nota: aceasta scriere este publicata in doua parti. A doua parte este aici
PARTEA ÎNTÂI.
I. FABBICA.
M-am născut la 13 mai 18., într-un oraş din Languedoc unde, ca în tdate oraşele din sud, găseşti mult soare, destul colb, o mănăstire de carmelite şi două sau trei monumente romane.
Tatăl meu, domnul Eyssette, care pe vremea aceea făcea negoţ cu fulare, avea la marginea oraşului o f abrică mare, cu o aripă în care-şi întocmise o locuinţă tihnită, adumbrită de platani şi despărţită de ateliere printr-o grădină foarte întinsă. Acolo am văzut lumina zilei şi mi-am petrecut cei dintâi ani din viaţa mea. Aşa că, memoria mea, recunoscătoare, a păstrat grădinii, fabricii şi platanilor, o nepieritoare amintire, iar când părinţii mei şi-au pierdut averea şi a trebuit să mă despart de lucrurile acestea, mi-a părut rău după ele întocmai ca după nişte fiinţe.
Trebuie să spun de la început că naşteriea mea n-a adus noroc casei Eyssette. Bătrâna Annou, bucătăreasa noastră, mi-a povestit adesea, mai târziu, cum tata, plecat pe atunci într-o călătorie, a primit în acelaşi timp vestea apariţiei mele pe lume şi a dispariţiei unuia dintre clienţii lui din Marsilia, care-1 păgubea cu mai mult de patruzeci de mii de franci.
Încât domnul Eyssette, fericit şi totodată foarte mâhnit, se întreba, vorba ceea, dacă trebuia să plângă fuga clientului din Marsilia sau să se bucure de sosirea micului Daniel. Trebuia să plângi, bunul meu domn Eyssette, trebuia să plângi pentru amân-două.
Adevărul e, c-am fost piaza rea a părinţilor mei. Din ziua eând m-am născut, nenorociri de necrezut i-au lovit din toate părţile. Aşadar, mai întâi clientul din Marsilia, apoi două focuri în acelaşi an, apoi cearta cu unchiul iâaptiste, apoi un proces foarte costisitor cu negustorii noştri de vopsele.
De atunci fabrica începu să şchiopăteze; încetul cu încetul, atelierele se goliră: în fiecare săptămână câte un război desfiinţat, în fiecare lună o masă de imprimare mai puţin. Ţi-era mai mare mila să vezi cum se, scurgea viaţa din casa noastră, ca dintr-un trup bolnav, pe îndelete, în fiecare zi câte puţin. De la o vreme nu mai intră nimeni în sălile de la catul al doilea. Apoi curtea din fund se închise. Aşa b ţinu doi ani; doi ani fabrica trase să moară. În sfârşit, într-o zi lucrătorii nu mai veniră, clopotul atelierelor nu mai sună, roata fântânii încetă să mai scârţâie, apa din bazinele mari, în care se spălau ţesăturile, încremeni şi, curând, în toată fabrica nu mai rămaseră decât domnul şi doamna Eyssette, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi cu mine; iar colo, înfund, casă păzească atelierele, portarul Colombe şi fiul său, micul Eouget.
Se isprăvise, eram ruinaţi.
Aveam pe atunci şase sau şapte ani. Cum eram foarte plăpând şi bolnăvicios, părinţii înei nu voiseră să mă trimită la şcoală. Mama mă învăţase numai să citesc şi să scriu şi, pe deasupra, câtevai cuvinte spanioleşti şi două sau trei melodii la chitară, cu ijutorul cărora treceam în familie drept W copil minune. Datorită acestui sistem de educaţie, nu lipseam niciodată de acasă şi am putut fi ^e faţă la agonia casei Eyssette, în toate amănuntele ei. Mărturisesc că spectacolul acesta mă lăsa rece, ba chiar găseam că ruina noastră avea o parte îoarte plăcută: puteam să zburd în voie prin toată fabrica, ceea ce, pe vremea când erau lucrători, nu-m^ era îngăduit decât duminica.
Spuneam foarte grav micului Eouget: „AcuVna, fabriea-i a mea; mi-au dat-o să mă joc în ea”. Şi micul Eouget mă credea. Credea tot ce-i spuneam nătărăul ăsta.
Dar acasă, ceilalţi nu priveau cu atâta vesete prăbuşirea noastră. Deodată, domnul Eyssette ajum îngrozitor; era de obicei o fire înflăcărată, violent! Exagerată, şi-i plăcea să răcnească, să spargă ce-cădea sub mână, să tune şi să fulgere; de fapt, unom foarte bun, numai că te cârpea îndată, vorbea desus şi simţea neapărată nevoie să-i facă pe toţi din jur să tremure de frica lui. În loc să-1 doboare, nenorocirea îl întărită şi mai rău. De dimineaţă până seara era cuprins de o mânie grozavă şi, neştiind asupra cui să se năpustească, se lega de toate: de soare, de mistral, de Jacques, de bătrâna Annou.
Pe vremea despre care vă vorbesc, domnul Eyssette nu suferea încă de gută, şi durerea de a se vedea ruinat făcuse din el un om îngrozitor, de care nimeni nu se putea apropia. A fost nevoie să i se ia sânge de două ori în două săpiămâni. În jurul lui, toţi tăceau; le era fricăLa masă, ceream pline în şoapta. În faţa lui nu îndrăzneam nici măcar să plângem. Aşa că, îndată de pleca, nu se auzea decât un singur hohot de plâns, de la un capăt la celălalt al casei; mama, bătrâna Annou, frate-meu Jacques şi fratele meu mai mare, abatele, când venea să ne vadă, toată lumea se punea pe plâns. Mama, se-nţelege, plângea văzându-1 pe domnul Eyssette aşa de nenorocit; abatele şi bătrâna Annou plângeau văzând-o pe doamna Eyssette plângând; cât despre Jacques, încă prea mic pentru a pricepe nenorocirea noastră – era numai cu doi ani înarmare decât mine – simţea nevoia să plângă, de/plăcere.
_! E copil neobişnuit era frate-meu Jacques! Ştiu că aVea darul prinsului! De când îl ţin minte, îl văd cu o/hii roşii şi obrazul scăldat în lacrimi. Seara, dimiaţa, ziua, noaptea, la şcoală, acasă, la plimbare, ilângea întruna, plângea pretutindeni. Când îl întrebai: /, Ce ai1?„, răspundea sughiţând: „î? – Am nimic„. Şi lucru ciudat e că n-avea nimic. Plângea cum îţi ştergi/nasul, dar mult mai des, atâta tot. Uneori, domnul Eyssette, scos din fire, spunea mamei: Copilul ăsta-i caraghios, ia te uită la el! E un fluviu!”Iar doamna Eyssette îi răspundea cu glasu-i blând: „Ce vrei, dragul meu! Lasă, asta-i va trece când o să mai crească; aşa eram şi eu la vârsta lui”. Deocamdată Jacques creştea, creştea chiar foarte mult şi asta tot hu-i trecea. Ba dimpotrivă, neobişnuita aplecare a băiatului acesta ciudat de a vărsa fără niciun rost şiroaie de lacrimi sporea zi cu zi. Aşa că deznădejdea părinţilor noştri a fost un mare noroc pentru el. Acum putea să plângă în voie, zile întregi, fără ca nimeni să-1 mai întrebe: „Ce ai1?”
I.
Pe scurt, ruina noastră avea pentru Jacques, ca şi pentru mine, şi partea ei frumoasă.
Cât mă priveşte, eram foarte fericit. Nimeni nu mai avea grija mea. Foloseam faptul ăsta ca să mă joc toată ziua cu Kouget prin atelierele pustii, unde paşii noştri răsunau ca într-o biserică, şi prin curţile mari, părăsite, pe care le şi năpădea iarbaMicul Kouget, fiul portarului Colombe, era un bondoc de vreo doisprezece anî, puternic ca un taur, credincios, ca un câine, şi se deosebea mai ales prin păru-i roşu, din care pricină fusese poreclit Kouget1. Isfumai c-o să vă spun ceva: pentru mine, Kouget nu era Kouget. Era rând pe rând devotatul meu Vineri, un trib de sălbatici, nişte marinari răzvrătiţi pe o corabie, tot ce vreţi. Pe vremea aceea, eu însumi nu mă numeam Daniel Eyssette: eram omul acela ciudat, îmbrăcat în piei de animale, ale cărui aventuri tocmai le căpătasem, eram însuşi maşter Crusoe. Dulce nebunie! Sear^, după masă, îl citeam şi-1 reciteam pe Kobinson al meu, îl învăţam pe de rost; ziua, îl jucam, îl jucam cu furie, şi în piesa mea băgăm tot ce mă înconjura. Fabrica nu mai era fabrică; era insula mea pustie, ah! Ce pustie! Bazinele reprezentau oceanul, grădina era o pădure virgină. Printre platani mişunau greieri care, fără s-o ştie, făceau parte din piesă. Kouget habar n-avea nici – el de însemnătatea rolului său. Dacă l-ai fi întrebat cine era Kobinson, l-ai fi încurcat grozav; totuşi, trebuie să spun că-şi îndeplinea însărcinarea cu cea mai mare convingere şi că n-avea pereche ca să imite răcnetul sălbaticilor.
Unde învăţase? Nu ştiu. Vorba-i că răcnet ele acelea grozave pe care le scotea din fundul gâtlejului, flutu-
1 Rouget – roşcovanul, (n.r.) rându-şi coama deasă, roşie, i-ar fi înfiorat şi pe cei mai viteji. Eu însumi, Eobinson, eram nevoit să-i şoptesc uneori, cu inima cât un purice: „Mai încet, Eouget, că mă sperii!”
Din nenorocire, dacă Eouget imita foarte bine strigătul sălbaticilor, ştia şi mai bine să, înjure, întocmai ca băieţii de pe stradă, şi să ia numele Domnului în deşert. În timp ce ne jucam, m-am obişnuit să vorbesc şi eu ca dânsul şi, într-o zi, la masă, nu ştiu nici eu cum, mi-a scăpat o înjurătură grozavă. Au încremenit cu toţii. „Cine te-a învăţat? De unde-ai auzit una ca asta1?” A fost un eveniment. Domnul Eyssette zise îndată c-o să mă dea la o casă de corecţie; fratele meu cel mai mare, abatele, fu de părere că, înainte de toate, trebuia să mă spovedesc, fiindcă aveam vârsta când puteam judeca singur. M-am dus la spovedanie. Greu lucru! Trebuia s-adun din toate colţurile conştiinţei mele o sumedenie de păcate vechi, care zăceau acolo de şapte ani. N-am dormitdouă nopţi; că doar era cogeamite coş pliu de păcate afurisite; le pusesem pe cele mai mici deasupra, dar, oricum, se vedeau şi celelalte, şi când, îngenunchind în micul dulap de stejar, a trebuit să le arăt pe toate preotului din Eeeollets, am crezut că mor. De frică şi de ruşine.
S-a isprăvit. N-am vrut să mă mai joc cu Eouget; ştiam acuma vorbele sfântului Paul, şi preotul din Eeeollets mi le repetase, cum că diavolul dă veşnic târeoale în jurul nostru ca un leu, quaerens quem devoret1. O! Acest quaerens quem devoret ce impresie mi-a făcut! Ştiam de asemenea că intrigantul de
1 în căutarea celui pe care să-1 sfâşie (în limba latină în text), (n.r.)
Lucifer poate lua orice'ânfăţişare ca să ne ducă în ispită; şi nu mi-aţi fi scos din minte că se ascunsese în pielea hu Eouget, ca să mă-nveţe să înjur de Dumnezeu. Aşa că, îndată ce m-am întors la fabrică, cea dinţii grijă mi-a fost să-1 vestesc pe Vineri că, de azi înainte, trebuia să rămână la el acasă. Nenorocitul Vineri! Necazul ăsta îi sfâşie inima, dar se supuse fără să murmure. Câteodată îl zăream în pragul uşii portarului dinspre ateliere; sta în picioare acolo, trist, şi când. Vedea că-1 privesc, nenorocitul, vrând să mă înduioşeze, scotea cele mai înspăimântătoare răcnete, fluturându-şi coama aprinsă; dar cu cât mugea mai tare, cu atâ'ta mă ţineam mai departe. Mi se părea că seamănă cu faimosul leu quaerens. Îi strigam: „Pleacă! Mi-e groază de tine!”
Eouget se încăpăţână să urle astfel câteva zile; apoi, într-o dimineaţă, taică-su, plictisit de răcnetele lui de acasă, îl trimise la ucenicie, să mai răcnească şi acolo, şi nu l-am mai văzut.
Entuziasmul meu pentru Eobinson nu se răci însă nicio clipă. Tocmai pe atunci, unchiul Baptiste se dezgustă deodată de papagalul lui şi mi-I dădu mie. Papagalul ăsta îl înlocui pe Vineri. L-am aşezat într-o cuşcă frumoasă, la capătul reşedinţei mele de iarnă, şi iată-mă mai Crusoe decât oricând, petreeându-mi zilele între patru ochi cu această interesantă pasăre, străduindu-mă s-o învăţ a spune: „Eobinson, sărmanul meu Eobinson!” înţelegeţi asta? Papagalul pe care unchiul Baptiste mi-1 dăduse ca să scape de limbuţia lui se încăpăţână să tacă, de cum a fost al meu. Sici tu „sărmanul meu Eobinson” şi nici altceva; niciodată n-am putut să-i scot o vorbă. Totuşi îl iubeam mult şi aveam cea mai mare grijă de el.
Aşa trăiam, papagalul şi cu mine, în cea mai mare singurătate, când, într-o dimineaţă, mi se întâmplă ceva într-adevăr neobişnuit. În ziua aceea ieşisem din colibă devreme şi, înarmat pmă-n dinţi, îmi cercetam eu de-amănuntul insula. Deodată am văzut venind spre mine un grup de trei sau patru inşi care vorbeau foarte tare şi dădeau din mâini cu aprindere. Doamne sfinte! Oameni în insula mea! Abia am avut când să m-arunc după un tufiş de leandri, pe burtă, m, ă rog. Oamenii trecură pe lingă mine, fără să mă' vadă. Mi s-a părut că desluşesc glasul portarului Colombe, ceea ce mă mai linişti puţin; dar, oricum, îndată ce se îndepărtară, am ieşit din ascunzătoare şi i-am urmărit de la distanţă, ca să văd ce-o să se mai întâmple.
Străinii ăştia rămaseră multă vreme în insula mea. O cercetară cu de-amănuntul, de la un capăt la celălalt. I-am văzut cum intrau în peşterile mele şi sondau cu bastoanele adâncimea oceanelor. Din când în când se opreau şi clătinau din cap. Mă temeam grozav să nu-mi descopere cumva reşedinţele… Ce m-aş fi făcut atunci, sfinte Dumnezeule 1 Din fericire, nu s-a întâmplat una ca asta şi, după o jumătate de ceas, oamenii se retraseră fără să. Bănuiască măcar că insula era locuită. De cum 'plecară, ara alergat să mă-nehid într-una din colibele mele şi am stat acolo toată ziua întrebându-mă cine erau oamenii ¦ aceia şi de ce veniseră.
Aveam s-o aflu curând.
Seara, la masă, domnul Eyssette ne vesti solemn că vânduse fabrica şi că, peste o lună, vom pleca cu toţii la Lyon, unde vom locui de-acum înainte.
A fost o lovitură grozavă. Mi s-a părut că se năruie tot cerul peste mine. Fabrica vândută! Ei bine, dar insula mea, peşterile şi colibele mele'?
Vai! Insula, peşterile, colibele, domnul Eyssette vânduse tot; trebuia să părăsesc tot. Doamne, ce-am mai plâns!
Timp de o lună, pe când acasă se împachetau oglin-' zile, vasele, eu mă plimbam, trist şi singur prin scumpa mea fabrică. Vă închipuiţi că nu-mi mai ardea de joacă. A! Nu. Mă aşezam prin toate ungherele şi, privind lucrurile din jurul meu, le vorbeam ca unor oameni. Spuneam platanilor: „Rărnâneţi cu bine, dragii mei prieteni!”, iar bazinelor: „S-a isprăvit, n-o să ne mai vedem!” în fundul grădinii era un rodiu mare, ale cărui flori frumoase, roşii, se răsfăţau la soare. I-am zis plângmd: Dă-mi o floare”. Şi mi-o dădu. Am băgat-o în sân, ca pe o amintire de la el. Eram tare nenorocit.
Totuşi, în durerea asta mare, două lucruri mă făceau să zâmbesc: mai întâi, gândul că voi călători cu vaporul, şi apoi mi se îngăduise să-mi iau papagalul cu mine. Îmi ziceam că Robinson îşi părăsise insula aproape în aceleaşi împrejurări, şi asta-mi dădea curaj.
În sfârşit sosi şi ziua plecării. Domnul Eyssette era de o săptămână la Lyon. Ne-o luase înainte cu mobilele. Am plecat, aşadar, împreună cu Jacques, cu mama şi cu bătrâna Annou. Fratele meu cel mare, abatele, nu pleca, dar ne însoţi până la diligenta din Beaueaire, de asemenea şi portarul Colombe ne însoţi. Mergea înainte împingând o roabă foarte mare, încărcată cu cufere. După el venea frate-meu, abatele, la braţ cu doamna Eyssette. Bietul meu abate, pe care n-aveam să-1 mai văd! Urma apoi bătrâna Annou, cu o uriaşă umbrelă de ploaie, albastră, şi lârigă ea Jacques, tare bucuros că pleacă la Lyon, clar care totuşi plângea. În sfârşit, în coada coloanei păşea Daniel Eyssette, ducând foarte grav cuşca papagalului şi uitându-se îndărăt, la fiecare pas, spre scumpa lui fabrică.
Pe măsură ce caravana se îndepărta, pomul cu rodii se înălţa cât putea peste zidurile grădinii, ca să ne mai vadă o dată. Platanii îşi legănau crengile în semn de rămas bun. Daniel Eyssette, foarte mişcat, le trimitea tuturor sărutări pe furiş, cu vârful degetelor.
Mi-am părăsit insula la 30 septembrie 18.
II. GÂNDACII
, întâmplări din copilăria mea, ee impresie mi-aţi lăsat! Ca ieri a fost călătoria pe Eon. Mai văd vaporul, călătorii şi tot echipajul, aud zgomotul roţilor şi fluierul maşinii. Căpitanul se numea Genies, iar bucătarul şef Montelimart. Lucrurile astea nu se j uită.
Călătoria a ţinut trei zile. Şi toate aceste zile mi I le-am petrecut pe punte, coborând în sală numai ca să mănânc şi să dorm. Eestul timpului şedeam la! Capătul vasului, aproape de ancoră. Acolo era un clopot mare, pe care-1 trăgeau marinarii când intrau în oraşe. Mă aşezam lingă clopotul ăsta, printre mormane de funii; îmi ţineam cuşca papagalului între genunchi şi priveam. Eonul era aşa de întins, cal abia i se vedeau malurile. Eu aş fi vrut să fie şi mai larg şi să se numească marea! Cerul râdea, valurile erau verzi. Bărci mari coborau pe firul apei. Luntraşi călare pe catâri treceau vadul cântând, pe lingă noi. Uneori, vaporul mergea de-a lungul vreunei insule stufoase, acoperită cu papură şi cu sălcii, Ali! O insulă pustie!” – îmi ziceam în gând şi osorbeam din ochi…
Către sfârşitul zilei a treia am crezut c-o să se stâr-nească o vijelie. Cerul se întunecase deodată; o pâclă deasă se învolbura peste fluviu; la prora vaporului se aprinsese un felinar mare şi zău că în faţa tuturor acestor semne prevestitoare de furtună începeam să fiu emoţionat. În clipa aceea, cineva de lângă mine zise: „Iată Lyonul!” în acelaşi timp, clopotul cel mare începu să sune. Era Lyonul.
Prin ceaţă am văzut nedesluşit nişte lumini care străluceau pe amândouă malurile; am trecut pe sub un pod, apoi pe sub altul. De fiecare dată, uriaşul coş al maşinii se pleca şi scuipa şuvoaie de fum negru care te făcea să tuşeşti. Pe vapor era o harababură înspăimântătoare. Călătorii îşi căutau cuierele; marinarii înjurau, rostogolind butoaie pe întuneric. Ploua.
M-am grăbit s-ajung pe mama, pe Jacques şi pe bătrâna Annou, care erau la celălalt capăt al vaporului, şi iată-ne tuspatru, strânşi unul în altul, sub umbrela cea mare a lui Annou, în timp ce vaporul trăgea de-a lungul cheiului şi debarcarea începea.
Într-adevăr, dacă domnul Eyssette n-ar fi venit să ne scoată de acolo, cred că n-am mai fi ieşit niciodată. Se apropie de noi pe dibuite şi strigând: Cine-i acolo? Cine-i acolo?„. La vorbele acestea binecunoscute am răspuns: „Prieteni!”, toţi patru într-un singur glas, nespus de fericiţi şi de uşuraţi. Domnul Eyssette ne sărută în treacăt, îl luă pe frate-meu de-o mână, pe mine de cealaltă, zise femeilor: „Urmaţi-mă!”, şi la drum. A! Ce mai om era!
Înaintam anevoie; se înnoptase, puntea era alunecoasă. La fiecare pas ne împiedicam de lăzi. Deodată, din capătul vasului, un glas strident, jalnic ajunge până la noi: „Eobsinson! Eobinson!” zicea glasul.
— Aii! Dumnezeule! Am strigat eu, încercând să-mi trag mâna dintr-a tatii; el crezu că lunecasem şi mi-o strânse mai tare.
Glasul reluă şi mai strident, şi mai jalnic: „Eobinson! Sărmanul meu Eobinson!” Am făcut o nouă sforţare să-mi trag mâna.
— Papagalul meu – strigam – papagalul meu!
— Da' ce, acum vorbeşte? Mă întrebă Jacques. Cred şi eu că vorbea; îl auzeai de la o poştă. În tulburarea mea îl uitasem tocmai pe celălal capăt al vasului, lingă ancoră, şi de acolo mă chema, ţipând din răsputeri: „Eobinson! Eobinson! Sărmanul meu Eobinson!”
Din nenorocire eram departe. Căpitanul striga: „Grăbiţi-vă!”
— Venim să-1 luăm mâine – zise domnul Eyssette
— Pe vapoarenu se rătăceşte nimic. Cu vorbele acestea, şi fără a ţine seamă de lacrimile mele, mă trase după el. Vai! A doua zi au trimis după el, dar nu l-au mai găsit… închipuiţi-vă deznădejdea mea: nici tu Vineri, nici tu papagal! Eobinson nu mai era cu putinţă. De altfel, cu cea mai mare bunăvoinţă din lume, cum să-ţi înfiripi o insulă pustie la etajul al patrulea într-o casă murdară şi umedă de pe strada Felinarului?
Ah, ce casă îngrozitoare! Toată viaţa am s-o văd: scara era cleioasă; curtea semăna cu un puţ; portarul, un cizmar, îşi avea magherniţa lângă pompă… Era înfiorător.
În seara sosirii noastre, bătrâna Annou, dereticând prin bucătărie, scoase un ţipăt deznădăjduit:
— Gândaci! Gândaci!
Am venit în goana mare. Ce privelişte!.
Bucătăria era plină de gângăniile astea scârboase; foiau pe poliţa de vase, de-a lungul pereţilor, în sertare, pe cămin, în bufet, pretutindeni. Le striveai fără voie. Ptiu! Annou omorâse o sumedenie; dar cu cit le omora, cu atât mai multe veneau. Ieşeau pe gura canalului; s-a astupat gura canalului, dar în seara următoare se întoarseră iar, prin altă parte, nu se ştie pe unde. A trebuit să ţinem o pisică anume ca să le stârpească, şi în fiecare noapte era un măcel îngrozitor la bucătărie.
Gândacii mă făcură să urăsc Lyonul chiar din prima seară. A doua zi a fost şi mai rău. Trebuia să ne schimbăm obiceiurile; erau alte ore pentru mese… Pâinile n-aveau aceeaşi formă ca la noi. Li se zicea „cununi”. Ce mai nume!
La măcelărie, când bătrâna Annou cerea o carbo-nadă x, vânzătorul îi râdea în nas; nu ştia ce-i o, car-bonadă” sălbaticul acela! Vai! M-am plictisit grozav!
Ca să ne mai înveselim, duminica ne luam umbrelele şi porneam cu toţii la plimbare pe cheiurile Eonului. Fără să ne dăm seama, ne îndreptam totdeauna spre miazăzi, înspre Perrache. „Mi se pare
1 Carbonado, în dialectul fiartă înăbuşit, (n.t.) provensal – tocătură de carne că aşa ne mai apropiem de meleagurile noastre„ – zicea mama, care tânjea şi mai mult decât mine ¦ ¦ Plimbările astea în familie erau jalnice. Domnul Eyssette” bombănea, Jacques plângea întruna, eu rămânearr totdeauna în urmă; nu ştiu de ce, mi-era ruşine pe stradă.
Peste o lună, bătrâna Annou se îmbolnăvi. Ceaţa o ucidea. A trebuit s-o trimitem înapoi în sud. Biata femeie, care o iubea pe mama cu patimă, nu se putea hotărî să ne părăsească. Se ruga fierbinte s-o mai ţinem şi ne făgăduia că n-o să moară. Am fost nevoiţi s-q îmbarcăm cu sila. Gând ajunse acasă, se mărită de deznădejde., După ce plecă Annou, n-am mai luat altă servitoare, ceea ce mi se păru culmea mizeriei –. Nevasta portarului urca să ne facă treburile mai grele; la maşina de gătit mama îşi ardea frumoasele mâini albe, pe care îmi plăcea atâta să le sărut. Târguielile le făcea Jacques. Mama-i punea sub braţ un coş mare şi-i zicea: O să cumperi asta şi asta”, şi el cumpăra foarte bine de toate, dar totdeauna plângând, bineînţeles.
Bietul Jacques! Nici el nu era fericit. Domnul Eyssette, văzându-1 veşnic cu ochii în lacrimi, prinsese ciudă pe el şi-i dădea mereu câte una peste cap. Toată ziulica auzeai: „Jacques, eşti un nătâng! Jacques, eşti un măgar!” Ce-i drept, când tata era de faţă, nenorocitul de Jacques se prostea. Silinţa pe care şi-o dădea ca să nu plângăâl sluţea. Domnul Eyssette' era piaza lui rea. Ascultaţi întâmplarea cu urciorul.
Într-o seară, când să ne aşezăm la masă, băgăm de seamă că nu mai este nicio picătură de apă în toată casa.
— Dacă yreţi, aduc eu – zice Jacques, bunul copil.
Şi numai ce apucă urciorul, un urcior mare de porţelan.
Domnul Eyssette dă din umeri:
— Dacă se duce Jacques – spune el – cu siguranţă că sparge urciorul.
— Auzi, Jacques – vorbeşte doamna Eyssette, cu glasu-i liniştit – auzi, bagă bine de seamă să nu-1 spargi.
Domnul Eyssette urmează:
— O! Degeaba-i spui să nu-1 spargă, că tot o să-1 spargă.
Aici, glasul plângător al lui Jacques:
— Dar, în sfârşit, de ce vrei numaidecât să-1 sparg?
— Eu nu vreau să-1 spargi, dar îţi spun c-o să-1 spargi – răspunde domnul Eyssette pe un ton care nu îngăduie să-i răspunzi.
Jacques nu răspunde; ia urciorul cu o mână înfrigurată şi iese repede, parc-ar spune: „Aha, am să-1 sparg? Ei bine, să vedem!”
Trec cinci minute, trec zece; Jacques nu se mal întoarce. Doamna Eyssette începe să se neliniştească:
— Numai să nu i se fi mtâmplat ceva!
— Ei, asta-i! Ce vrei să i se întâmple? Zice domnul Eyssette, morocănos. A spart urciorul şi nu îndrăzneşte să se mai întoarcă.
Dar spunând acestea – cu toată înfăţişarea lui morocănoasă era omul cel mai bun din lume – se scoală şi deschide uşa, să vadă ce-i cu Jacques. IsT-are mult de mers; Jacques stă în picioare pe sală, în-faţa uşii, cu mâinile goale, tăcut, împietrit. Văzându-1 pe domnul Eyssette, se îngălbeneşte şi, cu glas sfâşietor şi slab, o, atât de slab: „L-am spart”- zice el. Îl spărsese!
În arhivele casei Eyssette, numim asta „întâmplarea cu urciorul”. '
Eram de vreo două luni la Lyon, când părinţii noştri se gândiră să ne dea la învăţătură. Tata ar fi vrut să ne înscrie la liceu, dar costa prea scump. „Ce-ar fi dacă i-am trimite la o manecanterie? Zice doamna Eyssette. Pare-se că băieţii o duc bine acolo”. Gândul ăsta îi surise tatii, şi cum Saint-IsTizier era biserica cea mai apropiată, am fost trimişi la manecanteria de la Saint-Mzier.
Era tare plăcut la manecanterie! În loc să ne împuieze capul cu greacă şi cu latină, ca în celelalte institute, ne învăţau să slujim la liturghie de o parte şi de alta a altarului, să cântăm imnuri, să îngenun-chem, să cădelniţăm cu eleganţă, ceea ce-i foarte greu. Mai erau pe ici pe colo şi câteva ore pe zi menite declinărilor şi Epitomului1, dar asta era numai accesoriu, înainte de toate eram acolo pentru slujba bisericească. Cel puţin o dată pe săptămână, abatele Micou ne spunea, între două prize de tabac şi cu un aer solemn: „Demnilor, mâine dimineaţă nu se învaţă! Avem. O înmoimântare!”
Avem o înmormmtare. Ce fericire! Apoi mai erau şi botezuri, nunţi, o vizită a monseniorului sau sfânta împărtăşanie pe care o duceam vreunui bolnav. O! Sfânta împărtăşanie! Ce mândri eram când puteam s-o însoţim! Preotul păşea, sub un polog de catifea roşie, ţinând ostia 2 şi sfântul mir. Boi copii din cor susţineau pologul, alţi doi umblau pe lângă preot cu felinare mari, auriteAl cincilea mergea înainte! Cădelniţând. De obicei, eu îndeplineam funcţia aceasta.
Când trecea sfântul maslu, bărbaţii se descopereau, femeile îşi făceau cruce. Dacă întâlneam în cale vreun post, santinela striga: „Drepţi!” Soldaţii alergau şi se aşezau în rând. „Prezentaţi… arm'! „-comanda ofiţerul. Puştile răsunau, tobele dădeau onorul. Eu cădelniţam de trei ori, ca pentru Sanctus, şi treceam înainte. Era tare plăcut la manecanterie!
Fiecare dintre noi avea într-un dulăpior un întreg echipament preoţesc: o sutană neagră cu pulpană lungă, un stihar, un veşmânt cu mâneci largi, scrobite, ciorapi de mătase neagră, două chitii, una de postav, alta de catifea, gulere ce cădeau pe piept tivite cu mărgeluţe albe, într-un cuvânt, tot ce ne trebuia. Pare-se că costumul ăsta-mi venea foarte bine., Să-l mănânci, nu alta„ – spunea doamna Eyssette. Din nenorocire eram tare mic, şi asta mă deznădăj-duia. Închipuiţi-vă că, chiar ridicându-mă învârful picioarelor, nu ajungeam mai sus de ciorapii albi ai d-lui Caduffe, uşierul nostru, şi apoi eram mai şi aşa de plăpând! Odată, la liturghie, mutând evangheliile din loc, cartea cea mare era atât de grea, încât m-a târât cu ea. Am căzut cât eram de lung pe treptele altarului. Pupitrul se sfărâmă, slujba se întrerupse. Era în ziua de Eusalii. Ce scandal! Afară de micile neajunsuri ale staturii mele mărunte, eram tare mulţumit de soarta mea, şi adeseori seara, la culcare, eu şi cu Jacques ne spuneam: „De fapt, ' e tare plăcut la manecanterie”. Din nenorocire n-am rămas multă vreme acolo. Un prieten al familiei, rector la o universitate din sud, scrise într-o zi tatii că, dac-ar dori o bursă de extern la liceul din Lyon pentru unul din fiii lui, ar putea să-i obţină una.
— O să fie pentru Daniel-zise domnul Eyssette.
— Dar Jacques? Întrebă mama.
— Ei, pe Jacques îl ţin lângă mine; o să-mi fie de mare folos. De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-1 facem negustor.
La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decât pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat. Dar nu 1-a întrebat nimeni nici pe el, nici pe mine.
Ceea ce mă izbi mai întâi, de cum am intrat la liceu, este că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii. Când am intrat în clasă, elevii începură să râdă în batjocură: Ia te uită! Are bluză!„ – ziceau ei. Profesorul se strâmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi vorbea numai din vârful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum îţi zice, piciule!„ Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori că mă numesc Daniel Eyssette. Până la urmă, colegii mei mă porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase.
Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de merişor care miroseau frumos, caiete cartonate. – Cărţi noi; pe când ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, mucegăite, ponosite, i cu miros rânced; coperţile erau totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu^ clei; dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. Îmi făcuse şi o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi işi de a cartona ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plânge. Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, lega. Llestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, făcea cumpărături – în sfârşit, tot ce priveşte negoţul.
Cât despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori mai mult decât ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, Piciul se puse pe lucru cu tot curajul.
Ce 'Pici inimos! Parcă-1 văd iarna,. În odaia lui fără foc, stând la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. Afară, vântul biciuia geamurile. În prăvălie îl auzeai pe domnul Eyssette care dicta:
Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent.
Iar glasul plângăreţ al lui Jacques repeta:
— Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent.
Din când în când, uşa odăii se deschidea domol; doamna Eyssette intra. Se apropia de Pici în vârf ui picioarelor. Sst! ¦
— Lucrezi? Îi zicea ea încetişor.
— Da, mamă.
— Îfn ţi-e frig?
— A, nu!
Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig.
Atunci doamna Eyssette se aşeza lângă el, cu împletitura; sta acolo ceasuri întregi, număiindu-şi ochiurile în şpaptă, şi ofta lung din când în când.
Biată doamna Eyssette! Se gândea întruna la meleagurile acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai
— Ei, pe Jacques îl ţin lingă mine; o să-mi fie de mare folos. De altfel am băgat de seamă că-i place negoţul. O să-1 facem negustor.
La drept vorbind, nu ştiu, zău, cum de putuse domnul Eyssette să-şi dea seama că Jacques avea aplecare pentru negoţ. Pe vremea aceea, bietul băiat n-avea aplecare decât pentru lacrimi şi, dacă l-ai fi întrebat. Dar nu 1-a întrebat nimeni nici pe el, nici pe mine.
Ceea ce mă izbi mai întâi, de cum am intrat la liceu, este că numai eu eram cu bluză. La Lyon, fiii oamenilor avuţi nu poartă bluze, ci numai copiii străzii, haimanalele, cum li se zice. Eu aveam o bluziţă în pătrăţele, încă de pe vremea fabricii; aveam o bluză, aşa că arătam ca un copil al străzii. Când am intrat în clasă, elevii începură să râdă în batjocură: „Ia te uită! Are bluză!” – ziceau ei. Profesorul se strâmbă şi el, şi îndată prinse ură pe mine. De atunci îmi vorbea numai din vârful buzelor şi cu dispreţ. Niciodată nu mă chema pe nume, ci totdeauna: „Hei, tu cel de colo, cum îţi zice, piciule!” Totuşi îi spusesem de peste douăzeci de ori că mă numesc Daniel Eyssette… Până la urmă, colegii mei mă porecliră „Piciul”, şi porecla îmi rămase.
Nu numai bluza mă deosebea de ceilalţi copii. Ceilalţi aveau ghiozdane frumoase de piele galbenă, călimări de merişor care miroseau frumos, caiete cartonate. – Cărţi noi; pe când ale mele erau nişte vechituri cumpărate pe cheiuri, mucegăite, ponosite, cu miros rânced; coperţile erau totdeauna ferfeniţă, uneori mai lipseau şi foi. Jacques îşi dădea toată silinţa să mi le lege în carton gros şi cu^ clei; dar punea totdeauna prea mult clei şi puţeau. Îmi făcuse şi o mapă de carton cu o mulţime de buzunare, foarte bună, dar tot cu prea mult clei. Nevoia de a lipi şi de a cartona ajunsese pentru Jacques o patimă, ca şi nevoia de a plânge. Veşnic avea înaintea focului o grămadă de ibricele cu clei şi, îndată ce putea să fugă o clipă de la prăvălie, lipea, cartona, lega. ŢJestul zilei ducea pachete în oraş, scria după dictare, făcea cumpărături – în sfârşit, tot ce priveşte negoţul.
Cât despre mine, înţelesesem că, dacă eşti bursier, porţi bluză şi te cheamă „Piciul”, trebuie să munceşti de două ori mai mult decât ceilalţi ca să fii egalul lor şi, pe cinstea mea, Piciul se puse pe lucru cu tot curajul.
Ce Pici inimos! Parcă-1 văd iarna, în odaia lui fără foc, stând la masa de lucru, cu picioarele învelite într-o pătură. Afară, vântul biciuia geamurile. În prăvălie îl auzeai pe domnul Eyssette care dicta:
Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent.
Iar glasul plângăreţ al lui Jacques repeta:
— Am primit stimata dumneavoastră scrisoare din 8 curent.
Din când în când, uşa odăii se deschidea domol; doamna Eyssette intra. Se apropia de Pici în vârful picioarelor. Sst! ¦
— Lucrezi1? Îi zicea ea încetişor.
— Da, mamă.
— Nu ţi-e frig1?
— A, nu!
Piciul minţea. Dimpotrivă, îi era tare frig.
Atunci doamna Eyssette se aşeza lângă el, cu împletitura; sta acolo ceasuri întregi, numărându-şi ochiurile în şpaptă, şi ofta lung din când în când.
Biată doamna Eyssette! Se gândea întruna la meleagurile acelea scumpe, pe care nu nădăjduia să le mai vadă. Vai! Spre nenorocirea ei, spre nenorocirea noastră, a tuturor, avea să le revadă curâid.
I.
III. „A MURIT, RUGAŢI-YĂ PENTRU EL!”
Era într-o luni din luna iulie.
În ziua aceea, ieşind de la liceu, câţiva colegi mă luaseră eu ei la o partidă de bare, şi când m-am hotă-rât să mă întorc acasă, era mult mai târziu decât aş fi vrut. Din piaţa Terreaux până în strada Felinarului am alergat fără să mă opresc, cu cărţile la cingătoare şi cu şapca-n dinţi.
Totuşi, fiindcă mă temeam grozav de tata, am stat o clipă pe scări să mai răsuflu, numai cit îmi trebuia ca să născocesc o poveste spre a-mi îndreptăţi întârzierea. Apoi am sunat vitejeşte.
Însuşi domnul Eyssette îmi deschise. „Ce târziu vii!”- zise el.
Am început să-mi îndrug minciuna tremurând, dar dragul de el nu-mi dădu răgaz să isprăvesc şi, strân-gându-mă la pieptul lui, mă sărută lung şi tăcut.
Eu, care mă aşteptam cel puţin la un perdaf. Straşnic, am rămas uimit de primirea aceasta. M-am gândit îndată că poate-1 aveam la masă pe preotul de la Saint-Mzier. Ştiam din experienţă că atunci nu eram dojeniţi niciodată. Dar, de cum am intrat în sufragerie, am şi văzut că mă înşelasem. Pe masă nu erau decât două tacâmuri, al tatii şi al meu.
— Dar mama1? Dar Jacques? Am întrebat eu, cu mirare.
Domnul Eyssette îmi răspunse cu un glas neobişnuit de blând: ^
— Maică-ta şi cu Jacques au plecat. Daniel dragă, fratele tău, abatele, e greu bolnav. Apoi, văzând ce tare mă îngălbenisem, adăugă aproape vesel, ca să mă liniştească. Şi când spun greu bolnav e ixn fel de a vorbi: ni s-a scris că abatele a căzut la pat. Ştii cum e maică-ta: a vrut să plece şi i l-am dat pe Jacques s-o însoţească. Las' că n-o să fie nimic! Şi acum, şezi colo şi să mâncăm. Mor de foame.
M-am aşezat la masă fără să spun nimic, dar eram foarte mâhnit şi mă străduiam din răsputeri să nu izbucnesc în lacrimi când mă gândeam că frate-meu cel mare, abatele, era greu bolnav. Am stat la masă trişti, unul în faţa celuilalt, fără să scoatem o vorbă. Domnul Eyssette mânca repede, trăgea câte o duşcă, apoi se oprea deodată şi cădea pe gânduri. Iar eu, nemişcat încapul mesei, ca încremenit, îmi aduceam aminte de frumoasele poveşti pe care abatele mi le spunea când venea la fabrică. Îl vedeam cum îşi sumeca vitejeşte sutana ca să treacă peste bazine. Îmi amintesc şi de ziua când a slujit cea dintâi liturghie, la care a fost de faţă toată familia. Ce frumos era când se întorcea spre noi, cu braţele deschise, zicând Dominus vobiscum, cu glas aşa de blând, încât doamna Eyssette plmgea de bucurie! Acuma mi-1 închipuiam acolo, în pat, bolnav (o! Tare bolnav; mi-o spunea ceva), şi ceea ce-mi sporea mâhnirea de a-1 şti în starea aceasta era un glas pe care-1 auzeam strigându-mi din adâncul inimii: „Dumnezeu te pedepseşte, e vina ta! Trebuia să te întorci de-a dreptul acasă! Nu trebuia să minţi!” Şi copleşit de gândul înspăimântător că Dumnezeu, pentru a-1 pedepsi, îl lăsa pe frate-su să moară. Piciul pierdea orice nădejde, zicându-şi: „Nu, niciodată!
Niciodată n-am să mai joc bare când o să ies de la liceu”/
După ce, am isprăvit de mâncat, am aprins lampa şi am stat de veghe. Pe faţa de masă, printre firimiturile desertului, domnul Eyssette îşi pusese registrele comerciale groase şi socotea cu glas tare. Finet, motanul gândacilor, mieuna trist, dând târcoale în jurul mesei… Eu deschisesem fereastra şi mă reze-masem cu coatele pe ea.
Se înnoptase, era zăpuşeală. Se auzea cum oamenii de jos râdeau şi vorbeau în faţa uşilor lor, în timp ce tobele de la fortul L'oyasse băteau în depărtare. Şedeam acolo de vreo câteva clipe, gândindu-mă la lucruri triste şi privind fără ţintă în noapte, când clopoţelul de la uşă sună putermc şi mă smulse pe neaşteptate de la fereastră. M-am uitat la tata cu frică şi mi s-a părut că şi pe faţa lui trecea fiorul de spaimă şi de groază. > care mă cuprinsese pe mine. Clopotul ăsta îl speriase şi pe dânsul.
— A sunat! Făcu el aproape în şoaptă.
— Lasă, tată! Mă duc eu. Şi m-am repezit la nşă.
Un om era în prag. L-am zărit în limbră că-mi întinde ceva, iar eu stăm la îndoială dacă trebuie să primesc.
— E o telegramă – zise el.
— O telegramă, doamne sfinte! Pentru ce 1
Am luat-o înfiorat, şi chiar împingeam uşa, dar omul o ţinu cu piciorul şi-mi spuse cu răceală:
— Trebuie să iscăleşti!
Trebuie să iscălesc! Nu ştiam; era cea dintâi telegramă pe care o primeam.
— Cine-i acolo, Daniel! Îmi strigă domnul Eyssette. Glasul îi tremura.
I-am răspunsă
— Nu-i nimic! E un sărac. Şi, făcând semn omului să mă aştepte, am alergat în odaia mea, am muiat condeiul în cerneală, dibuind, şi apoi m-am întors.
Omul zise:
— Iscăleşte aici. <
Piciul iscăli cu o mână tremurătoare, la lumina slabă a lămpilor de pe scară; pe urma închise uşa şi se întoarse, ţinând telegrama ascunsă sub bluză.
O! Da, te ţineam ascunsă sub bluză, telegramă aducătoare de nenorociri! ÎJu voiam ca domnul Eyssette să te vadă, fiindcă ştiam dinainte că ne vesteai ceva îngrozitor, şi când te-am deschis, nu mi-ai spus nimic nou, înţelegi tu, telegramă! Nu mi-ai spus nimic alta decât ceea ce inima mea ghicise îndată.
— Era un cerşetor? Mă întrebă tata, uitându-se la mine.
I-am răspuns fără să roşesc: „Era un cerşetor”. Şi pentru a-i spulbera bănuielile, mi-am reluat locul la fereastră.
Am mai stat acolo câtva timp, nemişcat şi tăcut, strângând la piept hârtia care mă ardea.
Din când în când încercam să judec, să-mi fac curaj, şi-mi ziceam: Ce ştii tu? Poate că-i o veste bună. Poate ni se scrie că s-a însănătoşit!” ¦ Dar de fapt simţeam bine că nu era adevărat, că mă minţeam pe mine însumi, că telegrama n-o să spună că s-a vindecat.
În sfârşit m-am hotărât să trec în odaia mea ca să ştiu odată adevărul. Am ieşit din sufragerie, încet, ca din întâmplare; dar când am ajuns în odaia mea, cu ce iuţeală înfrigurată am aprins lampa! Şi cum mi tremurau mâinile când am deschis telegrama aceea aducătoare de moarte! Şi cu ce laftimi fierbinţi am – stropit-o, după ce-am deschis-o! Am recitit-o de douăzeci de ori, nădăjduind mereu că m-am înşelat. Dar, bietul de mine, degeaba o citeam şi o reciteam, şi o învârteam pe toate părţile, n-am putut s-o fac să spună altceva decât ceea ce spusese la început, ceea ce ştiam bine c-avea să spună: „A murit! Rugaţi-vă pentru el!”
Nu ştiu câtă vreme am rămas acolo, în picioare, plângând în faţa telegramei deschise. Îmi aduc aminte numai că ochii mă usturau tare şi că, înainte de a ieşi din odaia mea, mi-am clătit faţa îndelung. Apoi m-am întors în sufragerie, ţinând în mâna mea mică şi înţepenită telegrama de trei ori blestemată.
Şi acuma, ce era să fac? Cum să-i spun tatii groaznica veste, şi ce caraghioasă copilărie mă împinsese s-o păstrez numai pentru mine? Mai devreme sau mai târziu, parcă nu tot avea s-o afle? Ce nebunie! Cel puţin dacă m-aş fi dus de-a dreptul la el când sosise telegrama, am fi deschis-o împreună. În clipa aceasta n-aş mai avea nimic de spus.
Dar în timp ce mă gândeam astfel, m-am apropiat de masă şi m-am aşezat lângă domnul Eyssette, chiar lângă el. Bietul om îşi închisese registrele şi, cu vârful peniţei, se juca gâdilând botul alb al lui Finet. Mi se rupea inima că se juca astfel. Vedeam cum faţa lui bună, pe care lampa o lumina pe jumătate, se însufleţea şi râdea din când în când, şi-mi venea să-i spun: O, nu râde, nu râde, te rog!”
Şi cum mă uitam trist la el, cu telegrama în mână, domnul Eyssette înălţă capul. Privirile noastre se în-tâlniră şi nu ştiu ce văzu el în ochii mei, dar ştiu că faţa i se descompuse deodată, că un strigăt puternic îi ţâşni din piept şi că-mi zise cu un. Glas ce-ţi rupea inima: „A murit, nu-i aşai” Ştiu că telegrama îmi lunecă din mână, că am căzut în braţele lui plângând în hohote şi c-am plâns îndelung, pierduţi şi îmbrăţişaţi în timp ce la picioarele noastre, Finet se juca cu telegrama^ groaznica telegramă vestitoare de moarte, pricina tuturor lacrimilor noastre.
Credeţi-mă, nu mint: a trecut atâta vreme de când s-au petrecut lucrurile acestea, atâta vreme de când doarme în pământ scumpul meu abate, pe care-1 iubeam aşa de mult; ei bine, chiar astăzi, când primesc o telegramă, nu pot s-o deschid fără un fior de groază. Mi se pare că voi citi c-a murit şi că trebuie să ne rugăm pentru el!
IV. CAIETUL EOŞU.
În cărţile vechi de rugăciuni se găsesc ilustraţii naive, unde maica celor şapte dureri e înfăţişată cu amândoi obrajii brăzdaţi de câte o zbârcitură adâncă, cicatrice dumnezeiască, pe care artistul a pus-o acolo ca să ne spună: Uitaţi-vă cât a plâns!”. Această zbârcitură – zbârcitură lacrimilor – jur e-am văzut-o pe faţa sjăbită a doamnei Eyssette, când se întoarse la Lyon, după ce-şi înmormântase fiul.
Sărmana mamă! Din ziua aceea nu mai voi să zâmbească. Purta numai rochii negre şi faţa-i era totdeauna adânc mâhnită. Veşmintele, ca şi inima ef, rămaseră cernite pentru vecie. De altfel, nimic nu se schimbă în casa Eyssette. Era doar ceva mai lugubru, atâta tot. Preotul de la Saint-îfizier făcu câteva slujbe pentru odihna sufletului abatelui. Dintr-o bluză de lucru veche a tatii se croiră două hăinuţe negre pentru copii, şi viaţa, trista viaţă, reîncepu.
Trecuse câtva timp de la moartea scumpului nostru abate, când, într-o seară, înainte de a ne culca, am rămas uimit văzându-1 pe Jacques că încuie odaia noastră, răsucind cheia de două ori, astupă cui grijă crăpăturile uşii şi apoi vine spre mine, cu un aer solemn şi tainic.
Trebuie să vă spun că, de la întoarcerea lui din sud, se produsese o ciudată schimbare în obiceiurile amicului Jacques. Mai întâi, şi puţini o vor crede, Jacque-nu mai plângea deloc sau aproape deloc; apoi, patima lui nebună pentru cartonat mai că-i trecuse. Ibricele cu clei se mai arătau din când în când pe plită, dar nu cu aceeaşi râvnă; acum, dacă aveai nevoie de o mapă de carton, trebuia să-i cazi în genunchi să ţi-o facă… Lucruri de necrezut! O cutie de pălării, pe care i-o comandase d-na Eyssette, sta începută de opt zile. Ceilalţi nu băgau de seamă nimic, dar eu vedeam bine că Jacques avea ceva. De câteva ori îl surprinsesem în prăvălie că vorbea singur, dând din mâini. Noaptea nu dormea; îl auzeam mormăind printre dinţi, şi apoi deodată sărea ars din pat şi umbla cu paşi mari prin odaie. Toate acestea nu erau fireşti şi mă speriam când mă gândeam la ele. Mi se părea că Jacques o să înnebunească.
În seara aceea, văzându-1 că întoarce de două ori cheia în uşa odăii noastre, gândul cu nebunia' mi-a venit iar în minte şi am făcut o mişcare de spaimă. Bietul meu Jacques nu băgă de seamă nimic şi, luându-mi grav o mână într-ale lui, îrni zise:
— Daniel, am să-ţi încredinţez o taină, dar tre-¦ buie să-mi juri că nu Aei spune nimănui nimic.
Am înţeles îndată că Jacques nu era nebun. Şi, fără să mai stau la gâtuluri, i-am răspuns:
— Îţi jur, Jacques! %
— Ei bine, nu ştii? 'Sst! Fac un poem, un poem mare!
— Un poem, Jacques?! Faci un poem, tu?!
Drept orice răspuns, Jacques scoase de sub vestă un caiet mare, roşu, cartonat de el, la. Începutul căruia scrisese cit putuse mai frumos:
RELIGIE! RELIGIE.! Poem în douăsprezece cânturi de Eyssette (Jacques)
Era ceva aşa de măreţ, îneât mi-a venit ameţeală.
Înţelegeţi?'. ' Jacques, frate-meu Jacques, un copil de treisprezece ani, Jacques cel plângăreţ şi cu ibricelele de clei scria Religiei Religiei – poem în douăsprezece cânturi!
Şi nimeni nu bănum nimic! Şi nu încetau să-1 trimită după zarzavat, cu coşul sub braţ! Şi tata îi striga mai mult ca orieând: „Jacques, eşti un măgar!”
A! Bunul meu Eyssette (Jacques!) cum ţi-aş fi sărit de gât cu dragă inimă, dac-aş fi îndrăznit! Dar n-am îndrăznit. Ia gândiţi-vă! Religie! Religie? ¦- poem în douăsprezece cânturi! Totuşi, adevărul mă sileşte să spun că poemul acesta în douăsprezece cânturi era încă departe de a fi isprăvit. Ba chiar cred că nu scrisese decât cele dintâi patru versuri din primul cânt: dar ştiţi, în lucrările
— C. 266 de felul ăsta, începutul e totdeauna partea cea mai grea, iar cum spunea, pe bună dreptate, şi Eyssette (Jaeques): „Acum, că am cele dintâi patru versuri, restu-i o nimica toată; e numai chestie de timp” *.
Bestul ista care nu era decât chestie de timp niciodată Eyssette (Jaeques) nu izbuti să-1 isprăvească. Ce vreţi? Şi poemele au soarta lor; pare-se că soarta poemului Religie! Religie! Era să nu fie nicidecum în douăsprezece cânturi. Zadarnic se strădui poetul, niciodată nu trecu de cele dintâi patru versuri. Era o fatalitate. Până la urmă, bietul băiat, scos din răbdări, lăsă dracului poemul şi dădu drumul Muzei (pe atunci, se mai spunea Muză). Chiar în ziua aceea însă începu iar să plângă şi ibricelele cu clei se iviră din nou înaintea focului. Dări caietul roşu? O! Şi caietul roşu îşi avea soarta| lui.
Jacques îmi zise: „Ţi-1 dau ţie, scrie într-însul ce vrei”. Şi ştiţi ce-am scris eu în el? Poeziile ml zău! Poeziile Piciului. Mă molipsisem de la Jacques.
Şi acum, dacă cititorul mi-o îngăduie, şi în timp ce Piciul îşi culege rimele, să trecem dintr-un salt peste patru sau cinci ani din viaţa lui. Mă grăbesc s-ajung în primăvara anului 18., pe care familia Eyssette n-a uitat-o nici până astăzi. Orice familie
1 Iată-le, aceste patrii versuri. Iată-le aşa cum le-am văzut In seara aceea, turnate într-o frumoasă caligrafie rondă, pe prima pagină a caietului roşu:
Religie! Religie! Cuvin! Sublim! Sublim mister! Glas mişcător, venit din. Cer. Sfântă mizericordie! Nu ridezi, că se necăjisq mult cu ele.
Are datele ei. De altfel, cititorul nu va pierde nimic dacă nu va cunoaşte crâmpeiul ăsta din viaţa mea, asupra căruia nu mă opresc. B mereu acelaşi cân-tec, lacrimi şi sărăcie! Afacerile nu merg, chiria neplătită la timp, creditorii fac gălăgie, diamantele mamei vândute, argintăria – la Muntele de pietate, cearşafurile găurite, pantalonii peticiţi, lipsuri de tot felul, umilinţe zilnice, veşnicul „ce-o să ne facem mâine?”, clopoţelul tras cu obrăznicie de portărei, portarul care zâmbeşte când treci, şi apoi împrumuturile, şi apoi poliţele protestate, şi apoi. Şi apoi.
Iată-ne dar în 18.
În anul acela, Piciul îşi isprăvea ultima clasă de liceu.
După cât ţin minte, era un tânăr tare pretenţios, care se credea filosof şi poet. De altfel nu era mai înalt de-o şchioapă şi ira-i mijea niciun fir de barbă.
Dar într-o dimineaţă, pe când acest mare filosof de Pici se pregătea să meargă la şcoală, domnul Eys-sette-tatăl îl cheamă în prăvălie şi de cum îl văzu intrând, îi spuse cu glasu-^ aspru:
— Daniel, aruncă-ţi cărţile, nu te mai duci la liceu! Acestea zise, domnul Eyssette-tatăl începu să umble cu paşi mari prin prăvălie, fără să mai scoată o vorbă. Părea foarte mişcat, şi Piciul de asemenea, vă asigur. După o lungă tăcere, domnul Eyssette reluă:
— Băiete dragă – făcu el – trebuie să-ţi dau o veste rea, o! Foarte rea.”. Vom fi nevoiţi să ne despărţim cu toţii, şi uite de ce. În clipa aceea, de după uşa întredeschisă răsună un hohot de plâns, un hohot sfâşietor. Jacques, eşti un măgar! Strigă domnul Bys-sette, fără să se întoarcă,. Apoi urmă: Acum şase ani, când am venit ruinaţi la” Lyon, nădăjduiam că, muncind din greu, voi putea să refac averea noastră, dar diavolul şi-a vuit coada! N-am izbutit decât să ne înfundăm până-n gât în datorii şi-n mizerie. Astăzi s-a isprăvit, suntem înglodaţi. Ca să scăpăm, acum că sunteţi băieţi mari, n-avem decât singură ieşire: să vindem puţinul ce ne-a mai rămâi şi să ne căutăm pâinea, fiecare în altă parte.
Alt hohot de plâns al nevăzutului Jacques curmă iar vorba domnului Eyssette. Dar el însuşi era atâtde mişcat, incit nu se mai supără. Făcu numai semn lui Daniel să închidă uşa şi pe urmă reluă:
— Aşa că uite ce-am hotărât/: deocamdată, mai-că-ta se va duce în sud, să stea la fratele ei, unchiul Baptiste. Jacques va rămâne la Lyon; şi-a găsit o mică slujbă la Muntele de pietate. Eu intru voiajor comercial la societatea vinicolă. Cât despre tine, bietul meu copil, va trebui să-ţi câştigi şi tu existenţa. Chiar acum am primit o scrisoare de la rector, eare-4-i propune un loc de pedagog. Uite, citeşte!
Piciul luă scrisoarea.
— După cât văd – zise el, citind – n-am vreme de pierdut.
— Ar trebui să pleci mâine.
— Bine, voi pleca.
Piciul împături apoi scrisoarea şi o înapoie tatălui său, şi mâna nu-i tremura. După cum vedeţi, era un mare filosof.
În aceeaşi clipă, doamna Eyssette intră în prăvălie, apoi şi Jacques, sfios, în urma ei. Amândoi se apropiam de Pici şi-1 sărutară în tăcere. Încă din ajun ţtiau tot ce se petrecea.
— Pregăti ţi-i cufărul! Făcu pe neaşteptate dfemnul Eyssette. Pleacă rnâine dimineaţă cu vaporul.
DoamnaEyssette oftă adine; Jaeques îşi înăbuşi j) lânsul, % fără să mai spună nimic.
Începeau să se deprindă cu nenorocirile în casa aceea. După ziua aceasta de pomină, în dimineaţa următoare toată familia îl însoţi pe Piciu la vapor. Printr-o ciudată coincidenţă era acelaşi vapor care-i adusese la Lyon acum şase ani. Căpitanul Genies şi bucătarul-şef Montâlimart! Bineînţeles, îşi amintiră eu toţii de umbrela lui Annou, de papagalul lui Eobinson şi de alte câteva întâmplări de la debarcare. Amintirile ace'stea mai înveseliră puţin plecarea asta tristă, şi aduseră umbra unui zâmbet pe buzele 1 doamnei Eyssette.
Deodată, clopotul sună. Trebuiau să se despartă…
Smulgându-se din îmbrăţişările dragilor lui, Piciu trecu vitejeşte puntea.
— Să fii serios! Îi. Strigă taică-su.
— Vezi să nu te-mbolnăveşti! Zise doamna Eyssette. Jactpies voi să-i vorbească, dar nu putu. Plângea prea tare> – '
Piciul nu plângea. După cum am avut cinstea să vă spun, era un mare filosof, şi fireşte că filosofii au trebuie să se înduioşeze. &
— Şi totuşi, numai Dumnezeu ştie cât le iubea pe fiinţele acestea dragi, care rămâneau în urma lui, în ceaţă. Numai Dumnezeu ştie că şi-ar fi dat bucuros pentru ele tot sângele şi toată făptura. Dar ce vreţi? Bucuria de a părăsi Lyonul, mişcarea vaporului, beţia călătoriei, mândria de a se simţi bărbat – om liber, om în toată firea, călătorind singur şi câştigându-şi existenţa – toate aceste îl ameţeau pe Piciu şi-1 împiedicau să se gândească, aşa cum ar fi trebuit, la cele trei fiinţe scumpe care plângeau acolo, în picioare, pe cheiurile Eonului… ¦ A! Cei trei nu erau deloc filosofi. Cu ochi îngrijoraţi şi plini de dragoste urmăreau mersul astmatic al vaporului, şi creasta lui de fum nu era mai mare decât o rândunieă în zare, că ei tot mai strigau: „Adio, adio! ¦”, făcând semne.
În vremea aceasta, domnul filosof se plimba în lung şi-n lat pe punte, cu mâinile în buzunar şi nasul în vânt. Fluiera, scuipa foarte departe, privea doamnele drept în faţă, cerceta maşinăria vaporului, îşi umfla pieptul ca un bărbat voinic, se găsea fermecător, înainte să fi ajuns măcar la Yienne, spusese bucătarului-şef Montelimart şi celor doi ucenici ai lui că intrase la universitate, unde-şi câştiga foarte bine existenţa. Domnii ăştia îl _felicitară, şi atunci se mândri grozav.
Odată, plimbându-se de la un capăt la celălalt al vaporului, filosoful nostru se împiedică la proră, lângă clopotul cel mare, de un colac de funii pe care, eu şase ani în urmă, Eobinson Crusoe şezuse ceasuri întregi, cu papagalul său între genunchi. Colacul acesta de funii îl făcu să râdă mult şi să roşească puţin.
, Ce caraghios trebuie să fi fost – gândea el ¦„-când îmi târam pretutindeni după mine cuşca aceea mare, vopsită în albastru, şi papagalul acela fantastic”.
Săramanul filosof! Îfu bănuia că era osândit pe viaţă să-şi târâie caraghios cuşca asta vopsită în albastru, culoarea iluziei, şi papagalul ăsta verde, culoarea speranţei. \par38
Yai! La ora când scriu aceste rânduri, nenorocitul băiat îşi mai duce cuşca cea mare vopsită în albastru. Numai că, din păcate, azurul vergelelor se, tot cojeşte zi cu zi, iar papagalul Verde e pe trei sferturi jumulit!
Cea dintâi grijă a Piciului, când ajunse în oraşul lui natal, fu să se ducă la Academie, xinde locuia domnul rector.
Rectorul ăsta, prieten cu Eyssette-tatăl, era un bătrân frumos, înalt, sprinten şi uscăţiv, care nu era câtuşi de puţin pedant, nici-altceva asemănător. Îl primi cu multă bunăvoinţă pe Eyssette-fiul. Totuşi, când fu introdus în cancelarie, bietul on nu-şi putu stăpâni o mişcare de uimire:
— Ah, Dumnezeule! Făcu el. Cât e de mic!
Ce-i drept, Piciul era caraghios de mic. Apoi mai părea şi atât de tânăr, atât de plăpând!
Exclamaţia rectorului îi dădu o lovitră îngrozitoare. '„N-au să mă primească!” îşi zise el. Şi începu să tremure ca varga.
Din fericire, ca şi cum ar fi ghicit ce se petrecea în acest biet căpşor, rectorul urmă:
— Apropie-te, băiete. Aşadar, o să scoatem din tine un pedagog. La vârsta ta, cu statura şi cu faţa asta, profesiunea o să fie mai grea pentru tine decât pentru oricare altul. Dar, în sfârşit, scumpul meu copil, fiindcă trebuie, fiindcă trebuie să-ţi câştigi existenta, o să facem şi noi cum o fi mai bine. La început n-o să fii numit într-o şcoală mare. O să te trimit la un liceu comunal, la câţiva kilometri de aici, la Sarlande, în munţi. Acolo-ţi vei face ucenicia de bărbat, vei deprinde meseria, vei creşte, îţi vei lăsa barbă, şi atunci vom mai vedea!
În timp ce vorbea, domnul rector scria directorului liceului din Sarlande, recomandându-şi protejatul. După ce isprăvi scrisoarea, i-o înmână Piciului şi-1 îndemnă să plece chiar în ziua aceea. Apoi mai adăugă câteva sfaturi înţelepte şi-i dădu drumul, bătându-1 prieteneşte peste obraz şi făgăduindu-i să nu-1 piardă din vedere. '
Iată-1 pe Piciul meu foarte mulţumit. În goana mare coboară scara cea veche de la Academie şi s duce într-un suflet să-şi oprească locul pentru Sarlande.
Diligenta pleacă abia după-amiază. Încă patr ore de aşteptare! Piciul foloseşte prilejul ca să se plimbe fudul la soare, prin piaţă, şi să se arate compatrioţilor săi. După ce-şi îndeplineşte această primă ¦ îndatorire, se gândeşte să mănânce ceva şi începe să caute o crâşmă după punga lui. Drept în faţa cazărmilor ocheşte una curăică, strălucitoarei cu o firmă frumoasă, nou-nouţă:
LA HANUL CALFELOR, Ăsta-i de niine!” îşi zice el. Şi după ce nu şovăie câteva minute – Piciul' intră pentru întâi^ oară într-un restaurant – împinge uşa cu hotă râre.
Deocamdată crâşma-i pustie. Pereţi văruiţi. Câteva mese de stejar. Într-un colţ, nişte bastoane lungi de drumeţi, cu. Vârfurile de aramă, împodobite cu panglici de toate culorile. La tejghea, un bărbat voinic care sforăie cu nasul într-un ziar.
— Hei! Să vie cineva! Zice Piciul, bătând cu pumnul în masă, ca un obişnuit al crâşmelpr.
Grăsanul de la tejgheanu se deşteaptă numai dintr-atâta, dar din odaia din fund vine în grabă crâşmăriţa. Când dă cu ochii de noul client, pe care îngerul întâmplării i-1 aduce, scoate un strigăt puternic:
— Dumnezeule, domnul Daniel!
— Annou, bătrâna mea Annou! Răspunde Piciul. ¦Şi iată-i unul în braţele celuilalt.
Ei, Doamne, da, e Annon, bătrâna Annou, odinioară femeie la toate în casa Eyssette, acuma c râşmăriţă, mama calfelor, măritată cu Jean Peyrol, grăsanul care sforăie colo la tejghea. Şi dac-aţi şti ce fericită-i buna Annou, ce fericită-i că-1 revede pe domnul Daniel! Ce-1 mai sărută! Ce-1 mai strânge în braţe! Ce-1 mai înăbuşă!
În mijlocul acestor îmbrăţişări, omul de la tejghea se trezeşte.
La început se cam miră de primirea călduroasă, pe care nevastă-sa o face acestui tânăr necunoscut, dar când află că tânărul necunoscut e domnul Daniel Eyssette în persoană, Jean Peyrol se înroşeşte de plăcere şi-şi dă şi el toată osteneala faţă de ilustrul vizitator.
— Ai luat dejunul, domnule Daniel?
— Drept să spun, nu, bunul meu Peyrol. Şi tocmai de aceea am intrat aici.
— Dumnezeule! Domnul Daniel n-a luat încă dejunul!
Bătrâna Annou aleargă la bucătărie; Jean Peyrol se repede în pivniţă-o pivniţă grozavă, după spusele calfelor.
Cât ai bate din palme, masa-i pusă şi bucatele aduse. Piciul <n-are decât să se aşeze şi să înceapă a mânca. La stingă lui, Annou îi taie bucăţele lungi de pâine pentru oua, oua proaspete, din dimineaţa aceea, albe şi spumoase La dreapta, Jean Peyrol îi toarnă un vin vechi, Ohâteau-Î^euf al papilor, ce pare un pumn de rubine aruncat în fundul paharului… Piciul e foarte fericit, bea ca un templier l, mănâncă mai bine decât un arhondar, ba mai şi povesteşte, între două îmbucături, c-a intrat în învăţământ, aşa că poate să-şi câştige cinstit existenţa. Şi să-1 fi văzut cu ce ifos spune: să-şi câştige cinstit existenţa! Bătrâna Annou se topeşte de admiraţie.
Entuziasmul lui Jean Peyrol e mai puţin viu. Găseşte foarte firesc ca domnul Daniel să-şi câştige existenţa, dacă-i în stare să şi-o câştige. La vârsta domnului Daniel, el, Jean Peyrol, cutreiera lumea de vreo patru sau cinci ani, şi cei de acasă nu mai cheltuiau nicio lăscaie pentru ei, ba dimpotrivă.
Bineînţeles, vrednicul crâşmar îşi păstrează gân-durile pentru sine. Să îndrăznească a-1 asemui pe Jean Peyrol cu Daniel Eyssette! Annou s-ar face foc!
Până una alta, Piciul îşi vede de treabă. Vorbeşte, bea, mănâncă, se însufleţeşte. Ochii încep să-i sticlească, obrajii îi ard. Hei! Jupâne Peyrol să se aducă pahare! Piciul vrea să ciocnească.; Jean Peyrol aduce pahare şi beau cu toţii… întâi în sănătatea doamnei Eyssette, apoi a domnului Eyssette, pe urmă a lui Jacques, a lui Daniel, a bătrânei
1 Membru al unui ordin militar şi religios, Întemeiat în Palestina în 1118, cu scopul de a apăra locurile sfinte ale creştinilor şi de a lupta împotriva musulmanilor. În curând cavalerii templieri puseră mâna pe importante bogăţii şi deveniră bancherii papii şi ai nenumăraţilor principi. La îndemnul regelui Frânt. Ei, papa Clement al V-lea a desfiinţat acest ordin în 1312. (n.r.)
Annou, a bărbatului lui Annou, a universităţii.'. A % mai ştiu eu cui?
Şi uite c-au trecut două ceasuri de când beau şi stau la taifas. Vorbesc de trecutul cernit, de viitorul trandafiriu. Îşi aduc aminte de fabrică, de Lyon, de strada Felinarului, de bietul abate pe care-1 iubeau atâta.
Deodată, Piciul se ridică să plece.
— Ah! Oftează bătrâna Annou – aşa de repede?
Piciul îşi cere iertare; trebuie să vadă pe cineva în oraş înainte de a pleca, o vizită foarte însemnată… Ce păcat! Se simţea aşa de bine! Mai aveau să-şi povestească atâtea lucruri! În sfârşit, dacă-i nevoie, dacă domnul Daniel trebuie să vadă pe cineva în oraş, prietenii lui de la Hanul calfelor nu vor să-1 oprească mai mult… „Dram bun, domnule Daniel! Dumnezeu să te păzească!” Şi Jean Peyrol şi nevas-tă-sa îl însoţesc până în mijlocul străzii cu binecu-vântările lor.
Ei, dar ştiţi cine-i acel cineva din oraş pe care Piciul vrea să-1 vadă înainte de a pleca? E fabrica, iubita lui fabrică, după care a plâns atâta! E grădina, apoi atelierele, platanii cei mari, toţi prietenii din copilărie, toate primele lui bucurii. Ce vreţi? Inima omului are astfel de slăbiciuni; iubeşte ce poate, fie chiar o bucată de lemn, chiar nişte pietre, chiar o fabrică. De altfel, şi istoria vă poate spune că, la bătrâneţe, Robinson, reîntors în Anglia, s-a îmbarcat iar şi a făcut nu ştiu câte mii de leghe, pentru a-şi revedea insula pustie.
Nu-i dar de mirare dacă, pentru a şi-o revedea pe-a lui, Piciul face câţiva paşi.
Platanii cei mari, ale căror capete stufoase pri-' vesc pe deasupra caselor, l-au şi recunoscut pe vechiul lor prieten, care vine în goana mare spre el. Îi fac semn. De departe şi se pleacă unul către altul, parcă şi-ar spune: „Uite-1 pe Daniel Eyssette!' Daniel Eyssette s-a întors!”
Iar el se grăbeşte, se grăbeşte, dar când ajunge în faţa fabricii, se opreşte încremenit.
Nişte ziduri înalte, cenuşii, peste care nu mai trecel niciun căpeţel de leandru sau de rodiu.,. Nu mail sunt fereşti, ci ferestrui. Nu mai sunt ateliere, ci o| capelă. Deasupra porţii, o cruce mare de gresie roşie cu putină latinească în ' jur!
O, ce durere! Fabrica nu mai e fabrică. E o mănăs-J tire de earmelite, unde bărbaţii nu intră niciodfl.
V. CÂŞTIGA-ŢI PÂ1NEA!
Oarlande e un orăşel în Ce veni, clădit în fundul unei văi înguste şi pe care muntele îl înconjoară din toate părţile ca un zid înalt. Când bate soarele acolo. – Oraşul e un adevărat cuptor încins, iar când suflă vântul de miazănoapte, e o gheţărie., în seara sosirii mele, vântul se dezlănţuise cu furie încă de dimineaţă; şi, deşi era primăvară, Piciul, cocoţat sus pe diligentă, simţi, de cum intră în oraş, că-1 pătrunde frigul până-n măduva oaselor.
Străzile erau întunecoase şi. ^pustii… în Piaţa Armelor, câteva persoane aşteptau diligenta, plim-bându-se în lung şi-n lat în faţa biroului prost luminat.
Abia coborâsem din diligentă şi, fără să mai pierd o clipă, 'am luat un om să mă ducă până la liceu.
Eram grăbit să intru în serviciu.
Liceul nu era departe de piaţă; după ce am trecut prin vreo două sau trei străzi tăcute, omul care-mi ducea cufărul se opri în faţa unei case mari, unde totul părea mort de ani de zile.
— Am ajuns – zise el, ridicând ciocanul cel mare de la poartă…
Ciocanul căzu iar, greoi, greoi. ¦ Poarta se deschise de la sine.
— Am intrat.
O clipă, am aşteptat în umbra portalului. Omul îmi lăsă cufărul jos, îl plătii şi plecă numaidecât. În urma lui, uriaşa poartă se închise la loc, greoi, greoi,. Peste puţin, un portar somnoros, cu un felinar mare în mână, se apropie de mine.
— Eşti, fără îndoială, unu' nou? Îmi zise el, cu o înfăţişare adormită.
Mă lua drept un elev…
— Ea nu-s nicidecum un elev, vin aici ca pedagog Du-m-ă la director.
Portarul păru foarte mirat. Îşi ridică puţin şapca şi mă îndemnă să intru un pic îifc odaia lui. Domnul director era cu copiii la biserică. O să mă însoţească la el îndată ce rugăciunea de seară se va fi isprăvit.
În odaie, masa era e sfârşite. Un băietan înalt şi frumos, cu mustaţa bălaie, sorbea pe îndelete un pahar de rachiu, lingă o femeiuşcă slabă, bolnăvicioasă, galbenă ca* o gutuie şi încotoşmănatâl până peste urechi într-un şal ponosit.
— Ce este, domnule Cassagne? Întrebă omul cu mustăţi.
— E noul pedagog – răspunse portarul, arătân-du-mă. Domnul e aşa de mic, încât la început l-am luat drept un elev.
— Într-adevăr – făcu omul cu mustăţi, privin-du-mă pe deasupra paharului său – avem aici elevi mult mai înalţi şi chiar mai în vârstă decât domnul. Veillon cel mare, de pildă.
— Şi Couzat – adăugă portarul.
— Şi Soubeyrol. – Făcu femeia.
Apoi începură să vorbească între ei cu glas căzut, cu nasul în scârbosul lor rachiu şi pândindu-mă cu coada ochiului. Afară se auzea vâjâitul vântului şi glasurile piţigăiate ale elevilor care spuneau rugăciuni în capelă.
Deodată sună un clopot; un zgomot mare de paşi răsună pe sală.
— S-a isprăvit rugăciunea-îmi zise domnul Cassa-gne, ridicându-se. Să mergem sus la director!
Îşi luă felinarul şi eu l-am urmat.
Clădirea mi s-a părut uriaşă. Coridoare nesfâr-şite, portaluri înalte, scări largi cu balustrade de fier fasonat… toate vechi, negre, afumate… Portarul îmi spuse că înainte de '89, casa era o şcoală de marină fcare număra până la opt sute de elevi, toţi din cea mai înaltă nobilime.
Tocmai când isprăvea să-mi dea desluşirile acestea de preţ, am ajuns în faţa cancelariei directorului:
— Domnul Cassagne împinse încetişor o uşă dublă, capitonată, şi bătu de două ori în lemnărie.
— Intră! Rosti un glas. Şi am intrat.
Era un cabinet de lucru foarte înare, cu un tapet verde. Drept în fund, în faţa unei mese lungi, directorul scria la lumina slabă a unei lămpi cu abajurul lăsat, în jos.
— Domnule director – zise portarul, împingân-du-mă înaintea lui – iată nouă pedagog, care vine în locul domnului Serrieres.
I HI f
— Bine – făcu directorul, fără să se oprească din lucru.
Portarul se înclină şi ieşi. Am rămas în picioare, în mijlocul încăperii, răsucindu-mi pălăria între degete.
Când sfârşi descris, directorul se întoarse spre mine şi am putut să-i cercetez în voie faţa îngustă, gălbuie şi uscată, luminată de doi ochi reci, fără culoare. Iar el, ca să mă vadă mai bine, ridică abajurul lămpii şi-şi puse ochelarii pe nas.
— Bar e un copil! Exclamă directorul, sărind în sus pe jilţ. Ce să fac cu un copil?
De astă dată, Piciul trase o spaimă grozavă. Se şi vedea pe stradă, lipsit de mijloace. Abia avu puterea să îngăime două-trei cuvinte şi să înmâneze directorului scrisoarea pe care o avea pentru el.
Directorul luă scrisoarea, o citi. O reciti, o împături, o desfăcu, o mai citi o dată şi, până la urmă, îmi spuse că numai datorită recomandării cu totul deosebite a rectorului şi cinstei familiei mele se învoia săi mă primească la el, deşi tinereţea mea îl speria. Apoi începu să-mi vorbească declamator despre însemnătatea noilor mele îndatoriri, dar nu-1 mai ascultam. Pentru mine, lucrul de căpetenie era că nu mă dădea afară. Mă primea! Eram fericit, nebun de fericire, ! Aş fi vrut ca domnul director să aibă o mie de mâini şi să i le sărut pe toate.
Un zgomot grozav de fiare vechi îmi opri gândurile de recunoştinţă. M-am întors repede şi m-am găsit în faţa unui personaj înalt, cu faA^oriţi roşcaţi, care tocmai intrase pe nesimţite în cancelarie; era supraveghetorul general.
Cu capul aplecat pe umăr, în felul lui Ecce homo se uita la mine cu zâmbetul cel mai dulce, jucându-se cu o legătură de chei de toate mărimile, ce-i atârna în degetul arătător. Zâmbetul m-ar fi atras spre el, dar cheile zăngăneau cu un zgomot îngrozitor – cline! Cline! Cline! – Ce mă înfricoşa.
— Domnule Viot – zise directorul – iată, ne-a sosit înlocuitorul domnului Serrieres.
Domnul Viot se înclină şi-mi zâmbi cum nu se poate mai dulce. Cheile lui, dimpotrivă, sefrământară într-un chip batjocoritor şi răutăcios, ca pentru a spune: „Omuleţul ăsta să-1 înlocuiască pe domnul Serrieres?! Haida-de!”
Directorul înţelese tot atât de bine ca şi mine ceea ce spuseseră cheile şi adăugă oftând:
— Ştiu că plecarea domnului Serrieres este o pierdere aproape de neînlocuit pentru noi (aici cheile scoaseră un adevărat geamăt), dar sunt sigur că dacă domnul Viot binevoieşte să-1 ia pe noul pedagog sub deosebita lui ocrotire şi să-i întipărească bine în minte preţioasele lui idei asupra învăţământului, ordinea şi disciplina casei nu vor suferi prea mult de pe urma plecării domnului Serrieres.
Tot blând şi zâmbitor, domnul Viot răspunse că bunăvoinţa luî mi-era asigurată şi c-o să m-ajute bucuros cu sfaturile lui; dar cheile nu'erai binevoitoare. Să le fi auzit cum se frământau şi scrâşneau nebune: „Dacă te mişti, secătură, vai de tine!”.
1 Iată omul! (în limba latină în text) – cuvinte rostite de Pilat în clipa când îl arată mulţumit pe Cristos, cu coroana de spini pe cap şi având în mână o trestie în chip de sceptru. Această imagine a inspirat mulţi pictori celebri, ca de pildă Tizian, Oorreggio Guercino, Van Dyck. (n.r.)
— Domnule Eyssette – incneie directorul – poţi să te retragi. Astă-seară va mai trebui să dormi la hotel. Mâine dimineaţa, la ora opt, să fii aici. Poţi pleca.
Şi-mi dădu drumul cu un gest demn.
Domnul Viot, mai zâmbitor şi mai dulce ca oricând, mai nsoţi până la uşă dar, înainte de a mă părăsi, îmi strecură în mână un caieţel:
— E regulamentul casei – zise el. Citeşte şi meditează… '
Apoi deschise uşa şi o închise în urma mea, vântu-rându-şi cheile într-un chip. Cline! Cline! Cline!
Domnii ăştia uitaseră să-mi lumineze calea… O clipă am rătăcit prin coridoarele lungi şi cu totul întunecoase, pipăind pereţii pentru a încerca să-mi regăsesc drumul. Din când în când, un strop de lună intra printre zăbrelele vreunei ferestre înalte şi-mi ajuta să mă orientez. Deodată, în noaptea galeriilor străluci un punct luminos, Aenind spre mine… Am mai făcut câţiva paşi. Lumina se mări, se apropie de mine, trecu în preajma mea, se îndepărtă, pieri. A fost ca o vedenie, dar, oricât de scurtă ar fi fost, am putut să-i prind cele mai mici amănunte.
Închipuiţi-vă două femei, nu, două umbre. Una bătrână, zbârcită, sfrijită, încovoiată, cu nişte ochelari foarte mari eare-i ascundeau o jumătate de faţă; alta, tânără, subţirică, cam slăbuţă, ca toate nălucile, avea însă – ceea ce nălucile n-au îndeobşte – o pereche de ochi negri, foarte mari, şi atât de negri, atât de negri. Bătrâna ţinea în mână o lampă mică de aramă; ochii negri, ei, nu duceau nimic… Cele două umbre trecură pe lângă mine, grăbite, tăcute, fără să mă vadă, şi pieriseră demult.
— C. 266 dar eu tot mai stăm în picioare, în acelaşi loc, sub o îndoită impresie de farmec şi de groază.
Mi-am reluat drumul bâjbâind, dar inima-mi bătea tare şi vedeam mereu înaintea mea, în umbră, pe cumplita ursitoare cu ochelari, păşind. Lingă ochii negri…
Totuşi trebuia să-mi găsesc un adăpost pentru noapte. Nu era lucru uşor. Din fericire, omul cu mustăţi, pe care l-am g? Sit fumându-şi luleaua în faţa odăii portarului, se puse îndată la dispoziţia mea şi-mi propuse să mă ducă la un mic hotel, bunişor, şi nu prea scump, unde voi fi servit ca un. Prinţ. Vă închipuiţi ce bucuros am primit.
Omul ăsta cu mustăţi părea foarte de treabă. Pe drum am aflat că-1 chema Eoger, că era maestru de dans, de călărie, de scrimă şi de gimnastică la liceul din Sarlande, şi că slujise multă vreme în regimentele de vânători din Africa. Asta, mai ales, mi-1 făcu simpatic. Copiii sunt totdeauna gata să iubească soldaţii.
La uşa hotelului ne-am despărţit, strângându-ne de mai multe ori mâna, şi ne-am făgăduit solemn să ne împrietenim.
Şi acuma, cititorule, trebuie să-ţi fac o mărtu risire.
Când Piciul rămase singur în camera aceea rece, în faţa patului de han, necunoscut şi banal, departe de cei pe care-i iubea, i se frânse inima, şi acest mare filosof plânse ca un copil. Acum viaţa îl înspăi-mânta. Se simţea slab şi neînarmat în faţa ei, şi plângea, plângea. Deodată, printre lacrimi, îi trecu pe dinaintea ochilor chipul celor de acasă, văzu locuinţa pustie, familia risipită, mama într-o parte, tatăl într-alta. Nu mai aveau niciun acoperământ! Nu mai aveau cămin! Şi atunci, uitând de durerea lui, pentru a nu se mai gândi decât la nenoro-cireS' comună, Piciul luă o mare şi frumoasă hotă-râre: să refacă familia Eyssette şi să reclădească el singur căminul. Apoi, mândru de a fi găsit ţelul ăsta nobil pentru viaţa lui, îşi şterse lacrimile, nedemne de un bărbat, de un reconstructor al căminului, şi, fără a pierde o clipă, începu să citească regulamentul domnului Viot, pentru a lua cunoştinţă de noile sale îndaroriri.
Regulamentul ăsta, recopiat cu dragoste de însăşi mâna autorului, domnul Viot, era un adevărat tratat, împărţit metodic în trei părţi:
1) Datoriile pedagogului faţă de superiorii lui;
2) Datoriile pedagogului fată de colegi; 3) Datoriile pedagogului faţă de elevi.
Toate cazurile erau prevăzute, de la geamul spart până la cele două mâini care se ridică în acelaşi timp în clasă; toate amănuntele vieţii pedagogilor erau hisenmate, de la cifra lefuiilor lor până la jumătatea de sticlă de vin la care aveau dreptul la fiecare masă.
Regulamentul se isprăvea cu o frumoasă bucata de retorică, un discurs asupra” foloaselor aduse de acest regulament. Dar, cu tot respectul lui pentru opera domnului Viot, Piciul navu puterea s-o citească până la sfârşit şi, tocmai la partea cea mai frumoasă a discursului, adormi.
În noaptea aceea am dormit foarte rău. Mii de visuri fantastice îmi tulburară somnul… Uneori mi se părea că aud îngrozitoarele chei ale domnului Viot – cline! Cline! Eline! – Sau că ursitoarea cu ochelari se aşeza la căpătâiul meu şi mă deştepta brusc. Alteori, şi ochii negri – o, ce negri mai erau! – Şedeau la picioarele patului meu, privindu-mă cu o ciudată îndărătnicie.
A deua zi, la ora opt, am sosit la liceu. Domnul Yiot, în picioare, la poartă, cu cheile în mână, supraveghea intrarea externilor. Mă primi cu zâmbetul cel mai dulce.
— Aşteptă în vestibul – îmi zise el. După ce elevii vor fi intrat, o să te prezint colegilor dumitale.
Am aşteptat în vestibul, plimbându-mă în lung şi-n lat şi salutând până la pământ pe domnii profesori, care se grăbeau gâfâind. Îsumai unuldin domnii ăştia îmi răspunse la salut: era un preot, profesorul de filosofie, „un om ciudat”, îmi zise domnul Yiot… Mie mi-a fost drag îndată omul ăsta ciudat.
Clopotul sunfă. Clasele se umplură. Patru sau cinci tineri între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, prost îmbrăcaţi, veneau ţopăind şi se opriră buimăciţi la vederea domnului Viot. ¦
— Domnilor – le zise supraveghetorul general, arătând spre mine – iată-1 pe domnul Daniel Eyssette noul dumneavoastră coleg.
După ce vorbi, făcu o lungă plecăciune şi se retrase tot zâmbitor, tot cu capul lăsat pe umăr şi tot zornă-indu-şi îngrozitoarele chei.
Colegii mei şi cu mine ne-am privit o clipă în tăcere.
Cel mai înalt şi mai gros dintre ei luă cel dinţii cuvântul. Era domnul Serrieres, faimosul Serrieres, pe care aveam să-1 înlocuiesc.
— Zău! Strigă el, cu glas voios – acum pot spune, într-adevăr, că pedagogii se perindă, dar mr se aseamănă.
Era o aluzie la uimitoarea deosebire de statură dintre noi. Toţi râseră mult, foarte mult, şi eu cel dinţii, dar vă asigur că în clipa aceea Piciul şi-ar fi vândut bucuros sufletul diavolului, ' ca să fie măcar de-un lat de palmă mai înalt.
— Nu-i nimic – adăugă grăsunul Serrieres, întin-zându-mi mâna – deşi nu suntem de aceeaşi măsură, putem totuşi bea câteva sticle împreună. A7ino cu noi, colega… fac cinste cxi un punci de rămas bun la cafeneaua Barbette. Yreau să fii şi dumneata printre noi. O să facem cunoştinţă ciocnind.
Fără să-mi dea răgaz să-i răspund, mă luă de braţ, şi mă trase după el afară.
Cafeneaua Barbette, unde mă duseră noii mei colegi, se afla în Piaţa Armelor. Veneau acolo subofiţerii din garnizoană, şi ceea ce te izbea când intrai era mulţimea de chipie şi de centiroane atârnate în cuiere.
În ziua acea, plecarea lui Serrieres şi punciul lui de rămas bun îi atrăseseră pe toţi clienţii obişnuiţi… Subofiţerii, cărora Serrieres mă prezentă la sosire, mă primiră cu multă prietenie. Dar, la drept vorbind, sosirea Ficiului nu făcu mare vâlvă şi am fost repede uitat în colţul sălii, unde mă refugiasem sfios. În timp ce paharele se umpleau, grăsanul Serrieres se aşeză lângă mine. Îşi scoase haina şi ţinea între dinţi o lulea lungă tle lut, pe care numele lui era scris cu litere de porţelan. La-'cafeneaua Barbette toţi pedagogii aveau o lulea ca asta.
— Ei bine, colega – îmi zise grăsanul Serrieres – vezi c, ă mai sunt şi clipe plăcute în meseria noastră. L3e altfel, ai nimerit-o bine venind pentru început la Sarlande. Mai întâi, absintul de la cafeneaua Barbette e minunat, şi apoi, acolo, în şandramaua aceea, n-o să te simţi prea rău.
Şandramaua era liceul.
— O să ai meditaţia celor mici, nişte băieţai pe care-i mini din spate cu nuiaua. Să vezi cum i-am dresat! Directorul nu-i răutăcios. Colegii îs băieţi buni, numai bărâna şi tata Viot.
— Care bătrână? Am întrebat eu, tresărind.
— O! Ai s-o cunoşti curând. La orice oră din zi şi din noapte o întâlneşti învârtindu-se încoace şi-ncolo plin liceu, cu o pereche de ochelari foarte mari pe nas. E o mătuşă de-a directorului, şi-i econoamă aici. Ah! Ticăloasa! Dacă nu murim de foame, nu-i din vina ei.
După semnalmentele pe cae mi le dădea Serrieres o recunoscusem pe ursitoarea cu ochelari şi, fără voie, simţeam că mă înroşesc. De zece ori era cât pe ce să-1 opresc pe colegul meu şi să-1 întreb: DaiT ochii negri?” N-am îndrăznit însă. Cum să vorbeştţ de ochii negri la cafeneaua Barbette!
În timpul ăsta, punciul circula, paharele goale umpleau, cele pline se goleau; se auzeau urări, excla maţii – ho! Ho! Şi ha! Ha! – Tacuri de biliard ridicate în sus, şi ce înghesuială, ce râsete zgomotoase, ce jocuri de cuvinte, ce mărturisiri!
Încetul cu încetul, Piciul se simţi mai puţin sfios. Îşi părăsise ungherul şi se plimba prin cafenea, vorbind tare, cu paharul în mână.
În clipa aceea, subofiţerii erau prietenii lui; povesti cu un aer obraznic unuia dintrei că făcea parte dintr-o familie tare bogată şi că, în urma nebuniilor tinereţii, fusese alungat din casa părintească. Se făcuse pedagog ca să poată trăi, dar nu credea să rămână multă vreme la liceu. Înţelegi, cu o familie aşa de bogată!
A! Dacă cei din Lyon ar fi putut să-1 audă în clipa aceea.
1 Totuşi, ce ţi-e şi cu noi! Când cei din cafeneaua Barbette aflarăi că eram un băiat de familie, alungat de acasă, un nemernic, un stricat, şi nu cum s-ar fi putut crede, un biet băiat pe care mizeria îl osân-dise să fie pedagog, toţi mă priviră cu ochi buni. Cei mai vechi subofiţeri catadicsiră să-mi vorbească; ba merseră chiar mai departe: în clipa plecării, Eoger, maestrul de scrimă, prietenul meu din ajun, se ridică şi închină în sănătatea lui Daniel Eyssette. Vă închipuiţi ce mândru era Piciul.
Urarea în cinstea lui Daniel Eyssette dădu semnalul plecării. Era zece fără un sfert, adică ora la care trebuia să ne întoarcem la liceu.
Omul cu cheile ne aştepta la poartă.
— Domnule Serrieres – zise el grăsunului meu coleg, pe care puneiul de rămas bun îl făcea să se clatine pe picioare – o să-ţi duci pentru ultima oară elevii în sala de meditaţie. Îndată ce vor fi intrat, domnul director şi cu mine vom veni să-1 instalăm pe^ nouă pedagog.
Într-adevăr, dupăcâteva minute, directorul, domnul Yiot şi noul pedagog îşi făceau intrarea solemnă în sală.
Toţi se ridicară în picioare.
Directorul mă prezintă elevilor într-o ouvântare cam lungă, dar plină de demnitate; apoi se retrase urmat de grăsunul Serrieres, pe care puneiul de rămas bun îl ameţea tot mai rău. Domnul Viot rămase cel din urmă. Nu rosti nicio cuvântare, dar cheile lui – clinic! Cline! Cline! – Vorbiră pentra el într-un chip atât de groaznic – cline! Cline! Cline! – Atât de ameninţător, îneât toate capetele se ascunseră după capacele pupitrelor, şi însuşi noul pedagog nu se simţea la largul lui.
Îndată ce îngrozitoarele chei plecară, o mulţime de i'eţe şirete ieşiră de după pupitre. Toate vârfurile peniţelor se îndreptară spre buze, toţi ochişorii aceia strălucitori, speriaţi, batjocoritori se aţintiră asupra mea, în timp ce un lung şuşotit trecea din bancă în bancă.
Cam tulburat, am urcat încet. Treptele catedrei. Am încercat să-rai plimb o privire cruntă în jurul meu, apoij îngroşându-mi glasul, am strigat între două puternice şi scurte bătăi în masă:
— Să lucrăm, domnilor, să lucrăm!
Astfel şi-a început Piciul cea dintâi meditaţie.
VI. CEI MICI ş nu erau răi, ci ceilalţi. Ei nu mi-au făcut niciodată Areun rău, şi eu îi iubeam, fiindcă nu miroseau încă a liceu şi le citeai tot sufletul în ochi.
Su-i pedepseam niciodată. La ce bun? Pedepseşti oare păsărelele? Când piuiau prea tare, n-aveam decât să strig: „linişte!” Şi îndată toată colivia tăcea măcar cinci minute.
Cel mai mare din sala de meditaţie avea unsprezece ani. Ce vreţi, unsprezece ani! Şi grăsunul Serrieres se lăuda că-i mâna cu nuiaua!
Eu nu-i minam cu nuiaua. Am încercat să fiu totdeauna bun, asta-i tot.
Uneori, când fuseseră tare cuminţi, le spuneam o poveste. 0 poveste! Ce fericire! Repede; repede îşi strângeau caietele, închideau cărţile, călimări, rigle, condeie, aruncau tot alandala în fundul pupitrelor; apoi, cu braţele încrucişate pe bancă, deschideau ochii mari şi ascultau. Născocisem înadins pentru ei cinci sau şase basme fantastice: Debuturile unui greier, Nenorocirile lui lonieă-Iepuraşul etc. Pe atunci, ca şi astăzi, bunul La Fontaine mi-era sfântul cel mâi drag din calendarul literar, şi romanele mele nu erau decât povestirea fabulelor lui; dar mai strecura ui în ele şi ceva din propria-mi istorioară. Totdeauna era câte un biet greier, nevoit să-şi câştige existenţa ca Piciul, sau o * vaca-domnului ce cartona plângând ca Eyssette (Jacques).
Asta-i făcea să petreacă pe micuţii mei, ba chiar şi pe mine. Din păcate, domnul Yiot nu înţelegea să petreci în felul ăsta.
De trei sau patru ori pe săptămână, îngrozitorul om cu chei făcea o inspecţie prin liceu, să vadă dacă toate se desfăşoară după regulament. Or, într-una din zilele acelea/intră în sala noastră de meditaţie chiar în clipa cea mai mişcătoare a poveştii lui Iomcă-Iepuraşul. Văzându-1 pe domnul Viot, toată sala tresări. Copiii se priviră înspăimântaţi. Povestitorul se opri dintr-o dată. Ionică-Iepuraşul, buimăcit, rămase cu o lăbuţă în aer, ciulindu-şi de spaimă urechile mari.
În picioare, în faţa catedrei, zâmbitoiul domn Viot îşi plimbă o privire lungă şi mirată asupra pupitrelor goale. Nu scotea o vorbă, dar cheile lui zornăiau crâncen: „Cline! Cline! Cline! Neisprăviţilor! Ce? Aici nu se mai lucrează?”
Tremurând iot, am încercat să potolesc îngrozitoarele chei.
— Băieţii au lucrat mult zilele astea – am îngăi-mat eu. Şi am vrut să-i răsplătesc spunându-le o mică poveste.
Domnul Viot nu-mi răspunse. Se înclină zâm-bind, îşi mai zăngăni o dată cheile şi ieşi.
Seara, în recreaţia de la patru, veni spre mine şi, mereu zâmbitor, mereu mut, îmi înmână regulamentul deschis la pag. 12: Datoriile pedagogului faţă de elevi.
Am înţeles că nu trebuie să mai spun poveşti şi n-am mai spus niciodată.
Câteva zile, micuţii mei fură nemângâiaţi. Le lipsea Ionică-Iepuraşul, şi mi se rupea inima că nu puteam să li-1 dau înapoi. Dac-aţi şti ce dragi mi-erau băieţii aceia! Nu ne despărţeam niciodată. Liceul era împărţit în trei grupe foarte deosebite: cei mari, mijlocii şi cei mici; fiecare grupă îşi avea curtea, dormitorul şi sala ei de meditaţie. Micuţii mai erau aşa'dar, ai mei, numai ai mei. Mi se părea că am treizeci şi cinci de copii.
Afară de aceştia, niciun prieten. Zadarnic îmi zâmbea domnul Viot, mă lua de braţ în recreaţii şi-mi. Dădea sfaturi cu privire la regulament, nu mi-era drag, nu putea să-mi fie drag; prea mă înspăimântau cheile lui. Pe director nu-1 vedeam niciodată. Profesorii îl dispreţuiau pe Pici şi-1 priveau de sus. Cât despre colegii mei, îi îndepărtase de mine bunăvoinţa pe care omul cu cheile păxea că mi-o arată; de altfel, din ziua când am fost prezentat subofiţerilor nu in-am mai dus la cafeneaua Barbette, şi asta nu mi-o iertau oamenii aceia.
Până şi portarul Cassagne şi Roger, maestrul de scrimă, erau împotriva mea. Mai ales maestrul de scrimă părea foarte supărat pe mine. Când treceam pe lângă el, îşi răsucea mustaţa încruntat şi holba nişte ochi, de parc-ar fi vrut să spintece cu sabia p sută de arabi. Odată îi zise în gura mare lui Cassagne, uitându-se la mine, că nu-i plac spionii. Cassagne nu răspunse, dar am văzut pe chipul său că nici lui nu-i plac.'. Despre care spioni era vorba %. Asta-mi dădu mult de gândit.
În faţa acestei antipatii generale m-am ^resemnat de nevoie. Pedagogul mijlociilor împărţea cu mine odăiţa lui de la etajul al treilea, sub pod; acolo-mi găseam scăparea în timpul orelor de clasă. Şi cum colegul meu îşi petrecea tot timpul liber la cafeneaua Barbette, odaia îmi aparţinea de fapt mie; era odaia mea, căminul meu.
De cum intram, mă încuiam, întorcând cheia de două ori, îmi trăgeam cufă/ul – nu era niciun scaun în odaie – în faţa unui birou vechi, plin de pete de cerneală şi de inscripţii scrijelite cu briceagul, îmi înşiram deasupra toate cărţile şi. La lucru!
Pe atunci era primăvară. Când ridicam fruntea, vedeam cerul tare albastru şi copacii cei mari din curte, care şi înverziseră. Afară, niciun zgomot. Din când în când, glasul monoton al unui elev care-şi spunea lecţia, exclamaţia unui profesor mânios, o ceartă între vrăbii, sub frunziş. Apoi totul se liniştea, liceul parcă 'dormea.
Piciul nu dormea. Sici măcar nu visa, ceea ce-i un încântător fel de a dormi. Lucra, lucra fără întrerupere, îndopându-se cu greacă şi cu latină, de-i plesnea capul.
Uneori, în toiul muncii lui grele, un deget tainic bătea la uşă.
— Cine-i?
— Eu sunt, Muza, vechea ta prietenă, femeia din caietul roşu, deschide-mi repede, Piciule!
Dar Piciul se ferea să-i deschidă. De Muză-i ardea lui!
La dracu' caietul roşu! În clipa de faţă, lucrul de căpetenie era să facă multe teme de greacă, să-şi ia licenţa, să fie numit profesor şi să reclădească – o! Cit mai repede – un frumos cămin, nou-nouţ, pentru familia Byssette.
Gândul că lucram pentru familie îmi dădea mult curaj şi-mi făcea viaţa mai plăcută. Ba-mi înfrumuseţa pină şi odaia. O! Mansardă, scumpă mansardă, cite ceasuri frumoase am petrecut între cei patru pereţi ai tăi! Ce bine mai lucram acolo! Ce vrednic mă simţeam!
Dacă aveam câteva. Ceasuri bune, mai aveam şi destule rele. De două ori pe săptămână, duminica şi joia, trebuia să duc copiii la plimbare. Plimbarea asta era un chin pentru mine.
De obicei mergeam la Poiană, o pajişte mare ce se întindea ca un covor la picioarele muntelui;” la o jumătate de leghe de oraş. Câţiva castani înalţi trei sau patru cârciumioare vopsite în galben, un izvor sprinten ce alerga prin iarbă făceau din locul acela o privelişte fermecătoare şi veselă. Cele trei grupe veneau pe drumuri deosebite; dar, odată acolo, se adunau sub supravegherea unui singur pedagog, şi totdeauna eu eram acela. Cei doi colegi ai mei se duceau prin cârciumioarele vecine, unde băieţii cei mari le făceau cinste, dar, cum pe mine nu mă pofteau niciodată, rămâneam să păzesc elevii. Grea meserie în locurile acelea frumoase!
Ar fi fost aşa de plăcut să te întinzi pe iarba verde, la umbra castanilor, şi să te” îmbeţi de mirosul cimbrului, ascultând cântecul izvorului! În loc de asta, trebuia să supraveghez elevii în Poiană şi să trec prin tot oraşul cu grupa mea, grupa celor mici. Celelalte grupe mergeau de minune păstrând râiâdul şi băteau talpa ca nişte soldaţi încercaţi. Se simţea disciplina şi toba. Micuţii mei nu pricepeau nimic din toate lucrurile acestea frumoase'. ISTu mergeau în rând, se ţineau de mină şi trăncăneau tot drumul. Zadarnic le strigam: „Păstraţi distanţa!”, că nu mă înţelegeau şi umblau alandala.
Eram destul de mulţumit de capul coloanei. Puneam acolo pe cei mai mărişori, cei mai serioşi, cei care purtau tunică. Dar în coadă, ce harababură ce neorânduială! O ceată nebună de copii, capete zbâr-lite, mâini murdare, pantaloni numai zdrenţe. Nici nu îndrăneam să mă uit la ei.
Desinit în piscem1, îmi spunea în privinţa aceasta zâmbitorul domn Viot, om de duh uneori. Ce-i drept, coada coloanei avea o înfăţişare jalnică”.
Înţelegeţi, dar, deznădejdea mea de a mă arăta pe străzile din Sarlande cu asemenea alai, şi mai ales duminica! Clopotele dăngăneau, străzile erau pline de lume. Întâlneai pensioane de fete care se duceau la biserică, modiste eu bonete trandafirii, bă/*baţi fercheşi, cu pantaloni cenuşiu-deschis. Trebuia să treci pe lângă toţi aceştia, cu o haină jerpelită-şi cu o grupă caraghioasă. 'Ce ruşine!
1 Se termină în coadă de peşte (în limba latină în text) – aluzie la un pasaj din „Arta poetică” a lui Horafiu, unde poetul compară o operă de artă lipsită de unitate, cu un frumos bust de femeie care se termină cu o coadă de peşte. Expresia este întrebuinţată când se face aluzie la lucruri ar căror sfârşit nu corespunde începutului, (n.r.)
Printre toţi drăcuşorii ăştia zbârliţi pe eare-i plimbam de două ori pe săptămână prin Oraş, unul, mai ales, vm semiintern, mă scotea din fire.
Închipuiţi-văun copil pipernicit, aşa de mie incit era şi caraghios; afară de asta, stângaci, murdar, nepieptănat, scos ca din mocirlă şi, pentru ca nimic să nu-i lipsească, mai avea şi picioare îngrozitor de strâmbe.
Îuciodată un astfel de elev – dacă totuşi e îngăduit să dai unuia ca ăsta numele de elev – n-a mai figurat pe îoile de înscriere ale şcolii. Făcea de râs un liceu întreg.
Cât despre mine, prinsesem ciudă pe el; şi în zilele de plimbare, când îl vedeam că merge legănându-se în coada coloanei, cu graţia unui mic răţoi, îmi venea o poftă nebună să-i dau un picior şi să-1 azvârl cât colo, spre cinstea grupei mele.
Îl porecliserăm Bamban din pricina mersului său mai mult decât nedisciplinat.
Toţi puştii din Sarlande erau prietenii săi.
Datorită lai, când ieşeam la plimbare eram totdeauna urmăriţi de o ceată de ştrengari care făceau pe grozavii în spatele nostru, îl chemau pe Bamban pe nume, îl arătau cu degetul, îi aruncau coj de castane, şi mii de alte maimuţăreli. Micuţii mei petreceau grozav, dar eu nu râdeam deloc, şi în fiecare săptămână înaintam directorului un raport amănunţit asupra elevului Bambari şi a numeroaselor neorân-duieli pe care prezenţa lui le pricinuia.
Din nenorocire, rapoartele mele rămâneau fără răspuns şi eram silit totdeauna să m-arăt pe străzi în tovărăşia domnului Bamban, mai murdar şi mai crăcănat ca ori când.
Într-o duminică între altele – o frumoasă duminică sărbătorească şi cu mult soare – îmi sosi pentru plimbare într-un asemenea hal, încât ne-am speriat cu toţii. Niciodată n-aţi visat aşa ceva. Mâine negre, pantofi fără şireturi, noroi până şi-n păr, aproape că nu mai avea pantaloni. O dihanie.
Mai caraghios era faptul că în ziua aceea se cunoştea că-1 făcuseră tare frumos' înainte de. A mi-1 trimite. Părul, mai bine pieptănat decât de obicei, era încă lins depomadă, iar nodul cravatei avea un nu ştiu ce în care simţeai degetele maniei. Dar sunt atâtea mocirle până s-ajungi la liceu!
Şi Bamban se tăvălise prin toate.
Când l-am A'ăzut că trece în rând alături de ceilalţi, liniştit şi zâmbitor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am făcut o mişcare de scârbă şi de indignare.
— Pleacă de aici! I-am strigat.
Bamban gândi că glumesc şi nu încetă să zâm-bească. Se credea tare frumos în ziua aceea!
I-am strigat„din nou: „Pleacă! Pleacă de aici!” El mă privi trist şi supus, ochii lui se rugau fierbinte, dar am rămas neînduplecat şi grupa se puse în mişcare, lăsându-1 singur, neclintit în mijlocul străzii.
Credeam c-am scăpat de el pentru toată ziua, când, la ieşirea din oraş, râsetele şi şoaptele de la ariergardă mă făcură să întorc capul.
La patru sau cinci paşi în urma noastră, Bamban venea grav după coloană.
— Măriţi pasul! Am zis celor doi din faţă. Elevii înţeleseră că era vorba de a-i face o şotie, lui Bamban, şi grupa o porni într-o goană nebună.
Din când în când, băieţii se întorceau să vadă
¦ dacă Bamban putea să-i urmeze şi râdeau zărindu-* acolo, tare departe, mic cât pumnul, alergând prin colbul drumului, printre vânzătorii de prăjituri şi de limonada.
Şi turbatul ăsta ajunse la Poiană aproape odată cu noi. Numai că era galben la faţă de oboseală şi-şi târa picioarele de ţi se făcea milă.
Mi-a părut rău şi, cam ruşinat de cruzimea mea, l-am chemat cu biândeţe lingă mine.
Purta o bluzişoară spălăcită, în pătrăţele roşii, bluza Piciului la liceul din Lyon.
Am recunoscut-o îndată bluza aceea, şi-mi spuneam: Nu ţi-e ruşine, ticălosule? Chiar pe tine, pe Pici te joci să-1 chinuieşti astfel”. Şi, cu lacrimi în suflet, am început să-1 iubesc sincer pe acest biet dezmoştenit.
Bamban se aşezase jos, că-1 dureau picioarele. M-am aşezat lângă el. I-am vorbit… T-am cumpărat o portocală. Aş fi vrut să-i spăl picioarele.
Din ziua aceea, Bamban ajunse prietenul meu. Am aflat despre el lucruri înduioşătoare.
Era fiul unui potcovar care, auzind că se laudă pretutindeni binefacerile învăţătairii, muncea de se rupea, bietul om! Să-şi trimită copilul semiintern la liceu. Dar, vai! Nimic nu se prindea de Bamban.
În ziua când a intrat la şcoală, i s-a dat un model de beţe, zicându-i-se: „Să faci beţe!” Şi de un an de zile, Bamban făcea beţe. Şi ce beţe, Dumnezeule! Strâmbe, murdare, şchioape, beţe de-ale lui Bamban '.
Nimeni n. -avea grija lui. Nu făcea „mume parte din nicio clasă; de obicei intra în cea pe care o vedea deschisă. Într-o zi a fost găsit făcându-şi beţele în clasa şaptea. Ciudat elev şi Bamban ăsta!
Uneori îl priveam în sala de meditaţie cum sta încovoiat peste caiet, năduşind, suflând, cu limba scoasă, ţinându-şi strâns condeiul în mână şi apă-sându-1 din răsputeri, ca şi cum ar fi vrut să treacă prin masă. La fiecare băţ muia tocul în cerneală şi, la sfârşitul fiecărui rând, închidea gura şi se odihnea frecându-şi mâinile.
Bamban lucra cu mai multă tragere de inimă de când eram prieteni.
După ce isprăvea o pagină, se grăbea să urce pe brânci la catedră şi-şi punea capodopera în faţa mea, fără să scoată o vorbă.
Îl băteam drăgăstos peste obraz, zicându-i: „Foarte bine!” Era groaznic, dar nu voiam să-1 descurajez.
De fapt, încetul cu încetul, beţele începeau să meargă mai drept, peniţa nu mai scuipa atâta şi caietele erau mai puţin pătate cu cerneală. Cred c-aş fi izbutit să-1 învăţ ceva; din nenorocire soarta ne-a despărţit. Pedagogul elevilor mijlocii părăsea liceul. Cum eram aproape de sfârşitul anului, directorul nu voi să mai ia un nou pedagog. Un elev cu barbă din clasa şaptea fu trecut la grupa celor mici, iar eu am fost însărcinat cu sala de meditaţie a celor mijlocii.
Am socotit-o drept o catastrofă.
Mai întâi, mijlociii mă înspăimântau. Îi, văzusem la treabă în zilele de plimbare la. Poiană, şi mi se strângea inima la gândul că voi trăi neîncetat în mijlocul lor.
Apoi trebuia să-mi părăsesc micuţii, dragii mei micuţi, pe care-i iubeam atâta. Cum se va purta cu ei elevul cu barbă? Ce-o să se facă Bamban? Eram într-adevăr nenorocit.
— C. 266
Şi micuţii mei fură deznădăjduiţi că plecam. În cea din urmă zi de meditaţie a fost o clipă de emoţie când sună clopotul. Toţi voiră să mă sărute. Ba chiar eâţiva, vă asigur, au găsit să-mi spună lucruri încântătoare.
Şi Bamban?
Bamban nu vorbi. Dar când ieşeam, se apropie de mine, roşu la faţă, şi-mi puse cu solemnitate în mână un minunat caiet de beţe pe caro le făcuse anume pentru mine.
Bietul Bamban!
VII. PEDAGOGUL.
Aşadar, am luat în primire sala de meditaţie a elevilor mijlocii.
Am găsit acolo vreo cincizeci de golani, băieţi de la munte, bucălaţi, între doisprezece şi paisprezece ani, fii de gospodari îmbogăţiţi, pe care părinţii lor îi trimiteau la liceu să facă din ei mici-burghezi, cu preţul de o suta douăzeci de franci pe trimestru.
Grosolani, obraznici, trufaşi, vorbind între ei un aspru dialect din Ceveni, pe care nu-1 înţelegeam deloc, aveau mai toţi acea anumită sluţenie a copilăriei ce-şi schimbă vocea, mâini mari şi roşii, cu degerături, glasuri de cocoşei răguşiţi, privirea tâmpită şi, pe deasupra, un iz de liceu. Mă urâră îndată, înainte de a mă cunoaşte. Eram pentru ei inamicul, pedagogul; şi din ziua când m-am aşezat la catedră, războiul a început între noi, un război înverşunat, fără nicio clipă de răgaz.
Ah! Ce copii cruzi şi cât m-au făcut să sufăr!
Aş vrea să vorbesc de ei fără duşmănie – durerile acestea sunt doar aşa de departe de noi! Ei bine, nu, nu pot; şi uite, chiar în ceasul când scriu rându-rile acestea simt că-mi tremură mâna de friguri şi de tulburare. Mi se pare că mai sunt acolo.
Îmi închipui că ei nu se mai gândesc la mine. Îfu-şi mai aduc aminte de Piciul şi nici de frumosul monoclu pe care şi-1 cumpărase, ca să pară mai grav.
Foştii mei elevi sunt acum bărbaţi, bărbaţi în toată firea. Soubeyrol trebuie să fie notar pe undeva, sus, prin Ceveni; Veillon (mezinul), grefier la tribunal; Loupi, farmacist, şi Bonzanquet, veterinar. Au situaţie, burtă, tot ce le trebuie.
Totuşi, uneori când se întâlnesc la club sau în piaţa bisericii, îşi amintesc de timpurile fericite de la liceu, şi poate că atunci vorbesc şi de mine.
— Ia spune, grefiere, îl mai ţii minte pe micul Eyssette, calul nostru de bătaie din Sarlande, cu părul lung şi faţa gălbejită? Ce de feste i-am mai jucat!
E adevărat, domnilor. I-aţi jucat multe feste, şi fostul vostru pedagog nu le-a uitat nici până astăzi.
Ah! Nenorocitul pedagog! Ce v-a mai făcut să râdeţi! Ce l-aţi mai făcut să plângă! Da, să plângă! L-aţi făcut să plângă, şi de aceea festele voastre păreau şi mai straşnice.
De câte ori, la sfârşitul unei zile de chin, bietul om, ghemuindu-se în patu-imic, nu şi-a muşcat pătura ca să nu-i auziţi hohotele de plâns!
E aşa de îngrozitor să trăieşti înconjurat de rea-voinţă, să te temi totdeauna, să fii totdeauna cu ochii în patru, totdeauna rău, totdeauna înarmat, e aşa de îngrozitor să pedepseşti – eşti nedrept fără să vrei – e aşa de îngrozitor sa te îndoieşti, sa vezi pretutindeni numai curse, să nu mănânci în tihnă, să nu dormi liniştit, să-ţi spui totdeauna, chiar în clipele de răgaz: „Ah! Doamne! Ce-or să-mi mai facă acuma?” îfu, de-ar trăi o sută de ani, pedagogul Daniel Eyssette nu va uita niciodată”'tot ce-a suferit la liceul din Sarlande, din trista zi când a intrat în sala de meditaţie a elevilor mijlocii.
Şi totuşi – nu vreau să mint – schimbând meditaţia, câştigasem ceva: acum vedeam ochii negri.
De două ori pe zi, în orele de recreaţie, îi zăream de departe, lucrând la o fereastră de la etajul întâi, care dădea în curtea mijlociilor,. Erau acolo, mai negri, mai mari ca oricând, aplecaţi de dimineaţă până seara asupra unei cusături fără de sfârşit; căci ochii negri coseau, nu se mai saturau de cusut. Ca să coasă, numai ca să coasă, bătrâna ursitoare cu ochelari îi adusese de la copiii găsiţi – ochii negri nu-şi cunoşteau nici tatăl, nici mama – şi, de la un capăt la celălalt al anului, coseau, coseau fără încetare, sub privirea neînduplecată a cumplitei ursitoare cu ochelari, care torcea în preajma lor.
Eu mă uitam la ei. Recreaţiile mi se păreau prea scurte. Mi-aş fi petrecut viaţa sub fereastra aceea binecuvântată, la care lucrau ochii negri. Şi ei ştiau că eram acolo. Din când în când se ridicau de pe cusătură, şi atunci ne vorbeam din ochi, fără cuvinte.
— Eşti tare nenorocit, domnule Eyssette?
— Şi voi de asemenea, sărmani ochi negri?
— Noi n-avem nici tată, nici mamă.
— Cât despre mine, părinţii mei sunt departe.
— Ursitoarea cu ochelari e îngrozitoare, o, dac-ai şti.
— Pe mine copiii mă fac sa sufăr foarte mult.
— Curaj, domnule Eyssette!
— Curaj, frumoşii mei Ochi negri! Niciodată nu ne spuneam mai multe. Mă temeam totdeauna să nu-1 văd pe domnul Viot că se iveşte cu cheile lui – cline! Cline! Cline! – Iar colo sus, dincolo de fereastră, ochii negri aveau şi ei pe domnul Viot al lor. După un dialog de o clipă se plecau repede şi începeau iar să coasă, sub privirea cruntă a ochelarilor mari, cu rama de oţel.
Scumpii mei ochi negri! Nu ne vorbeam decât de la mare depărtare şi numai privindu-ne pe furiş, şi totuşi îi iubeam din tot sufletul.
Mai era şi abatele Germane, care mi-era tare drag.
Abatele acesta era profesorul de filosofie. Trecea drept nn om ciudat şi, la liceu, toţi se temeau de el,. Până şi directorul, până şi domnul Viot. Vorbea puţin, cu glas scurt şi tăios, ne tutuia pe toţi, umbla cu paşi mari, cu capul pe spate, cu sutana ridicată şi, ca un dragon, bătea talpa pantofilor lui cu cataramă. Era înalt şi puternic. Multă vreme l-am crezut foarte frumos, dar într-o zi, privindu-1 mai de aproape, am băgat de seamă că faţa asta nobilă de leu fusese groaznic desfigurată de vărsat. Niciun locşor care să nu fi fost ciopârţit, tăiat, plin de semne.
Abatele trăia posomorit şi singur într-o odăiţă de la capătul clădirii, în aşa-numitul Liceu Vechi. Nimeni nu intra la el vreodată, afară de cei doi fraţi ai lui, doi netrebnici din grupa mea, pentru învăţătura cărora plătea el. Seara, când treceam prin curţi să ne urcăm la dormitor, zăream acolo sus, în clădirile negre şi dărâmate ale Liceului Vechi, o ¦ luminiţă slabă care veghea: era lampa abatelui Germane. Adeseori şi dimineaţa, când coboram pentru meditaţia de la şase, vedeam prin ceaţă lampa care mai ardea; abatele Germane nu se culcase. Se spunea că scrie o mare lucrare de filosofie.
Cât despre mine, chiar înainte de a-1 cunoaşte, simţeam o mare simpatie pentru acest ciudat abate. Mă atrăgea îngrozitorul şi frumosul lui chip, strălucitor de inteligenţă. Numai că atâta mă speriaseră ceilalţi, povestind ciudăţeniile şi brutalităţile lui, încât nu îndrăzneam să mă duc la el. Totuşi m-am dus, şi spre fericirea mea.
Iată în ce împrejurare.
Trebuie să vă spun că pe vremea aceea mă cufundasem până-n gât în istoria filosofiei Grea muncă pentru Piciu.
Aşadar, într-o zi mi-a venit chef să-1 citesc pe Condillac. Între noi fie vorba, unchiaşul nu merită nici măcar să-ţi dai osteneala de a-1 citi. Nu-i un filosof serios, şi tot bagajul lui filosofic ar încăpea în căsuţa pietrei unui inel de un franc. Dar, ştiţi, când eşti tânăr, ai păreri anapoda despre lucruri şi despre oameni.
Voiam deci să-1 citesc pe Condillac. Cu orice preţ îmi trebuia un Condillac. Din nenorocire nu se găsea, la biblioteca liceului, iar librarii din Sarlande nu ţineau astfel de cărţi. M-am hotărât să mă adresez abatelui Germane. Fraţii lui îmi spuseseră că odaia sa cuprindea peste două mii de volume şi nu mă îndoiam că voi descoperi la el cartea visurilor mele. Dar omul ăsta afurisit mă înspăimânta, şi pentru a mă hotărî să urc în cotlonul lui, trebuia într-adevăr să ţin grozav la domnul de Condillac.
Când am ajuns în faţa uşii, picioarele-mi tremurau de frică”… Am bătut de două ori foarte încet.
— Intră! Răspunse un glas de titan. Cumplitul abate Germane sta'1 călare pe un scaun scund, cu picioarele întinse, cu sutana sumecată şi dezvăluind muşchi puternici ce ieşeau mult în relief prin ciorapii de mătase neagră. Eezemat de speteaza scaunului, citea un în folio * cu muchiile roşii şi fuma zgomotos o lulea scurtă şi cafenie, o aşa-zisă ciubeică.
— Tu eşti! Făcu el, abia ridicându-şi ochii de pe in-folio. Bună ziua! Ce mai faci °1. Ce vrei?
Glasul lui tăios, înfăţişarea aspră a odăii acesteia îmbrăcată cu cărţi, felul semeţ cum şedea, luleaua scurtă pe care o ţinea între dinţi – totul mă intimida grozav.
Totuşi am izbutit să-i lămuresc, de bine de rău, scopul vizitei mele şi să-i cer faimosul Condillac.
— Condillac! Vrei să-1 citeşti pe Condillac! Îmi răspunse abatele Germane, zâmbind. Ce idee ciudată! Nu ţi-ar plăcea mai bine să fumezi o lulea cu mine? Ia scoate din cui luleaua cea mare şi frumosă care atârnă acolo, în perete, şi aprinde-o. Ai să vezi că-i mult mai bună decât toţi Condillae-ii din lume.
Mi-am cerut iertare printr-un gest, înroşindu-mă.
— Nu vrei? Cum doreşti, băiete., Condil-lac-ul tău e colo sus, pe raftul al treilea, la stânga. Poţi să-1 iei. Ţi-1 împrumut. Nu cumva să-1 strici, că-ţi rup urechile.
1 Format sau volum In care fiecare coală de tipar este îndoită numai în două. (n.r.)
L-am luat pe Condillae de pe raftul al treilea, la stânga, şi mă pregăteam să plec, dar abatele mă opri.
— Va să zică, te, ocupi cu filosofia? Îmi zise el, uitându-se drept în ochii mei. Te pomeneşti că mai şi crezi în ea? Poveşti, dragul meu, numai poveşti deşarte! Şi când te gândeşti c-au vrut să facă din mine un profesor de filosofie! Spune şi dumneata! Ce să le predai, mă rog! Zero, nimicnicie… Ar fi putut tot atât de bine, pe când aveau grija asta, să mă numească inspector general al stelelor sau controlor al fumului de lulea. Ah! Sărmanul de mine! Ciudate meserii trebuie să mai ai uneori ca să-ţi câştigi pâinea. Cunoşti şi tu câte ceva din toate acestea, nu-i aşa? O! Nu-i nevoie să roşeşti. Ştiu că nu eşti fericit, bietul meu pedagog, şi că băieţii îţi fac viaţă amară. Aici, abatele Germane se opri o clipă. Părea foarte mânios şi-şi scutura cu furie luleaua pe unghie. Eu, auzindu-1 pe omul ăsta de treabă că se înduioşează astfel de soarta mea, mă simţeam tare mişcat şi-1 ţineam pe Condillae în faţa ochilor, ca să-mi ascund lacrimile ce-i umpleau. Aproape îndată, abatele urmă: Pentru marile suferinţe ale vieţii nu cunosc decât trei leacuri: munca, rugăciunea şi luleaua. Luleaua de lut, foarte scurtă, să nu uiţi… Cât despre filosofi, nu te bizui pe ei; n-au să-ţi aducă niciodată nici cea mai mică mângâiere. Am trecut şi eu pe acolo, poţi să mă crezi.
— Vă cred, domnule abate.
— Acuma, du-te, că mă oboseşti. Când vei voi cărţi, n-ai decât să vii să-ţi iei. Cheia odăii mele e totdeauna în uşă, iar filosofii totdeauna pe raftul al treilea, la stânga. Nu-mi mai vorbi. Adio!
Apoi începu iar sa citească şi ma lăsă să plec fără să se uite măcar la mine.
Din ziua aceea, toţi filosofii universului mi-au stat la în'demână; intram la abatele Germane fără să mai bat la uşă, ea la mine acasă. De cele mai multe ori, la orele când veneam, abatele îşi ţinea lecţiile, iar odaia era goală. Luleaua cea mică dormea pe colţul mesei, lingă in-foliile cu margini roşii şi nenumăratele hârtii acoperite eu un scris subţire şi neciteţ… Câteodată era şi abatele 'Germane acolo. Îl găseam citind, scriind sau plimbân-du-se în lung şi-n lat cu paşi mari. Când intram, ziceam cu glas sfios:
— Bună ziua, domnule abate!
De cele mai multe ori nu-mi răspundea. Eu îmi luam filosoful de pe raftul al treilea, la stingă, şi plecam fără ca abatele să pară cel puţin că-mi bănuieşte prezenţa.
Până la sfârşitul anului n-am schimbat nici douăzeci de vorbe. Dar nu-i nimic! Ceva din mine însumi îmi spunea că eram buni prieteni.
În răstimp se apiopia vacanţa. Toată ziua îi auzeai pe elevii de la muzică repetând în sala de desen polci şi marşuri pentru împărţirea premiilor. Polcile acestea fi înveseleau pe toţi. Seara, la ultima meditaţie, vedeai cum ies din pupitre o mulţime de calen-dăraşe, iar fiecare copil ştergea dinir-al lui ziua care se isprăvise: A mai trecut una!' Curţile erau pline de scânduri pentru tribună; se scuturau jilţurile, se băteau covoarele… nu se mai lucra, nu mai era nic' o disciplină. Îuimai ura de totdeauna împotriva pedagogului şi festele, îngiozitoarele feste, dăinuiră până la urmă.
În sfârşit sosi şi ziua cea mare. Era şi timpul. Nu mai puteam îndura.
Premiile se împărţiră în curtea mea, curtea mijlociilor. Parc-o văd şi acuma, cu cortul ei bălţat, cu zidurile acoperite cu draperii albe, cu copacii mari şi verzi, plini de steaguri, şi sub ei, un talmeş-bal-meş de pălării, de chipie, de şepci, de căşti, de bonete cu flori, de jobene brodate, de pene, de panglici, de pompoane, de penaje. În fund, o tribună lungă, unde se aşezaseră autorităţile liceului în jilţuri de catifea roşu-îneliis. O! Tribuna aceea! Ce mic te simţeai în faţa ei! Ce aer de dispreţ şi de superioritate dădea ea celor care se aflau în ea! Îâici unul din domnii aceia nu mai avea îniăţişarea lui obişnuită.
Abatele Germane era şi el, în tribună, dar ai fi zis că nu-şi dă seama de lucrul acesta. Lungit în jilţ, eu capul lăsat pe spate, asculta pe vecinii lui, cu gândul aiurea, şi parcă urmărea cu ochii, prin frunziş, fumul unei lulele închipuite.
La picioarele tribunei, orchestra, tromboane şi oficleiăex strălucind la soare; cele trei grupe, îngrămădite pe bănci, cu pedagogii în spatele lor; iar la urmă, mulţimea părinţilor, profesorul de la a doua oferind braţul doamenelor şi strigând: „Faceţi loc! Faceţi loc 1” în siârşit, pierdute în mijlocul mulţimii, cheile domnului Viot ce alergau de la un capăt la celălalt al curţii şi pe care le auzeai-cline! Cline! Cline! – La dreapta, la stânga, aici, pretutindeni în acelaşi timp.'.
Ceremonia începu. Era cald.! Niciun pic de aer sub cort. Doamnele grase, stacojii la faţă, moţă-
1 Instrument de alamă care are, In orchestră, rolul de bas profund, (n.r.) ian la umbra pălăriilor lor, iar domnii cu chelie îşi ştergeau capul cu basmale roşu-aprins. Totul era roşu: feţele, covoarele, jilţurile. Au fost trei discursuri, mult aplaudate, dar eu nu le-am auzit. Colo sus, la fereastra de la primul etaj, ochii negri coseau la locul lor obişnuit, şi sufletul meu zbura spre ei. Sărmanii mei ochi negri! Îsici chiar în ziua aceasta ursitoarea cu ochelari nu-i lăsa să se odihnească. Câjnd s-a strigat şi ultimul nume al ultimei menţiuni din ultima clasă, muzica izbucni într-un marş triumfal şi toţi se risipiră. Harababură generală. Profesorii coborau din tribună; elevii săreau peste bănci să-şi ajungă familiile. Toţi se sărutau, se chemau: „Pe aici! Pe aici!” Surorile premianţilor plecau mândre cu cununile fraţilor lor. Eochiile de mătase foşneau printre scaune. Nemişcat după un copac, Piciul, plăpând şi tare ruşinat în haina-i jerpelită, se uita cum trec frumoasele doamne.
Încetul cu încetul, curtea se goli. La poartă, directorul şi domnul Viot, în picioare, mângâiau copiii în treacăt şi salutau părinţii până la părhânt.
— La anul, cu bine! Zicea directorul, cu un zâmbet îmbietor.
Cheile domnului Viot sunau ca o dezmierdare: „Cline! Cline! Cline! Veniţi la anul, micii mei prieteni, veniţi la anui!”
Copiii se lăsau sărutaţi cu nepăsare şi treceau, pragul dintr-o săritură.
Unii se suiau în trăsuri frumoase cu blazonul familiei, în care mamele şi surorile îşi strângeau fustele largi ca să le facă loc: clic! Clic! La drum spre castel! O să ne revedem parcurile, pajiştile., scrân-ciobul de sub salcâm, cuştile spaţioase din curte, pline de păsări rare, heleşteul cu cele două lebede şi terasa cea mare cu stâlpişori la balustradă, unde seara luăm şerbetul.'
Alţii se căţărau în brecuri, lingă nişte fete drăguţe, care râdeau arătându-şi dinţii frumoşi sub bonetele lor albe. Gospodina, cu lanţ de aur la gât, mâna caii… Hii, Maturino! Îse întoarcem la fermă, mân-căm iar pâine cu unt, bem vin tămâios, vânăm toată ziua păsări cu ţivlitoarea şi ne rostogolim în fânul înmiresmat!
Fericiţi copii! Se duceau, plecau cu toţii. Ah! De-aş fi putut să plec şi eu.
VIII. OCHII NEGEI
, liceul e pustiu. Toată lumea a plecat… De la un capăt la celălalt al dormitoarelor, escadroane de cogeamite şobolani tac şarje de cavalerie ziua-n amiaza mare. Călimările se usucă în fundul pupi-trelor. În copacii din curte, divizia vrăbiilor e în plină sărbătoare; aceste doamne şi-au poftit toate tovarăşele din oraş, de la episcopie, de la subprefec-tură, şi, de dimineaţă până seara, e un piuit asurzitor, în odaia lui de la mansardă, Piciul lucrează şi le ascultă. A fost ţinut de milă la şcoală, în timpul vacanţei. Foloseşte timpul ca să studieze pe ruptele filosofii greci, turnai că odaia-i prea călduroasă şi tavanul prea scund. Te înăbuşi aici. ISu-s obloane la ferestre. Soarele intră ca o făclie şi dă foc pretutindeni. Varul de pe grinzi crapă, se desprinde. Muşte mari, toropite de căldură, dorm lipite de geamuri. Piciul se străduieşte din răsputeri să n-adoarmă, îşi simte capul greu ca plumbul. Pleoapele-i clipesc.
Lucrează, Daniel Eyssette! Trebuie doar să reclădeşti căminul. Dar nu, nu poate. Literele cărţii îi joacă pe dinaintea ochilor apoi se învârte şi cartea, şi masa, şi toată odaia. Ca să scape de această ciudată aţipeală, Piciul se ridică, face câţiva pas*i, dar când ajunge în faţa uşii, se clatină şi cade grămadă la pământ, trăsnit de somn.
Afară, vrăbiile piuie, greierii cântă cât îi ţine gura; platanii, albi de colb, se cojesc la soare, întinzându-şi miile de ramuri.
Piciul visează ceva ciudat. I se pare că bate cineva la uşa odăii lui şi că un glas răsunător îl cheamă pe nume: Daniel! Daniel!„. Eecunoaşte glasul ăsta. Tot aşa striga odinioară: „Jacques, eşti un măgar!”
Bătăile în uşă se înteţesc: „Daniel, băiete, eu sunt, taică-tu, deschide repede!”
O! Ce vis groaznic! Piciul vrea să răspundă, să deschidă uşa. Se ridică într-un cot, dar capu-i e prea greu, cade iar, pierzându-şi cunoştinţa.
Când Piciul îşi revine în simţiri, e foarte mirat că se găseşte într-un pătuc alb de tot, înconjurat de perdele mari, albastre, care fac umbră de'jur-împre-jur… Lumină dulce, odaie tihnită. ISTici un zgomot afară de tic-tacul unui ceasornic şi. Ţăcănitul unei linguriţe într-o ceaşcă de porţelan… Piciul nu ştie unde se află, dar se simte foarte bine. Perdelele se întredeschid. Domnul Eyssette-tatăl, cu o ceaşcă în mână, se pleacă spre el, zâmbindu-i blând şi cu ochii plini de lacrimi. Piciul crede că mai visează.
— Tu eşti, tată? Chiar tu eşti?
— Da, dragă Danie, da, scumpul meu copil, eu sunt.
— Oare unde mă aflu %
— La infirmerie, de opt zile… acum eşti bine sănătos, ai fost insă tare bolnav.
— Dar tu, tată, cum de eşti aici? Mai săru-tă-mă! Ah! Uite! Când te văd, mi se pare că tot mai visez.
Domnul Eyssette-tatăl îl sărută:
— Haide, acoperă-te, fii cuminte. Doctorul nu-ţi dă voie să vorbeşti. Şi ca să nu-1 lase pe copil să vorbească, bietul om vorbeşte întruna. Închipuie ş-te-ţi că acum opt zile, societatea vinicolă mă trimite într-o călătorie în'Ce veni. Îţi dai seama ce bucuros eram: un prilej să-1 vad pe Daniel al meu! Sosesc la liceu… Cei ăe aici te cheamă, te caută. Daniel nicăieri! Cer să mă ducă la odaia ta: cheia era înăuntru… Bat: nimeni! Tranc! Spaf g uşa cu piciorul şi te găsesc acolo, pe jos, cu o fierbinţeală grozavă. Vai, bietul meu copil, ce bolnav ai mai fost! Cinci zile ai aiurat! ÎJici o clipă nu te-am părăsit. Băteai câmpii întruna. Vorbeai mereu să reclădeşti căminul. Care cămin? Spune!. Strigai: „îshi ne trebuie chei, scoateţi cheile din broaşte!” Eâzi *? Îţi jur că eu nu râdeam de loc, Dumnezeule! Ce nopţi m-ai făcut să petrec lângă tine! Înţelegi tu una ca asta? Domnul Viot parcă domnul Viot îi zice, nu-i aşa1? – Nu voia să mă lase să dorm la liceu! Îi dădea întruna cu regulamentul. Ei, poftim, regulamentul! De unde să-i cunosc eu regulamentul % Pedantul acela credea că mă sperie zornăindu-şi cheile sub nasul meu.
Dar las' că mi ţi l-am pus eu la locul lui!
Piciul se înfioară de îndrăzneala domnului Eyssette.
Apoi, uitând repede cheile domnului Viot:
— Dar mama? Întreabă el, întinzându-şi braţele, ca şi cum maică-sa ar fi fost acolo, s-o poată dez-mierda.
— Dacă te dezveleşti, n-ai să atli nimic – răspunde domnul Eyssette, supărat. Haide, acoperă-te. Mama-i bine, e la unchiul Baptiste.
— Şi Jacques?
— Jacques? E un măgar! Când zic un măgar, înţelegi, e un fel de-a vorbi. Dimpotrivă, Jacques e un băiat” tare bun… Da' nu te mai dezveli, ce dracu'! Are o situaţie foarte frumoasă. Tot mai plânge, uita aşa. Dar altminteri e tare mulţumit. Directorul lui 1-a luat ca secretar. N-are altceva de făcut decât să scrie după dictare. O situaţie foarte plăcută.
— Bietul. Jacques! Oare o să fie osândit toată viaţa lui să scrie după dictare?
Spunând aceasta, Piciul începe să râdă din toată inima şi domnul Eyssette râde că-1 vede râzând, deşi îl ceartă din pricina blestematei celeia de pături care lunecă întruna.
O! Preafericită, infirmerie! Ce ore încântătoare a petrecut Piciul între perdelele albastre ale pătucului său! Domnul Eyssette nu-1 părăseşte. Stă toată ziua la căpătâiullui, şi Piciul ar vrea ca domnul Eyssette să nu mai plece niciodată. Vai! Asta nu se poate. Societatea vinicolă are nevoie de agentul ei. Trebuie s-o pornească iar în Ceveni.
După plecarea tatălui său, copilul rămâne singur-singurel în infirmeria tăcută. Îşi petrece zilele citind în fundul unui jilţ mare, tras îângă fereastră. Dimineaţa şi seara, galbena doamnă Cassagne îi aduce masa.
Piciul îşi bea ceaşca de supă, suge aripa de pui şi zice: „Mulţumesc, doamnă!” Nimic mai mult. Femeia asta miroase a friguri şi nu-i place. Nici măcar nu se uită la ea.
Dar într-o dimineaţă, după ce spune: „Mulţumesc, doamna!” nepăsător ca de obicei, fără să-şi ia ochii de pe carte, e tare mirat s-audă un glas toarte blând care-i zice: „Cum te simţi astăzi, domnule Daniel?'„
Piciul ridică fruntea şi… ghiciţi ce vede? Ochii negri, ochii negri în persoană, neclintiţi şi zâmbitori, în faţa lui!
Ochii negri îşi vestesc prietenul că femeia cea galbenă e bolnavă şi că ei au însărcinarea să-1 servească. Mai adaugă, lăsându-se în jos, că simt o mare bucurie văzându-1 pe domnul Daniel restabilit; apoi se retrag cu o reverenţă adâncă, spunând c-au să mai vină şi seara. Într-adevăr, spre seară, ochii negri s-au reîntors: de asemenea şi a doua zi dimineaţă şi seara. Piciul e încântat. Îşi binecuvântează boala, boala femeii galbene, toate bolile din lume; dacă nimeni nu s-ar ii îmbolnăvit, niciodată n-ar fi rămas singur cu ochii negri.
O! Preafericită infirmerie! Ce ore încântătoare petrece Piciul în jilţul lui de convalescent, traslângă fereastră! Dimineaţa, ochii negri au sub genele lor lungi o mulţime de firişoare de aur, pe care soarele le face să strălucească; seara, lucesc blând şi răspândesc în umbra din jurul lor o lumină de stea. În fiecare noapte, Piciul visează ochii negii şi nu mai poate dormi. Din zori, iată-1 în picioare pentru a se pregăti să-i primească; are să le tacă atâtea mărturisiri. Dar când ochii negri sosesc, nu le spuae nimic.
Ochii negri par foarte miraţi de tăcerea aceasta.
Umblă de colo până colo prin infirmerie şi găsesc mii de pricini să stea lângă bolnav, nădăjduind mereu c-o să se hotărască a vorbi; dar afurisitul de Pici nu se mai hotărăşte.
Totuşi, uneori îşi ia inima-n dinţi şi începe astfel vitejeşte: „Domnişoară!” îndată ochii negri se aprind şi se uită la el, zâm-bind. Dar când îi vede zâmbind aşa, nenorocitul îşi pierde capul şi, cu glas tremurător, adaugă: „îţi mulţumesc că eşti atât de bună eu mine”. Sau încă: „Supa-i minunată astăzi!”
Atunci ochii negri fac o mutrişoară drăgălaşă care înseamnă: „Ce, numai' atât?” Şi se duc oftând.
Dar după plecarea lor, Piciul e deznădăjduit: „O, chiar mâine, negreşit mâine, o să le vorbesc!”
Iar a doua zi trebuie s-o ia de la capăt.
În stârşit, nemaiavând încotro şi simţind bine că niciodată n-o să aibă curajul să spună ochilor negri tot ce gândeşte, Piciul se hotărăşte'^ă le scrie. Într-o seară cere cerneală şi hârtie pentru o scrisoare însemnată, o! Foarte însemnată. Ochii negri au ghicit fără îndoială despre ce scrisoare-i vorba. Sunt aşa de şireţi ochii negri! Eepede-repede aleargă să aducă cerneală şi hâitie, le aşază în faţa bolnavului şi pleacă râzând singuri.
Piciul începe să scrie. Scrie toată noaptea, dar când s-a luminat de 'zi, bagă de seamă că ace? Nestârşită scrisoare nu cuprinde decât două cuvinte, mă înţelegeţi! Numai că aceste două cuvinte sunt cele mai elocvente din lume şi el socoate că vor face foarte mare impresie.
Şi acuma, fiţi atenţi! Ochii negri au să vină. Piciul e tare emoţionat. Şi-a pregătit scrisoarea de mai înainte şi se jură să le-o dea de cum vor sosi., Iată cum se vor petrece lucrurile. Ochii negri vor intra, vor aşeza supa şi puiul pe masă: „Bună ziua, domnule Daniel!” Atunci le va spune îndată, cu mult curaj: „Drăgălaşii mei ochi negri, uite o scrisoare pentru voi!”
Dar, sst! Un pas de păsărică pe sală. Ochii negri se apropie. Piciul ţine scrisoarea în mână. Inima-i bate. O să moară.
Uşa se deschide. Grozăvie!
În locul ochilor negri se iveşte bătrâna ursitoare, cumplita ursitoare cu ochelari.
Piciul nu îndrăzneşte să ceară lămuriri, dar rămâne încremenit. Oare de ce nu s-au mai întor? 1. Aşteaptă seara cu nerăbdare. Vai! Nici seara ochii negri nu mai vin, nici a doua zi, nici în zilele următoare, niciodată!
Ochii negri au fost alungaţi. Au fost trimişi înapoi la copiii găsiţi. – Unde vor sta închişi patru ani, până la majorat. * Ochii negri furau zahăr!
Adio, frumoase zile de la infirmerie! Ochii negri au plecat şi, culmea nenorocirii! Iată că se-ntorc elevii. Cum % Se şi deschide şcoala. O, ce scurtă a mai fost vacanţa asta!
Pentru întâia oară, de şase săptămâni, Piciul coboară în curte, palid, slab, mai Pici ca niciodată. Tot liceul se deşteaptă. E spălat de sus până jos. Coridoarele şiroiesc de apă. Ca totdeauna, cheile domnului Viot se frământă sălbatic. Cumplitul domn Yiot a folosit vacanţa ca să mai adauge câteva articole la regulament şi câteva chei la legătură. Piciul n-are decât să se ţină bine.
În fiecare zi sosesc elevi. Plici! Iar vezi la poartă brecurile şi trăsurile de la împărţirea premiilor. Câţiva din cei vechi lipsesc la apel, dar alţii noi îi înlocuiesc. Grupele se alcătuiesc din nou. Şi anul acesta, ca şi anul trecut, Piciul o să aibă sala de meditaţie a elevilor mijlocii. Bietul pedagog tremură de pe acum. Dar, cine ştie 1 Poate că anul ăsta, copiii să fie mai puţin răutăcioşi.
În dimineaţa celei dintâi zile de şcoală, mare slujbă la capelă. E liturghia sfântului duh… Veni, creator Spiritus! Iată-1 pe domnul directdr cutrumoasalui haină neagră şi mica rozetă de argint la butonieră, în urma lui se află statul-major al profesorilor în togă de ceremonie: ştiinţele au hermină portocalie; literele, hermină albă. Profesorul din clasa a doua, un fluşturatic, şi-a îngăduit mănuşi de culoare deschisă şi o tocă nereglementară; domnul Viot nu pare mulţumit. Veni, creator Spiritus! În fundul bisericii, laolaltă cu elevii îngrămădiţi, Piciul se uită cu invidie în ochi la togele maiestuoase şi la decoraţiile de argint. Când va fi şi el profesor? Când va putea reclădi căminul? Vai! Până să-şi ajungă ţinta, câtă vreme va mai trece şi ce de chinuri încă! Veni, creator Spiritus! Piciul îşi simte inima grea; îi vine a plânge când aude orga. Deodată, colo, într-un colţ al corului, zăreşte un chip frumos, răvăşit, care-i zâmbeşte.
Zâmbetul acela-i face bine şi, fiindcă 1-a revăzut* pe abatele Germane, Piciul e plin de curaj şi cu totul înviorat! Veni, creator Spiritus!
Două zile dopa slujba simţului duh, alte solemnităţi. Era ziua directorului. Din timpuri străvechi tot liceul sărbătoreşte ziua sfântului Teofil la iarbă verde, cu multe fripturi reci şi vinuri de Limoux. Şi de data aceasta, ca de obicei, domnul director nu economisi nimic pentru a da cât mai multă strălucire acestei petreceri de îamilie, care-i satisface sentimentele mărinimoase ale inimii lui, fără a dăuna totuşi intereselor liceului său. Încă din zori, ne înghesuim cu toţii – profesori şi elevi – în tramcare mari, împodobite cu stindarde, şi convoiul porneşte la galop, ducând după el, în două furgoane uriaşe, coşuri cu vin spumos şi cu mâncare. În primul car se află cei cu vază şi muzica. Se dă ordin trompetelor să cânte cât'mai tare. Bicele pocnesc, zurgălăii sună, A-rafurile de farfurii se ciocnesc de gamelele de tinichea. Tot orăşelul Sarlande, în scufii de noapte, iese la ferestre, să vadă trecând alaiul directorului.
Strălucitul ospăţ are loc la Poiană. De cum ajungem acolo, se întind feţele de masă pe iarbă, iar copiii se strică de râs văzându-i pe domnii profesori că stau jos, la umbră, printre toporaşi, ca nişte simpli liceeni. Feliile de pateu trec din mână în mână. Sar dopurile. Ochii strălucesc. Se vorbeşte mult. În mijlocul însmleţirii generale, singur Piciul pare preocu pat. Deodată se înroşeşte… Domnul director s-a ridicat cu o hârtie în mână: ţ
— Domnilor, chiar în clipa aceasta mi s-au înmî-nat câteva versuri pe care mi le dedică un poet anonim. Pare-se că domnul Viot, Pindar^-vX nostru obişnuit, are un rival anul acesta. Deşi versurile sunt cam prea măgulitoare pentru mine, vă cer totuşi voie să vi le citesc…
— Da, da… citiţi-le… citiţi-le!
Şi, cu frumosu-i glas de la împărţirea premiilor, domnul director începe a citi…
1 Celebru poet grec din antichitate (521-441 t.e.n.). (n.r.)
— ¦ ¦ „. ¦ 84
E o felicitare destul de bine ticluită, plină de rime amabile la adresa directorului şi a tuturor celor de faţă. Câte o floare pentru tiecare. Până şi ursitoarea cu ochelari n-a fost uitată. Poetul o numeşte „îngerul retectorului”, ceea ce-i încântător.
Se aplaudă îndelung. Câteva glasuri strigă: „Autorul!” Piciul, roşu ca un sâmbure de rodie, se ridică modest. Aclamaţii generale. Piciul ajunge eroul serbării. Directorul vrea să-1 -sărute. Profesorii bătrâni îi strâng mina, cu înţeles. Dirigintele clasei a doua îi cere versurile să le publice la gazetă. Piciul e tare mulţumit. Toate laudele acestea i se suie la cap, odată cu vinul de Limoux. Numai că şi asta-1 mai dezmeticeşte – i se pare că-1 aude pe abatele Germane murmurând: „Nătărăul!” şi cheile rivalului său zornăind sălbatic.
Când cel dintâi entuziasm se mai potoleşte, domnul director bate din palme să se facă linişte:
— Acum, Viot, e rândul dumitale! După Muza glumeaţă., Muza severă.
Domnul Viot scoate grav din buzunar un caiet legat, doldora de făgăduieli, şi începe a citi, aruncând Piciului o privire piezişă.
Opera domnului Viot e o idilă, o idilă virgiliană în cinstea regulamentului. Elevul Menalc şi elevul Dorilas îşi răspund pe rând, în versuri. Elevul Menalc face parte dintr-un liceu în care regulamentul e în floare; Dorilas – din alt liceu, de unde regulamentul e surghiunit.'. Menalc vorbeşte despre plăcerile austere ale unei discipline aspre, iar Dorilas despre bucuriile sterpe ale unei libertăţi nebune.
Până la urmă, Dorilas e răpus. Depune în mâinile învingătorului său premiul luptei, şi amândoi, împreunându-şi glasurile, intonează un cântec voios de slavă regulamentului.
Poemul s-a isprăvit… Linişte de moarte! În timpul citirii, copiii şi-au luat farfuriile şi s-au dus în celălalt capăt al poienii, unde-şi mănâncă pateu-rile în tihnă, departe, tare departe de elevul Menalc şi de elevul Dorilas. De la locul lui, domnul Viot îi priveşte cu un zâmbet amar. Profesorii s-au ţinut tari, dar niciunul n-are curajul să aplaude… Nenorocitul domn Yiot! E o adevăratăânfrângere ¦. Directorul încearcă să-1 mângâie:
— Subiectul era arid. Domnilor, dar poetul a scos-o bine la capăt.
— Eu socot c-a fost tare frumos – zice cu obrăznicie Piciul, pe care triumful său începe să-1 sperie.
Zadarnică laşitate '. Domnul Viot nu vrea să fie mân-gâiat. Se înclină, fără să răspundă, păstrându-şi zâmbetul amar. Îl păstrează toată ziua, iar seara, la întoarcere, în mijlocul cântecelor elevilor, a notelor false ale muzicii şi a huruitului tramcarelor pe caldarâmul oraşului adormit, Piciul aude în umbră, lingă'el, cheile rivalului său mârâind cu răutate: Cline! Cline! Cline! Domnule poet, o să ţi-o plătim noi!”
IX. AFACEEEA BOUCOYEAN
' La sfântul Teofil, iată şi vacanţa înmormântată!
Zilele care urmară fură triste; adevăratele zile. De după lăsata secului. Nimeni nu lucra cu tragere de inimă, nici profesorii, nici elevii. Toţi se instalau.
După două luni şi mai bine de odihnă, liceul îşi relua anevoie obişnuitul du-te-vino. Maşinăria funcţiona prost, ca cea a unui ceasornic vechi pe care ai uitat demult să-1 mai întorci. Totuşi, puţin câte puţin, datorită^ străduinţei domnului Viot, totul reintră în ordine. În fiecare zi, la acelaşi ore, în sunetul aceluiaşi clopot, vedeai că se deschid uşiţele dinspre curţi, şi cârduri de copii, ţepeni ca nişte soldaţi de lemn, defilau doi câte doi pe sub copaci; apoi clopotul mai suna, ding! Ding! Şi aceiaşi copii treceau din nou pragul aceloraşi uşiţe! Ding! Dang! Sculaţi! Ding! Dang! Culcaţi! Ding! Dang! Învăţaţi! Ding! Dang! Jucaţi-vă! Şi asta tot timpul anului.
O, triumf al regulamentului! Ce fericit ar fi fost elevul Menalc să trăiască sub nuiaua domnului Viot, în liceul model din Sarlande! ¦
Numai eu întunecam acest gingaş tablou. Sala mea de meditaţie nu mergeaângrozitorii mijlocii mi se întoarseseră din munţii lor, mai sluţi, mai aprigi, mai sălbatici ca oricând. Iar eu eram înăcrit; boala mă făcuse nervos şi mă supăram uşor, nu mai puteam îngădui nimic. Prea blând anul trecut, am fost prea aspru anul acesta… Nădăjduiam astfel să-i stăpânesc pe golanii ăştia şi, pentru cel mai mic lucru, le trânteam pedepse scrise şi-i băgăm pe toţi la arest.
Sistemul acesta nu-mi izbuti. Pedepsele pe care le împărţisem cu prea mare dărnicie îşi pierduseră valoarea şi căzură tot atât de jos ea asignatele x din anul IV. Într-o zi m-am simţit copleşit. Sala mea de meditaţii era în plină răscoală şi nu mai aveam muniţii ca să ţin piept revoltei. Parcă mă văd şi
1 Hârtie mo” -¦<! Din Franţa între 1789 şi 1797. (n.r.) astăzi pe catedră, zbătându-mă ca un drac, în mijlocul strigătelor, al plânsetelor, al mârâielilor, al fluierăturilor: „Afară! Cucurigu! Câsss! Câsss! Jos tiranii! E o nedreptate!” Şi ploua cu călimări, şi cocoloaşele de hârtie cădeau pe pupitrul meu, şi toţi aceşti mici monştri, sub cuvânt că vor să mi se jeluiască, se atârnau ciorchine de catedră, urlând ca nişte maimuţe.
Uneori, nemaiavând încotro, îl chemam în ajutor pe domnul Viot. Închipuiţi-vă ce umilinţă!
De la sfântul Teofil, omul cu cheile îmi purta sâm-betele şi simţeam că este fericit de chinul meu. Când intra fără veste în sală, cu cheile în mână, era ca o piatră aruncată într-un iaz cu broaşte: cât ai clipi, toţi băieţii treceau la locurile lor, cu nasul în carte. Ai fi auzit zburând musca. Domnul Viot se plimba un pic în lung şi-n lat, zornăindu-şi legăturica de fiare vechi, în mijlocul unei tăceri desăvârşite; apoi mă privea batjocoritor şi se retrăgea fără a scoate o vorbă.
Eram tare nenorocit. Pedagogii, colegii mei, râdeau de mine. Directorul, de câte ori îl întâlneam, era foarte rece; fără îndoială că mă lucrase domnul Viot. Şi, colac peste pupăză, ca să mă dea gata, izbucni pe neaşteptate afacerea Boucoyran.
O! Afacerea Boucoyran! Sunt sigur c-a rămas în analele liceului şi că sarlandezii mai vorbesc şi astăzi de ea. Şi eu vreau să vorbesc de această groaznică afacere. E timpul ca lumea să ştie adevărul…
Cincisprezece ani, picioare groase, ochi holbaţi, mâini mari, fără frunte: aşa era domnul marchiz de Boucoyran, groaza curţii celor mijlocii şi singură mostră a boierimii din Ceveni la liceul din Sarlande. Directorul ţinea mult la elevul ăsta, dat fiind lustrul aristocratic pe care prezenţa lui îl dădea instituţiei. La liceu nu i se zicea decât „marchizul”. Toţi se temeau de el; eu însumi mă supuneam înrâuririi, generale şi nu-i vorbeam decât cu multă bunăvoinţă.
O bucată de vreme am trăit destul de bine.
Din când în când, domnul marchiz mai avea un fel obraznic de a mă privi sau de a-mi răspunde, care ' amintea cam prea mult vechiul regim1, dar mă, făceam că nu bag de seamă, simţind că am de-a face eu un adversar puternic.
Totuşi, într-o zi, puşlamaua asta de marchiz îşi îngădui să-mi răspundă în plină clasă cu atâta obrăznicie, încât mi-am pierdut orice răbdare.
— Domnule de Boucoyran – i-am spus, încercând să-mi păstrez sângele rece – ia-ţi cărţile şi ieşi afară numaidecât!
Era un act de autoritate nemaipomenit pentru neobrăzatul ăsta. Rămase încremenit şi se uita la mine cu ochii holbaţi, fără să se mişte de la locul lui.
Am înţeles că mă viram în belea, dar mersesem prea departe ca să mai pot da îndărăt.
— Ieşi afară, domnule de Boucoyran! I-am poruncit iar.
Elevii aşteptau foarte îngrijoraţi… Pentru întâia oară aveam şi eu linişte în sală.
La a doua poruncă, marchizul, reVenindu-şi din surprindere, îmi răspunse (să fi văzut cu ce ifos!):
— N-am să ies! ¦
Prin toată clasa trecu un murmur de admiraţie. M-am ridicat de pe catedră, indignat.
1 Aluzie la perioada dinaintea revoluţiei franceze din 1789. (n.r.)
— N-ai să ieşi domnule? Vom vedea. Şi m-am dat jos.
Dumnezeu mi-e martor că în clipa aceea n-aveam niciun gând rău. Voiam numai să-1 sperii cu atitudinea mea hotărâtă. Dar, văzând că mă cobor de pe catedră, marchizul începu să rânjească cu atâta dispreţ, încât am făcut gestul de a-1 apuca de guler ca să-i scot din bancă.
Ticălosul ţinea ascunsă sub tunică o linie mare de fier. Abia ridicasem mâna, că-mi şi dădu o lovitură îngrozitore peste braţ. De durere am scos un* strigăt.
Toată clasa bătu din plame:
— Bravo, marchizule!
De astă dată mi-am pierdut capul. Dintr-o săritură am fost la bancă, dintr-altă asupra marchizului; şi atunci, înhăţându-1 de gât, am dat aşa de bine din picioare, din mâini, din dinţi, din toate, încât l-am smuls de la locul lui de s-a rostogolit afară din clasă până în mijlocul curţii. A fost treabă de o secundă. Niciodată n-aş fi crezut că am atâta putere.
Elevii încremeniseră. Nu mai strigau: Bravo, marchizule!” Se temeau. Boucoyran, voinicul între voinici, pus la punct de prichindelul de pedagog! Ce mai întâmplare! Gâştigasem în autoritate ceea ce pierduse marchizul din prestigiu.
Când m-am suit iar pe catedră, încă palid şi tremu-rând de emoţie, toate capetele se plecară repede asupra pupitrelor. Clasa era înfrântă. Dar directorul, domnul Viot, ce aveau să gândească ei de fapta mea? Cum? Îndrăznisem să ridic mâna asupra unui elev, asupra marchizului de Boucoyran, asupra nobilului din liceu! Voiam oare să. Fiu dat afară1?
Gân&urile acestea, care-mi veneau cam târziu, îmi tulburară triumful. La rândul meu, m-am temut. Îmi ziceam: „Sigur că marchizul s-a dus să se plângă”. Şi dintr-o clipă într-alta mă aşteptam să-1 văd intrând pe director. Am tremurat până la sfâr-şitul meditaţiei. Totuşi n-a venit nimeni.
În recreaţie m-am mirat foarte mult văzându-1 pe Bouc&yran că râde şi se joacă cu ceilalţi. Asta mă mai linişti puţin. Şi cum toată ziua trecu fără neplăceri, mi-am închipuit că şoltieul meu o să tacă chitic şi c-o să scap numai cu spaima.
Din nenorocire, joia următoare era zi ¦ de ieşire. Seara, domnul marchiz nu se mai întoarse în dormitor. Am avut ca o presimţire şi n-am dormit toată noaptea.
A doua zi, la prima meditaţie, elevii şuşoteau, uitându-se la locul lui Boucoyran, care rămânea gol. Fără să par, muream de îngrijorare.
Pe la orele şapte, uşa se deschise dintr-o dată. Toţi copiii se sculară în picioare.
Eram pierdut.
Directorul intră cel dintâi, domnul Viot venea în urma lui, apoi, în sfârşit, un bătrân deşirat, încheiat până la bărbie într-o redingotă lungă şi cu un guler tare, înalt de patru degete. Pe acesta nu-1 cunoşteam, dar am înţeles îndată că era domnul de Boucoyran-tatăl. Îşi răsucea mustaţa lungă şi bombănea printre dinţi.
Îf-am avut nici măcar curajul să mă cobor de pe catedră ca să fac onorurile cuvenite acestor domni, dar nici ei' nu mă salutară intrând. Se înfipseră tustrei în mijlocul clasei şi, până la plecare^nu se uitară nicio singură dată înspre mine.
Directorul deschise focul.
— Domnilor – zise el, adresându-se elevilor – venim aici să ne îndeplinim o misiune dureroasă, foarte dureroasă. Unul din pedagogii noştri s-a făcut vinovat de o faptă atât de gravă, încât suntem nevoiţi să-i facem o mustrare ţmblică.
Apoi, iată-1 că începe a-mi face mustrarea, care ţinu mai bine de un sfert de ceas. Denatura toate faptele: marchizul era cel mai bun elev din şcoală; eu îl brutalizasem pe nedrept, fără nicio pricină. În sfârşit, îmi eălcasem tpate îndatoririle.
Ce să răspunzi la astfel de acuzaţii?
Din când în când încercam să mă apăr, „Daţi-mi voie, domnule director!” Dar directorul nu mă asculta şi-mi făcu mustrarea până la sfârşit.
După el, domnul de Boucoyran-tatăl luă cuvântul, şi în ce chip! Un adevărat rechizitoriu. Nenorocitul tată! N-a lipsit mult să i se asasineze copilul. Asupra acestei biete mici fiinţe fără apărare, cineni se năpustise ca un. Ca un. Cum să impună? Ca un bivol, ca un bivol sălbatic. Copilul zăcea la pat de două zile. De două zile îl veghea maică-sa, cu ochii în lacrimi.
A! Dac-ar fi avut de-a face cu un bărbat, chiar el, domnul de Boucoyran-tatăl ar fi luat asupra lui să-şi răzbune copilul! Dar era vorba numai de un băiat obraznic, care-i stârnea mila. Numai că să-şi bage minţile în cap: dacă se mai atinge vreodată măcar de un singur fir de păr al fiului său, îi rupe urechile, fară multă vorbă.
În timpul acestui frumos discurs, elevii râdeau pe înfundate, iar cheile domnului Viot nu mai aveau ast îm-păr de plăcere. În picioare, la catedră, galben de mânie, băiatul asculta toate injuriile acestea, înghiţea toate umilinţele şi se ferea să răspundă. Dac-ar fi răspuns, ar fi fost dat afara din liceu. $î atunci, unde să se ducă?
În sfârşit, după un ceas, când le secă elocvenţa, cei trei domni se retraseră. În urma lor se iscă mare larmă în sală. Am încercat, dar în zadar, să fac puţină linişte; copiii îmi râdeau în nas. Afacerea Boucoyran îmi ucisese şi puţina autoritate pe care o mai aveam.
O, a fost o afacere îngrozitoare!
Tot oraşul se puse în mişcare. La Clubul-Mic, la Clubul-Mare, prin cafenele, la concerte, nu se mai vorbea de altceva. Oamenii bine informaţi dădeau amănunte de ţi se ridica părul măciucă. Pare-se că pedagogul ăsta era un monstru, un căpcăun. Schin-giuise copilul cu o nemaipomeită cruzime. Când se vorbea de el, nu i se mai spunea decât „călăul”.
După ce tânărul Boucoyran se plictisi de stat în pat, părinţii îl aşezară pe o canapea, la locul cel mai frumos din salon, şi o săptămână întreagă lumea se perindă la nesfârşit prin salonul ăsta. Nu ştiau cum s-o mai răsfeţe pe interesanta victimă.
De douăzeci de ori la rând îi cereau să-şi spună povestea, şi de fiecare dată ticălosul născocea câte un amănunt nou. Mamele se înfiorau, fetele bătrâne îl compătimeau: „Bietul îngeraş!” şi-i dădeau bomboane. Ziarul opoziţiei folosi întâmplarea pentru a tuna şi fulgera împotriva liceului într-un articol groaznic, în folosul unui aşezământ religios de prin împrejurimi.
Directorul era furios şi, dacă nu mă dădu afară, am datorat-o numai ocrotirii rectorului. Vai! Ar fi fost mai bine pentru mine să mă fi dat afară îndată. Viaţa mea la liceu ajunsese de nesuferit. Copiii nu mă mai ascultau. La cea mai mică observaţie mă ameninţau că vor face şi ei ca Boucoyran şi şi se vor plânge părinţilor. Până la urmă nu mi-am mai dat nicio osteneală cu ei.
Pe lingă toate, mai aveam şi o idee fixă: să mă răzbun pe aceşti Boucoyran. Vedeam întruna chipul obraznic al bătrânului marchiz şi urechile-mi rămăseseră roşii de ameninţarea ce li se făcuse. De altfel, chiar de-aş fi vrut să uit ruşinea aceasta, n-aş fi izbutit: de două ori pe săptămână, în zilele de plimbare, când grupele treceau pe dinaintea cafenelei Episcopiei, eram sigur că-1 găsesc pe domnul de Boucoyran-tatăl, înfipt în faţa uşii, în mijlocul unui grup de ofiţeri din garnizoană, toţi cu capetele descoperite şi cu tacurile de biliard în mână. Eâzând în batjocură, ne priveau cum veneam de departe; apoi, când grupa se mai apropia, de se putea auzi glasul, marchizul striga foarte tare, măsurându-mă din cap până-n picioare, cu un aer provocator:
— Bună ziua, Boucoyran!
— Bună ziua tată! Chelălăia îngrozitorul copil, din mijlocul rândurilor.
Şi ofiţeri, elevi, chelneri, toată lumea râdea.
Acel „bună ziua, Boucoyran!” ajunsese un adevărat chin pentru mine şi n-aveam cum să scap de el. Ca să mergem la Poiană, trebuia numaidecât să trecem prin faţa catenelei Episcopiei, şi niciodată persecutorul meu nu lipsea de la întâlnire.
Uneori îmi venea o poftă nebună să mă duc drept la el şi să-1 provoc, dar mă opreau două. Motive: întâi, tot frica de a fi dat afară, apoi spada marchizului, o îndrăcită de sabie, lată sus, şi îngustă jos, care făcuse atâtea victime pe când acesta era la corpul de gardă!
Totuşi, într-o zi, scos din fire, m-am dus la Eoger, maestrul de scrimă, şi, pe negândire, i-am declarat hotărârea mea de a mă măsura cu marchizul. Boger, cu care nu mai vorbisem de multă vreme, mă ascultă la început cu oarecare rezervă, dar când am isprăvit, avu un gest pornit din inimă şi-mi strânse călduros amândouă mâinile:
— Bravo, domnule Daniel! Ştiam eu bine; cu înfăţişarea asta nu puteai fi un spion. Dar ce dracu'te tot vârai şi dumneata în domnul Viat? Însfârşit, te regăsesc; totul e uitat! Dă-mi mina! Ai o inimă nobilă! Acum să trecem la afacerea dumitale. Ai fost insultat? Bine! Vrei să capeţi satisfacţie % Foarte bine! Ku ştii nici măcar cum să ţii o armă în mână? Bine! Bine! Foarte bine! Foarte bine! Vrei să-ţi ajut ca să nu te străpungă nătărăul ăsta bătrân1? Minunat! Vino la lecţii, şi peste şase luni, dumneata o să-1 străpungi pe el!
Când l-am auzit pe bunul Eoger că-mi ia partea ou atâta înfocare, m-am înroşit de plăcere., Ne-am înţeles asupra lecţiilor: trei ore pe săptămână; ne-am învoit şi asupra preţului: avea să facă o excepţie (o excepţie, într-adevăr! Am aflat mai târziu că-mi ceruse de două ori mai mult decât celorlalţi). După ce le-am hotărât pe toate, Eoger mă luă prieteneşte de braţ.
— Domnule Daniel – îmi spuse el – e prea târziu ca să mai începem astăzi lecţiile, dar totuşi putem merge să încheiem târgul la cafeneaua Barbette. Haide! Haide! Lasă copilăriile! Nu cumva ţi-e frică de cafeneaua Barbette? Dar vino odată, ce naiba! Mai ieşi puţin din vizuina aceea de belferi caraghioşi. O să găseşti acolo prieteni, băieţi buni, drace, inimi nobile, şi o să-ţi mai pierzi, pe lângă ei, apucăturile astea femeieşti, care nu-ţi stau bine deloc.
Vai, m-am lăsat ispitit! Ne-am dus la cafeneaua Barbette. Era tot aceeaşi, plină de strigăte, de fum, de pantaloni cărămizii; aceleaşi chipie, aceleaşi centiroane atârnaii de aceleaşi cuiere.
Prietenii lui Eoger mă primiră cu braţele deschise. Avea mare dreptate, toţi erau inimi nobile! Când află povestea mea cu marchizul şi hotărârea pe care o luasem, veniră u-nul după altul să-mi strângă mina: „Bravo, tinere! Foarte bine!”
Şi eu eram o inimă nobilă. Am comandat un punci, s-a băut pentru biruinţa mea, şi inimile nobile ho-tărâră că-1 voi ucide pe marchizul de Bouco^ran la sfârşitul anului şcolar.
X. ZILELE GEELE.
V enise iarna, o iarnă uscată, îngrozitare şi întunecoasă, cum se întâmplă prin locurile acestea muntoase. Ou copacii lor mari, desfrunziţi, şi pământul îngheţat mai tare decât piatra, curţile liceului aveau o înfăţişare tristă. Ne sculam înainte de a se face ziuă, cu lumina aprinsă; era frig; apa îngheţa în lavoare. Elevii mai zăboveau; clopotul era nevoit să-i cheme de mai multe ori. „Mai repede, domnilor!” – strigau pedagogii, plimbându-se în lung şi-n lat, să se mai încălzească. De bine, de, rău rândurile se formau în tăcere şi coborau pe scara cea mare, abia luminată, treceam prin coridoarele lungi, unde sufla vântul rece, de iarnă.
Grrea iarnă pentru Piciu!
Nu mai lucram. În sala de meditaţie, căldura nesănătoasă a sobei mă adormea. În timpul orelor, de clasă, găsindu-mi mansarda prea rece, alergam să mă închid la cafeneaua Barbette şi nu ieşeam decât în ultima clipă. Acolo-mi dădea Koger lecţiile lui; asprimea vremii ne alungase din sala de arme şi făceam scrimă în mijlocul cafenelei, cu tacurile de biliard şi bându-ne punciul. Subofiţerii judecau loviturile; toate aceste inimi nobile mă primiseră într-adevăr în intimitatea lor şi în fiecare zi mă învăţau câte o nouă lovitură care nu dă greş niciodată, ca s'ă-1 pot ucide pe bietul marchiz (le Boucoy-ran. Mă mai învăţau şi cum se îndulceşte un absint, şi când domnii ăştia jucau biliard, eu însemnam punctele.
Grea iarnă pentru Piciu!
Într-o dimineaţă din iarna asta tristă, cum intram la cafeneaua Barbette – aud şi acuma zgomotul biliardului şi duduitul sobei mari de faianţă – Eoger veni foarte grăbit la mine: „Două cuvinte, domnule Daniel!” şi mă duse în sala din fund, cu un aer tainic.
Era vorba de o mărturisire de dragoste. Vă închipuiţi ce mândru eram să primesc destăinuirile unui om de statura lui. Oricum, asta mă mai înălţa un pic şi pe mine.
Tată povestea. Ştrengarul ăsta de maestru de scrimă întâlnise în oraş, într-un loc pe care nu-1 putea numi, pe o oarecare persoană de care se îndrăgostise nebun. Persoana aceea avea la Sarlande o situaţie atât de înaltă – hm! Hm! Mă-nţelegeţi! – Atât de extraordinară, încât maestrul de scrimă se minuna cum de îndrăznise să-şi ridice ochii atât de sus. Şi totuşi, cu toată situaţia persoanei, situa-
— C. 266 '!
Ţie atât de înaltă, atât de, etc., nu pierdea nădejdea să se facă iubit; ba chiar credea c-a sosit clipa de-a da drumul câtorva declaraţii epistolare. Din nenorocire, maeştrii de scrimă nu-s prea iscusiţi la mâniurea condeiului. Treacă-meargă, dac-ar fi; fost vorba numai de vreo grizetă, dar pentru o [persoană cu o situaţie atât de. Etc. Nu merge un stil de cantină, ba chiar şi un poet cunoscut n-ar fi de prisos. /
— Văd eu ce vrei – zise Piciul, cu înţeles – ai nevoie să-ţi ticluiască cineva vreoeâteva bileţele; dulci, ca să le trimiţi persoanei în chestie, şi te-aij ' gândit la mine. Jj
— Întocmai – răspunse maestrul de scrimă. I
— Ei bine! Ţi-ai găsit omul şi putem începe.! Când vrei. Dar, pentru ca scrisorile noastre să nu”; pară a fî luate din Desăvârşitul secretar, va trebui | să-mi dai eâteva informaţii asupra acestei persoane.
Maestrul de scrimă se uită cu neîncredere în, jurul lui, apoi îmi zise foarte încet, băgându-şi mustăţile în urechea mea: * ¦ – E o blondă din Paris, înmiresmată ca o floare, ' şi o cheamă Cecilia.
Îâu putea să-mi destăinuiască mai multe, din pricina situaţiei persoanei, situaţie atât de. Etc.' dar şi informaţiile acestea-mi ajungeau, şi chiar în seara aceea – în timpul meditaţiei – am scris cea' dintâi scrisoare blondei Cecilia.,.
Această neobişnuită corespondenţă între Pieiu şi persoana aceea misterioasă ţinu aproape o lună. Timp de o lună am scris cam câte două scrisori de, dragoste pe zi. Era una care începea cu vorbele: O, Cecilia, câteodată, j>e o stâncă sălbatică.” şi se isprăvea cu: Se zice că mori din dragoste. Să încercăm!”. Apoi, din când în când, Se mai amesteca şi Muza:
O! Buzele, buzele-ţi înfocate! Dă-mi-le! Dă-mi-le!
Astăzi, vorbesc de lucrurile acestea râzând, dar pe vremea aceea, Piciul nu râdea, v-o jur, şi lua totul în serios. După ce isprăveam o scrisoare, i-o dădeam lui Koger s-o copieze cu scrisul lui frumos de subofiţer; iar el, de cum primea răspunsul (căci răspundea, nenorocita!), mi le aducea îndată şi pe ele îmi înte-meiam operaţiile.
Într-un cuvânt, jocul îmi plăcea, ba poate-mi plăcea chiar prea mult. Blonda! Asta, pe care n-o puteam vedea, înmiresmată ca un liliac alb, nu-mi mai ieşea din minte. Uneori îmi închipuiam că scriu pentru mine; îmi umpleam scrisorile cu destăinuiri cu totul personale, cu blesteme împotriva soartei, împotriva fiinţelor acelora josnice şi rele în mijlocul cărora eram silit să trăiesc: O, Cecilia, dac-ai şti ce nevoie am de iubirea ta!”
Şi câteodată, când Eoger cel înalt venea să-mi spună, răsucindu-şi mustaţa!'„Merge! Merge! Dă-i înainte! „, aveam tainice răbufneli de ciudă şi-mi ziceam: „Cum poate să creadă că grăsanul ăsta vesel îi scrie asemenea capodopere de pasiune şi de melancolie?”
Şi totuşi ea credea; credea aşa de bine, încât într-o zi, maestrul de scrimă, triumfător, îmi aduse răspunsul ăsta, pe care abia-1 primise: „Deseară, la nouă, în spatele subprefeeturii!”
Oare succesul * acesta Eoger îl datora. Scrisorilor mele elocvente sau mustăţilor lui lungi? Vă las, doamnelor, grija de a hotărî. Tot ce ştiu este ca, în noaptea aceea, în odaia lui tristă, Piciul avu un somn foarte zbuciumat. Visa că. Era înalt şi cu mus-*, taţi, iar doamna din Paris, având situaţii cu totul;' extraordinare, îi dădea întâlniri în sparele subpreJ f ecturilor.
Mai caraghios este că, a doua zi, a trebuit să ticluiesc o scrisoare de recunoştinţă şi să-i mulţumesc Ceciliei pentru toată fericirea pe care mi-o dăruise: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pământ!”.
Epistola aceasta, mărturisesc, Piciul o scrisese spumegând de mânie. Spre norocul meu, corespondenţa se opri aici şi câtva timp n-am auzit vorbiri-du-se de Cecilia, nici de înalta ei situaţie.
XI. BUNUL MEU PRIETEN, MAESTEUL DE SCEIMĂ.
A.
In. Ziua aceea – la 18 februarie – cum ninsese mult peste noapte, copiii nu se puteau juca prin curţi, îndată ce se isprăvise meditaţia de dimineaţă, fuseseră încazarmaţi cu toţii, claie peste grămadă, în sală, ca să-şi petreacă recreaţia la adăpost de vremea rea, în aşteptarea orelor de clasă.
, Eu îi supravegheam.
' Ceea ce se numea sala era vechea sală de gimnastică a şcolii de marină. Închipuiţi-vă patru ziduri mari,. Goale, cu ferestrui zăbrelite; ici-colo, nişte cârlige pe jumătate smulse, urmete încă vădite ale scărilor, şi, legănându-se de grinda cea mare a tavanului, un inel de fier uriaş, la capătul unei Mnghii.
Copiii păreau că petrec tare bine, uitându-se la zăpada ce acoperea străzile şi la oamenii înarmaţi cu lopeţi care o încărcau în cărucioare.
Dar toată gălăgia asta eu n-o auzeam.
Singur, într-un colţ, cu ochii în lacrimi, citeam o scrisoare, şi în clipa aceea, de-ar fi dărâmat copiii liceul din temelie, eu tot n-aş fi băgat de seamă. Era o scrisoare de la Jacques pe care abia o primisem; purta ştampila poştei din Paris. Dumnezeule! Da, chiar din Paris – şi iată ce spunea: „Dragă Daniel, Scrisoarea mea o să te uimească. Nu bănuiai, nu-i aşa, c-aş fi la Paris de două săptămâni? Am părăsit Lyonul fără să spun nimănui nimic. O trăsnaie… Ce vrei? Mă plictiseam prea mult în oraşul acela îngrozitor, mai ales după plecarea ta.
Am ajuns aici cu treizeci de franci şi cinci sau şase scrisori de recomandaţie din partea preotului de la Saint-Nizier. Din fericire, providenţa m-a ocrotit îndată şi m-a făcut să întâlnesc un bătrân marchiz, la care am intrat ca secretar. Facem rân-'duială în memoriile lui, iar eu n-am altă treabă decât să scriu ce-mi dictează, şi cu asta câştig o sută de franci pe lună. Nu-i strălucit, după cum vezi, dar, până la urmă, nădăjduiesc să pot trimite din când în când câte ceva acasă din economiile mele.
Ah! Dragul meu Daniel ce frumos oraş mai e Parisul ăsta! Aici, cel puţin, nu-i totdeauna ceaţă; mai plouă uneori, dar e o ploiţă veselă, cu soare, cum n-am mai văzut niciodată aiurea. Încât şi eu m-am schimbat cu desăvârşire. Dac-ai şti! Nu mai plâng deloc, e de necrezut…”
Ajunsesem aici cu cititul scrisorii, când, deodată, sub ferestre, răsună zgomotul înăbuşit al unei trăsuri care trecea prin zăpadă. Trăsura se opri la poarta liceului şi am auzit copiii strigând cât îi ţinea gura: „Subprefectul! Subprefectul!”
O vizită a d-lui subprefect prevestea ceva neobişnuit. La liceul din Sarlande venea doar o dată sau de două ori pe an, şi atunci era un eveniment. Dar în clipa de faţă, ceea ce mă interesa înainte de toate, ceea ce mă atrăgea mai mult decât subprefectul din Sarlande şi mai mult decât întregul Sarlande; era scrisoarea fratelui meu Jacques. Aşa că, în timp ce elevii înveseliţi se înghesuiau pe la ferestre să-1 vadă pe domnul subprefect coborând din trăsură, m-am întors în colţişorul meu şi am început iar să citesc:
Vei şti, dragul meu Daniel, că tata-i în Bretania, unde face negoţ cu cidru, pe socoteala unei societăţi. Aflând că sunt secretar la un marchiz, a vrut să-i desfac vreo câteva butoaie de cidru. Din nenorocire însă, marchizul nu bea decât vin, şi încă vin de Spania! I-am scris tatii. Ştii ce mi-a răspuns: „Jacques, eşti un măgar!” Ca totdeauna! Dar, oricum, dragul meu Daniel, cred că de fapt ţine mult la mine.
Cât despre mama, ştii că acuma-i singură. Ar trebui să-i scrii, se plânge de tăcerea ta.
Uitasem să-ţi spun un lucru, care, desigur, îţi va face cea mai mare plăcere. Odaia mea-i în Cartierul Latin. În Cartierul Latin l Ia gândeşte şi tu. O adevărată odaie de poetT ca în romane, cu o feres-truie şi acoperişuri cât vezi cu ochii. Patul nu-i larg, dar la nevoie încăpem noi amândoi. Apoi, înItr-un colţ mai este şi o masă de lucru la care te-ai simţi foarte bine să faci versuri.
Sunt sigur că dacă le-ai vedea pe toate, ai vrea să vii cât mai repede la mine. Şi eu aş vrea să te am alături şi nu ştiu, zău, dacă într-o bună zi n-o să-ţi fac semn să vii.
Până atunci, să mă iubeşti mereu din toată inima” şi nu munci prea mult la liceul tău, ca nu cumva să te îmbolnăveşti.
Te sărut. Al tăii frate, Jacques.”
Dragul meu Jacques, ce dulce rău îmi făcuse cu scrisoarea luii Eâdeam şi plângeam în acelaşi timp. Toată viaţa mea din ultimele luni – punciul, biliardul, cafeneaua Barbette – mi se părea un vis urât şi mă gândeam: „Haide s-a isprăvit! Acum o să m-apuc de lucru; o să fiu curajos ca Jacques”.
În clipa aceea sună clopotul. Elevii mei se aşezară în rând, vorbeau mult de subprefect, arătând din mers trăsura lui ce aştepta la poartă. I-am predat în mâinile profesorilor, iar când am scăpat de ei, m-am repezit alergând spre scară. Ardeam de nerăbdare să fiu singur în odaia mea, cu scrisoarea fratelui meu Jacques!
— Domnule Daniel, sunteţi aşteptat la domnul director!
La director? Oare ce avea să-mi spună directorul? Portarul se uita ciudat la mine. Deodată mi-am adus aminte de subprefect.
— Domnul subprefect e susf l-am întebat eu. Şi cu inima plină de nădejde, am început să urc treptele în goană mare.
Sunt zile când eşti ca nebun. Auzind că subprefectul mă aştepta, ştiţi ce mi-am închipuit? Mi-am închipuit că băgase de seamă ţinuta mea la împărţirea premiilor şi că venea la liceu anume ca să-mi propună să fiu secretarul lui. Mi se părea lucrul cel mai firesc din lume. Scrisoarea lui Jacques, cu poveştile lui despre bătrânul marchiz, îmi tulburase mintea, fără îndoială.
Orice-ar fi fost, pe măsură ce urcam scara, siguranţa mea sporea: secretarul subprefectului! Nu mai puteam de bucurie…
Cotind pe coridor, l-am întâlnit pe Eoger. Era foarte palid. Se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi vorbească, dar nu m-ara oprit: subprefectul n-avea timp s-aştepte.
Când am ajuns în faţa cancelariei directorului, vă jur că inima-mi bătea foarte tare. Secretarul domnului subprefect! A trebuit să mă opresc o clipă, ca să mai răsuflu. Mi-am îndreptat cravata, mi-am netezit părul cu mâna şi am întors încetişor butonul uşii.
De-aş fi ştiut ce m-aştepta!
Domnul subprefect era în picioare, rezemat cu nepăsare de marmura căminului şi zâmbind în favoriţii lui blonzi. Domnul director, în halat de casă, sta smerit lângă el, cu tichia de catifea în mână, iar domnul Viot, chemat în grabă, se pitea într-un colţ, îndată ee-am intrat, subprefectul luă cuvântul:
— Va să zică domnul – zise el, arătându-mă îşi trece vremea seducându-ne fetele din casă? Rostise fraza aceasta cu glas limpede, batjocoritor şi surâzând mereu. Am crezut întâi că vrea să glumească şi n-am răspuns nimic, dar subprefectul nu glumea. După o clipă de tăcere, reluă tot zâmbind:
I.
Oare n-am onoarea să vorbesc cu domnul DanielEys-ette, care a sedus pe fata din casă a nevestei mele? Nu pricepeam despre ce era vorba, dar auzind cuvin tul ăsta „fată din casă”, pe care mi-1 arunca astfel pentru a doua oară în obraz, am simţit că mă înroşesc de ruşine şi, cu adevărată indignare, am strigat:
— O fată din casă, eu?! N-am sedus niciodată fete din casă!
La răspunsul ăsta, am văzut o sclipire de dispreţ ţâşnind din ochelarii directorului şi am auzit cheile murmurând în colţul lor: Ce neruşinare!”
Subprefectul zâmbea mereu; luă de pe cămin un pacheţel de hârtii, pe care nu le zărisem la început, apoi, întorcându-se spre mine şi fluturându-le cu nepăsare:
— Domnule – zise el – iată dovezi foarte grave, care te acuză. Sunt scrisorile care au fost găsite la „domnişoara în cauză. Ce-i drept, nu-s iscălite şi, pe de altă parte, fata în casă n-a vrut să numească pe nimeni. Numai că în scrisorile acestea se vorbeşte adesea despre liceu şi, din nenorocire pentru dumneata, domnul Viot ţi-a recunoscut scrisul şi stilul… Aici, cheile scârţâiră sălbatic, iar subprefectul, tot zâmbitor, adăugă: Nu oricine-i poet la liceul din Sarlande.
La vorbele acestea, un gând fugar îmi trecu prin minte. Am vrut să văd de aproape hârtiile acelea. M-am repezit. Directorul se temu de un scandal şi făcu o mişcare să mă oprească. Dar subprefectul îmi întinse liniştit dosarul.
— Priveşte! Îmi zise el.
Doamne, Dumnezeule! Corespondenţa mea cu Cecilia!
Erau toate, toate! De la cea care începea: „0, Cecilia, câteoăată pe o stâncă sălbatică ¦.” până la cântarea de recunoştinţă: „înger, care ai primit să-ţi petreci o noapte pe pământ.” Vă puteţi închipui furia, ruşinea mea.
— Ei bine, ce zici de asta, signor don Juan? Rânji subprefectul, după o clipă de tăcere. Dumneata ai scris epistsolele acestea, da sau nu?
În loc să răspund, am lăsat capul în jos. O vorbă putea să mă dezvinovăţească, dar vorba aceea n-am rostit-o. Eram gata să sufăr orice, decât să-1 denunţ pe Eoger. Căci, băgaţi bine de seamă, în toiul acestei catastrofe Piciul nu se îndoise nicio clipă de buna credinţă a prietenului său. Eecunos-cându-şi scrisorile, îşi zisese îndată: „Lui Eoger i-o fi fost lene să le mai recopieze; a făcut mai bucuros încă o partidă de biliard şi le-a trimis pe ale mele”. Mare naiv, Piciul ăsta!
Când subprefectul văzu că nu voiam să răspund, băgă iar scrisorile în buzunar şi, întorcându-se spre director şi ajutorul său:
— Şi acum, domnilor, ştiţi ce vă rămâne de făcut. Atunci cheile domnului Viot zăngăniră jalnic, iar directorul răspunse, plecându-se până la pământ, ' „că domnul Eyssette ar merita să fie dat afară numaidecât, dar că, pentru a înlătura orice scandal, îl mai ţine la liceu o săptămână” Tocmai cât trebuia ca să se aducă un nou pedagog.
La groaznicele cuvinte „dat afară”, tot curajul mă părăsi. Am salutat fără la scoate o vorbă şi am ieşit în grabă. Abia afară mă podidiră lacrimile. Am alergat într-o goană până la odaia mea, înăbu-şindu-mi plânsul în batistă.
Eoger mă aştepta. Părea foarte îngrijorat şi se plimba cu paşi mari, în lung şi-n lat. Când mă văzu intrând, veni spre mine:
— Domnule Daniel! ¦ îmi zise el, şi ochii lui mă întrebau.
M-am prăbuşit pe un scaun, fără să-i răspund.
— Plânsete, copilării! Reluă maestrul de scrimă, cu glas brutal. Asta nu dovedeşte nimic. Haide! Eepede! Ce s-a întâmplat?
Atunci i-am istorisit de-a fir-a-păr toată cumplita scenă din cancelarie.
Pe măsură ce vorbeam, vedeam cum Bpger se lumina la faţă. Nu se mai uita semeţ la mine şi, la sfârşit, când află cum, ca să nu-1 trădez, lăsasem să mă dea afară din liceu, îmi întinse amândouă mâinile şi-mi zise foarte simplu:
— Daniel, ai o inimă nobilă.
În clipa aceea auzirăm în stradă huruitul unei trăsuri: pleca subprefectul.
— Ai o inimă nobilă – reluă bunul meu prieten, maestrul de scrimă, strângându-mi mâinile să mi le frângă – ai o inimă nobilă, aţâţă-ţi spun. Dar trebuie să înţelegi că nu voi îngădui nimănui să se jertfească pentru mine. Tot vorbind, se apropiase de uşă: Nu plânge, domnule Daniel, mă duc la director şi-ţi jur că nu dumneata vei fi dat afară! Mai făcu un pas să iasă, apoi, întorcându-se iar spre mine, ca şi cum ar fi uitat ceva: Numai – adăugă, el încet – ascultă bine ce-ţi spun înainte de a pleca. Voinicul Eoger nu-i singur pe lume. Are undeva o mamă infirmă. O mamă! Sărmană, sfântă femeie! ¦ Făgăduieşte-mi c-o să-i scrii când totul se va sfârşi.
Vorbise grav, liniştit, cu un glas care mă înspăi-rnântă.
— Dar ce vrei să facă? Am strigat eu.
Roger nu răspunse nimic, dar îşi desfăcu puţin vesta şi-mi arătă în buzunar ţeava lucioasă a unui pistol.
M-am repezit spre el, adine mişcat:
— Să te omori nenorocitule? Vrei să te omori? Iar el, foarte rece:
— Dragul meu, când eram în armată, mi-am jurat că, dacă vreodată, din pricina uşurinţei mele, aş fi degradat, n-aş supravieţui dezonoarei. A sosit clipa să-mi ţin cuvântul. Peste cinci minute voi fi dat afară din liceu, adică degradat. Un ceas mai târziu, bună seara! Îmi trag un glonte.
Auzind acestea, m-am înfipt hotărât în faţa uşii:
— Ei bine nu! Eoger, n-ai să ieşi! ¦. Mai degrabă-mi pierd postul, decât să fiu cauza morţii dumi-tale.
— Lasă-mă să-mi fac datoria! Îmi zise el, într-un chip sălbatic şi, cu toată strădania mea, izbuti să întredeschidă uşa.
Atunci mi-a venit în minte să-i vorbesc de mai-că-sa, de sărmana mamă, pe care-o avea într-un colţ de lume. I-am dovedit că trebuia să trăiască pentru ea, că eu eram în stare să-mi găsesc uşor alt post, că, de altfel, mai aveam în orice caz o săptă-mână în faţa noastră şi ca trebuia cel puţin să aşteptam până în ultima clipă, înainte de, a lua o hotărâre atât de îngrozitoare.
Gândul din urmă parcă-1 mişcă. Se învoi să amâne cu câteva ore vizita lui la director şi ceea ce avea să urmeze de aici.
În vremea aceasta, clopotul sună; ne-am îmbrăţişat şi am coborât în şcoală.
Ce ţi-e şi cu noi! Intrasem deznădăjduit în odaia mea şi am ieşit aproape voios… Piciul era aşa de mândru că scăpase viaţa bunului său prieten, maestrul de scrimă!
Totuşi, trebuie să vă spun că, odată pe catedră, şi după ce-mi trecu cel dinţii entuziasm, am căzut pe gânduri. Eoger se învoia să trăiască – foarte bine; dar eu însumi ce aveam să mă fac după ce admirabilul meu devotament mă va fi dat afară din liceu”?
Situţia nu era deloc plăcută; parcă şi vedeam căminul în primejdie, pe mama plângând şi pe domnul Eyssette foarte mânios. Din fericire m-am gândit la Jacques. Ce bună idee avusese scrisoarea lui să sosească tocmai azi-dimineaţă! La urma urmei era foarte simplu. ISTu-mi scria el că în patul lui era loc pentru doi? De altfel, la Paris găseşti totdeauna cu ce trăi.
Aici mă opri un gând cumplit: ca să plec, îmi trebuiau bani. Mai întâi pentru tren, apoi cincizeci şi opt de franci pe care-i datoram portarului, apoi zece, franci împrumutaţi de la un elev dintre cei mari apoi sume grozav de mari trecute pe numele mei în condica de socoteli a cafenelii Barbette. Cum să găsesc toţi banii ăştia?
, Haida-de! Mi-am zis apoi. Mare prost mai sunt să mă neliniştesc pentru atâta lucru. Nu-1 ain pe Eoger? Eoger e bogat, dă'lecţii în oraş şi-o să fie prea fericit să-mi împrumute câteva sute de franci, mie, care i-am scăpat viaţa, „ '
După ce mi-am orânduit astfel treburile, am uitat toate catastrofele de peste zi, ca să nu mă mai gân-desc decât la marea mea călătorie la Paris. Eram tare vesel, nu mai aveam astâmpăr, şi domnul Viot, care coborâse în sala de meditaţie să se bucure de deznădejdea mea, păru foarte dezamăgit văzându-mi înfăţişarea voioasă. La masă am mâncat repede şi mult. În curte am iertat aresturile elevilor. În sfârşit sună şi ora de^ clasă.
Înainte de toate trebuia să-1 văd pe Eoger. Într-o fugă am fost în odaia lui. Acolo, nimeni, „Bine!” mi-am zis. „S-o fi duş să dea o raită la cafeneaua Barbette”, şi lucrul nu mă miră în împrejurări atât de dramatice.
La cafeneaua Barbette nu era însă nimeni. Eoger – mi s-a spus – se dusese la Poiană cu subofiţerii. Ce dracu' puteau să facă ei acolo pe o vreme ca asta? Începeam să fiu foarte îngrijorat, aşa că n-am primit să joc partida de biliard ce mi se propunea, mi-am suflecat pantalonii şi m-am repezit prin zăpadă înspre Poiană, în căutarea bunului meu prieten, maestrul de scrimă. „
XII. INELUL DE FIEE.
Lle la bariera orăşelului Sarland şipânăla Poiană e o bună jumătate de leghe, dar cum în ziua aceea mergeam în goana mare, trebuie să fi făcut drumul în mai puţin de un sfert de oră. Tremuram pentru Eoger. Mă temeam ca bietul băiat, neţinând seamă de făgăduiala dată, să nu fi istorisit tot directorului în timpul meditaţiei. Mi se părea că mai văd lucind ţeava pistolului său. Gândul ăsta jalnic îmi dădea aripi.
Totuşi, din loc în loc, zăream prin zăpadă urmele multor paşi ce se îndreptau spre Poiană. Zicându-mi că maestrul de scrimă nu era singur, mă mai linişteam puţin. Atunci încetineam mersul şi mă gân-deam la Paris, la Jacques, la plecarea mea. Dar după o clipă m-apuca iar groaza.
„Fără îndoială, Eoger o să se sinucidă. Altfel ce-ar fi căutat în locul ăsta pustiu, afară din oraş? Dacă şi-a luat cu el prietenii de la cafeneaua Barbette, înseamnă că vrea să-şi ia rămas bun, bând paharul de adio, cum zic ei. Ah! Militarii ăştia! Şi iată-mă alergând iar, de-mi ieşea sufletul.
Din fericire, mă apropiam de Poiană şi chiar zăream copacii mari, plini de zăpadă. „Sărmanul meu prieten – îmi ziceam – numai de-aş ajunge la timp!”
Urmele paşilor mă duseră astfel până la crâşma lui Esperon.
Crâşma asta era un loc deocheat şi cu nume rău, unde făceau chefuri stricaţii din Sarlande. Venisem aici de mai multe ori, în tovărăşia inimilor nobile, dar niciodată nu mi se păruse atât de moho-râtă ca în ziua aceea. Galbenă şi murdară, în mijlocul albului neprihănit al câmpiei, sta pitită, cu uşa-i scundă, pereţii dărăpănaţi şi ferestrele cu geamuri nespălate, după un pâlc de ulmi tineri. Căsuţa parcă se ruşina de urâta ei îndeletnicire.
Cum mă apropiam, am auzit o larmă voioasă de glasuri de râsete şi de pahare ciocnite.
— Dumnezeule! Mi-am zis, înfiorându-mă. Ăsta-i cheful, de adio. Şi m-am oprit să mai răsuflu.
Mă aflam în spatele crâşmei. Am împins o portiţă cu ostreţe şi am intrat în grădină. Ce mai grădină! Un gard viu despuiat, desişuri de liliac desfrunzite, grămezi de gunoaie adunate cu mătura pe zăpadă, Vbe e esehitrebuie feres- „ chioşcuri albe de tot ce semănau a înosi Totul era trist, de-ţi venea să…
Gălăgia se auzea din sala de jos, să fi fost în toi, căci, cu tot frigul, trele erau larg deschise. Treaptă a…
Chiar pusesem piciorul pe cea dm^/tam, scăiii când am auzit ceva de nvam oţrrtPj hotelor înSietat: numele meu era rostit m miţj de eâte ori pomenea stricau de râs tind prea toate cu înflorituri şi cu gesturi care tebuie să fi fost tare caraghioase, judecind după larma auditorului.
— Înţelegeţi voi, puişorilor – zicea el, cu glasu-i batocoritor – că n-am jucat degeaba comedie timp de trei ani, la teatrul zuavilor. Zău, cum te văd şi cum mă vezi! O clipă am crezut partida pierdută şi mi-am zis că n-o să mai pot bea cu voi vin bun la taica Esperon. Micul Eyssette nu spusese nimic, ce-i drept, dar mai avea vreme să vorbească. Şi, rămâne între noi, cred că voia numai să-mi lase cinstea de a mă denunţa singur. Atunci mi-am zis: „Deschide ochii, Boger şi dă-i înainte cu scena cea mare!”
Pe urmă, bunul meu prieten, maestrul de scrimă, începu să joace ceea ce numea scena cea mare, adică ceea ce se petrecuse dimineaţa în odaia mea, între mine şi el, Ah! Ticălosul! Nu uită nimc. ¦ Striga: „Mama! Sărmana mea mamă!”cu intonaţii teatrale. Apoi imita glasul meu: „Nu, Boger! Nu, n-ai să ieşiV. Scena cea mare era într-adevăr foarte caraghioasă şi tot auditoriul se prăpădea de râs. Eu simţeam că-mi curg lacrimi mari de-a lungul obrajilor, tremuram tot, urechile-mi ţiuiau, ghiceam toată mârşava comedie de dimineaţă, înţelegeam nedesluşit că Eoger trimisese înadins scrisorile mele, ca să se pună la adăpost de orice neplăceri, că de douăzeci de ani, maică-sa, sărmana lui mamă, murise şi că luasem tociil lulelei lui drept ţeava unui pistol.
— Şi frumoasa Cecilia? Întrebă o inimă nobilă.
— Cecilia n-a vorbit, şi-a strâns lucrurile şi a plecat. E o fată bună.
— Dar micul Daniel? Ce-o să se facă?
— Treaba lui! Răspunse Eoger.
I Aici, un gest care stârni râsul tuturor. Hohotul f Ista de râs mă scoase din sărite. Mi-a venit să ies
— C. 266 din chioşc şi sa mă ivesc pe neaşteptate în mijlocul lor, ca un spectru. Dar m-am stăpânit. Şi până acum fusesem destul de caraghios.
Sosea friptura, paharele se ciocniră:
— În sănătatea lui Roger! În sănătatea lui Eoger! Strigau cu toţii.
Nu mai puteam sta locului, sufeream prea mult. Fără să-mi pese c-ar putea să mă vadă cineva, am luat-o razna de-a curmezişul grădinii. Dintr-o săritură am trecut pe portiţa cu ostreţe şi am început să alerg tot înainte, ca un nebun.
Noaptea se lăsa tăcută. Şi câmpul ăsta nemărginit de zăpadă lua, în semiîntunericul amurgului, nu ştiu ce înfăţişare de adâncă melancolie.
Am alergat aşa o bucată de vreme, ca un ied rănit. Şi dacă inimile zdrobite care sângerează n-ar fi decât un fel de a vorbi, folosit de poeţi, vă jur că s-ar fi putut găsi în urma mea, pe şesul alb, o dâră lungă de sânge.
Mă simţeam pierdut. De unde să iau bani? Cum să plec? Cum s-ajung la frate-meu Jacques? Să-1 denunţ pe Eoger? Nici măcar nu mi-ar fi folosit la nimic. Putea să tăgăduiască, acum că Cecilia plecase.
În sfârşit, doborât, istovit de oboseală şi de durere, m-am lăsat pe zăpadă, la picioarele unui castan. Şi poate c-aş fi rămas acolo până a doua zi, plân^înd şi fără să-mi pot aduna gândurile, când deodată, departe, tare departe, dinspre Sarlande, am auzit sunând un clopot. Era clopotul liceului. Uitasem de toate. Clopotul ăsta mă rechemă la viaţă: trebuia să mă întorc şi să supraveghez recreaţia elevilor în sală: Gândindu-mă la sală îmi veni o idee neaşteptată. Numaidecât lacrimile mele se opriră. M-am simţit mai tare, mai liniştit. M-am ridicat şi, cu pasul sigur al omului care a luat o nestrămutată hotărâre, am pornit-o înapoi, spre Sarlande.
Dacă vreţi să ştiţi ce nestrămutată hotărâre a luat Piciul ţineţi-vă după el până la Sarlande, de-a „urme-zisul câmpiei întinse şi albe; urmăriţi-1 pe străzile întunecoase şi pline de noroi ale oraşului; urmăriţi-1 sub portarul liceului; urmăriţi-1 în sală, în timpul recreaţiei, şi băgaţi de seamă cu ce ciudată stăruinţă se uită la marele inel de fier care se leagănă în mijloc. După recreaţie, mai urmăriţi-1 până la sala de meditaţie, suiţi-vă cu el pe catedră şi citiţi peste umărul lui aceste dureroase rânduri pe care le scrie în mjlocul tărăboiului şi al copiilor îndârjiţi: „Domnului Jacques Eyssette, strada Bonaparte, la Paris.
Iartă-mi mult iubitul meu Jacques, durerea pe care ţi-o pricinuiesc. Pe tine, care. Nu mai plângeai, te voi face să mai plângi o dată. Va fi ultima, într-adevăr. Când vei primi scrisoarea aceasta, sărmanul tău Daniel va fi mort.”
Aici tărăboiul din sala de meditaţie se înteţeşte. Piciul se opreşte şi împarte câteya pedepse la dreapta şi la stânga, dar cu gravitate, fără mânie. Apoi urmează: „Vezi tu, Jacques, eram prea nenorocit. Nu puteam face altceva decât să mă omor. Viitorul meu e pierdut: m-au dat afară de la liceu pentru o istorie cu o femeie, prea lungă ca să ţi-o povestesc. Apoi am făcut datorii, nu ştiu să mai lucrez, mi-e ruşine, mă plictisesc, mi-e silă, „viaţa mă înspăimântă. Mai bine mă duc.”
Piciul e silit să se opreaseă din nou. „Cinci sute de vei'Ruri elevului Soubeyrol! Fouques şi Loupi la arest duminică!” Acestea zise, îşi isprăveşte ' scrisoarea: „Adio, Jacques! Aş mai avea multe să-ţi spun, dar simt c-o să plâng, şi elevii se uită la mine. Spune mamei c-arn lunecat din vârful unei stânei, la plimbare, sau că m-am înecat patinând. În sfârşit, născoceşte şi tu o poveste, dar sărmana femeie să nu ştie niciodată adevărul! Sărut-o mult pentru mine pe scumpa noastră mama, sărută-1 şi pe tata şi caută să le reclădeşti repede un cămin frumos. Adio! Te iubesc, Adu-ţi aminte de Daniel.”
După ce isprăveşte scrisoarea aceasta, începe îndată alta, astfel ticluită:
Piciul „Domnule abate, vă rog să trimiteţi fratelui meu Jacques scrisoarea pe care-o las pentru el. În acelaşi timp vă rog să tăiaţi o şuviţă din părul meu şi să faceţi un pacheţel pentru maică-mea.
Vă cer iertare pentru necazul pe/care vi-1 pricinuiesc. M-am omorât fiindcă eram prea nenorocit aici. Numai – dumneavoastră, domnule abate, v-aţi arătat totdeauna foarte bim cu mine. Vă mulţumesc.
Daniel Eyssette.”
După care, Piciul pune scrisoarea aceasta cât şi pe cea a lui Jacques în acelaşi plic mare, cu adresa: „Persoana care va găsi cea dintâi cadavrul meu e rugată să predea plicul acesta în mâna abatelui Germane”. Apoi, isprăvindu-şi treburile, aşteaptă liniştit sfârşitul meditaţiei.
Meditaţia s-a sfârşit. Se ia masa, se face rugăciunea şi toţi urcă în dormitor.
Elevii se culcă. Piciul se plimbă în lung şi-n lat, aşteptând ca ei s-adoarmă. Iată-1 acuma pe domnul Viot, care-şi face rondul de noapte; se audezăngănitul tainic al cheilor şi zgomotul înăbuşit al cipicilor i lui pe podea.
— Bună seara, domnule Viot – murmură Piciul.
— Bună seara, domnule! Răspunde cu glas scăzut supraveghetorul. Apoi se îndepărtează, paşii i se pierd pe coridor.
Piciul e singur. Deschide uşa încetişor şi se opreşte o clipă în capul scării, să vadă dacă elevii nu se deşteaptă, dar în dormitor e linişte.
Atunci coboară, se strecoară cu paşi mărunţi în umbra zidurilor. Vântul de miazănoapte suflă trist pe sub uşi. În josul scării, trecând prin faţa peristilului, zăreşte curtea albă de zăpadă, între cele patru clădiri mari şi întunecate.
Colo sus, lingă acoperişuri, veghează o lumină; abatele Germane lucrează la marea lui operă., Din adâncul inimii, Piciul trimite bunului abate un ultim adio, foarte sincer; apoi intră în sală.
Vechea sală de gimnastică a şcolii de marină e cufundată într-o beznă receşi înfiorătoare. Printre zăbrelele unei ferestre, coboară un pic de lună şi cade, în plin, pe marele inel de fier – o! Inelul ăsta, la el se gândeşte Piciul de ceasuri întregi – - cade pe marele inel de fier care străluceşte ca argintul. Într-un colţ al sălii dormea un scăunel vechi de lemn. Piciul se duce să-1 ia, îl aşază sub inel şi se suie pe el. ISPu s-a înşelat, e drept la înălţimea care trebuie. Atunci îşi scoate cravata, o cravată lungă, de mătase viorie, pe care-o poartă mototolită în jurul gâtuhii, ca pe o panglică. Leagă cravata de inel şi face un juvăţ. Un orologiu bate. Haide, trebuie să moară. Cu mâini tremurătoare, Piciul deschide juvăţul. Un fel de friguri îl scot din minţi. Adio. Jacques! Adio, doamnă Eyssette!
Deodată, un pumn de fier se abate asupra lui. Simte că-1 înhaţă cineva de mijloc şi-1 pune pe picioare lângă scăunel. In acelaşi timp, un glas aspru şi batjocoritor pe care-1 cunoaşte bine îi zice.:
— Da' ce ţi-a venit să lucrezi la trapez la ora asta1?
Piciul se întoarce năucit.
B abatele Germane, abatele Germane fără sutană, cu pantaloni scurţi şi o bărbiţă ce-i flutură pe jiletcă. Frumoasa lui faţă urâtă zâmbeşte cu tristeţe, pe jumătate luminată de lună. O singură mină i-a fost de ajuns ca să-1 dea jos pe sinucigaş. În cealaltă mână mai ţine sticla pe care-a umplut-o la cişmeaua din curte.
VăKÂnd chipul înspăimântat şi ochii plini de lacrimi ai Piciului, abatele Germanenu mai zâmbeşte şi repetă, dar de data aceasta cu glas blând şi aproape înduioşat:
— Ce ţi-a venit dragul meu Daniel, să lucrezi la trapez la ora asta?
Piciul e foarte roşu, cu totul buimac.
— Nu lucrez la trapez, domnule abate, vreau să mor.
— Cum 1! Sa mori f! Ai dar un hec&z aşa de mare?
— Ah! Răspunde Piciul, cu lacrimi mari, fierbinţi, ce i se preling pe obraji.
— Daniel, ai să vii cu mine – zice abatele. Micul Daniel face semn ca nu, şi arată inelul de fier cu cravata. Abatele Germane îl ia de mână:
— Haide, urcă în odaia mea; dacă vrei numaidecât să te omori, ei bine! O să te omori sus; e cald şi-i bine.
' Dar Piciul se împotriveşte:
— Lăsaţi-mă să mor, domnule abate. N-aveţi dreptul de-a mă împiedica să mor!
Un fulger de mânie trece prin ochii preotului:
— Ei, aşa ţi-e vorba! Zice el. Şi, deodată apu-cându-1 de cingătoare, duce Piciul la subsuoară ca pe un pachet, cu toată împotrivirea şi rugăminţile lui.
, Iată-ne acum la abatele Germane. Un foc vesel arde în cămin; lângă foc e o masă cu o lampă aprinsă, cu lulele şi cu teancuri de hârtii acoperite eu un scris mărunt.
Piciul sade în colţul căminului. E foarte tulburat, vorbeşte mult, îşi povesteşte viaţa, nenorocirile şi de ce a vrut s-o sfârşească. Abatele îl ascultă zâm-bind. Apoi, după ce copilul a vorbit destul, a plâns destul şi-a descărcat cum trebuie biata lui inimă bolnavă, omul ăsta de treabă îi ia mâinile şi-i zice foarte liniştit:
— Toate acestea-s fleacuri, băiete, şi-ai fi fost un mare prost să te omori pentru atâta lucru. Povestea ta e foarte simplă; te-au dat afară din liceu, ceea ce, în paranteză, e o mare fericire pentru tine. Ei bine, trebuie să pleci, să pleci îndată, fără să mai aştepţi cele opt zile. Ce naiba, doar nu eşti o bucătăreasă! Nu te mai îngrijora de călătorie şi de datoriile tale! Mă însărcinez eu cu toate acestea. Banii pe care voiai să-i împrumuţi de la ticălosul acela ţi-i voi împrumuta eu. O să socotim totul mâine. Acum, nicio vorbă mai mult! Eu trebuie să lucrez, şi tu să dormi. Numai că nu vreau să te întorci în groaznica ta cameră: ţi-ar fi frig şi te-ai teme; o să te culci în patul meu, cu cearşafuri albe şi frumoase, schimbate azi-dimineaţă! Am de scris toată noaptea, şi dacă mă fură somnul, o să mă întind pe canapea. Bună seara! Nu-mi mai vorbi.
Piciul se culcă, nu se mai împotriveşte. Tot ce i se întâmplă i se pare un vig. Ce de evenimente într-o singură zi! Să fi fost atât de aproape de moarte, şi să te găseşti în fundul unui pat moale, în odaia asta tihnită şi caldă! Ce bine se simte Piciul! Din când în când, deschizând ochii, îl vede sub lumina dulce a abajurului pe bunul abate Germane, care, tot fumând, mânuieşte condeiul cu scârţâit uşor, de sus în jos, pe foile albe.
A doua zi dimineaţă m-a trezit abatele, care mă bătea pe umăr. Uitasem tot în timp ce dormeam. Salvatorul meu râse atunci cu poftă.
— Haide, măi băiete – îmi zise el – clopotul sună, grăbeşte-te! N-o fi băgat nimeni de seamă, du-te şi-ţi ia elevii ca de obicei. În recreaţia de la prânz te voi aştepta aici, să stăm de vorbă.
Memoria îmi reveni dintr-o dată. Voiam să-i mulţumesc, dar bunul abate chiar că mă dădu afară.
Nu-i nevoie să vă mai spun că meditaţia mi se păru nesfârşit de lungă. Elevii nu ajunseseră încă bine în curte, că eu şi băteam la uşa abatelui Germane. L-am găsit la birou, cu sertarele larg desch ise, numărând de zor nişte monede de aur, pe care le aşeza cu grijă la rând, în grămăjoare.
La zgomotul pe care l-am făcut intrând, întoarse capul, apoi îşi văzu iar de treabă, fără să-mi spună nimic; după ce isprăvi, închise sertarele şi-mi făcu semn cu mâna, zâmbindu-mi blând;
— Toţi banii ăştia-s pentru tine – îmi zise el. Ţi-am făcut socoteala, Iată pentru drum, iată pentru portar, iată pentru cafeneaua Barbette, iată pentru elevul care ţi-a împrumutat zece franci. Pusesem banii ăştia deoparte să-i plătesc un locţiitor mezinului, dar mezinul nu trage la sorţi1 decât peste şase ani, şi până atunci ne mai vedem noi. Voiam să. Vorbesc, dar omul ăsta dat dracului nu-mi dădea răgaz. Şi acum, băiete, ia-ţi rămas bun de la mine. Uite că sună de intrare în clasă, şi când roi ieşi nu vreau să te mai găsesc aici. Aerul acestei Bastilii nu-ţi prieşte de loc. Şterge-o mai repede la Paris, lucrează mult, roagă-te lui Dumnezeu, fumează lulele şi caută să fii om! M-auzi? Caută să fii om! Fiindcă, vezi tu, micul meu Daniel, tu nu eşti încă decât un copil, şi chiar tare mă tem să nu rămâi un copil toată viaţa ta.
Apoi îmi deschise braţele, cu un zâmbet dumnezeiesc, dar. Eu m-am aruncat la picioarele lui, plân-gând. Mă ndică şi mă sărută pe amândoi obrajii.
Clopotul isprăvea de sunat.
— Ei, poftim! Uite c-am întârziat – zise el, strângându-şi în grabă cărţile şi caietele. Când să iasă, se mai întoarse o dată spre mine: Am şi eu un frate
1 Pentru a fi luat în serviciul militar se trăgea la sorţi: modalitate folosită în jtrecut şi la noi. (n.r.) la Paris, un preot de treabă, la care ai putea să te duci uneori. Dar lasă, pe jumătate nebun cum eştr, i-ai uita adresa.
Şi, fără să mai spună nimic, începu să coboare scările cu paşi mari. Sutana fâlfâia în urma lui. În mâna dreaptă îşi ţinea tichia, iar sub braţul stâng ducea un pachet mare de hârtii şi de cărţi. Bunul abate Germane! Înainte de a pleca, mi-am aruncat o ultimă privire prin odaia lui. Pentru ultima oară m-am uitat îndelung la biblioteca cea mare, la măsuţă, la focul pe jumătate stins, la jilţul unde plânsesem atâta, la patul în care dormisem aşa de bine. Şi, gândindu-mă la această viaţă tainică, în care ghiceam atâta curaj, atâta bunătate ascunsă, atâta devotament şi resemnare, nu m-am putut împiedica să nu roşesc de laşitatea mea şi mi-am jurat să-mi amintesc totdeauna de abatele Germane.
Dar timpul trecea. Mai trebuia să-mi fac cufărul, să-mi plătesc datoriile, să-mi opresc locul la diligentă.
În clipa când ieşeam, am zărit pe-un colţ al căminului mai murljp lulele vechi, înnegrite. Am luat-o pe cea mai veche, pe cea mai neagră şi mai scurtă şi am băgat-o în buzunar că pe o relicvă; apoi am coborât.
Jos, uşa vechii săli de gimnastică mai era întredeschisă, îfu m-am putut stăpâni să nu-iui arunc în treacăt o privire înăuntru, şi ceea ce am văzut mă înfiora. -
Am văzut sala cea mare,. Întunecoasă şi rece, inelul de fier ce strălucea şi cravata mea viorie, în juvă-ţul ei, ce se legăna în curent deasupra scăunelului răsturnat.
XIII CHEILE DOMNULUI VIOT c
— Um ieşeam cu paşi mari de la liceu, încă foarte tulburat de îngrozitoarea privelişte pe care o văzusem, uşa portarului se deschise pe neaşteptate şi am auzit că mă chema cineva:
— Domnule Eyssette! Domnule Eyssette! Erau stăpânul cafenelei Barbette şi vrednicul său prieten, domnul Cassagne, cu o înfăţişare speriată, aproape obraznică. Cafegiul vorbi cel dintâi:
— E adevărat „ă pleci, doimnule Eyssette?
— Da, domnule Barbette – i-am răspuns eu, liniştitplec chiar astăzi.
Domnul Barbette sări în sus, domnul Cassagne sări şi el, dar săritura domnului Barbette fu mult mai mare decât a domnului Cassagne, fiindcă-i datoram mai mulţi bani.
— Cum?! Chiar astăzi?
— Chiar astăzi, şi alerg în grabă să-mi opresc loc în diligentă.
Am crezut c-au să m-apuce de gât.
— Dar banii mei? Întreabă domnul Barbette.
— Dar ai mei? Urlă domnul Cassagne.
Fără să le răspund, am intrat în odaie şi, scoţând gr<*v, cu mâinile pline, frumoasele monede de aur ale abatelui Germane, am început să le număr pe un colţ de masă ceea ce le datoram la amândoi.
A fost o lovitură de teatru. Cele două feţe încruntate se înseninară ca prin farmec. După ce-şi băgară banii în buzunar, cam ruşinaţi de teama pe care mi-o arătaseră şi bucuroşi că le plătisem, nu mai conteneau cu vorbe de mângâiere şi cu asigurări de prietenie.
— Î^e părăsiţi într-adevăr, domnule Eyssette? Ce păcat! Ce pierdere pentru casa noastră!
Şi-apoi, ce de o! Ah! Vai! Ce de suspine, de strângeri de mână, de lacrimi înăbuşite.
Chiar în ajun aş fi putut să mă mai las amăgit de aparenţele acestea de prietenie, dar acum eram oţelit în privinţa chestiilor de sentiment.
Sfertul de ceas petrecut în chioşc mă învăţase să cunosc oamenii – cel puţin aşa credeam – şi cu cât groaznicii birtaşi se arătau mai binevoitori, cu atâta mi-era mai scârbă de ei. Aşa că, punând capăt acestor manifestări caraghioase, am Ieşit de la liceu şi am pornit-o în grabă să-mi opresc loc în binecuvmtata diligentă ce avea să mă ducă departe de toţi monştrii ăştia.
Întorcându-mă de la mesagerie, am trecut prin faţa cafenelei Barbette, dar n-am intrat. Mi-era groază de locul acela. Totuşi, împins de nu ştiu ce curiozitate bolnăvicioasă', m-am uitat pe geam. Cafeneaua gemea de lume. Era zi de miză la biliard. Prin fumul lulelelor vedeai scânteind pompoanele chipielor şi centiroanele care străluceau aninate în cuier. Inimile nobile erau toate în păr, nu lipsea decât maestrul de scrimă.
O clipă am privit aceste feţe mari şi roşii, pe care oglinzile le răsfrângeau, înmulţindu-le, absintul ce juca în pahare, micile sticle de rachiu ştirbite la gură; şi la gândul că trăisem în cloaca asta, am simţit că roşesc. L-am revăzut pe Piciu învârtindu-se în jurul biliardului, însemnând punctele, plătind punciul, umilit, „ dispreţuit, depravându-se din zi în zi şi molfăind fără încetare între dinţi o lulea sau un refren soldăţesc. Nălucirea aceasta mă înspăi-rnântă şi mai mult decât cea pe care-o avusesem în sala de gimnastică, văzând cum flutură cravata viorie. Am fugit.
Dar pe când mă îndreptam spre liceu, urmat de un om de la diligentă, care venea să-mi ia cufărul, l-am zărit în piaţă pe maestrul de scrimă, vioi, cu o nuia mlădioasă în mină, cu pălăria pe o ureche, oglindin-du-şi mustaţa subţire în lueiul frumoaselor lui cizme. De departe mă uitam la el cu admiraţie, zieându-mi: Ce păcat că un bărbat atât de frumos are un suflet atât de mârşav!”. La rândul lui mă văzuse şi el şi venea spre mine cu un zâmbet sincer şi cu braţele larg deschise. Ah, chioşcul!
— Te căutam – îmi zise. Ce aud 1 Vrei.
Deodată se opri. Privirea mea îi ţintui pe buze frazele mincinoase. Şi în privirea aceasta pironită cu îndrăzneală drept pe faţa lui, ticălosul trebuie să fi citit multe lucruri, fiindcă l-am văzut că se îngălbeneşte brusc, se bâlbâie, pierzându-şi cumpătul. Dar asta nu ţinu decât o clipă. Îndată îşi reluă înfăţişarea semeaţă, aţintindu-şi în ochii mei doi ochi reci şi strălucitori ca oţelul şi, vârlndu-şi mâmile în fundul buzunarelor, cu un aer hotărât, se îndepărtă, mormă-ind că cei care nu-s mulţumiţi, n-au decât să i-o spună. ' Haida-de, banditule!
Când m-am întors la liceu, elevii erau în clase. Ne-am suit în mansarda mea. Omul luă cufărul pe umeri şi coborî. Eu am mai rămas câteva clipe în odaia asta îngheţată, privind pereţii goi şi murdari, ' pupitrul negru scrijelit tot şi, pe fereastra îngustă, platanii din curţi, care-şi arătau capetele acoperite de zăpadă.
În gând îmi luam rămas bun de la toată lumea aceasta.
În aceeaşi clipă am auzit o voce tunătoare care-i dojenea pe elevi: era vocea abatelui Germane. Ea-mi încălzi inima şi-mi aduse boabe de lacrimi pe marginea genelor.
Pe urmă am coborât încet, uitându-mă cu băgare de seama. În jurul meu, ca pentru a-mi întipări în ochi imaginea, toată imaginea acestor locuri pe care n-aveam să le mai văd niciodată. Aşa am trecut prin coridoarele lungi, cu ferestre înalte, zăbrelite, unde ochii negri mi se arătaseră pentru întâia dată. Dumnezeu să vă aibă în paza lui, dragii mei ochi negri! Am trecut şi prin faţa cancelariei directorului, cu tainica-i uşă dublă. Apoi, la câţiva paşi, prin faţa cancelariei domnului Yiot. Acolo m-am oprit deodată. O, ce bucurie, o, ce desfătare! Cheile, îngrozitoarele chei erau în uşă, iar vântul le făcea să zăngănească încetişor. Am privit o clipă cheile acestea groaznice, le-am privit cu un fel de spaimă mistică; apoi, deodată, un gând de răzbunare, îmi trecu prin minte. Ca un trădător, cu o mână nelegiuită le-am scos din broască şi, ascunzându-le sub haină, am coborât scara în goana mare.
În fundul curţii elevilor mijlocii era o fântână foarte adâncă. Am alergat acolo într-un suflet. La ora aceea curtea era pustie. Ursitoarea cu ochelari încă nu-şi ridicase perdeaua. Totul îmi înlesnea crima. Atunci, scoţând cheile de sub haină, ticăloasele acelea de chei care mă făcuseră să sufăr atâta, ' le-am aruncat din răsputeri în fântână… Cline! Cline! Cline! Am auzit cum se rostogoleau, lovindu-se de pereţii fântânii, şi cum cădeau greoi în apa care se* închise din nou deasupra lor. Nelegiuirea fiind savâr-şită, m-am îndepărtat zâmbind.
La poartă, când ieşeam din liceu, cea din urmă persoană pe care am întâlnit-o a fost domnul Viot, dar un domn Viot fără chei, rătăcit, înspăimântat, alergând în dreapta şi-n stingă. Când trecu pe lângă mine, mă privi îngrozit. Nenorocitul voia să mă întrebe dacă nu le văzusem. Dar nu îndrăzni. Tocmai atunci portarul îi striga din capul scărilor, aplecându-se:
— Domnule Viot, nu le găsesc! L-am auzit pe omul cu cheile şoptind:
— Ah! Dumnezeule! Şi se duse ca un nebun în căutarea lor.
Aş fi fost fericit să mă pot bucura mai multă vreme de spectacolul ăsta, dar goarna diligentei suna în Piaţa Armelor şi nu voiam să plece fără mine.
Şi acum, adio pentru totdeauna, mare liceu afumat, clădit cu fiare vechi şi cu pietre înnegrite! Adio, copii răi! Adio, regulament sălbatic! Piciul îşi ia zborul şi n-o să se mai întoarcă. Şi dumneata, marchize de Boucoyran, te poţi socoti fericit. Mă duc fără să-ţi fi dat acea faimoasă lovitură de spadă, plănuită atâta vreme împreună cu inimile nobile de la cafeneaua Barbette.
Mână, vizitiu! Sună, trâmbiţă! Veche diligentă, aleargă să duduie pământul şi du-1 pe Piciu în galopul celor trei trăpaşi ai tăi. Du-1 repede în oraşul lui de baştină, să-şi sărute mama la unchiul Baptiste, şi pe urmă să se îndrepte spre Paris, şi cât mai repede^ s-ajungă la Eyssette (Jacques), în odaia^ lui din Cartierul Latin!
XIV. UNCHIUL BAPTISTE om mai era şi unchiul Baptiste, fratele doamnei Eyssette! Nici bun, nici rău, însurat de timpuriu cu un zdrahon de femeie zgârcită şi slabă, de care se temea, copilul ăsta bătrân n-avea decât o patimă pe lume: patima coloratului. De vreo patruzeci de ani trăia înconjurat de borcanele, de pensule, de vopsele, şi-şi trecea timpul colorând figuri din revistele ilustrate. Casa era plină de numere vechi din ISIllustration 1, de vechi Charivari 2, de vechi Ma-gasins pittofesques 3, de hărţi geografice, toate viu colorate. Până şi în zilele de sărăcie, când mătuşa nu-i dădea bani să-şi cumpere reviste ilustrate, unchiu-meu se apuca să coloreze cărţi. E un fapt istoric: mi-a căzut în mână o gramatică spaniolă pe care unchiul o colorase din scoarţă în scoarţă: adjectivele în albastru, substantivele ' în trandafiriu etc.
Între bătrânul ăsta maniac şi apriga lui jumătate, doamna Eyssette era nevoită să trăiască de şase luni. Nenorocita femeie îşi petrecea zilele în odaia fratelui ei, stând lângă el şi căutând să-i fie de folos. Spăla pensulele, umplea borcănelele cu apă. Mai trist era că, de la ruina noastră, unchiul Baptiste avea un adânc dispreţ pentru domnul Eyssette, şi de dimineaţă până seara, biata mamă era osândită să-1 audă zicând: „Eyssette nu-i serios! Eyssette
1 L'Illuslration – Ilustraţia (în limbafranceză în text), (n.t.)
2 Charivari – Tărăboiul (în limba franceză în textj. (n.t.)
3 *Magasins pittoresques – Magazine pitoreşti (în limba franceză In text), (n.t.) nu-i serios!” Ah, bătrânul nătărău! Să-1 fi văzut cu ce aer hotărât şi convins o spunea, colorându-şi gramatica spaniolă. De atunci, am mai întâlnit adeseori în viaţă oameni, chipurile foarte gravi, care-şi treceau vremea colorând gramatici spaniole şi găseau că ceilalţi nu sunt serioşi.
Toate amănuntele acestea asupra unchiului Baptiste şi a vieţii jalnice pe care doamna Eyssette o ducea la el nu le-am cunoscut decât mai târziu. Totuşi, de cum am intrat în casă, am înţeles că, orice-ar fi spus ea, mama nu era fericită. Când am sosit, tocmai se aşezaseră la masa de seară. Doamna Eyssette sări în sus de bucurie văzândti-mă şi, după cum vă închipuiţi, îşi sărută Piciul din toată inima. Totuşi, sărmana mea mamă părea stingherită. Vorbea puţin – cu acelaşi glăscior dulce şi tremurător – cu ochii în farfurie. Ţi-era mai mare mila s-o vezi cu rochia ei strimtă şi neagră toată.
Primirea pe care mi-o făcură unchiul şi mătuşa fu foarte rece. Mătuşă-mea mă întrebă speriată dacă mâncasem. M-am grăbit să-i răspund că da… Mătuşa răsuflă uşurată. Tremurase o clipă pentru masa ei. Halal masă de seară! Năut şi peşte.
Unchiul Baptiste mă întrebă dacă eram/în vacanţă. I-am răspuns c-am părăsit şcoala şi că mă duceam la Paris, la frate-meu Jacques, care-mi găsise un loc bun. Am născocit minciuna asta, ca s-o mai liniştesc pe biata doamnă Eyssette asupra viitorului meu şi ca să mai par şi un om serios în ochii unchiului meu.
Auzind că Piciul avea un loc bun, mătuşa Baptiste făcu ochi mari.
— Daniel – zise ea – va trebui s-o aduci, şi pe maică-ta la Paris. Biata femeie se plictiseşte de-
— C. 266 parte de copiii ei, şi pe urmă, înţelegi tu, e o povară pentru noi, iar unchiu-tău nu poate fi totdeauna vaca de muls a familiei.
— Ce-i drept – zise unchiul Baptiste, cu gura plină – sunt vaca de muls.
Expresia aceasta vacă de muls îl încântase şi o repetă de mai multe ori, cu aceeaşi gravitate.
Masa ţinu mult, ca la oameni bătrâni. Mama mânca puţin, îmi spunea câteva cuvinte şi se uita la mine pe furiş. Mătuşă-mea o supraveghea.
— Ia te uită la soră-ta! Zise ea bărbatului ei. Bucuria de a-1 revedea pe Daniel îi taie pofta de mân-care. Ieri a luat de două ori pâine, şi astăzi numai o dată!
Ah! Dragă doamnă Eyssette, cum aş fi vrut să te iau cu mine în seara aceea, cum aş fi vrut să te smulg de la această neînduplecată vacă de muls şi de la soţia lui, dar vai, eu însumi plecam la voia întâmplării, neavând decât cu ce-mi plăti drumul, şi mă gândeam că odaia lui Jacques nu era destul de mare ca să încăpem tustrei în ea. Cel puţin de-aş fi putut să-ţi vorbesc, să te. Sărut în voie! Dar nu, nu ne-au lăsat singuri nicio clipă… Adu-ţi aminte: îndată după masă, unchiul s-a apucat iar de gramatica lui spaniolă, mătuşa îşi ştergea argintăria, şi amândoi ne pândeau cu coada ochiului… Ora plecării sosi, fără să ne fi putut spune nimic.
Aşa că Piciul era tare mâhnit când ieşi de la unchiul Baptiste. Şi mergând singur, în umbra de pe aleea cea mare care ducea la gară, îşi jură foarte solemn, de două sau de trei ori, să se poarte de azi înainte ca un bărbat şi să nu se mai gârtdească decât la reclădirea căminului., PARTEA A DOUA I. GALOŞII MEI de-aş trăi cât unchiu-meu Baptiste, care acum trebuie să fie tot atât de bătrân ca un bătrân baobab din Africa Centrală, niciodată nu voi uita prima mea călătorie la Paris, într-un vagon de clasa a treia.
Era pe la sfârŞitul lui februatie şi era tare frig. Afară, un cer cenuşiu, vânt, lapoviţă, dâmburi pleşuve, livezi inundate, şiruri lungi de viţă de vie uscată; înăuntru, marinari beţi care cântau, ţărani greoi care dormeau cu gura deschisă ca nişte morţi, bătrânele cu coşniţele lor, copii, pureci, doici, toate dichisurile vagonului celor săraci, cu duhoarea lui de lulea, de rachiu, de cârnaţi cu usturoi şi de paie mucegăite. Parcă mai sunt acolo.
La plecare mă aşezasem într-un colţ, lângă fereastră, ca să văd cerul, dar după două leghe, un infirmier militar îmi luă locul, sub cuvânt că vrea să stea în faţa nevesti-şi, şi iată-1 pe Piciu, prea sfios pentru a îndrăzni să se plângă, osândit să facă două sute de leghe întje grăsanul acela urâcios, care mirosea a sămânţă de in, şi o matahală de femeie din Chainpagne, care toată vremea sforăi pe umărul lui.
Călătoria ţinu două zile. Mi-am. Petrecut aceste două. Zile pe acelaşi loc, nemişcat între cei doi călăi a mei, cu capul ţeapăn şi dinţii încleştaţi. Cum n-aveam nici bani, nici merinde, n-am mâncat nimic tot drumul. Două zile fără să mănânci e cam mult! Îmi mai rămăsese, nu-i vorba, o moneda de doi franci, dar o păstram cu sfinţenie pentru cazul când, sosind la Paris, nu l-aş fi găsit pe amicul Jacques la gară si, cu toată foamea, am avut tăria să nu m-ating de ea. Al dracului era însă că în jurul meu toţi călătorii din vagon mâncau mult. Sub picioarele mele era un afurisit de coş, mare şi foarte greu, de unde vecinul meu, infirmierul, scotea întruna tot felul de mezeluri, pe care le împărţea cu cucoana lui. Vecinătatea acestui coş mă chinui, mai ales a doua zi. Totuşi nu de foame am suferit mai mult în călătoria aceasta îngrozitoare. Plecasem din Sarlande fără pantofi, numai cu nişte galoşi subţirei cu care-mi făceam acolo inspecţia prin dormitor. Foarte frumos cauciucul! Dar iarna, în clasa a treia. Doamne, ce frig mi-a mai fost! Îmi venea să plâng. Noaptea, eând toată lumea dormea, îmi luam binişor picioarele în mâini şi le ţineam ceasuri întregi, încercând să mi le încălzesc.'Ah, de m-ar fi văzut doamna Eyssette!
Ei bine, cu toată foamea care-i sfâşia burta, cu tot frigul cumplit care-i storcea lacrimi, Piciul era tare fericit, şi pentru nimic în lume nu şi-ar fi dat locul, jumătatea asta de loc pe care şedea între femeia din Champagne şi infirmier. La capătul acestor suferinţe era Jacques, era Parisul.
În noaptea zilei a doua, pe la trei dimineaţa, am fost trezit brusc. Trenul se oprise. Tot vagonul era îngrijorat.
L-am auzit pe infirmier zicând nevesti-şi:
— Am ajuns.
— Unde oare? Am întrebat eu, frecându-mi ochii.
— La Paris, vezi bine!
M-am repezit la fereastră. Nu erau case. Numai un câmp sterp, câteva becuri de gaz, şi ici-eolo grămezi mari de cărbuni. Apoi, în depărtare, o lumină mare, roşie, şi o larmă nedesluşită ca vuietul mării. Din uşă în uşă trecea un om cu un mic felinar, strigând: „Paris! Paris! Biletele!” Fără voie mi-am tras capul înăuntru cu o mişcare de groază. Era Parisul.
Ah, oraş mare şi crâncen, câtă dreptate avea Piciul să se teamă de tine!
Peste cinci minute intrau în gară. Jacques era acolo de un ceas. L-am zărit de departe, cu statura lui înaltă, cam adus din spate, cu braţele-i lungi ca nişte stâlpi de telegraf, care-mi făceau semne de după grilaj.
Dintr-o săritură am fost lângă el.
— Jacques, frate!
— Ah, copil scump!
Şi sufletele noastre se îmbrăţişară cu toată puterea braţelor. Din nenorocire, gările nu-s făcute pentru aceste frumoase îmbrăţişări. Există sala călătorilor, sala bagajelor, dar nu există sala efuziunilor sentimentale, nu există sala sufletelor. Ne îmbrânceau, ne călcau pe picioare.
— Circulaţi! Circulaţi! Ne strigau slujbaşii de la acciz.
Jacques îmi zise încetişor:
— Să mergem. Mâine o să trimit după cufărul tău.
Şi, braţ la braţ, uşori ca şi pungile noastre, am pornit-o spre Cartierul Latin.
De atunci am încercat adeseori să-mi amintesc impresia exactă pe care mi-a făcut-o Parisul în noaptea aceea, dar lucrurile, ca şi oamenii, iau, când le vedem pentru întâia oară, o înfăţişare cu totul deosebită, pe care apoi nu le-o mai găsim. Parisul din seara sosirii mele n-am mai putut niciodată să mi-1 reconstitui. E ca un oraş plin de ceaţă, prin care aş ii trecut când eram copil mic, cu ani în urmă, şi unde nu m-aş mai fi întors de atunci.
Îmi aduc aminte de un pod de lemn peste o apă neagră de tot, apoi de un chei mare şi pustiu şi de o grădină nemărginită de-a lungul acestui chei. Ne-am oprit o clipă în faţa grădinii. Prin grilajul care-o înconjura se vedeau nelămurit colibe, pajişti, băltoace, copaci lucind de promoroacă.
— E Grădina Plantelor – îmi zise Jacques. Sunt acolo o mulţime de urşi albi, de maimuţe, de boa, de hipopot ami.
Într-adevăr, mirosea a sălbăticiune şi, uneori, un ţipăt ascuţit, un muget aspru răzbăteau din umbra aceea.
Eu, strâns lipit de frate-meu, mă uitam cu multă luare-aminte prin grilaj şi, amestecând în acelaşi simţământ de groază Paiisul ăsta necunoscut, în care soseam noaptea, şi această grădină tainică, mi se părea că poposisem într-o peşteră mare întunecoasă, plină de fiare ce aveau să se năpustească asupra mea. Îforoc că nu eram singur: îl aveam pe Jacques să mă apere. Ah! Jacques! Jacques! De ce nu te-am avut totdeauna1?
Am mai mers multă, multă vreme, pe străzi nesfâr-şite şi întunecoase; apoi, deqdată, Jacques se opri într-o piaţă mică unde era o biserică.
— Lată-ne ajxmşi la Saint-Germain-des-Pres – îmi zise el. Odaia noastră-i colo sus.
— Cum, Jacques? În clopotniţă?!:
— Chiar în clopotniţă! E tare placat ca să ştii cât e ceasul.
Jacques exagera un pic. Locuia în casa de lângă biserică, într-o mică mansardă, la al cincilea sau al şaselea etaj, şi fereastra ei dădea spre clopotniţa bisericii Saint-Germain, tocmai la înălţimea cadranului.
Când am intrat înăuntru, am scos un strigăt de bucurie:
— Ai făcut foc! Ce fericire! Şi îndată am alergat la cămin, să-mi încălzesc picioarele la flacără, „ chiar de mi s-ar fi topit galoşii.
Abia atunci Jacques băgă de seamă ce ciudate încălţări aveam. Asta-l*făcu să râdă cu poftă.
— Dragul meii – îmi zise el – o mulţime de oameni celebri au sosit la Paris în saboţi şi se laudă cu asta. Tu vei putea spune c-ai sosit în galoşi. E mult mai original. Deocamdată, pune-ţi papucii ăştia şi să începem a mânca pateul.
Zicând acestea, bunul Jacques împingea în faţa focului o măsuţă ce aştepta într-un colţ, gata pusă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu