mâna mea o întâlni pe a lui, scumpa lui mână umedă de sudoarea agoniei. Am apucat-o şi nu i-am mai dat drumul. Am rămas aşa, nu mai ştiu câtă vreme; poate un ceas, poate o veşnicie, nu ştiu deloc. Nu mă mai vedea, nu-mi mai vorbea. Numai mâna lui se mişcă de mai multe ori într-a mea, ca pentru a-mi spune: „Simt că eşti aici”. Deodată, o tresărire lungă îi zgudui bietul trup din cap până-n picioare. Am văzut că ochii i se deschid şi privesc în jur, căutând pe cineva; şi cum mă plecam asupra lui, l-am auzit spunând de două ori foarte încet:
— Jacques, eşti un măgar! Jacques, eşti un măgar!
Apoi nimic. Murise. O, visul!
Un vânt cumplit bătu în noaptea aceea. Decembrie azvârlea pumni de măzăriche în geamuri. Pe masa din capătul odăii, un crucifix de argint strălucea între două luminări. Îngenuncheat în faţa lui Crist, un preot pe care nu-1 cunoşteam se ruga cu glas puternic, în zgomotul vântului. Eu nu mă rugam, nici nu plângeam. N-aveam decât un singur gând, gândul neclintit să încălzesc mâna mult iubitului meu Jac-ques, pe care o ţineam strânsă într-ale mele. Vai, cu cât se apropia dimineaţa, cu atâta mâna lui se făcea mai grea şi de gheaţă.
Deodată, preotul care recita pe latineşte în faţa crucifixului se ridică şi veni să mă bată pe umăr.
— Încearcă să te rogi – îmi zise el. O să-ţi facă bine.
Abia atunci l-am recunoscut. Era vechiul meu prieten de la liceul din Sarlande, abatele Germane el însuşi, cu frumoasa-i faţă ciupită de vărsat şi înfăţişarea lui de dragon în sutană. Suferinţa mă doborâse până într-atâta, că nu m-am mirat să-1 văd. Mi s-a părut foarte firesc ¦ Dar iată cum se afla el aici: în ziua când Piciul părăsea liceul, abatele Germane îi spusese: „Am eu un frate la Paris, un preot de treabă… dar basta! La ce bun să-ţi mai dau adresa lui”? Sunt sigur că nu te-ai duce la el”. Şi uite ce-i soarta! Fratele abatelui Germane era preot la biserica. Saint-Pierre din Montmartre, şi pe el îl chemase biata maică Jacques la patu-i de moarte. Tocmai atunci se întâmplase ca abatele Germane să fie în treacăt la Paris şi să locuiască la casa parohială. În seara de 4 decembrie, fratele lui îi zise înapoindu-se:
— Am dus sfântul maslu unui nenorocit de copil care moare foarte aproape de aici. Va trebui să te rogi pentru el, abate!
Abatele răspunse:
— O să mă gândesc la el mâine, făcând slujba. Cum îl cheamă?
— Stai. E un nume din sud, cam greu de ţinut minte. Jacqueş Eyssette… Da, aşa-i. ¦ Jacques Eyssette.
Numele acesta îi aminti abatelui de un oarecare mic pedagog pe care-1 cunoştea. Şi, fără să piadă o clipă, alerga la hotelul Pilois. Când intră, mă zări în picioare, agăţat de mâna lui Jacques. Nu voi să-mi tulbure durerea, spuse tuturor să plece şi că va veghea cu mine. Pe urmă îngenunche, şi abia'noaptea, târziu, speriat de încremenirea mea, mă bătu pe umăr şi se făcii cunoscut.
Din clipa aceea nu mai ştiu ce s-a petrecut. Sfârşitul acelei nopţi groaznice, ziua următoare şi încă multe alte zile nu mi-au lăsat decât amintiri nedesluşite. Aici e un mare gol în memoria mea. Totuşi îmi aduc aminte – dar ca de lucruri întâmplate cu veacuri în urmă – de un drum lung, fără sfârşit, prin noroiul Parisului, după carul cel negru. Mă văd mergând cu capul gol, între Pierrotte şi abatele Germane. O ploaie rece, amestecată cu măzăriche, ne biciuieşte obrazul. Pierrotte are o umbrelă mare, dar o ţine aşa de rău şi ploaia cade atât de tare, încât apa curge şiroaie pe sutana abatelui, lucioasă toată! Plouă, plouă, ah! Cum mai ploxiă!
Lângă noi, aproape de car, păşeşte un domn înalt, îmbrăcat în negru, cu un beţişor de abanos în mână. Acesta-i maestrul de ceremonii, un fel de şambelan al morţii. Ca toţi şambelanii, poartă mantie de mătase, spadă, pantaloni scurţi şi joben. Să fie o nălucire a creierului meu? Găsesc că omul ăsta seamănă cu domnul Viot, supraveghetorul general de la liceul din Sarlande. E înalt ca el, ţine ca el capul plecat pe umăr şi, de câte ori se uită la mine, are acelaşi zâmbet prefăcut şi de gheaţă, care flutura pe buzele cumplitului chelar. JSTu-i domnul Viot, dar poate că-i umbra lui.
Carul cel negru înaintează mereu, dar aşa de încet, aşa de încet… Mi se pare că n-o să mai ajungem niciodată. În sfârşit, iată-ne într-o grădină tristă, plină de noroi gălbui, în „are te afunzi până la glezne. Ne oprim la marginea unei gropi mari. Oameni cu mantale scurte aduc o cutie mare, foarte grea, pe care trebuie s-o coboare înăuntru. Treaba-i anevoioasă. Frânghiile, înţepenite de ploaie, nu lunecă Aud pe unul din oamenii ăştia ca strigă: ^, Cu picioarele înainte! Cu picioarele înainte!” în faţa mea, de cealaltă parte a gropii, umbra domnului Viot, cu capul plecat pe umăr, îmi zâmbeşte mereu cu blândeţe. Lungă, subţire, gâtuită în veşmintele-i de doliu, ea se desprinde pe cenuşiul cerului ca o lăcustă mare, neagră, udă toată.
Acum sunt singur cu Pierrotte. Coborâm prin Montmartre. Pierrotte caută o trăsură, dar nu găseşte. Merg lângă el, cu pălăria în mână. Mi se pare că-s tot în urma dricului. De-a lungul cartierului, lumea întoarce capul să-1 vadă pe omul ăsta gros care plânge, strigând după birje, şi pe copilul care umblă cu capul gol, pe o ploaie cu găleata.
Mergem, mergem întruna. Şi-am obosit, şi capul mi-e greu. În sfârşit, iată pasajul Saumon, fosta casă Lalouette, cu obloanele ei vopsite, de pe care curg şiroaie de apă verde. Fără să mai intrăm în prăvălie, urcăm la Pierrotte. La etajul întâi, puterile mă părăsesc. Mă aşez pe o treaptă. Cu neputinţă să merg mai departe. Capul mi-e prea greu… Atunci, Pierrotte mă ia în braţe. Şi pe când mă duce sus, pe
— C. 266 trei sferturi mort şi scuturat de friguri, aud măzărichea care pârâie pe vitrina pasajului şi apa din jgheaburi ce cade cu mare zgomot în curte… Plouă, plouă, ah, cum mai plouă!
XVI. SFÂRŞITUL VISULUI
* iciul e bolnav; Piciul e pe moarte. În faţa pasajului Saumon, un larg aşternut de paie, schimbat la două zile, îi face pe trecători să spună: „Colo sus trage să moară vreun bogătaş bătrân”. Nu trage să moară un bogătaş bătrân, ci Piciul. Toţi medicii l-au condamnat. Două febre tifoide în doi ani e mult prea mult pentru creieraşul ăsta de pasăre-muscă! Haide, repede, puneţi caii la carul cel negru! Şi lăcusta cea mare să-şi pregătească beţişorul de abanos şi zâmbetul mâhnit! Piciul e bolnav: Piciul e pe moarte!
Să vedeţi ce jale-i în fosta casă Lalouette! Pierrotte nu mai doarme. Ochii negri sunt deznădăjduiţi. Doamna de isprafă răsfoieşte cu înfrigurare un Raspail, rugându-se fierbinte sfântului Camfre să facă o nouă minune, de hatârul scumpului bolnav… Salonul galben e închis, pianul mort, flautul fără glas. Dar mai sfâşietor decât toate, o! Mult mai sfâşietor, e o rochiţă neagră care stă într-un colţ al casei şi împleteşte de dimineaţa până seara, fără să scoată o vorbă, iar lacrimi grele-i curg şiroaie.
Şi pe când fosta, casă Lalouette se tânguieşte astfel zi şi noapte, Piciul e culcat foarte liniştit într-un pat mare de puf şi nu bănuieşte cum îi face pe toţi să plângă în jurul lui. Ţine ochii deschişi, dar nu vede nimic. Lucrurile n-ajung până la sufletul său. Nici n-aude nimic decât numai un ţiuit înăbuşit, o zbârnâială nedesluşită, ca şi cum ar avea drept urechi două scoici de mare; scoicile acelea mari cu buze trandafirii, în care auzi vuind marea. Nu vorbeşte, nu gândeşte. Ai zice că-i o floare bolnavă. Să-i ţii o compresă cu apă rece la cap şi o bucată de gheaţă în gură, atâta cere. Când gheaţa se topeşte, când compresa se usucă la arşiţa craniului său, scoate un mârâit: altceva nu vorbeşte.
Aşa trec mai multe zile, zile fără ceasuri, zile neguroase; apoi, deodată, într-o dimineaţă, Piciul are o senzaţie ciudată. Parcă l-ar fi scos cineva din fundul mării. Ochii lui văd, urechile-i aud. Eăsuflă. Îşi vine în fire. Maşina de gândit care dormea într-un colţ al creierului, cu rotiţele-i subţiri ca părul unei zâne, se deşteaptă şi se pune în mişcare. La început încet, apoi ceva mai repede, apoi cu o repeziciune nebună – tic! Tic! Tic! – De-ai crede c: o să se sfărâme. Simţi că maşina asta frumoasă nu-i făcută să doarmă şi că vrea să-şi recâştige vremea pierdută. Tic! Tic! Tic! Ideile se încrucişează, se încâlcesc ca firele de mătase: Unde-s, Dumnezeule? Ce-i patul ăsta mare? Şi ce fac cele trei doamne de colo, lângă fereastră? Oare nu cunosc eu rochiţa asta neagră care stă cu spatele la mine? Parcă.”
Şi ca să se uite mai bine la rochia neagră pe care crede c-o recunoaşte, Piciul se ridică anevoie într-un cot şi se plecă afară din pat, apoi îndată se dă îndărăt, îngrozit. Acolo, înaintea lui, în mijlocul odăii, a zărit un dulap de nuc cu ferecături vechi de fier ce se caţără pe uşi. Dulapul ăsta îl recunoaşte! L-a mai văzut o dată în vis, un vis îngrozitor… Tic! Tic! Tic! Maşina de gândit merge ca vântul. O, acum Piciul îşi aduce aminte. Hotelul Pilois, moartea lui Jacques, înmormântarea, sosirea la Pierrotte pe ploaie, vede iar tot, îşi aminteşte tot. Vai! Benăscând la viaţă, nenorocitul copil a renăscut la durere. Şi cea dintâi vorbă a lui e un geamăt…
La geamătul ăsta, cele trei femei care lucrau lângă fereastră au tresărit. Una din ele, cea mai tânără, se ridică strigând: Gheaţă, gheaţă!” Şi repede aleargă să ia o bucată de gheaţă de pe cămin şi i-o aduce Piciului, dar Piciul n-o vrea. Respinge încetişor mâna care-i căuta buzele – e o mână prea delicată pentru o îngrijitoare de bolnavi! Oricum, cu glas tremurător, zice:
— Bună ziua, Camille!
Camille Pierrotte e atât de mirată că muribundul vorbeşte, încât rămâne pe loc buimăcită, cu braţul întins, cu mâna deschisă şi cu bucata de gheaţă străvezie care tremură în vârful degetelor ei trandafirii de frig.
— Bună ziua, Camille! Repetă Piciul. O, las' că te recunosc eu bine! Mi-e mintea limpede acuma. Dar dumneata mă vezi? Oare poţi să mă vezi?
Camille Pierrotte face ochi mari:
— Dacă te văd, Daniel?! Cred şi eu că te văd! Atunci, la gândul că dulapul a minţit şi Camille
Pierrotte nu-i oarbă, că visul, îngrozitorul vis nu se va adeveri până la capăt, Piciul prinde curaj şi se încumetă să mai pună şi alte întrebări:
— Am fost tare bolnav, nu-i aşa, Camille?
— O, da, Daniel, tare bolnav.
— Şi stau în pat demult?
— Mâine se împlinesc trei săptămâni.
— Doamne, Dumnezeule! Trei săptămâni! Au şi trecut trei săptămâni de când biata maică-mea Jacques.,.
Nu sfârşeşte fraza şi-şi ascunde capul în pernă, plângând cu hohote.
În clipa aceea, Pierrotte intră în odaie. Aduce alt medic. (Dacă boala se mai lungeşte, toată Academia de medicină o să se perinde.) Ăsta-i renumitul doctor Brum-Brum, un A-lăjgan care nu-şi pierde vremea şi nu se joacă să-şi încheie mănuşile la căpă-tâiul bolnavilor. Se apropie de Piciul, îi pipăie pulsul, se uită la ochii şi la limba lui, apoi întorcându-se către Pierrotte:
— Ce-mi tot îndrugai? Păi e vindecat băiatul ăsta.
— Vindecat! Face bunul Pierrotte, împreunându-şi mâinile.
— Aşa de bine vindecat, încât o să-mi aruncaţi îndată gheaţa asta pe fereastră şi-o să-i daţi bolnavului o aripă de pui stropită cu Saint-Emilion 1. Haide, nu te mai mâhni, mica mea domnişoară. În opt zile, tânărul ăsta, care a dus moartea de nas, o să fie pe picioare, v-o garantez eu. Până atunci, vedeţi să stea liniştit în pat. Feriţi-1 de orice emoţie, de orice lovitură. E lucrul de căpetenie… Pentru rest, lăsăm natura să lucreze, că se pricepe să îngrijească mai bine decât voi şi decât mine.
Vorbind astfel, renumitul doctor Bruni-Brum dă un bobârnac tânărului care a dus moartea de nas, zâmbeşte domnişoarei Camille şi pleacă sprinten, însoţit de bunul Pierrotte, care plânge de bucurie şi repetă întruna:
— Ah! Domnule doctor, cum sar zice. Cums-arzice.
În urma lor, Camille vrea ca bolnavul să doarmă, dar el se împotriveşte cu hotărâre:
1 Denuniirea unui vin. (n.t.)
— Nu te duce, Camille, te rog. Nu mă lăsa singur. Cum vrei să dorm cu durerea pe care-o am în suflet?
— Ba da, trebuie, Daniel… Trebuie să dormi. Ai nevoie de odihnă. Aşa a spus doctorul. Haide, fii cuminte, închide ochii şi nu te gândi la nimic. Peste puţin voi veni să te mai văd. Şi dac-ai dormit, voi sta multă vreme.
— Dorm. Dorm. – Zise Piciul, închizând ochii. Apoi, răzgândindu-se: încă un cuvânt, Camille! Oare cine-i rochiţa aceea neagră pe care am zărit-o aici adineauri?
— O rochie neagră?
— Bi da, ştii bine! Eochiţa aceea neagră care lucra cu voi lângă fereastră. Acuma nu mai este acolo. Dar adineauri am văzut-o, sunt sigur.
— A, nu, Daniel, te înşeli. Am lucrat aici toată dimineaţa cu doamna Tribou, vechea dumitale prietenă, doamna Tribou, ştii, cea pe care o numeai doamna de ispravă. Dar doamna Tribou nu-i în negru. Poartă tot rochia ei cea verde. Nu, cu siguranţă nu-i nicio rochie neagră în toată casa. Poate c-ai visat. Haide! Mă duc. Somn uşor!
Zicând acestea, Camille Pierrotte fuge repede, foarte încurcată şi cu obrajii arzând, ca şi cum ar fi minţit.
Piciul rămâne singur, dar tot nu poate să doarmă. Maşina cu rotiţe subţirele îşi face de cap în creierul lui. Firele de mătase se încrucişează, de încâlcesc. Se gândeşte la mult iubitul lui care doarme în iarba de la Montmartre; se gândeşte şi la ochii negri, la frumoasele lumini întunecate pe care providenţa parcă le aprinsese anume pentru el, iar acum.
Aici, Uşa odăii se deschide încet, îticet, ca şi ctim ar vrea să intre cineva, dar aproape îndată se aude cum Camille Pierrotte zice cu glas scăzut:
— Îsu intraţi. Emoţia o să-1 omoare dacă se trezeşte…
Şi iată că uşa se închide iar, încet, încet aşa cum se deschisese. Din nenorocire, o bucată din poala rochiei negre se prinde în prag, iar din patul lui, Piciul zăreşte poala asta de rochie care iese afară.
În clipa aceea, inima-i tresare, ochii i se aprind şi ridicându-se într-un cot, începe să strige în gura, mare: * – Mamă! Mamă! De ce nu vii să mă săruţi?
Numaidecât uşa se deschide. Rochiţa neagră – care nu se mai poate stăpâni – se repede în odaie, dar în loc să meargă spre pat, se duce drept în cealaltă parte a'âncăperii, cu braţele deschise, chemându-1:
— Daniel! Daniel!
— Pe aici, mamă. – Strigă Piciul, care-i întinde braţele, râzând. Pe aici! Da' ce, nu mă vezi?
Şi atunci, „ d-na Eyssette, pe jumătate întoarsă spre pat, dibuind aerul din jurul ei cu mâinile care-i tremură, răspunde cu glas sfâşietor:
— Vai nu, scumpul meu odor, nu te văd. Niciodată n-o să te mai văd… Sunt oarbă!
Auzind aceasta, Piciul scoate un ţipat puternic şi cade pe spate între perne.
Fireşte că după douăzeci de ani de nenorociri şi de suferinţe – doi copii morţi, căminul nimicit, bărbatul ei departe – nu-i chiar de mirare că ochii dumnezeieşti ai bietei mame Eyssette să fie acuma arşi de lacrimi. Da pentru Piciul! Cum se potrivesc toate cu visul lui! Ce ultimă groaznică i
Lovitură îi mai păstra soarta! Oare n-o să moară dintr-asta?
Ei bine, nu! Piciul n-o să moară. Nu trebuie să moară! În urma lui, ce s-ar face biata mamă oarbă? Unde-ar mai găsi ea lacrimi să-şi plângă şi pe ăl treilea fiu? Ce s-ar face tata Eyssette, care n-are când nici măcar să se repeadă să-şi sărute copilul bolnav, nici să ducă o floare copilului său mort? Cine-ar mai reclădi căminul, frumosul cămin al familiei, la care amândoi bătrânii vor veni când va să-şi încălzească bietele mâini îngheţate? În u, nu! Piciul nu vrea să moară. Dimpotrivă, se agaţă din răsputeri de viaţă. I s-a spus că, pentru a se însănătoşi mai repede, nu trebuie să gândească: nu gândeşte; că nu trebuie să vorbească: nu vorbeşte; că nu trebuie să plângă: nu plânge. E o plăcere să-1 vezi în patul lui, cu înfăţişarea liniştită, cu ochii deschişi, jucându-se, pentru a-şi trece vremea, cu canafurile piapumei de puf. O adevărată convalescenţă de călugăr în jurul lui, toată casa Lalouette îşi dă cea mai mare osteneală, în tăcere. Doamna Eyssette stă toată ziua la picioarele patului, cu împletitura ei. Scumpa oarbă e atât de obişnuită cu andrelele lungi, încât împleteşte tot aşa de bine ca pe vremea când vedea. Doamna de ispravă e şi ea acolo; apoi, în fiecare clipă, numai ce se iveşte în uşă faţa bună a lui Pier-rotte. Până şi flautistul urcă după ştiri, de patru sau cinci ori pe zi. Dar, trebuie s-o spunem, el nu vine pentru bolnav; îl atrage mai ales doamna de ispravă. De când Camille Pierrotte i-a spus răspicat că nu-1 voia nici pe el, nici flautul lui, înfocatul instrumentist s-a mulţumit cu văduva Tribou, care, deşi mai puţin bogată şi mai puţin frumoasă decât fiica cevenolului, nu-i însă cu totul lipsită de farmec şi de economii. Cu această romanţioasă femeie coaptă, omul-flaut nu şi-a pierdut vremea; la a treia şedinţă, căsătoria plutea-în aer şi vorbeau, încă nehotărât, să deschidă o prăvălie de plante medicinale în strada Lombarzilor, cu economiile doamnei. Pentru ca frumoasele planuri să nu adoarmă, tânărul virtuos vine atât de des după veşti.
Dar domnişoara Pierrote? Nu se mai vorbeşte de ea! Oare nu mai este în casă? Ba da, e tot acolo. Numai că, de când bolnavul e în afară de orice primejdie, nu mai intră aproape niciodată în odaia lui. Şi când vine, e numai în treacăt, s-o ia pe oarbă de mină, ca s-o ducă la masă, dar Piciului, niciodată vreo vorbă. A, ce departe-i vremea trandafirului roşu, vremea când, pentru a zice: Te iubesc„, ochii negri se deschideau ca două flori de catifea! În patul lui, bolnavul oftează, gândindu-se la fericirea aceea care-şi luase zborul. Vede bine că ea nu-1 mai iubeşte, că fuge. De dânsul, că-1 urăşte. Dar el a voit-o. N-are dreptul să se plângă. Şi totuşi, ar fi fost aşa de bine ca în doliul şi-n durerea ta să-ţi încălzească inima un pic de iubire! Ar fi fost aşa de bine să plângi pe un umăr prieten! „în sfârşit! Eăul s-a făcut – îşi zice bietul copil – să nu ne mai gândim la asta şi să lăsăm visările la o parte! Cât despre mine, nu mai e vorba să fiu fericit în viaţă. E vorba să-mi fac datoria. Mâine o să mă înţeleg cu Pierrotte.” într-adevăr, a doua zi, la ora când cevenolul trece tiptil prin odaie, ca să coboare la prăvălie, Piciul, care din zori stă la pândă după perdele, îl cheamă încetişor:
— Domnule Pierrotte! Domnule Pierrotte! Pierrotte se apropie de pat, şi atunci, bolnavul, foarte mişcat şi fără să ridice ochii, zice: Uite că merg spre însănătoşire, bunul meu domn Pierrotte, şi trebuie să-ţi vorbesc serios. Nu vreau să-ţi mulţumesc pentru ceea ce faci pentru mama şi pentru mine. Cevenolul îi curmă repede vorba:
— Niciun cuvânt despre asta, domnule Daniel! Tot ce fac trebuia să fac. Mă înţelesesem cu domnul Jacques.
— Da, ştiu, Pierrotte, ştiu că la tot ce vreau să-ţi spun în privinţa aceasta, răspunzi totdeauna acelaşi lucru. Aşa că nici n-o să-ţi mar vorbesc despre asta. Dimpotrivă, te-am chemat ca să te rog ceva. Ajutorul dumitale din prăvălie o să te părăsească în curând. Vrei să mă iei în locul lui? O, te rog, Pierrotte, ascul-tă-mă până la capăt! Nu-mi spune nu, fără să mă fi ascultat până la sfârşit. Ştiu că, după purtarea mea mişelească, nu mai am dreptul să trăiesc în mijlocul vostru. Este în casă cineva care suferă din pricina prezenţei mele, cineva pentru care a mă vedea e un chin, şi pe bună dreptate! Dar dacă fac în aşa fel ca să nu mă vadă*niciodată, dacă mă oblig să nu mă urc niciodată aici, dacă rămân totdeauna la prăvălie, dacă sunt de-al casei voastre fără totuşi să fiu, ca dulăii din ogradă care nu intră niciodată prin odăi, oare în condiţiile astea n-ai putea să mă primeşti?
Pierrotte ar vrea să ia în mâinile lui mari capul cârlionţat al Piciului şi să-1 sărute mult de tot, dar se stăpâneşte şi răspunde liniştit:
— Păi de, vezi, domnule Daniel, înainte de a-ţi răspunde, am nevoie să mă sfătuiesc cu mititica. Mie, propunerea dumitale îmi convine destul, dar nu ştiu dacă mititica. De altfel o să vedem. Trebuie să se fi sculat. Gamille! Gamille!
Camille Pierrotte, cate se Scoală devreme ca o albină, tocmai îşi stropeşte trandafirul roşu de pe căminul din salon. Soseşte în capot dedimineaţă, cu părul ridicat în sus ca o chinezoaică, proaspătă, veselă, mirosind a flori.
— Uite, mititico – îi spune cevenolul – uite, domnul Daniel cere să intre la noi, să-1 înlocuiască pe ajutorul meu din prăvălie. Dar, cum gândeşte că prezenţa lui ţi-ar fi prea neplăcută.
— Prea neplăcută! Îi taie vorba Camille Pierrotte, schimbând feţe-feţe.
ÎTu zice nimic mai mult, dar ochii negri îi isprăvesc fraza. Da, ochii negri, ei înşişi, se arată în faţa Piciului, adânci ca noaptea, luminoşi ca stelele, strigând: „Iubire, iubire!” cu atâta patimă şi înflăcărare, încât inima bietului bolnav se aprinde toată.
Atunci Pierrotte zice, râzând pe înfundate^:
— Păi de, lămuriţi-vă amândoi. O fi vreo neînţelegere la mijloc.
Şi se duce să bată cu degetele pe geam un joc cevenol; apoi, când crede că copiii s-au lămurit îndeajuns – o, Dumnezeule! Abia au avut când să-şi spună două vorbe – se apropie de ei şi-i priveşte:
— Ei, bine? – '\par
— A, Pierrotte – zice Piciul, întinzându-i mâinile – e tot atât de bună ca şi dumneata. M-a iertat!
Din clipa aceea, convalescenţa bolnavului merge cu paşi de uriaş. Cred şi eu! Ochii negri nu se mai mişcă din odaie. Tinerii îşi petrec zilele făcând planuri de viitor. Vorbesc de căsătorie, de căminul ce trebuie reclădit. Vorbesc şi de scumpa maică Jacques, şi numele lui mai face să curgă lacrimi frumoase. Dar, oricum! Este iubire în fosta casă Lalouette. Asta se simte. Şi dacă cineva se miră că iubirea poate înflori astfel, în jale şi în lacrimi, îi voi spune să se ducă pe la cimitir, să vadă toate floricelele care cresc printre crăpăturile mormintelor.
De altfel, nu cumva să credeţi că pasiunea îl face pe Piciu să-şi uite datoria. Oricât de bine s-ar simţi în patu-i mare, între doamna Eyssette şi ochii negri, abia aşteaptă să se vindece, să se scoale, să coboare la prăvălie. Nu doar, fireşte, că porţelanul l-ar ispiti din cale-afară; dar doreşte cu înfocare să înceapă viaţa de devotament şi de muncă, pentru care i-a fost pildă maica Jacques. La urma urmelor, tot mai bine-i să vinzi farfurii într-un pasaj, cum spunea tragediana Irma, decât să mături institutul Ouly sau să fii fluireat la Montparnasse. Gât despre Muză, nu se mai vorbeşte de ea. Lui Daniel Eyssette îi plac şi acum versurile, dar nu ale lui; şi în ziua când tipograful, plictisit de a mai păstra la el cele nouă sute nouăzeci şi nouă de volume ale Comediei pastorale, le trimite în pasajul Saumon, nenorocitul fost poet are curajul să spună:
— Trebuie să ardem tot!
La care Pierrotte, mai prevăzător, răspunde:
— Să ardem tot?! Zău că nu! Mai degrabă le ţin în prăvălie. Oi găsi eu cum să le întrebuinţez. Cum s-ar zice. Se nimereşte că în curând am de trimis nişte păhărele pentru ouă la Madagascar. Cu voia dumitale, domnule Daniel, cărţile astea îmi vor sluji să învelesc ouarele.
Şi, întrradevăr, două săptămâni mai târziu, Comedia pastorală porni la drum spre ţara aceea. Îi dorim să aibă acolo mai mult' succes decât la Paris!
Şi acum, cititorule, înainte de-a încheia această povestire, vreau să te mai introduc o dată în salonul galben. E într-o după-amiază de duminică, o frumoasă duminică de iarnă – frig uscat şi soare. Toată casa LaJouette e în culmea bucuriei. Piciul e pe deplin vindecat şi s-a sculat pentru întâia oară din pat. În cinstea acestui fericit eveniment, au jertfit la amiază lui Esculap câteva duzini de stridii, stropite cu vin bun de Turena. Acum stau cu toţii la un loc în salon. E plăcut; flăcările joacă în cămin. Pe geamurile pline de promoroacă, soarele încondeiază privelişti de argint.
În faţa căminului, Piciul sade pe un scăunel, la picioarele bietei oarbe aţipite, şi vorbeşte încetişor cu domnişoara Pierrotte, mai roşie decât trandafirul roşu din părul ei. E şi lesne de înţeles, stă doar aşa de aproape de foc! Din când în când, un ronţăit de şoarece: e capul de pasăre care ciuguleşte într-un colţ; sau un ţipăt deznădăjduit: e doamna de ispravă, care pierde la besig x banii pentru prăvălia de plante medicinale. Vă rog să priviţi cu băgare de seamă înfăţişarea triumfătoare a doamnei Lalouette, care câştigă, şi zâmbetul îngrijorat al flautistului, care pierde.
Dar domnul Pierrotte? O, domnul Pierrotte nu-i departe. E colo în pervazul ferestrei, pe jumătate ascuns de perdeaua cea mare, galbenă, şi adâncit într-o treabă tăcută, care-1 face să asude. Are înaintea lui o mescioară rotundă, compase, creioane, rigle, echere, tuş, pensule şi, în sfârşit, o coală mare de hârtie de desen, pe care-o acoperă cu semne ciudate. Lucrarea pare să-i placă. La fiecare cinci minute
1 Besigue, în limba franceză – joc de cărţi ce se joacă în două, trei sau patru persoane, (n.t.) înalţă, capul, îl pleacă un pic întf-o parte şi zâmbeşte cu bunăvoinţă mâzgălelilor lui.
Oare ce să fie lucrarea asta tainică?
Aşteptaţi! O să aflăm noi. Pierrotte a isprăvit. Iese din ascunzătoarea lui, ajunge încet în spatele tinerei Camille şi al Piciului; apoi, deodată, le întinde sub ochi coala cea mare, întrebând:
— Iaca, îndrăgostiţilor, ce ziceţi de asta?
Îi răspund două exclamaţii:
— O, tată!
— O, domnule Pierrotte!
— Ce-i? Ce este? Tresare sărmana oarbă, trezita pe neaşteptate.
Iar Pierrotte, cu voioşie:
— Ce este, doamnă Eyssette? E. Cum s-ar zice. E o schiţă pentru noua firmă, pe care o vom pune la prăvălie peste câteva luni. Ei, domnule Daniel, citeşte-ne-o tare, ca să ne dăm seama cam cum sună.
În adâncul inimii lui, Piciul varsă cea din urmă lacrimă pe fluturii lui albaştri; şi, luând coala cu amândouă mâinile: – „Haide, fii bărbat, Piciule!” – citeşte tare, cu glas hotărât, firma asta de prăvălie, pe care viitorul lui e scris cu litere de-o şchioapă:
PORŢELANURI ŞI CRISTALURI
Fosta casă Lalouelie
EYSSETTE şi PIEKEOTTE
Succesori
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu